FINANȚAREA VIITOAREI AFACERI.

MODALITĂȚI DE FINANȚARE

Dezvoltarea comerţului mondial contemporan se datorează în mare măsură creşterii fără

precedent a rolului creditului cât şi diversificării permanente a tehnicilor financiar-bancare
destinate să asigure utilizarea cât mai suplă a resurselor financiare, corespunzător noilor cerinţe
ale schimburilor internaţionale.
În literatura de specialitate există o multitudine de clasificări a creditelor, după diferite criterii. Cel
mai adesea, acestea sunt grupate din punct de vedere al:
1. destinaţiei;
2. termenului;
3. modul de acordare a creditelor de export;
4. părţilor care perfectează relaţia de credit;
5. sursei de mobilizare a creditelor;
6. monedei;
7. dobânzii;
8. garantării (vezi tabelul).
În practică, unul şi acelaşi credit are simultan mai multe caracteristici (ca de exemplu: un credit pe
termen scurt – 9 zile, poate fi mobilizat prin scontare, garantat prin bilet la ordin acceptat şi
avalizat, acordat în euro – moneda creditorului, pentru o pune de export, cu o dobândă fixă etc.).
În practica relaţiilor internaţionale termenul de creditare a fost treptat înlocuit cu noţiunea de
finanţare care cuprinde şi activităţile adiacente creditării, fără de care în prezent, utilizarea
creditului ca suport al derulării schimburilor economice nu este posibilă.
Finanțarea este una dintre cele mai importante funcții ale unei companii, fiind cea care asigură
fondurile necesare desfășurării optime ale activităților firmei, atât ale celor de investiții, cât și ale
celor de exploatare, operaționale etc. Finanțarea afacerilor are, în principiu, două dimensiuni
principale. Prima este cea a mobilizării resurselor financiare necesare, iar cealaltă cea a alocării
resurselor atrase. În acest sens, este important să facem cunoștință și să înțelegem cât mai bine
conceptul de cash flow.
Tabelul nr. 1. Clasificarea creditelor internaţionale1
Criteriu Tipul de credite Caracteristici
1. Destinaţiei – pentru finanţarea comerţului – legate de operaţiune
comercială
– financiare – nelegate de o anumită
operaţiune
2. Termenului – pe termen scurt – de regulă, până la 1 an
– mijlociu – între 1-5 ani
– lung – peste 5 ani
3. Finanţării – Furnizori – exportatorul acordă credite
exporturilor importatorului
– cumpărători – banca exportatorului acordă
credite importatorului sau
credite acestuia
4. Părţilor – Comerciale – exportator-importator
implicate – bancare – bancă-client (banca sa)
– interbancare – bancă-bancă
– guvernamentale – stat-stat (prin bănci)
– credite acordate de bănci – FMI, BIRD, BERD etc. –
regionale, internaţionale membrilor lor
5. Sursei de – din fonduri proprii – scontare, forfetare, emisiune
mobilizare a de obligaţiuni etc.
fondurilor – de pe piaţa monetară de
capital naţional
6. Monedei – moneda unuia dintre – de regulă a creditorului
parteneri
– o terţă monedă – de regulă, convertibilă
– o monedă de cont – denominat în DST, ECU
rublă transferabilă etc.
7. Dobânzii – dobândă comercială (la – pot fi fixe sau variabile
credite comerciale)
– dobândă preferenţială (mai
mică)
– dobândă pe piaţa valutar-
financiară internaţională
8. Garantării – garantate – prin asigurare, ipoteci,
scrisori de garanţie bancară
– negarantate – mai rar, pentru credit pe
termen foarte scurt

1
Gh. Ciobanu, Tranzacţii valutar-financiare şi valutare, Curs, 1999, p. 173.
 Principalele elemente ce diferenţiază finanţarea comerţului internaţional de simplu act al
creditării sunt:
 în procesul finanţării comerţului suma creditului nu este egală cu valoarea mărfurilor
vândute sau, după caz, cumpărate. În mod frecvent, finanţarea presupune o participare a celui
finanţat cu fonduri proprii care variază, în general, între 15-30% din suma totală a tranzacţiei;
finanţarea comerţului internaţional presupune întotdeauna, asigurarea împotriva diferitelor tipuri
de riscuri la o instituţie de asigurare specializată. Adesea, operaţiunea, este dublată de utilizarea
altor instrumente de garantare;
 creditul, în contextul finanţării, este acordat, de regulă, în condiţii mai avantajoase
decât cele practicate la alte tipuri de operaţiuni (dobânzi mai mici, termene mai îndelungate,
perioade de graţie mai mari etc.);
 schemele de creditare (cote de avans, de credit, dobânda, perioada de graţie, eşalonarea
ratelor, sistemul de asigurare etc.) constituie părţi integrante ale programelor de finanţare elaborate
la nivel guvernamental, în vederea promovării propriilor exporturi;
 programele de finanţare sunt corelate cu politica comercială a statelor şi destinate să
contribuie, în mod direct, la promovarea exporturilor;
 în procesul finanţării exporturilor, un loc aparte îl ocupă intervenţia statului prin
sprijinul financiar acordat sub forme diferite, exportatorilor autohtoni;
 ca rezultat al diversificării tehnicilor de finanţare precum şi a sumelor tot mai mari
antrenate în această activitate, finanţarea comerţului internaţional este mult mai puternic legată de
piaţa valutar-financiară internaţională;
 practica finanţării comerţului internaţionale a cunoscut o permanentă înnoire, astfel
încât alături de tehnicile financiar-bancare devenite „clasice”, cum ar fi creditul furnizor sau
cumpărător, au apărut noi modalităţi financiar-comerciale de tipul leasing-ului sau factoring-ului,
prin care, activitatea comercială se împleteşte cu cea de finanţare.
Finanţarea comerţului internaţional reprezintă un concept folosit pentru a desemna ansamblul
posibilităţilor de care pot dispune exportatorii sau importatorii privind primirea, acordarea,
asigurarea şi garantarea creditelor în vederea dezvoltării schimburilor internaţionale. În practică,
cel mai adesea, se folosesc termenii „finanţarea exporturilor” sau „finanţarea importurilor”, pentru
a desemna atât sensul relaţiei de creditare cât, şi specificul tuturor operaţiunilor legate de aceasta.
 1. Finanţarea, ca prim moment al finanţării comerţului, se referă la ansamblul acţiunilor
întreprinse de o instituţie financiar-bancară în scopul furnizării de fonduri băneşti necesare entităţii
finanţate.
Băncile comerciale (sau cele specializate în finanţarea exporturilor), care deţin rolul principal, sunt
antrenate în procesul finanţării exporturilor, în două momente, pentru:

 acordarea creditelor de prefinanţare a exporturilor, destinate să acopere nevoile de

fonduri ale exportatorilor în perioada producerii mărfurilor până la momentul expedierii lor către
cumpărător;
 acordarea creditelor de finanţare propriu-zisă, destinate să reîntregească fondurile
exportatorilor pe perioada dintre momentul livrării şi al încasării contravalorii mărfurilor vândute.
2. Refinanţarea, ca moment complementar al finanţării, se referă la operaţiunile
întreprinse de o instituţie financiar-bancară, prin care sunt înlocuite resursele de finanţare utilizate
anterior, prin resurse având alte termene şi condiţii de rambursare, cu scopul de a se putea continua
acordarea de credite atunci când toate disponibilităţile sunt angajate, sau de a se asigura
rambursarea unor angajamente de plată ce au fost deja contractate.

Tehnici de finanțare

Linia de credit

Linia de credit reprezintă un credit pe care o bancă îl ţine la dispoziţia altei bănci. Linia de credit
presupune în principiu patru elemente: plafonul creditului, perioada cât şi plafonul este ţinut la
dispoziţie, dobânda la care a fost acordat şi obiectul. Din punct de vedere al obiectului, liniile de
credit pot fi financiar şi comercial.
Liniile de credit financiare sunt acordate de o bancă alteia fără un obiect al creditării specificat
expres. Din linia de credit deschisă în favoarea sa, banca debitoare efectuează diferite plăţi. De
regulă, astfel de linii sunt utilizate pentru plata unor importuri curente cu plata la vedere sau pe
termen scurt. Moneda în care se acordă linia de credit poate fi valuta naţională a ţării în care e
situată banca creditoare sau o altă valută, în ambele cazuri, de regulă valuta are statut şi de
eurovalută. Dobânda luată în considerare este dobânda L.I.B.O.R. căreia i se adaugă o marjă în
funcţie de bonitatea şi standingul băncii debitoare etc. Perioada pentru care se acordă o astfel de
linie de credit, de regulă, nu depăşeşte 3 ani.
Liniile de credit comerciale sunt acordate de bănci sau instituţii de finanţare a exporturilor unor
altor bănci situate în ţări importatoare. În practică, astfel de linii se pot deschide şi direct în
favoarea unor mari firme importatoare. Printre caracteristicile liniilor de credit comerciale pot fi
amintite: obiectul finanţării îl constituie, în majoritatea cazurilor, echipamente, maşini, utilaje de
valori mari; creditele acordate în cadrul liniei de credit sunt pe termene mijlociu şi lungi (5-8 ani);
rambursarea fondurilor acordate în cadrul liniei de credit trebuie să se facă integral până la sfârşitul
perioadei pentru care a fost deschisă, scadenţele putând fi unice; moneda în care se acordă
finanţarea poate fi alta decât a ţării care a acordat linia de credit; dobânda poate fi fixă, variabilă,
preferenţială etc.; o parte din valoarea fiecărei livrări se plăteşte sub formă de avans sau cotă la
livrare de către importator (10-15%); sunt garantate prin garanţii emise de băncile în favoarea
cărora s-au deschis liniile de credit etc. Ca şi în cazul creditului cumpărător, linia de credit asigură
vânzătorului plata mărfii integral la livrare.
Creditele guvernamentale

Acestea sunt creditele acordate de un stat altui stat. La baza derulării lor stau acordurile de credit
guvernamentale. Principalele caracteristici ale unui credit guvernamental sunt:

 acordarea creditului se face pe baza unei înţelegeri încheiate între cele două state;
 creditul constă in mărfuri vândute pe credit, iar rambursarea poate fi realizată în mărfuri
sau în valută convertibilă;
 fondurile necesare acordării creditului sunt suportate din bugetul ţării exportatoare;
 creditul este garantat de guvernul ţării importatoare prin reprezentantul său, Ministerul
de Finanţe sau banca Centrală;
 condiţiile de acordare a creditelor guvernamentale sunt, de regulă, preferenţiale
(dobânzi mai mici şi termen îndelungate 10-15 ani);
 dobânzile se plătesc în mărfuri sau în valută convertibilă;
 atât livrările pe credit, cât şi rambursarea ratelor scadente se fac eşalonat;
 derularea operativă a livrărilor şi rambursărilor se realizează prin bănci desemnate
expres în acest scop de ţările partenere.
Creditele guvernamentale constituie, pentru ţara exportatoare, o modalitate de finanţare a
exporturilor, iar pentru ţara importatoare, o facilitate pentru efectuarea de importuri de valori mari
cu dobânzi avantajoase, termene îndelungate şi, în unele cazuri, cu posibilitatea rambursării în
mărfuri.
Scontarea

Scontarea este o formă de mobilizare a creditelor pe termen scurt prin vânzarea unui titlu de credit
– în speţa cambia – unei bănci înainte de scadenţă. În practică în situaţia în care un importator nu
dispune de lichidităţi pentru a plăti marfa exportatorului în momentul livrării, acesta din urmă
poate trage o cambie asupra importatorului prin care se angajează că va plăti la o scadenţă suma
de bani prevăzută. Principalul motiv al scontării cambiei este că beneficiarul ei are nevoie imediată
de lichidităţi pe care le poate obţine înainte de scadenţă prin vânzarea ei către o bancă comercială.
Prin această operaţie beneficiarul, în cazul nostru exportatorul, va încasa valoarea cambiei
diminuată cu taxa de scont. În acest mod o vânzare pe credit este transformată într-o vânzare cu
plata la livrare; în această situaţie exportatorii include în preţul de ofertare o marjă suplimentară
care să acopere costul scontării.
Rescontarea presupune vânzarea cambiilor de băncile comerciale către banca centrală, având drept
scop reîntregirea fondurilor acestor bănci; întotdeauna taxa percepută în această operaţie, taxa de
rescont va fi mai mică decât taxa scontului.
Forfetarea

Forfetarea reprezintă vânzarea creanţelor de export pe termen mediu-lung unor societăţi de

forfetare respectiv instituţii de credit specializate, contra unui cost de forfetare, înainte de
ajungerea acestora la scadenţă, dar nu cu mai puţin de 30 de zile înainte de termen.
Societăţile de forfetare:

 acordă exportatorilor acorduri de cumpărare înainte de a lua naştere creanţa;

 preiau funcţia de finanţare prin creditarea contravalorii creanţei fără reţinerea unor
marje de siguranţă;
 preiau riscurile de neîncasare a creanţei, exclusiv riscurile politice;
 preiau funcţia de prestare de servicii (de exemplu verificarea bonităţii importatorilor,
încasarea creanţei);
 preiau în cazul creanţelor în valută riscurile de curs valutar din momentul achiziţionării
acestuia;
Procedura de forfetare oferă exportatorilor avantaje atât din punctul de vedere al lichidităţii şi
finanţării, siguranţei şi prestărilor de servicii cat şi avantaje fiscale.
Costurile forfetarii cuprind în esenţa taxa de scont a societăţilor de forfetare care conţine pe lângă
dobânda pieţei şi prima de risc, uneori inclusiv taxa de examinare.
Forfetarea permite exportatorului recuperarea sumelor înainte de scadenţă sau transformarea unei
vânzări pe credit într-o vânzare la vedere, cu plata taxelor respective.
În cazul operaţiunilor de forfetare, creanţele pot fi materializate în efecte de comerţ (cambii, bilete
la ordin şi alte titluri de valoare) exprimate în valută, ai căror beneficiari sunt agenţi economici cu
activitate de export.
În cazul în care posesorul legal al unei cambii sau bilet la ordin exprimate în valută (exportatorul)
doreşte încasarea sumei înscrise în titlul de credit mai înainte de scadentă, acesta poate vinde titlul
către o societate bancară. Titlurile de credit propuse spre forfetare sunt emise, de regulă, pe termen
mediu sau lung dar se pot accepta în vederea forfetarii şi titluri cu scadenţă sub 12 luni de la
emitere, dar nu mai puţin de 30 de zile.
Valoarea la care posesorul titlului cedează prin operaţiunea de forfetare, cu titlu de vânzare,
creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii către terţi va fi cea negociată
între părţi. Atunci când din analiza efectuată rezultă cele mai mici dubii asupra certitudinii încasării
sumei la scadentă, banca are dreptul şi obligaţia să nu accepte efectuarea operaţiunii.
Din punct de vedere al exportatorului, forfetarea reprezintă vânzarea creanţelor individuale de
export pe termen mediu până la lung unor societăţi de forfetare respectiv instituţii de credit.
Expresia „a forfait” înseamnă faptul că societăţile de forfetare achiziţionează creanţele ca pe un
întreg, ceea ce înseamnă inclusiv toate riscurile ce decurg din acestea.
Forfetarea autentică apare în cazul preluării necondiţionate a tuturor riscurilor ce decurg din
achiziţionarea creanţelor de către societăţile de forfetare, în special a riscurilor politice, riscurilor
de curs valutar.
Forfetarea neautentică apare atunci când nu este exclus regresul vânzătorului creanţei, în cazuri
excepţionale şi într-un volum definit.
Spre deosebire de factoring, în cazul forfetarii exportatorul se obligă în general printr-un contract
cadru să vândă toate creanţele din export pe termen mediu până la lung unei anumite societăţi de
forfetare respectiv unei anumite bănci. Contractele de forfetare vor fi încheiate pentru fiecare caz
în parte, eventual ţinând cont de ofertele diferitelor societăţi de forfetare respectiv bănci. Adeseori
banca exportatorului va funcţiona ca şi un intermediar şi va căuta clienţilor ei societăţi de forfetare
indicate în măsura în care nu poate să preia ea însuşi operaţiunea de forfetare.
Funcţiile forfetării

 Funcţia de finanţare
Pentru exportator, afluxul imediat de lichidităţi reprezintă un argument de mare importanţă pentru
a-şi depune creanţele spre forfetare, având în vedere faptul ca finanţarea din mijloace proprii a
termenelor de plată mijlocii până la lungi nu este de regulă posibilă. Prin intermediul forfetarii se
va realiza îmbunătăţirea indicatorilor bilanţieri ai exportatorului, în special a relaţiei capital
propriu-capital împrumutat, având în vedere faptul că exportatorul va utiliza veniturile din
forfetare pentru lichidarea datoriilor.
 Funcţia de preluare a riscurilor
Funcţia de preluare a riscurilor este foarte vastă. Ea include nu numai preluarea riscurilor
economice – incapacitatea de plată, riscurile de întârziere a efectuării plăţii – ce decurg dintr-o
creanţă de export ci şi riscurile politice. În cazul creanţelor în valută, societăţile de forfetare preiau
şi riscul de curs valutar din momentul achiziţionării creanţei.
 Funcţia de prestare de servicii
Funcţia de prestare de servicii a societăţilor de forfetare faţă de exportatori, vânzători de creanţe
nu este de o importanţă aşa de mare ca şi în cazul factorig-ului. Societăţile de forfetare respectiv
băncile pot la dorinţa exportatorilor:

 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu importatorii să-i sfătuiască pe

exportatori cu privire la condiţiile de plată;
 să furnizeze informaţii despre importatori respectiv despre banca care garantează
efectuarea plaţii;
 pot să furnizeze exportatorilor analiza riscurilor politice din ţara importatoare.

Factoring-ul

Factoring-ul reprezintă un contract încheiat între o parte denumită „aderent”, furnizoare de

mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau instituţie financiară specializată,
denumită „factor”, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia
riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de gaj, creanţele născute
din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.
Societăţile de factoring – factorul – preiau în principal următoarele funcţii:
 Funcţia de finanţare – printr-o creditare imediată minus o marja de siguranţă (în general
80 la sută din valoare);
 Funcţia de protecţie împotriva riscului de neplată. Societăţile de factoring nu preiau însă
riscurile politice.
 Funcţia de prestare de servicii: de exemplu administrarea creanţelor, urmărirea creanţelor,
încasarea creanţelor, verificarea bonităţii debitorului.
 Parţial funcţia de preluare a riscului de curs valutar

Spectrul funcţiilor îndeplinite de factor stabileşte forma de factoring. Astfel se pot face deosebiri
între factoring-ul standard, factoring-ul real, factoring-ul nereal etc.

 Funcţia de finanţare
Argumentul major pentru participarea la procedura de factoring este în cazul majorităţii
vânzătorilor de creanţe funcţia de finanţare: după ce creanţa asupra clienţilor a luat naştere, factorul
va pune imediat la dispoziţia vânzătorului creanţei contravaloarea acesteia minus o marjă de
siguranţă.
În special în comparaţie cu creditul din cesiunea de creanţe, care fixează cote mai mici de
împrumut pentru stocul de creanţe al unui client, factoring-ul se dovedeşte a fi alternativă
preferabilă sub aspectul finanţării. Afluenţa mare de capital pe care exportatorul o obţine de la
societatea factor, îi oferă posibilitatea să acorde importatorilor termenul de plată marketingo-
politic dorit. În afara de aceasta exportatorului i se oferă posibilitatea să achite facturile propriilor
furnizori

Factoring-ul se dovedeşte a fi un procedeu de finanţare adaptabil. Societăţile factor sunt de

regulă dispuse să cumpere un volum tot mai mare de creanţe din export, atunci când cifra
de afaceri din comerţul exterior creşte, ceea ce explică definirea factoring-ului ca o tehnică
de finanţare orientată spre volumul de tranzacţii.
Un alt argument pentru participarea la procedura de factoring poate fi îmbunătăţirea indicatorilor
bilanţieri, în special îmbunătăţirea relaţiei Capital propriu–Capital străin, în măsura în care
veniturile din factoring sunt într-adevăr folosite pentru stingerea datoriilor existente.
 Funcţia de protecţie împotriva riscului de neplată
Dacă societatea factor preia de la exportator riscul pentru neîncasarea unei creanţe (ceea ce este o
regulă azi), atunci acesta, exportatorul va fi asigurat prin vânzarea creanţei de riscul neplăţii
acesteia în măsura în care acesta se datorează incapacităţii de plată a importatorului.
Societatea factor reţine un procent de până la 20% din valoarea creanţei sub forma unei marje de
siguranţă. Această reţinere sub forma marjei de siguranţă îi va fi plătită exportatorului în orice caz,
după ce importatorul a efectuat plata la societatea factor sau după un anumit termen, în general
120 de zile de la expirarea creanţei, deci în cazul în care exportatorul nu a efectuat plata datorită
incapacităţii de plată.
Înainte de preluarea riscului de neîncasare a creanţei, societatea factor va supune unui examen
intensiv de solvabilitate pe clienţii vânzătorilor de creanţe, ceea ce va avea ca şi rezultat stabilirea
unei limite pe client. Societatea factor este pregătită să-şi asume riscul de neîncasare a creanţei
până în cadrul acestei limite. Dacă exportatorul va livra unui importator peste limita stabilită atunci
va trebui să suporte el însuşi riscul de neîncasare a creanţei.
Societăţile factor sunt pregătite să preia riscurile economice în cadrul schiţat, dar exclud practic
preluarea riscurilor politice. Ele vor cumpăra doar acele creanţe la care în momentul achiziţionării
nu cred să recunoască un risc politic major al ţării importatoare. Deoarece în cazul riscurilor
politice societăţile de asigurare au o conduită asemănătoare, exportatorului nu îi rămâne decât
posibilitatea asigurării statale – garanţii de tip Hermes.
Riscul de curs valutar care există în cazul creanţelor în valută nu este preluat de către societatea
factor.
 Funcţia de prestare de servicii
După cum o arată şi structura contractului de factoring, societăţile factor îndeplinesc mai multe
funcţii pentru exportatori:

 Analiza credibilităţii financiare

Cel mai important lucru pentru un exportator îl reprezintă analiza bonităţii financiare a
importatorului prin intermediul societăţii factor care realizează şi o supraveghere continuă a
creditului. În plus factorii interni colaborează adesea cu factorii externi şi anume nu numai la
analiza bonităţii financiare a cumpărătorilor în ţara fiecăruia ci şi parţial la vânzarea mai departe a
creanţelor unor factori din ţările importatoare respectiv la încasarea creanţelor.

 Preluarea procedurii de colectare la scadenţă şi chiar de somaţie

Serviciul de colectare se referă la urmărirea încasării la scadenţă a facturilor şi atenţionarea, chiar
somarea acelor debitori care nu respectă scadenţele. Acest serviciu presupune existenţa unor
cunoştinţe bogate legate de legislaţiile diferitelor ţări importatoare, care nu stau cel puţin la
dispoziţia firmelor mici şi mijlocii.

 Administrarea creanţelor
Serviciul de administrarea a creanţelor presupune evidenţierea în contabilitate şi gestionarea
creanţelor preluate în regim de factoring: reflectarea separată a facturilor finanţate, raportarea
facturilor aflate în sold la sfârşitul fiecărei luni.
Costurile factoring-ului

Comisionul pentru desfăşurarea operaţiilor de factoring va fi perceput pentru prestarea

următoarelor tipuri de servicii:

 pentru verificarea bonităţii debitorilor;

 pentru administrarea creanţelor;
 pentru preluarea procedurii de somaţie şi a încasării creanţelor.
Cheltuielile societăţii de factoring depind de comportamentele individuale ale exportatorilor. În
cazul exportatorului are un cerc de clienţi instabil în continuă schimbare atunci comisionul
perceput pentru analiza bonităţii partenerilor este mai mare decât în cazul în care cercul de clienţi
este constant şi factorul se mulţumeşte cu controlul creditelor după efectuarea analizei bonităţii
debitorului, aderentului.
Comisionul pentru preluarea riscului de neplată al creanţelor este diferit de la caz la caz. În acest
caz joacă un rol important atât trecutul debitorilor, modul în care aceştia şi-au achitat creanţele,
cât şi rezultatul analizei bonităţii debitorilor şi provenienţa acestora în special după ţările
importatoare. În măsura în care factorul preia în mod excepţional în cazul operaţiilor în valută şi
riscul de curs valutar, se va percepe un comision pentru riscul de curs valutar.
Factorii pot să perceapă dobânzile pentru creanţele achiziţionate doar în momentul în care
cumpărătorul-importatorul a achitat facturile sau în cazuri excepţionale cel mai târziu la 120 de
zile după scadenţa creanţei. Rata dobânzii pe care o utilizează factorii depinde de rata dobânzii de
pe piaţa de capital şi este variabilă.
Costurile factoring-ului rezultă din:

 taxele, comisioanele de factoring pentru administrarea şi încasarea creanţelor din

export;
 comisioanele pentru preluarea riscului de neplata a creanţei;
 dobânzi pentru punerea la dispoziţie a mijloacelor de finanţare;
 costuri din garanţiile pentru riscul de curs valutar în cazul creanţelor în valută.

Leasing-ul

Operaţiunea de leasing ia naştere din iniţiativa unei întreprinderi care, având nevoie de un
anumit bun sau de un anumit echipament, se adresează unei societăţi financiare, specializată în
acest gen de operaţii, pentru a-l achiziţiona şi a-l furniza în locaţie, pe o perioadă de timp
determinată. Societatea de leasing, în urma acceptării cererii, procedează la stabilirea contactului
cu producătorul bunului solicitat, în vederea achiziţionării acestuia; în acest proces este implicat
direct şi viitorul beneficiar. Urmează încheierea contractului de leasing şi cumpărarea bunului de
către societatea de leasing în vederea punerii lui la dispoziţia beneficiarului.
În S.U.A., iniţiativa operaţiei de leasing o are de regulă întreprinderea utilizatoare, în timp ce în
ţările europene, de pildă, răspândirea încă modestă a acestei forme de comerţ face ca funcţia de
promovare să revină mai întotdeauna societăţilor specializate în această operaţiune sau chiar
fabricanţilor de utilaje care, în acest fel, încearcă să-şi dezvolte exporturile, deci ofertanţilor.
Leasing-ul presupune, în principiu, două contracte:

 unul de vânzare-cumpărare, încheiat între organizaţia producătoare ca vânzător şi

organizaţia financiară – societatea de leasing – care creditează operaţiunea de leasing în calitate
de cumpărător;
 un contract de locaţiune încheiat între societatea de leasing şi un terţ importator.
Contractul încheiat între societatea de leasing şi întreprinderea beneficiară, spre deosebire de
contractul de vânzare-cumpărare, prin care dreptul de proprietate asupra mărfii trece de la vânzător
la cumpărător, contractul de leasing păstrează bunurile închiriate în proprietatea firmei specializate
în această formă de comerţ transferând asupra beneficiarului dreptul de posesiune şi de exploatare.
În vederea apărării drepturilor de proprietate ale societăţii de leasing, contractul conţine o serie de
clauze care obligă pe beneficiar să acorde o grijă deosebită modului de folosire şi întreţinere a
bunurilor închiriate.
În acest mod, exportatorul primeşte plata contravalorii echipamentului la livrare, eliminând astfel
riscurile unei vânzări pe credit, iar importatorul sau utilizatorul nu este obligat să se angajeze într-
o relaţie de credit, el plătind periodic doar o chirie stabilită prin contractul de leasing societăţii
finanţatoare, acesta asumându-şi şi riscul de neplată.
Modul de determinare a taxei de leasing reprezintă o parte importantă a contractului de leasing şi
ea poate fi definită ca o chirie sau taxă. Calculul chiriei de leasing se face luând în considerare
următoarele:

 preţul real de achiziţie al echipamentului, inclusiv cheltuielile legate de acesta

(transport, asigurare, comisioane);
 comisionul societăţii de leasing (între 5-25%);
 rata amortizării echipamentului;
 durata contractului de leasing;
 uneori cheltuielile efectuate pentru întreţinerea şi reparaţia bunurilor (chirie de full
service).
Obiectul operaţiunilor de leasing îl formează, în special, echipamentele electronice, aparatele şi
instrumentele de măsură, mijloacele de transport, maşinile-unelte pentru mecanica grea, maşinile
agricole, unele bunuri de folosinţă îndelungată etc. În ultimul timp, leasing-ul a cuprins şi sectorul
imobiliar, având ca obiect închirierea de clădiri cu destinaţie industrială sau comercială, clădiri
administrative.
Aceste bunuri au următoarele perioade de contractare: nave şi avioane (10-15 ani), calculatoare
electronice (5-7 ani), generatoare electrice (7-10 ani), containere (5-7 ani), rafinării (7-12 ani),
automobile (3-5 ani).
Potrivit contractului de leasing, beneficiarul se angajează:

 să exploateze maşinile şi utilajele închiriate conform instrucţiunilor tehnice;

 să se îngrijească de instruirea personalului destinat exploatării maşinilor închiriate;
 să nu aducă nici un fel de schimbări în construcţia utilajelor fără acordul societăţii de
leasing;
 să asigure utilajele închiriate în folosul societăţii de leasing;
 să păstreze în condiţii corespunzătoare utilajele închiriate pe toată durata contractului,
chiar şi pe perioada când nu se află în exploatare;
 să preîntâmpine eventualitatea sechestrării sau a ipotecării utilajelor închiriate.
Iar proprietarul bunului are următoarele obligaţii:

 să pună bunul la dispoziţia utilizatorului;

 să acorde asistenţă tehnică;
 să înlocuiască bunul atunci când este utilizat moral;
 să asigure piese de schimb necesare;
 să participe la instruirea personalului care utilizează bunul.
Contractul conferă societăţii de leasing dreptul să inspecteze periodic starea utilajului închiriat şi
modul de exploatare şi să rezilieze contractul înainte de termen dacă beneficiarul n-a îndeplinit
obligaţiile contractuale ce-i revin. Rezilierea înainte de termen a contractului de închiriere atrage
după sine înapoierea utilajului închiriat, dar nu frustrează societatea de leasing de dreptul de a
primi restul chiriei.
La scadenţa contractului de închiriere, beneficiarul are de ales între următoarele posibilităţi:
  să solicite reînnoirea contractului pentru o perioadă convenită, cu o taxă de locaţie mai
redusă;
 să cumpere materialul închiriat, care se află în posesia lui, la valoarea reziduală fixată
prin contract;
 să restituie maşinile obiectul societăţii de leasing.
Aşa cum reiese din cele prezentate mai sus, tranzacţia de leasing presupune trei faze: contractarea,
cumpărarea şi închirierea. În figura din pagina următoare sunt prezentate cele trei faze ale
tranzacţiei, părţile implicate în fiecare dintre ele, precum şi operaţiunile specifice fiecărei faze.
Tipuri de leasing

Extinderea utilizării operaţiunilor de leasing a fost însoţită de o diversificare a modalităţilor

concrete de realizare a acestui tip de tranzacţii, prin delimitarea unor forme specifice de organizare,
comercializare şi finanţare.
Astfel în tranzacţiile internaţionale, leasing-ul se clasifică după mai multe criterii.
Dacă se ia considerare poziţia furnizorului în contractul de leasing avem:

 leasing-ul direct:
 se realizează prin închirierea contractului între producătorul exportator şi
utilizatorul bunului care face obiectul operaţiunii, finanţarea fiind asigurată de către
furnizor;
 se practică pentru a realiza intrarea pe piaţa unor produse noi în condiţiile în care
această (piaţă) este acoperită (chiar saturată) cu produse de bune calitate;
producătorul oferă (mai întâi) produsele noi spre testare, spre încercare, contractul
de leasing având un rol simbolic (îndeosebi rata de leasing este foarte mică), după
expirarea contractului iniţial utilizatorul poate opta pentru restituirea, prelungirea
sau cumpărarea produsului.
 Leasing-ul indirect: presupune existenţa societăţilor specializate de leasing care preiau
funcţia de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum şi asumarea riscurilor ce decurg din
aceste operaţiuni.
În funcţie de conţinutul ratelor de leasing, se pot distinge:

 Leasing-ul brut:
 care cuprinde în ratele sale, pe lângă preţul de vânzare al mărfii (în totalitate sau
parţial) şi cheltuieli de întreţinere, service şi reparaţii;
 uneori în cadrul acestui tip de leasing, furnizorii asigură şi specializarea
personalului clientului, aceasta în scopul creării unor premise pentru exploatarea
cât mai raţională a maşinilor.
 Leasing-ul net: cuprinde în ratele sale numai preţul de export al obiectului de închiriat
(respectiv cota de amortizare aferentă perioadei de închiriere).
În funcţie de conţinutul ratei de leasing raportată la preţul de export:

 leasing financiar:
  se caracterizează prin faptul că, în perioada de încheiere, chiria plătită de client
societăţii de leasing acoperă integral preţul de export al produsului, inclusiv
cheltuielile auxiliare şi beneficiul operaţiunii;
 contractul de leasing, încheiat în acest caz, cuprinde întotdeauna clauze privind:
modul în care bunul trebuie păstrat, acesta trebuind să fie asigurat, firma de leasing
putând verifica oricând starea bunului, riscurile economico-financiare fiind
transferate asupra clientului, firma de leasing păstrându-şi dreptul de a dispune de
bun în cazul în care nu sunt plătite ratele.
 leasing operaţional:
 (funcţional) se caracterizează prin faptul că în perioada de închiriere se acoperă
doar o parte din preţul de export al produsului; închirierea se efectuează pe termen
scurt; întreţinerea, asigurarea şi reparaţiile intră în sarcina societăţii de leasing;
 în acelaşi timp, accentul cade pe serviciile oferite de firma de leasing pe toată
perioada închirierii, iar valoarea produsului se recuperează din închirieri succesive
sau simultane (mai multe firme folosesc simultan acelaşi calculator);
 acest tip de leasing este reziliabil, la cererea beneficiarului formulată în avans faţă
de data expirării contractului;
 este folosit mai ales de către societăţile de leasing sau de către producătorii care
dispun de mărfuri foarte căutate pe piaţa mondială;
 ambele părţi au dreptul, după terminarea perioadei de bază, să prelungească
închirierea, fapt ce are loc, de regulă în mod tacit.
Ţinând seama de particularităţile tehnicii de realizare se disting următoarele forme speciale de
leasing:

 lease-back:
 reprezintă operaţiunea prin care proprietarul, având dificultăţi financiare temporare
îşi vinde bunul unor societăţi de leasing şi simultan o închiriază de la aceasta;
 scopul acestor operaţiuni este deci, transformarea fondurilor imobilizate în fonduri
disponibile;
 după expirarea perioadei primei închirieri, în timpul căreia societatea de leasing
reintră în posesia fondurilor investite, proprietarul iniţial are dreptul să răscumpere
bunul la un preţ dinainte stabilit, în general relativ scăzut;
 acest tip de operaţiune se utilizează, de regulă, pentru bunuri imobiliare, dar uneori
şi pentru bunuri mobile, ele permiţând o finanţare pe termen lung în condiţii mai
simple decât prin procedeele tradiţionale, cum ar emisiunile de valori mobiliare,
împrumuturi ipotecare.
 time-sharing:
 presupune închirieri pe timpi partajaţi, simultan de către mai multe întreprinderi;
adică închirierea aceluiaşi bun mai multor firme beneficiare pe perioade diferite, în
decursul unui an;
 această formă de leasing s-a adoptat în practică din considerente economice, cum
ar fi de exemplu: costul ridicat al unor utilaje (echipamente electronice de calcul,
avioane moderne de transport) şi uzura morală extrem de rapidă a acestora;
 sistemul prezintă două avantaje esenţiale: pentru client îi permite să-şi acopere
nevoile, plătind o rată de leasing mai mică decât rata normală şi pentru societate
 prin utilizarea cât mai completă a bunului se obţine o rată totală de leasing mult mai
mare decât cea care s-ar percepe de la un singur beneficiar;
 leasing-ul experimental: - se foloseşte în scopul promovării vânzărilor; astfel pentru a
promova vânzarea unor maşini şi utilaje, acestea sunt închiriate pe perioade scurte,
de câteva luni, în mod experimental, cu condiţia ca, după expirarea acestei perioade,
aceste bunuri să fie achiziţionate de clienţi dacă sunt corespunzătoare cerinţelor sau
să fie restituite dacă prezintă unele neajunsuri.
 operaţiuni hire şi renting:
 sunt operaţiuni de leasing pe termen scurt şi foarte scurt şi cuprind închirierile cu
ziua sau cu ora, în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de construcţii:
macarale, excavatoare, buldozere, etc.;
 având în vedere perioada foarte scurtă de închiriere şi simplitatea acestor
operaţiuni, unii specialişti le consideră ca fiind forme de trecere de la închirierea
obişnuită, la leasing.2
Franchising-ul

Franchising-ul este o afacere comercială prin care o firmă – francisor, acordă altei firme –
franchisee dreptul de a utiliza marca sau formula sa comercială, pe o anumită perioadă şi într-un
anumit spaţiu, contra unei sume fixe sau un procent din cifra de afaceri. Originile franchising-ului
le găsim în lanţurile de magazine care au apărut în SUA la mijlocul secolului trecut şi unde
franchising-ul a luat astăzi cea mai mare amploare. Principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor
implicate au fost analizate în cadrul contractului de franchising (dezbătut într-un capitol
precedent).
Derularea afacerii are la bază contractul de franchising, ca o variantă modernă a concesiunii
comerciale, având ca elemente comune:

 exclusivitatea de comercializare;
 sfera largă a activităţii franchisor-ului;
 franchisor-ul deţine o marcă de prestigiu, el fiind cel care controlează afacerea şi care
extinde reţeaua de distribuţie şi comercializare;
 franchising-ul sporeşte profilul ambilor parteneri.
Prin practicarea acestui tip de afacere ambele părţi implicate îşi pot lărgi activitatea
economică, fiind situaţii în care numai astfel se poate pătrunde pe pieţe care nu admit decât
distribuitori locali.

2
Popa Ioan, Tranzacţii economice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 422-
423.