Eseu despre particularităţile de construcţie a personajului principal dintr-un roman psihologic

1. Context
Camil Petrescu se numără printre prozatorii români influenţaţi de romanul de analiză al scriitorului
francez Marcel Proust, „In căutarea timpului pierdut“. A făcut parte din cercul format în jurul revistei
„Sburătorul“, patronată de Eugen Lovinescu şi a împărtăşit viziunea criticului, care promova sicronismul
(racordarea formulei estetice româneşti la proza europeană). Acesta asociază persoana I cu autenticitatea şi
sinceritatea: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.“
Publicat în 1930 (anterior, deci, articolului amintit), romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război“ reflectă concepţia autorului despre roman, înscriindu-se în proza modernistă, subiectivă.

2. Precizarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales

Încadrat in galeria personajelor de excepţie ale lui Camil Petrescu, Ştefan Gheorghidiu este un lucid,
un căutător de adevăr şi, în acelaşi timp, un intelectual inadaptat, care îşi apără intransigent ideile.
Student la Filosofie, el aspiră la iubirea absolută, dorindu-şi ca femeia să se manifeste prin raportare
totală la fiinţa lui, anihilându-şi astfel personalitatea.

3. Ilustrarea trăsăturilor personajului ales, prin secvenţe narative/ situaţii semnificative sau
prin citate comentate
O scenă în care îşi dezvăluie intransigenţa este reprezentată de o discuţie despre dragoste şi fideli-
tate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la
tribunal. Orgolios, personajul îşi poartă suferinţa ca pe o medalie. Limbajul îi este sfidător, atunci când
discută lucruri care îl privesc, cum ar fi cele din scena de la popotă, când îi sancţionează drastic pe
interlocutori: „Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. Folosiţi un material nediferenţiat. Discutaţi mai
bine ceea ce vă pricepeţi“. Romanul este o analiză fină a dramei intelectualului inadaptat, care trăieşte acut
cele două experienţe, iubirea şi războiul. Drama iubirii se naşte din concepţia pe care Gheorghidiu o are
despre acest sentiment. In plus, consideră că orice iubire „e mai curând un proces de autosugestie”, „un
monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă”. Văzută ca un proces, orice relaţie de dragoste se naşte
din orgoliu, devine o îndatorire, chiar o obişnuinţă, şi apoi o necesitate, pentru că „singura existenţă reală e
aceea a conştiinţei”. Prin urmare, iubirea înseamnă antrenarea într-un proces dominat de raţiune, argumente,
dovezi, în care „cei ce se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”.
Din dorinţa de a trăi o experienţă existenţială pe care o consideră definitorie pentru formarea lui ca
om, dar şi din orgoliu, Ştefan se înrolează voluntar, deşi ar fi putut să evite participarea la război,
folosindu-se de averea sa, aşa cum procedează Nae Gheorghidiu sau cumnatul său, Iorgu.
Pe lângă orgoliu, în roman se conturează şi alte trăsături ale eroului, precum: natura analitică şi
reflexivă, luciditatea, sensibilitatea exagerată, inteligenţa, conştiinţa propriei valori în raport cu filozofii
mondeni apreciaţi de Ela.
In ultimul capitol, „Comunicat apocrif“, deznodământul înfăţişează efectele celor două experienţe
asupra personajului. Titlul capitolului se referă, pe de o parte, la comunicatele contradictorii care sosesc de
pe front, iar, pe cealtă parte, face trimitere la o scrisoare anonimă pe care o primeşte Gheorghidiu şi în care i
se dezvăluie că soţia îl înşală. Ştefan nu mai este însă interesat să verifice autenticitatea acestei scrisori.
Bărbatul care odinioară se credea capabil de crimă din gelozie devine indiferent şi detaşat de iubirea
din trecut, hotărând să-i lase soţiei „tot trecutul.“

4. Elemente de structură şi de compoziţie ale romanului, semnificative pentru realizarea

personajului din romanul studiat
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este exterior, în romanul lui Camil
Petrescu principal este conflictul interior. Acesta se desfăşoară în conştiinţa personajului-narator, Ştefan
Gheorghidiu, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Principalul motiv al rupturii
dintre cei doi este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul
interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.
Conflictul interior este dublat de un conflict exterior generat de relaţia protagonistului cu societatea.
Personajul-narator Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului inadaptat.
Caracterizarea directă este raportată, în primul rând, la naratorul-personaj (narator autodiegetic),
suprapunându-se, aşadar, autocaracterizării. Predispoziţia spre introspecţie, spre gelozie, luciditate şi
nefericire este recunoscută cu tristeţe: „nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate şi mistuitoare", ca o
„foială de şerpi". Intransigenţa, lipsa echilibrului sufletesc determină oscilaţii în conştiinţa eroului: „Pot
transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu" (se
autovictimizează), „Vedeam cum femeia mea se înstrăina zi de zi, în toate preocupările şi admiraţiile ei, de
mine" (constatări lucide), „ce-ai zice dacă ne-am despărţi?" (decizii raţionale care pun capăt suferinţei).
Câteva trăsături directe sunt reliefate de replicile Elei, care îl consideră lipsit de voinţă pentru că nu
luptă pentru moştenire - „Dar nu vezi că toţi vor să te înşele... Pentru că eşti prea bun..." - ori inflexibil,
blocat într-un tipar al iubirii absolute: „Eşti de o sensibilitate imposibilă!" (când îi reproşează flirtul cu G.),
„Aşa e totdeauna... pune în toate o patimă".
Caracterizarea indirectă se construieşte din faptele, concepţiile, limbajul personajului. Iubirea lui
se consolidează pe fundamente greşite, dând naştere unei drame, accentuate de luciditatea observaţiei: orice
iubire „e mai curând un proces de autosugestie", „un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă".
Adâncirea în iubire echivalează cu suferinţa eşecului, singurătatea, sentimentul ratării: „Pentru mine, dra-
gostea aceasta era o luptă neîntreruptă în care eram veşnic de veghe, cu toate simţurile la pândă, gata de
orice pericol." Drama războiului şi teama de moarte îl determină să se apropie de sufletele simple ale
camarazilor, cunoscând spaima, suferinţa fizică, durerea, foamea, setea, boala. Experienţa traumatizantă a
războiului devine prilej de autoînţelegere a existenţei şi, astfel, de recuperare a propriei vieţi.

5. Concluzie
Prin introspecţie şi monolog interior, tehnici ale analizei psihologice, Ştefan Gheorghidiu îşi
analizează cu luciditate trăirile, stările, sentimentele şi subliniază astfel profilul său de om al absolutului.