„Leoaică tânără, iubirea”

Tema și viziunea despre lume

de Nichita Stănescu

Neomodernismul este un curent literar manifestat în perioada postbelică și se

caracterizează prin reluarea marilor teme din poezia interbelică, precum iubirea, natura,
timpul, cunoașterea, condiția poetului, într-o manieră ludică, ce ascunde însă sensuri tragice.
La nivel stilistic, se observă preferința pentru ambiguitatea limbajului, metaforele abstracte,
ingambament.
Nichita Stănescu este unul dintre cei mai importanți poeți ai perioadei postbelice, alături de
Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu. Acesta a debutat în anul 1960 cu volumul
„Sensul iubirii”, urmat în 1964 de „O viziune a sentimentelor”. Tema comună a celor două
volume este iubirea, văzută ca o cale de cunoaștere a Universului.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din cel de-al doilea volum și poate fi
considerată o artă poetică neomodernistă. Aceasta este caracterizată de ambiguitatea
limbajului poetic, de insolitul imaginilor artistice, de noutatea metaforei și de ineditul
abordării temei.
Titlul poeziei, alcătuit din punct de vedere gramatical din două substantive și un adjectiv,
este o metaforă descifrată de apoziție, ce oferă o definiție-portret a iubirii. Acest sentiment
este imaginat ca o „leoaică tânără”, sugerându-se o perspectivă atipică, șocantă, prin ideea de
ferocitate pe care o induce.
Tema poeziei este iubirea, iar poetul dezvăluie intensitatea acestui sentiment, care
reprezintă o forță creatoare ce reordonează universul, tinzând spre perfecțiune și care schimbă
raportul eului poetic cu lumea exterioară și cu sine. Apariția bruscă, intruziunea ei violentă în
existența umană transformă definitiv percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii. Motivele
specifice sunt leoica, ce devine laitmotivul poeziei, cercul, curcubeul, deșertul, ciocârliile.
Poezia este alcătuită, din punct de vedere structural, din douăzeci și patru de versuri,
grupate în trei strofe inegale, cu rimă variată, măsura de la trei la opt silabe și ritmul
predominant iambic. Textul poetic prezintă trei secvențe lirice, care corespund celor trei
strofe: revelația întâlnirii cu iubirea, transfigurarea sub puterea noului sentiment și o nouă
viziune asupra ființei umane. Lirismul este de tip subiectiv, concretizat prin mărcile lexico-
gramaticale specifice, cum ar fi verbe și pronume de persoana I singular: „mi-am dus”, „mă”,
„mi-”.
Prima secvență poetică dezvăluie imaginea metaforică a întâlnirii bruște cu dragostea.
Primele momente ale receptării sentimentului sunt asociate ideii de agresivitate: „Mă
pândise-n încordare/ mai demult./ Colții albi mi i-a înfipt în față,/ m-a mușcat, leoaica azi de
față”. Metafora „leoaică tânără”, sugerează prospețimea și brutalitatea exprimate prin
sălbăticie, eleganță și noblețe. Aceasta este susținută de motivul pândei care presupune
seducție, încordare și subliniază intensitatea emoțiilor. Verbele la perfect compus („a sărit”, „a
înfipt”, „a mușcat”), precum și cel la mai mut ca perfectul („pândise”) arată gesturile agresive
ale iubirii, care se apropie treptat și apoi brusc de eul liric. Repetarea substantivului „față”
reliefează pierderea integrității psihice, mutilarea evidentă a sufletului atacat de agresivul
sentiment.
A doua secvență lirică descrie stările sufletești ale poetului îndrăgostit, aflate în
concordanță cu natura înconjurătoare, care devine spațiu protector al iubirii, precum în lirica
lui Mihai Eminescu. Apare în secvența „în jurul meu natura/ se făcu un cerc, de-a dura/ când
mai larg, când mai aproape/ ca o strângere de ape”, motivul cercului ca imagine simbolică a
perfecțiunii, dar și a eternei reversibilități, anticipând imaginea finală a unei recuperări
neîntrerupte a sentimentului. Privirea și auzul realizează conexiunea dintre poetul îndrăgostit
și Univers și sugerează faptul că apariția iubirii este o manifestare superioară a bucuriei
supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simțurile. Metafora curcubeului „tăiat în
două” sugerează o armonie de culori, fiind totodată și un simbol al unității în multiplicitate.
Ultima secvență evidențiază imaginea eului metamorfozat după trăirea iubirii: „Mi-am dus
mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”. Simțurile omului
îndrăgostit se estompează, eul nu se mai recunoaște, simțindu-se confuz în fața „atacului”
surprinzător al sentimentului de iubire. În opoziție cu imaginea „leoaicei tinere” este „leoaica
arămie”, întrucât iubirea este perfidă, are „mișcările viclene”, dar fericirea trăită acum vine
după o perioadă ternă a vieții, „un deșert” care capătă brusc „strălucire”. Se evidențiază
motivul trecerii timpului, iar precizia inițială („azi”, „deodată”) este înlocuită de abolirea
timpului, în starea de grație a iubirii.
Relația de simetrie se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoaică, de la începutul
și sfârșitul textului poetic. Metaforele „leoaică tânără” și „leoaică arămie” se corelează cu cele
două percepții diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează faptul că transformarea produsă de
iubire este ireversibilă.
Viziunea despre lume a lui Nichita Stănescu este una inedită asupra sentimentului de
iubire, concretizat în imaginea leoaicei. Situat în centrul lumii sale, eul trăiește plenar iubirea,
sub semnul certitudinilor. Pentru Nichita Stănescu poezia are trei mari caracteristici. Ea este
un sentiment prin care lumea se reconfigurează din temelii, este o descindere a realității în
cuvânt, realitate secundă, corporală, creată în interiorul limbajului pornind de la realitate sau
este o desprindere a cuvântului de realitatea pe care o desemnează și construcție a unei lumi
de noi sensuri și de noi realități.
În opinia mea, în poezia lui Nichita Stănescu, iubirea este un sentiment asociat unor trăiri
complexe, aducând posibilitatea depășirii sinelui prin cunoașterea lumii. Atitudinea poetică de
suprapunere a poeziei cu iubirea prin asumarea stării de grație este o modalitate de cunoaștere
a universului proprie literaturii. Asociată unui demers cognitiv, iubirea este un sentiment
primordial, care are puterea de a metamorfoza sinele.
În concluzie, poezia „Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu constituie o artă poetică
neomodernistă, ce ilustrează momentul în care omul trăiește sentimentul iubirii împlinite,
sentiment care poate sta la temelia actului creator și care îl poate proiecta pe acesta în
eternitate.