Ion

Liviu Rebreanu
-Apartenenta la roman realist-

Romanul este o specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni cu o actiune complexa
care se desfasoara pe mai multe planuri narative. Actiunea se desfasoara pe o peroada
indelungata de timp, in mai multe locuri, la ea luand parte un numar mare de personaje. Chiar
daca exista mai multe planuri narative, unul dintre acestea este principal, concentrand intreaga
actiune.
Romanul a fost publicat in anul 1920, consacrandu-l definitiv pe Rebreanu ca romancier
dupa o serie de nuvele publicate, adunate in volume precum: „Golanii”, „Marturisiri”, „Rafuiala”.
Titlul romanului face trimitere catre un nume specific spatiului romanesc,Ion, protagonistul
devenind astfel reprezentantul taranului roman din totdeauna stapanit de patima pamantului. De
aici, rezulta si tema operei si anume dorinta arzatoare a lui Ion, care va deveni si obsesie, de a
avea cat mai mult pamanat pentru a-l munci si pentru a ocupa un loc fruntas in ierarhia satului.
Romanul este unul realist, interbelic, de factura modernista chiar daca trateaza o tema
traditionalista.
Romanul are doua parti: „Glasul pamantului” (primele sase capitole) si „Glasul iubirii” (de la
capitolul sapte la capitolul treisprezece). Titlul fiecarei parti este in stransa legatura cu trairile, dar
si cu soarta protagonistului: cat timp a fost sarac, Ion a ascultat de „glasul pamantului” si a
renuntat la iubirea pentru Florica( „glasul iubirii”) luand-o in casatorie pe Ana lui Vasile Baciu,
uratica, dar cu multe loturi de pamant, pe care insa nu o iubea; dupa moartea Anei si a copilului,
„glasul iubirii” se reaprinde in sufletul lui Ion si are o relatie cu Florica, desi aceasta este casatorita
acum cu George Bulbuc. Aceasta relatie ii va aduce lui Ion sfarsitul, deoarece este prins de George
intr-o noapte la Florica si ucis cu sapa (obiect simbolic al muncii pamantului).
In opera exista doua planuri narative mari care se intersecteaza oferind o imagine cat mai
complexa a lumii transilvanene de sfarsit de secol XIX. Primul plan este cel al taranimii, al carei
reprezentant este Ion Pop al Glanetasului, un flacau din satul Pripas. Acesta este harnic, dar
foarte sarac si isi doreste pamant, pe care il va obtine nu pe cai tocmai cinstite ( o lasa insarcinata
pe Ana, fortandu-l pe tatal ei sa dea la notar toate loturile de pamant). Cel de-al doilea plan,
interferat primului, prezinta soarta intelectualilor transilvaneni aflati sub stapanirea Imperiului
Austro-Ungar. In acest context, este descris destinul invatatorului Zaharia Herdelea care refuza sa
le predea copiilr in limba maghiara, oficiala in imperiu, suportand anumite consecinte legale si
intr-un final este fortat sa se pensioneze.
In volumul „Marturisiri” din anul 1932, Liviu Rebreanu afirma ca romanul a avut drept sursa
de inspiratie propriile experiente, deoarece copil si adolescent fiind, a locuit o perioada de timp in
satul transilvanean Prislop, unde tatal lui era invatator. Astfel, autorul vorbeste despre trei
intamplari pe care el insusi le-a trait si care au devenit scene esentiale in roman. O prima
intamplare se refera la fata cea mai bogata din sat ,Rodovica, care a ramas insarcinata cu un
sarantoc, tatal ei fiind nevoit sa accepte casatoria. O alta intamplare este cea legata de un tanar
din vecini Ion Pop al Glanetasului care i se plange ca este sarac si ca nu poate scapa de aceasta
conditie umilitoare. O a treia scena a avut loc intr-o zi de primavara cand a vazut un taran
imbracat in haine de sarbatoare care a ingenuncheat si a sarutat pamantul cu multa patima de
parca ar fi fost o ibovnica.
Romanul este unul de factura realista, naratorul imbinand faptele reale cu cele fictionale
pentru a contura o imagine cat mai veridica a satului transilvanean de sfarsit de secol XX. Astfel,
regasim toponime precum Armandia, Jidovita,Cluj; denumirea satului Pripas este una fictionala,
insa are si valoare simbolica subliniand ideea ca oamenii locului sunt cam fara capatai. Tot ca
elemente reale amintim traditiile si obiceiurile specifice locului cum ar fi hora (pentru tarani) si
balul anual (pentru intelectuali).
Drumul care deschide romanul este elementul de trecere dintre lumea reala si lumea
fictionala, introducandu-l pe cititor intr-un univers nou; in descrierea sa apar astfel si toponime
precum: Bistrita, Bucovina dar si denumiri fictionale ale unor locuri specifice zonei: Cismeaua
Mortului, Rapele Dracului).
Descrierea detaliata si obiectiva a satului transilvanean este elementul traditionalist al
operei, autorul fiind astfel in concordanta cu miscarea traditionalista interbelica. In prezentarea
satului se observa foarte clar ierarhia sociala, relatiile dintre oameni fiind strans legate de
aceasta. O scena esentiala in acest sens este cea a horei, din incipit, cand naratorul surprinde
foarte detaliat structura sociala a satului: ”Tinerii invart hora; femeile maritate vorbesc despre
problemele lor; barbatii sunt adunati pe la porti in grupuri ce reflecta averea fiecaruia. La aparitia
preotului Belciug si a familiei invatatorului Herdelea, hora se opreste, iar oameni ii saluta
aratandu-si respectul fata de acestia”. Singurul care strica aceasta imagine este Vasile Baciu
care ,beat fiind, il jigneste pe Ion spre supararea celorlalti.
Opera este una modernista ca tehnica narativa dar si ca limbaj, naratorul folosind
regionalisme si arhaisme doar pentru a crea specificul acelei perioade (nicovala,delnita,etc).
Tehnica narativa este sustinuta, in primul rand, prin circularitatea textului care incepe si se
incheie cu imaginea drumului care intra si mai apoi iese din sat, dar si cu imaginea horei la care
participa tot satul. De asemenea, naratorul surprinde subtil si imaginea unui sat lipsit de cele
sfinte, in acest sens imaginea „Hristosului cu fata spalacita de ploi, rastignit pe o cruce stramba”
fiind mai mult decat graitoare.
Naratiunea este una obiectiva, se face la persoana a III-a, din perspectiva unui narator
heterodiegetic, omniscient si omniprezent care are o viziune „dindarat” asupra evenimentelor; el
nu se implica deloc in actiune, ci doar priveste cu detasare intamplarile lasand personajele sa
actioneze dupa propria vointa. In text, se poate vorbi de un dublu conflict: exterior, legat de
intamplarile din lumea satului si, mai ales, de conflictul dintre Ion si Vasile Baciu pentru loturile de
pamant; si interior, al zbuciumului protagonistului care nu stie pana la un anumit punct cum sa
actioneze pentru a-si atinge telul. Introspectia psihologica care este un element de modernitate
are un rol important in prezentarea nelinistilor si a tulburarilor din sufletul lui Ion.
Relatia lui Ion cu Ana si Florica este una complexa, in stransa legatura cu cele doua glasuri
care il stapanesc sufletul. Ion incalca reguli nescrise ale satului traditional, lasand-o pe Ana
insarcinata pentru a-i lua lui Vasile Baciu loturile de pamant, ascultand in acest moment de glasul
pamantului. Dupa moartea Anei si a copilului, Ion asculta de glasul iubirii si incalca alte legi
morale avand o relatie cu Florica, desi aceasta este casatorita. Moartea lui vine astfel ca o lectie
de morala a naratorului care subliniaza ideea ca nicio fapta rea nu poate ramane nepedepsita.
Finalul romanului este unul inchis, destinul personajelor fiind clar precizat de catre narator:
Ana se spanzura, Petrisor (copilul Anei si al lui Ion) moare fiind neingrijit, Ion este omorat de
George cu sapa, George merge la inchisoare, iar Florica ramane singura, fiind insarcinata cu
copilul lui Ion, dupa cum vorbeste lumea. Pamantul lui Ion, in numele caruia el facuse tot ce era
posibil, ajunge in posesia bisericii ca urmare a unei conditii din actul oficial prin care Vasile Baciu ii
daduse loturile lui Ion.
In ceea ce priveste familia Herdelea, destinul membrilor acesteia este cunoscut: Laura se
casatoreste cu Pintea si are o fetita; Ghighi este casatorita cu Zagreanu, tanarul invatator venit in
sat in locul tatalui sau; invatatorul si sotia sa parasesc Pripasul. Singurul personaj al carui destin
ramene deschis este Titu care pleaca la Bucuresti din dorinta de a trai liber; el va avea un rol
episodic intr-un alt roman, „Rascoala” (1932), aratand intentia autorului de a prezenta si in alte
scrieri destinul taranului roman.
Romanul „Ion” este astfel o scriere de referinta a literaturii romane, prin abordarea unei
teme traditionaliste (destinul taranului roman) intr-o maniera modernista (tehnica narativa,
limbaj).