Predici La Duminica A XXV A Dupa Rusalii

Predici la Duminica a XXV-a după Rusalii - Pilda samarineanului
milostiv
https://drive.google.com/file/d/1xGbMeXM0X2in3vI9cIcKi9zwJG54RUxo/view?usp=shari
ng
Index
Evanghelia şi Apostolul zilei ................................................................................ 6
Sfântul Chiril al Turovului - Rugăciune................................................................. 9
Pilda samarineanului milostiv - Comentarii patristice ....................................... 12
Părintele Cleopa Ilie - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii - Despre ispitire
şi făţărnicie ....................................................................................................... 20
Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii - Pilda
samarineanului milostiv - Adevăratul samarinean este cel care se îngrijeşte şi de
sufletul cel bolnav al aproapelui ....................................................................... 28
“Toţi ne gândim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii” ................... 33
Sfântul Chiril al Alexandriei - Duminica 25 după Rusalii - Tâlcuiri ...................... 35
Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii –
Drumul iubirii ................................................................................................... 41
Cuviosul Filotei Zervakos - tâlcuirea parabolei Samariteanului milostiv. Să ne
miluim întâi sufletul rănit de demoni prin păcat ............................................... 45
“Biserica se teme de dezbinări şi de schisme, care au ca bază demonicul egoism”
......................................................................................................................... 49
Cuviosul Paisie Aghioritul - Să avem față de aproapele iubire de samarinean ... 52
Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a 25-a după Rusalii - Pilda
samarineanului milostiv .................................................................................... 54
Arhimandritul Teofil Pârâian - Duminica a 25-a după Rusalii - Suntem zidiţi de
Dumnezeu spre fapte bune ............................................................................... 64
Arhimandrit Teofil Părăian - Știi cu cine semeni atunci când iubești? ............. 71
Arhimandrit Teofil Părăian - Importanța aproapelui nostru ........................... 73
Părintele Arsenie Boca - Samarineanul ............................................................. 75
Părintele Nicolae Steinhardt despre “Problema pâinii” şi predicatorii făţarnici ai
falsului idealism ................................................................................................ 77
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii -
Samarineanul milostiv ...................................................................................... 81
Pr. Constantin Necula - „Și cine este aproapele meu?”...................................... 90
Pr. Constantin Necula - Cu Samarineanul spre... Betleemul de sus (Luca 10, 25-
37) ................................................................................................................. 94
Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica a 25-a după Rusalii .............................. 98
Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica a 25-a după Cincizecime ................. 104
Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a 25 -a după Rusalii -
Samarineanul milostiv .................................................................................... 114
Părintele Iosif Trifa - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii - Pilda
samarineanului milostiv .................................................................................. 121
Traian Dorz - Un singur Domn ......................................................................... 124
Traian Dorz – Când ne-ai lăsat ...................................................................... 127
Traian Dorz - Iisuse, când am fost căzut… ..................................................... 128
Traian Dorz - Dă-ţi mâna ta .......................................................................... 130
Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a
după Rusalii) - Mergi şi fă asemenea ............................................................... 132
IPS Andrei Rymarenko - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a
după Rusalii) - Samarineanul milostiv ............................................................. 138
Pr. Leonardo Sapienza - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a
după Rusalii) - Iubirea nu abandonează .......................................................... 141
Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a după
Rusalii) - Duminica Bunului Samaritean .......................................................... 143
Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a
după Rusalii) - Pentru moştenirea vieţii de veci .............................................. 145
Pr. Vasile Rob - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a după
Rusalii) ............................................................................................................ 149
Pr. Vasile Florea - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a după
Rusalii) - Samarineanul milostiv ...................................................................... 152
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei
Cruci (a XXV-a după Rusalii) - Samarineanul caritabil ...................................... 154
Preot prof. dr. Marin Ionescu - Duminica a XXV-a după Rusalii ....................... 158
Părintele Rafail Noica despre “dogma” neclintită: Dumnezeu este Dragoste... 160
Părintele Ioan Buliga: Implicare şi smerenie .................................................... 163
Părintele Valentin Mordasov şi Părintele Ioan Buliga despre milostenie şi faptele
bune prin care putem câştiga viaţa veşnică ..................................................... 167
Pr. Constantin Coman: Iubirea teoretică şi iubirea “departelui” - plăcuta amăgire
(închipuire de sine) a “bunului samaritean” .................................................... 175
De la Ierusalim la Ierihon. Vrem să locuim în duplicitatea plăcerilor sau în pacea
împlinitoare a rugăciunii? Pr. Emil Jurcan despre pervertirea copiilor,
distrugerea frumosului şi a normalităţii: “Faceţi ce vreţi, aveţi drepturile omului.
Cine încearcă să vă facă educaţie este homofob și îl penalizăm noi, îi luăm
copiii…”. Cine sunt adevăraţii homofobi?........................................................ 180
Pilda Samariteanului milostiv. Predici cu părinţi de la Putna şi Sihăstria Putnei.
Dragostea de aproapele .................................................................................. 185
Predica părintelui Dosoftei (Mănăstirea Putna) la Duminica samarineanului
milostiv (2010) ............................................................................................. 185
Predica părintelui Damaschin (Măn. Sihăstria Putnei) la samarineanul milostiv
(2010) .......................................................................................................... 191
“De ce oare tâlharii se adună împrejurul Bisericii şi o batjocoresc?” Pentru că nu
ne mai doare şi nu mai apărăm Biserica atunci când este terfelită, “pentru că nu
ne mai identificăm cu ai noştri” ...................................................................... 195
Ieromonah Atal Toma: „Mergi şi fă şi tu asemenea” ....................................... 201
Pr. Petru Roncea - Aproapele nostru ............................................................... 209
Pr. Liviu Petcu - Compasiunea pentru aproapele nostru .................................. 212
Ioan-Lucian Radu - De ce îi urau evreii pe samarineni? .................................... 215
Pateric: „Nu fi de partea celui care face rău semenului său" ........................... 219
Protosinghelul Nicodim Măndiță - Mergi la spitalul sufletelor şi vindecă-te .... 221
Arhimandrit Melchisedec Velnic: „Societatea noastră suferă de lipsa de
rugăciune” ...................................................................................................... 223
Ionela Cristina Răciu - Sindromul inimii zdrobite - putem muri de inimă rănită?
....................................................................................................................... 225
Străinul… cel mai de aproape .......................................................................... 227
Dumnezeiescul Ioan Hrisostom - mângâietorul lumii şi întruparea iubirii
“năvalnice” a lui Hristos. Predica de excepţie a părintelui Hrisostom de la Putna:
“El este singurul care a văzut lumea prin ochii lui Dumnezeu şi de aceea unde
este tronul Dumnezeirii, acolo stă şi el” .......................................................... 231
Sfântul Ioan Gură de Aur, păstorul cel bun “care a făcut din iubire însăşi viaţa şi
crucea lui”. Predica părintelui Hrisostom de la Putna ...................................... 237
Sfântul mare mucenic Mina - “samarineanul milostiv” până la mucenicie ...... 244
Milostenia - între acţiune concretă relaţie personală şi lucrare lăuntrică: “A-i iubi
pe oameni în general înseamnă a nu iubi pe nimeni”, “Milostenia nu înseamnă
doar pomană, înseamnă dăruire de sine” (Larchet) ......................................... 247
Jean-Claude Larchet - Punctul de plecare al adevăratei vieţi ........................ 253
Pr. prof. univ. dr. Mihai Himcinschi - Evanghelia de Duminică - Un samarinean
milostiv la hotarul compasiunii și al generozității............................................ 254
Marius Nedelcu - Logica convențională răsturnată de legea iubirii .................. 258
Arhim. conf. univ. dr. Teofan Mada - Evanghelia de Duminică - Chipul
emblematic al samarineanului milostiv, la începutul postului Nașterii Domnului
....................................................................................................................... 261
IPS Ioachim, arhiepiscop al Romanului și Bacăului - Aproapele, pedagogul
mântuirii mele ................................................................................................ 265
IPS Irineu Pop-Bistriţeanul - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii - Pilda
samarineanului milostiv .................................................................................. 270
PF. episcop Macarie Drăgoi „Să nu ne dăm sufletul și să nu ne pierdem credința
și mântuirea noastră” ..................................................................................... 275
PS Sebastian:Samarineanul milostiv sau despre iubirea aproapelui: “Să ne pese
de celălalt, să ne doară durerea lui!” .............................................................. 277
IPS Timotei - Calea slujirii aproapelui, drum către Împărăţie/ Sfântul Ioan Gură
de Aur ............................................................................................................. 282
Predica prea fericitului părinte Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la
Duminica a XXV-a după Rusalii - Samarineanul milostiv - chipul iubirii lui Hristos
în oameni........................................................................................................ 287
„Să facem din ajutorarea aproapelui un program al vieţii”........................... 293
Parabola bunului Samarinean. Chemarea la slujire în iubire ........................... 296
Pildă de seară - Călugărul milostiv .................................................................. 303
”Nu-ți ține rănile inimii doar pentru tine!”/ “Binecuvântată fie neputința mea!”
....................................................................................................................... 304
Bunule Samarinean…, Dr. Mengele n-a murit.................................................. 310
Pr. Silviu Cluci - Hanul Samarineanului milostiv ............................................... 312
Pilda samarineanului milostiv (desen animat) ................................................. 313
Icoane ............................................................................................................. 314
Evanghelia şi Apostolul zilei
Evanghelia
Ev. Luca 10, 25-37
25. Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce

să fac ca să moştenesc viaţa de veci?
26. Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti?
27. Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe
aproapele tău ca pe tine însuţi.
28. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.
29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele
meu?
30. Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a
căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l
aproape mort.
31. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe
alături.
32. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături.
33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut
milă,
34. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi,
punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.
35. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce
vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.
36. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?
37. Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu
asemenea.
Apostol
Epistola către Efeseni a Sfântului apostol Pavel
Efeseni 4,1-7
Fraţilor
1. De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vred-
nicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi,
2. Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe
alţii în iubire,
3. Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii.
4. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a che-
mării voastre;
5. Este un Domn, o credinţă, un botez,
6. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este peste toate şi prin toate şi întru toţi.
7. Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.
Sfântul Chiril al Turovului - Rugăciune
Botezătorule al lui Hristos, propovăduitorule al pocăinţei! Nu mă trece cu vederea

pe mine, cel ce mă pocăiesc, ci, alăturându-te cereştilor puteri, roagă-te Stăpânului
pentru mine, nevrednicul robul tău (numele), cel schilav şi neputincios, care cad în
necazuri multe, istovit de gândurile înviforate ale minţii mele. Că iată, stau înainte
fiind pârât de faptele mele negre, cu multe poveri fiind acoperit, pustiit de patimile
vieţii, şi zac în noroiul faptelor mele, stăpânit de tulburare, fără să am sprijin din
vreo parte, acoperind bubele sufletului meu cu zdrenţele de ruşine ale păcatului,
rătăcit de la calea dreaptă care duce în viaţă, abătut pe cărarea fărădelegii, din toate
părţile strâmtorat de gândurile minţii mele. Întorsu-m-am la patimă când m-a
străpuns pe mine spinul păcatului, de conştiinţă fiind osândit şi de toţi oamenii
defăimat. În trândăvire săvârşind toate zilele vieţii mele având orbiţi ochii inimii,
mi-am spurcat haina sufletului şi tot trupul meu cu răutatea 1-am întinat. Curviei
celei fără de cuviinţă i-am deschis uşile simţurilor; din tinereţe şi până acum fără
frâu am făcut toate relele, şi mă tem că voi fi tăiat ca smochinul neroditor când va
veni securea morţii şi mă va da spre mistuirea focului care nu se stinge, de care se
cutremură şi satana şi din care nu poate să scoată nimeni.
Vai mie! Suflete, pricepe şi vezi îndelunga răbdarea lui Dumnezeu, că nu voieşte
moartea păcătosului! Vai mie, ce am dobândit în vremea trecută a vieţii mele! Că
nu este, de la începutul lumii şi până acum, nici un păcătos pe care să nu-1 fi în-
trecut cu greşalele, că eu sunt peşteră a tuturor faptelor celor rele, neavând
nicidecum sfârşit obiceiului păcătos. Pironită e mintea mea de lucrurile pă-
mânteşti, şi ce să fac nu ştiu, nici de cine să mă apropii ca să se mântuiască sufletul
meu, fără numai de tine, Ioane, mergătorule înainte, că te ştiu mai mare decât toţi,
că tu te-ai învrednicit să te atingi de creştetul prea curatului Miel al lui Dumnezeu,
Celui ce ridică păcatele lumii întregi, pe care roagă-L pentru săracul şi smeritul
meu suflet, că măcar de acum, din ceasul al unsprezecelea, purtând jugul lui
Hristos, să primesc şi plata cea bună din mâna Domnului, ca nu cândva să mă
ajungă seara, să nu mai răsară soarele şi să mă cuprindă noaptea cea de spaimă şi
înfiorare şi întunericul cel adânc; ca nu cândva să rămân în afara uşilor sfintei
cămări de nuntă, bătând fără nici un spor, având candela stinsă prin trândăvire şi
lenevire, şi atunci să se arate deşartă nădejdea mea.
Când toată făptura se va înfăţişa judecăţii lui Hristos, unde se vor arăta faptele
fiecăruia fără cercetare şi iscodire, atunci îngerii vor sta înainte cu frică, tunetele se
vor teme, fulgerul se va cutremura, pământul se va clătina, foc sălbatic se va re-
vărsa, nimicindu-i pe cei nelegiuiţi, dintre care cel dintâi sunt eu. Atunci drepţii se
vor bucura, cuvioşii se vor veseli, feciorelnicii se vor mări, mucenicii se vor
încununa, apostolii în nori vor fi rapid, prorocii se vor proslăvi şi toţi sfinţii se vor
odihni de ostenelile cu care au pătimit pentru Hristos în veacul cel de acum: dar ce
voi face eu, ticălosul, că în plăceri am săvârşit toate zilele vieţii mele şi în cugetări
spurcate am petrecut anii mei? Moartea aştept de acum, şi neavând vreodată durere
în inimă pentru păcate, muncă veşnică mi-am agonisit şi pentru cereasca Împărăţie
nu m-am grijit.
Propovăduitorule al lui Hristos, cinstite Mergătorule înainte, cel din urmă între pro-
roci, întâiule între mucenici, pe mine, povăţuitorule al postitorilor şi învăţătorule al
curăţiei, prietene de aproape al lui Hristos, nu mă trece cu vederea! Pe tine te rog şi
la tine cad: nu mă lepăda de la ocrotirea ta, ci ridică-mă pe mine, sărmanul, cel
căzut cu păcate multe! Înnoieşte sufletul meu prin pocăinţă, care este al doilea bo-
tez, că tu eşti începător amândorura: prin botez speli păcatele strămoşeşti şi prin
pocăinţă curăţeşti întinarea sufletului. Curăţeşte-mă pe mine, păcătosul: buzele
nevrednice strigă către tine şi sufletul cel spurcat se roagă, inima necurată suspină
din adânc. Tinde dreapta ta prea curată, smulge-mă din mâinile vrăjmaşilor mei, ca
nu cândva viclenii draci să-mi oprească sufletul după despărţirea de trup şi să nu
zică: „Aceasta este ziua pe care am aşteptat-o!"
Doamne al meu, Iisuse Hristoase! Pentru rugăciunile Sfântului Ioan, Botezătorului
Tău, nu mă da dracilor, ca să nu se bucure şi să se laude, zicând: iată, ai ajuns în
mâinile noastre!" Iubitorule de oameni, Împărate Atotputernice! Stinge ame-
ninţarea lor şi doboară trufia lor semeaţă, că ştiu, Doamne, mulţimea păcatelor
mele, că nu au număr, însă nădăjduiesc în marea îndurărilor Tale, mă întorc ca fiul
risipitor: primeşte-mă că pe unul dintre argaţii Tăi.
Te rog ca hananeeanca: să mă satur şi eu, ca un câine, din fărâmiturile care cad de

la masa Ta cea sfântă, Doamne al nostru, Iisuse Hristoase! Ca leprosul strig: „Dacă
voieşti, poţi să mă curăţeşti!" Nu zic ca slăbănogul: „Doamne, nu am om!", că Tu
eşti Fiul Omenesc, care pentru mine Te-ai îmbrăcat cu trup şi neputinţa firii noastre
ai purtat, care pe cea cu curgere de sânge prin atingerea hainei Tale ai curăţit-o,
care şi pe tâlharul ce într-un singur ceas s-a mărturisit 1-ai primit şi părtaş al
Raiului 1-ai făcut.
Tu, Doamne, Dumnezeul men, primeşte acum mărturisirea mea, dă-mi să trec
această din urmă zi aşa cum Îţi place Ţie. Nu e în mine parte întreagă, pentru că am
căzut, ca în nişte mâini de tâlhari, în păcate nefireşti, care, dezbrăcându-mă de
dumnezeiască porunca Ta, mi-au lăsat ca pe nişte răni conştiinţa ruşinoaselor mele
fapte şi m-au lepădat mort pe jumătate, ţinut de deznădejde. Tu însă, Doamne al
meu, Iisuse Hristoase, precum samarineanul, ia-mă pe dobitocul Tău şi du-mă în
casa de oaspeţi - în Sfânta Ta Biserică, în care se dă vindecare celor bolnavi de
păcate. Tu, ca o gazdă şi ca un doctor, îngrijeşte-mă, varsă asupra mea mila Ta, şi
nimiceşte necurăţia păcatelor mele multe, şi dă tămăduire sufletului meu, ca să se
arate mila Ta şi asupra mea.
Primeşte-i pe cinstitul Înainte-mergător şi Botezător al Tău Ioan şi pe Maica Ta

prea curată, Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu. Mântuieşte-mă pe mine,
păcătosul robul Tău (numele), care mă pocăiesc de greşalele mele, că Tu eşti
Dumnezeul celor care se pocăiesc şi în Tine, Mântuitorul nostru, ne-am pus
nădejdea, slăvind prea sfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
(Extras din cartea: Sfântul Chiril al Turovului - Rugăciuni pentru fiecare zi a

săptămânii şi canoane de pocăinţă)
Pilda samarineanului milostiv - Comentarii patristice
Duminica a 25-a după Rusalii (Ev. Luca 10, 25-37)
(Lc. 10, 25) Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învă-
ţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?
Oricine înțelege pe deplin taina întrupării ar putea să-i spună învățătorului de lege:
Dacă într-adevăr ai fi fost priceput în cele ale Legii și în înțelesurile profundei sale
învățături, nu ai fi uitat pe Cine încerci să ispitești. Ai crezut că este doar un simplu
Om, doar un Om și nu Dumnezeu care s-a făcut văzut în chip omenesc, care cu-
noaște cele ascunse și care poate privi în inimile celor care vin la El.
În multe chipuri, Emanuel este anticipat în faptele lui Moise. L-ai văzut jertfit ca
pe un miel dar dărâmând și călcând peste moarte prin sângele Său. L-ai văzut în
arcă, în care era așezată Legea. Prin trupul Său cel sfânt era ca și în arcă, fiind
Cuvântul Tatălui, Fiul născut din Dumnezeu după natură. L-ai văzut ca pe scaunul
milei din cortul sfânt, în jurul căruia stăteau serafimii. El este scaunul milei pentru
iertarea păcatelor noastre. Da, și chiar ca și Om este lăudat de către serafimi, care
sunt cele mai inteligente și sfinte puteri și care stau în jurul scaunului Său divin și
preaînalt.
(Sfântul Chiril al Alexandriei,Comentariu la Luca, Omilia 68, traducere pentru
Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Lc. 10, 26-28) Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el,
răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din
tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău
ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.
Care este cea dintâi și mai mare poruncă a Legii? Învățătorul i-a răspuns: Să iubeşti
pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată
puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Toată această
învățătură este înălțată prin două porunci, ca și cum ar fi două aripi, adică, iubind
pe Dumnezeu și pe oameni.
(Sfântul Efrem Sirul,Comentariu la Diatesaronul lui Tatian. 16.23, traducere

pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Cu aceste versete începe textul care descoperă pe cei care, uitând de duhul Legii, se
credeau în sinea lor a fi învățători ai ei. Hristos le arată că nu o cunosc, chiar de la
primul capitol. Atât Tatăl, cât și Fiul, au vestit taina întrupării dumnezeiești, spu-
nând: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău (Deut. 6. 5) și să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi (Lev. 19, 18). Domnul i-a spus învățătorului de lege: Fă
acestea și vei fi viu. Dar el, cel care nu cunoștea cine este aproapele său pentru că
nu credea în Hristos, a răspuns: Cine este aproapele meu? Cine nu cunoaște pe
Hristos nu cunoaște nici Legea. Cum ar putea el să cunoască Legea, dar să nu
cunoască Adevărul, pentru că Legea propovăduiește Adevărul?
(Sfântul Ambrozieal Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 7, 69-70,

traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Hristos îi spune: Ce este scris în lege, cum citești? iar el repetă ceea ce este scris în
lege. Dar pentru a pedepsi viclenia și condamna gândul necurat, Hristos cunoscând
toate acestea, spune: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Învățătorul și-a scăpat
prada. A tras pe lângă. Viclenia sa nu a mers. Boldul pizmei s-a rupt. Plasa vicle-
niei s-a sfâșiat. Semănătura sa nu aduce roadă iar munca sa nu mai aduce câștig.
Precum unii naufragiază din cauza neșansei la fel și el a suferit o nimicire amară.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 69, traducere pentru

Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Lc. 10, 29) Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este
aproapele meu?
Domnul spune că omul care cobora era unul care voia să țină poruncile și se
pregătea să fie aproapele la oricine era în nevoie. Iar aceasta se face cunoscut abia
după sfârșitul pildei: Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut
între tâlhari? Nici preotul, nici levitul, precum Hristos însuși a spus, ci acel care a
făcut milă a fost aproapele. Apoi Mântuitorul spune: Mergi şi fă şi tu asemenea.
(Origen, Omilii la Evanghelia după Luca 34.2, traducere pentru Doxologia.ro de

Lucian Filip)
(Lc. 10, 29) Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este
aproapele meu?
Unii cred că aproapele lor este fratele lor, familia, rudenia sau neamul lor. Domnul
învață cine este aproapele nostru în parabola unui om care cobora de la Ierusalim la
Ierihon… oricine poate fi aproapele nostru și de aceea nu trebuie să facem rău
nimănui. Dacă, dimpotrivă, privim ca aproape al nostru numai pe frați și pe rude,
asta înseamnă că putem face rău străinilor? Domnul a osândit o astfel de gândire!
Suntem aproapele, fiecare pentru fiecare și împreună pentru toată lumea, căci avem
un singur Tată.
(Fericitul Ieronim, Omilie la Psalmul 15, traducere pentru Doxologia.ro de

Lucian Filip)
(Lc. 10, 30) Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la

Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au
plecat, lăsându-l aproape mort.
Ierihonul simbolizează această lume. Adam, alungat din Rai (Fc. 3, 23), din acel
Ierusalim ceresc (Ev. 12, 22), a căzut din el, greșind prin păcatul său, adică a plecat
dintre cei vii la cei muritori, pentru care nu schimbarea locului, ci a purtării a
însemnat căderea. Omul s-a schimbat foarte mult față de acel Adam care se bucura
de fericirea veșnică. Când s-a îndreptat spre păcatele lumești, Adam a căzut printre
tâlhari, printre care nu ar fi căzut dacă nu s-ar fi abătut de la poruncile cerești și nu
s-ar fi făcut singur o pradă lor.
Cine sunt tâlharii, dacă nu îngerii nopții și ai întunericului, care iau câteodată chip
de înger al luminii (2 Cor, 11, 14), dar pe care nu pot să-l mențină? Acești îngeri,
mai întâi fură veșmintele harului spiritual primit de noi, apoi se deprind să prici-
nuiască răni. Dacă păstrăm nepătate veșmintele noastre, nu vom primi loviturile
tâlharilor. Bagă de seamă, de teama că prima dată ești dezbrăcat precum și Adam
s-a dezbrăcat de porunca divină, lepădând pronia și aruncând veșmântul credinței
(vezi și Fc. 3, 7). Adam a primit o rană aducătoare de moarte, prin care toți
oamenii ar fi căzut dacă acel Samarinean, în drumul Său, nu i-ar fi legat rănile.
(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7. 73,

(Lc. 10, 31-33) Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a
trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a
trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l,
i s-a făcut milă.
Acest măreț Samarinean nu s-a ferit de cel de care preotul și levitul s-au ferit. Într-
adevăr, cuvântul Samarinean înseamnă păzitor. Interpretarea este aceasta: Cine este
Păzitorul, dacă nu, Cel ce păzeşte pe prunci este Domnul (Ps. 114, 6)? Astfel,
precum există un iudeu în literă și unul în duh (Rom. 2, 28-29), în același chip
există un samarinean în afară și un altul în taină. Aici, Samarineanul coboară. Cine
este acela, decât Cel care S-a coborât din cer și care S-a înălțat la cer, adică Fiul
omului care este în cer? (In. 6, 33). Când Îl vede aproape mort, fără nimeni care să-
l vindece, precum pe acea femeie cu scurgere de sânge care și-a cheltuit toată
averea pe doctori (Mt. 9, 20), El vine la acesta. Prin darul milei, a devenit
aproapele nostru, primind să ia firea noastră ca să se înrudească cu noi.
(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 74,

i s-a făcut milă.
Unul dintre bătrâni a vrut să interpreteze parabola precum urmează. Omul ce

cobora era Adam. Ierusalimul este Raiul, iar Ierihonul este lumea. Tâlharii sunt
puterile ce ne vrăjmășesc. Preotul este Legea, levitul simbolizează pe prooroci, iar
samarineanul este Hristos. Rănile sunt neascultarea. Dobitocul este trupul lui
Hristos. Casa de oaspeți, care primește pe tot omul care voiește să intre, este
Biserica. Cei doi dinari simbolizează pe Tatăl și pe Fiul. Gazda este capul Bisericii,
căruia aceasta îi este încredințată. Faptul că samarineanul făgăduiește că se va
întoarce reprezintă cea de-a doua venire a Mântuitorului.
Samarineanul, care a făcut milă cu cel care căzuse între tâlhari, este cu adevărat un
păzitor și un aproape mai grabnic în a ajuta decât sunt Legea și proorocii. Hristos a
arătat că i-a fost aproapele celui căzut între tâlhari mai degrabă prin faptă, decât
prin cuvânt. După cum este scris: Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui
Hristos (I Cor. 11, 1), putem și noi să urmăm lui Hristos și să avem milă de cei care
au căzut între tâlhari. Putem să mergem la ei, să le legăm rănile, să turnăm
untdelemn și vin, să-i punem pe animalele noastre și să ne îngrijim de ei. Astfel ne
spune Hristos să lucrăm. Nu vorbește către învățătorul de lege, pe cât o face către
noi și către toți, când spune: mergi și fă și tu asemenea. Dacă vom asculta de
cuvântul Său, vom moșteni viața veșnică în Iisus Hristos, căruia I se cuvine slava și
închinăciunea în vecii vecilor. Amin.
(Origen, Omilii la Evanghelia după Luca 34, 3, 9, traducere pentru Doxologia.ro

de Lucian Filip)
i s-a făcut milă.
Tâlharii te-au lăsat pe drum aproape mort, dar ai fost aflat zăcând acolo de către
bunul samarinean ce trecea pe acolo. Ți s-a turnat untdelemn și vin. Ai primit
Taina Unului Născut. Ai fost ridicat pe dobitocul Său. Ai crezut în întruparea lui
Hristos. Ai fost adus în casa de oaspeți și ai fost îngrijit și vindecat în Biserică.
De acolo și de aceea vorbesc. Asta este ceea ce eu și cu toții facem. Săvârșim
lucrarea gazdei. Gazdei i s-a spus: ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce, îți voi
da înapoi. Dacă am cheltui și noi măcar cât am primit! Fraților și surorilor, oricât
am cheltui, să știți că o facem din banii Domnului.
(Fericitul Augustin,Predica 179A.7-8,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian

Filip)
(Lc. 10, 34) Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin,
şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.
I-a legat rănile, turnând untdelemn și vin. Acel Tămăduitor are felurite leacuri,
toate care vindecă. Un cuvânt al Său leagă rănile, altul toarnă untdelemn, iar altul
toarnă vin. Leagă rănile cu lege mai strânsă. Tămăduiește prin iertarea păcatelor și
curăță ca și cu vin, prin aducerea aminte de judecată.
(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 75,

(Lc. 10, 35) Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el
şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.
A doua zi, care este această a doua zi, dacă nu ziua Învierii Domnului, despre care
s-a spus: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul (Ps. 117, 24)? Hristos a luat
doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el.

Ce reprezintă cei doi dinari, dacă nu cele două Testamente, în care este revelat
veșnicul Împărat, prin ale Cărui răni suntem și noi vindecați? Scumpul Său sânge
ne-a răscumpărat, ca să scăpăm de durerile ultimei morți.

Fericită este gazda care se îngrijește de rănile altora. Fericit este cel căruia Iisus i-a
spus: ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da înapoi. Un bun iconom
este cel care cheltuiește mai mult și mult mai mult decât i se dă să cheltuiască.
Apostolul Pavel este un bun iconom, căci epistolele revarsă din prisosul înțelep-
ciunii pe care a primit-o. El a ascultat de cumpătata poruncă a Domnului cu o
aproape necumpătată supunere prin minte și trup, ca să ridice pe mulți din grelele
dureri suferite, prin iconomia îndemnului spiritual primit de la Dumnezeu. El a fost
o bună gazdă a casei sale, în care asinul cunoaște ieslea domnului său (Is. 1, 3) și
unde turmele mieilor sunt ținute. S-a temut că intrarea ar putea fi ușoară pentru
nesătulii lupi ce urlă în jurul țarcurilor ca să prade stâna.

(Lc. 10, 36) Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între
tâlhari?
Domnul Dumnezeul nostru a vrut să fie numit aproapele nostru. Domnul Iisus
Hristos a vrut să ne arate că El este Cel care l-a ajutat pe cel care zăcea aproape
mort, bătut de către tâlhari. Proorocul a spus în rugăciunea sa: Ca şi cu un vecin
(aproape), ca şi cu un frate al nostru, aşa de bine m-am purtat (Ps. 34, 14). Întrucât
natura divină este cu mult superioară și deasupra naturii umane, porunca prin care
trebuie să iubim pe Dumnezeu este diferită de aceea de a ne iubi aproapele.
Dumnezeu face milă cu noi datorită bunătății Sale nesfârșite, în timp ce noi facem
milă cu aproapele nostru datorită bunătății lui Dumnezeu. El se milostivește asupra
noastră ca noi să ne bucurăm de El pe deplin, în timp ce noi ne milostivim asupra
celuilalt ca să ne bucurăm și noi de El.
(Fericitul Augustin, Povățuiri creștine 33, traducere pentru Doxologia.ro de

Lucian Filip)
(Lc. 10, 36-37) Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între
tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu
asemenea.
Deoarece nimeni nu este mai apropiat de noi decât El, Cel care a legat rănile
noastre, să-L iubim pe Domnul și să-L iubim ca pe aproapele nostru. Nimic nu este
mai aproape de mădulare decât este capul lor (1 Cor. 6, 15; Efes. 5, 15).

Părintele Cleopa Ilie - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii - Despre
ispitire şi făţărnicie
Şi iată un învăţător de lege s-a ridicat şi, ispitindu-L, a zis:Învăţătorule ce voi

face ca să moştenesc viaţa veşnică? (Luca 10, 25)
Iubiţi credincioşi, dacă citim cu atenţie Sfânta Evanghelie vedem că

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 1-11), dar
mai ales de multe ori a fost ispitit de slugile diavolului, care erau cărturarii,
saducheii, fariseii, arhiereii şi legiuitorii (Matei 22, 15-18).
Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi
cu făţărnicie. Aşa vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat cu vicleşug ca să
prindă în cuvânt pe Mântuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L întrebe
dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mântuitorul, cunoscând viclenia lor, a
zis către ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii
şi fariseii s-au apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-
a răspuns: Când se face seară, ziceţi: Mâine va fi timp frumos, pentru că este
cerul roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte
cerul posomorât. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi,
dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu
i se va da decât numai semnul lui Iona, şi lăsându-i a plecat (Matei 16, 1-4).
Vedeţi, fraţilor, că în cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte
făţarnici şi neam viclean. Şi aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti şi a-I
cere semn din cer, erau plini de făţărnicie şi viclenie. La fel vedem şi pe
legiuitorul din Sfânta Evanghelie de azi venind cu viclenie şi făţărnicie către
Domnul, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea
veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei
înţelepţi în vicleşugul lor (I Corinteni 3, 19), văzând pe legiuitor că una
vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale,
ci îi pune o întrebare, zicând: În Lege ce este scris, cum citeşti? (Luca 10, 26),
încercând din cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mântuitorul, care
întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscând
viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a întrebat: "Ce scrie în Legea lui Moise?"
Iar el a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot
sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-
40), iar Mântuitorul i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.
Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus
i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mântuiască fără
credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu
crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe
Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce
crede în Mine, chiar de va muri viu va fi (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis
Domnul legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată
pentru ce:
– pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos
(Galateni 3, 24), iar sfârşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot
celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede în învăţătura lui Moise,
acela crede şi în Iisus Hristos.
– Cum zice şi în alt loc: De aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan
5, 46-47).
A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise,
pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I
Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrând a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine
este aproapele meu? (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus.
Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi
învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această
întrebare vicleană, vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai
cei din neamul iudeilor sunt aproapele lor, iar nu oricare om.
Dar Preabunul nostru Mântuitor, vrând să-i arate cine este cu adevărat
aproapele nostru, i-a răspuns cu pilda omului căzut între tâlhari, zicând: Un om
oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care,
dezbrăcându-l şi rănindu-l, s-au dus lăsându-l abia viu (Luca 10, 30). Vedeţi,
fraţilor că Mântuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta
să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl vom vedea în
primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.
După ce Mântuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: Care dintre
aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tâlhari? Iar el, silit
fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dânsul. Atunci
Mântuitorul a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).
Vedeţi înţelepciunea cea fără de margine a Mântuitorului nostru Iisus

Hristos? Legiuitorul acela a venit cu viclenie şi făţărnicie ca să ispitească pe
Domnul, iar Mântuitorul, prin pilda cu omul cel căzut între tâlhari şi cu
Samariteanul cel milostiv, care a purtat grijă de cel rănit şi căzut între tâlhari, i-
a dat un minunat şi dumnezeiesc răspuns. Mai întâi a învăţat pe legiuitor că
orice om din lume este aproapele nostru. După ce l-a făcut a înţelege acest
lucru şi a-l mărturisi, i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Adică să nu mai
socoteşti de acum înainte că numai cei din neamul iudeilor sunt aproapele
tău, ci oricare om din această lume să fie socotit aproapele nostru, şi de este
cineva în necaz sau primejdie, să-l ajutăm ca pe cel ce este de un neam cu
noi.
Iubiţi credincioşi, dar să revenim cu cuvântul nostru la cele despre care am

vorbit la început, adică despre ispitirea cea vicleană şi despre făţărnicie. Să
vorbim ceva despre aceste două patimi pentru care Mântuitorul nostru Iisus
Hristos de atâta ori i-a mustrat şi i-a ameninţat cu vaiul pe cărturari, pe farisei,
pe saduchei şi pe legiuitorii Legii Vechi.
Mai întâi să arătăm ce este vicleşugul
Trebuie să ştim şi să înţelegem că tatăl tuturor răutăţilor şi izvor a tot vicleşugul

este diavolul. Acesta cu viclenie a înşelat la început pe strămoşii noştri Adam şi
Eva şi cu înşelăciunea cea vicleană i-a scos din rai (Facere 3, 1; II Corinteni 11,
3). Dumnezeu urăşte pe omul viclean (Psalm 5, 6). Sfânta şi dumnezeiasca
Scriptură arată că inima omului este mai vicleană decât orice şi foarte
stricată! Cine o va cunoaşte? (Ieremia 17, 9). Mântuitorul nostru Iisus Hristos
ne-a arătat că vicleşugul este un păcat care, împreună cu altele, îşi are izvorul şi
rădăcina în inima omului, zicând: Căci dinlăuntru, din inima omului ies
cugetele cele rele, desfrânările, beţiile, uciderile, adulterul, lăcomia,
vicleşugurile, înşelăciunile, pizma, hula, trufia, uşurătatea (Marcu 7, 21-22).
Marele Apostol Pavel mustră pe Elima vrăjitorul pentru viclenia lui, zicând: O,
tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului şi
vrăjmaş a toată dreptatea (Fapte 13, 10). Acelaşi Apostol acuză pe cei care s-
au împotrivit lui Dumnezeu, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de
viclenie, de lăcomie şi de răutate (Romani 1, 28-29). Şi învăţând pe creştini, le
spune: Ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, nemaiumblînd cu
vicleşuguri, nici stricând cuvântul lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 2). Iar
Efesenilor le spune: Să nu fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de
orice vânt al învăţăturii prin înşelăciunea cea omenească, prin vicleşugul lor
spre uneltirea răzvrătirii (Efeseni 4, 14).
Fraţii mei, din mărturiile de mai sus dacă aţi ascultat cu atenţie, aţi putut
înţelege următoarele:
 întâi, că diavolul este începutul şi rădăcina tuturor răutăţilor şi al

vicleşugului;
 al doilea, că vicleşugul izvorăşte din inima omului şi
 al treilea, că oamenii cei vicleni sunt fii ai diavolului şi vrăjmaşi a toată
dreptatea.
Să arătăm câte ceva şi despre păcatul cel pestriţ şi felurit al făţărniciei, care este
armură blestemată a vicleşugului diavolesc. Şi iată ce am a zice în această
privinţă. Să ştiţi că făţărnicia are rădăcina pe vicleşug, iar roade, pe minciună,
pe amăgire, pe măiestrie, pe agoniseala rea, pe necinste şi pe vătămarea
aproapelui.
Omul făţarnic este nesincer, prefăcut, fals şi viclean, căci una gândeşte şi alta
vorbeşte. Cuvântul lui este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe
Dumnezeu numai cu buzele, după cum arată Sfânta Scriptură, zicând: Poporul
acesta se apropie de Mine, numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu
inima este departe de Mine (Isaia 29, 13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia,
arătând acelaşi lucru, zice: Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe
de inima lor (Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici sunt cucernici numai la arătare
(II Timotei 3, 5). Mântuitorul nostru Iisus Hristos a asemănat cu aluatul păcatul
făţărniciei, zicând către ucenicii Săi: Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este
făţărnicia (Luca 12, 1). Dar de ce Mântuitorul a asemănat cu aluatul pe
făţarnici? Iată de ce!
După cum aluatul dospeşte toată frămîntura (Matei 13, 33), aşa şi făţărnicia
unită cu vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima,
mintea, vederea, limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din afară şi
cea dinlăuntrul lui sunt tulburate de aceasta.
Nu auzim în Sfânta Scriptură, zicând: Vai ţie vameşule! Vai ţie desfrânată! Vai
ţie tâlharule! Că pe toţi aceştia i-a primit şi i-a miluit Domnul. Iar pe făţarnici,
de multe ori i-a mustrat şi cu vaiul i-a ameninţat, zicând: Vai vouă, cărturarilor
şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, că
nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai
vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mâncaţi casele văduvelor şi cu
făţărnicie vă rugaţi îndelung, pentru aceasta mai multă osânda veţi avea
(Matei 23, 14).
Şi iarăşi: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi
uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei mai
îndoit decât voi (Matei 23, 15). Acestea şi încă multe vaiuri a spus Mântuitorul
asupra cărturarilor şi fariseilor, saducheilor şi legiuitorilor. Nici unul din sfinţi
şi din filosofii lumii acesteia nu a putut să arate păcatului făţărniciei şi al
vicleşugului mai luminat ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care
fiind Dumnezeu adevărat, privea în inimile cărturarilor şi ale fariseilor, şi
văzând aceste patimi grele le mustra şi le ameninţa cu vaiul.
De aceea şi Sfântul Apostol Petru îndeamnă pe toţi creştinii să fugă de vicleşug

şi făţărnicie (I Petru 2, 1). Păcatul făţărniciei duce pe mulţi la erezie, la rătăcire
şi este, nu numai un prilej de sminteală, ci şi de pierzare pentru mulţi. Marele
Apostol Pavel a arătat că în vremile cele de apoi, mulţi făţarnici şi vicleni se vor
arăta: Duhul grăieşte lămurit, zice el, că în vremile cele de apoi unii se vor
depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la
învăţăturile diavolilor prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt osândiţi în
cugetele lor (I Timotei 4, 1-2).
În această categorie de făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin
făţărnicie şi falsă smerenie şi credinţă strâmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai
vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea este bine că toţi credincioşii şi cei ce
au dreaptă credinţă să fugă de aceşti şerpi veninoşi, de aceşti făţarnici vicleni,
care cu viclenie şi făţărnicie se silesc a înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sunt
lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15-16), care cu viclenie şi făţărnicie vor
să înşele şi să piardă oile cele cuvântătoare ale lui Hristos.
Oamenii care sunt cuprinşi de păcatele făţărniciei şi ale vicleşugului, îi puteţi
cunoaşte din aceste semne:
– Cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2);
– nu fac cele ce zic (Matei 23, 3-4);
– oamenii făţarnici sunt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5);
– se îngrijesc numai de evlavia cea din afară (Matei 23, 25).
Oamenii făţarnici
– sunt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23,
23);
– învaţă minciuna (Fapte 20, 30; I Timotei 4, 2);
– fac lucruri bune cu îngâmfare (Matei 6, 2);
– postesc şi se roagă cu îngâmfare (Matei 6, 2-12).
– Oamenii făţarnici zic: "Doamne, Doamne", dar nu fac voia lui Dumnezeu
(Matei 7, 21);
– le plac scaunele cele dintâi la adunări (Matei 23, 6; Marcu 12, 38-39);
– sunt orbi faţă de păcatele lor şi aspri cu păcatele altora" (Luca 6, 41-42;
Romani 2, 1-3);
– mănâncă casele văduvelor, cum a zis Domnul (Matei 23, 14);
– sunt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15);
– făţarnicii întrebuinţează religia în scop de câştig (Luca 20, 47);
– sunt zeloşi în a face prozeliţi (Matei 23, 15);
– nu lasă pe alţii să intre în cer (Luca 11, 52).
Dumnezeu pe oamenii făţarnici îi socoteşte urâciune (Isaia, 1, 11-14); oamenii

făţarnici se cunosc după faptele lor (Matei 7, 15-20). Pedeapsa lui Dumnezeu
ajunge pe cei făţarnici (Marcu 12, 40; Iov 15, 24). Făţarnicii mai ales în
vremurile din urmă se vor arăta (I Timotei 4, 2; II Timotei 3, 5) De oamenii
făţarnici trebuie a fugi şi a ne îndepărta (II Timotei 3, 5-6).
Iubiţi credincioşi, în încheiere voi vorbi despre cel mai viclean şi mai făţarnic
om din lume, care a întrecut cu răutatea vicleniei şi a făţărniciei pe toţi cei mai
înainte de el. Acesta a fost Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece Apostoli,
care s-a făcut vânzător al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest om viclean
şi făţarnic intrând satana (Luca 22, 3), a lucrat prin el la vânzarea şi pierderea
Domnului nostru Iisus Hristos. Prin acest viclean şi făţarnic ucenic, Mântuitorul
a fost dat la chinuri, la răstignire şi la moarte pe cruce (Matei 27, 33-37). În
acest Iuda, fiul pierzării, (Ioan 17, 12), care mai bine nu s-ar fi născut (Matei
26, 24), s-au unit aceste prea grozave fapte ale vicleşugului şi ale făţărniciei.
Acest preaviclean şi făţarnic ucenic, pe lângă răutăţile mai sus arătate, era şi
foarte bolnav de iubirea de arginţi. Şi când Maria, sora lui Lazăr în Betania a
spălat cu mir de nard curat, de mare preţ picioarele Mântuitorului şi le-a şters cu
părul capului ei (Ioan 12, 3), Iuda i-a făcut supărare Mariei, zicând că ar fi
trebuit să vândă mirul şi preţul să-l fi dat la săraci.
Iuda cel viclean şi făţarnic, arătându-se că îi este milă de săraci, înşela pe cei de
faţă pentru că lui nu-i era milă de săraci, ci pentru că era fur şi având punga,
lua din ce se punea în ea (Ioan 12, 5-6). O, viclenie şi făţărnicie; cu chipul se
arăta milostiv, iar în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la vinderea
Mântuitorului în grădina Ghetsimani a dat semn la cei ce voiau să prindă pe
Domnul, zicând: Pe care voi săruta, Acela este; puneţi mâna pe El (Matei 26,
48). Şi îndată venind la Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat
(Matei 26, 49). Iar Mântuitorul i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26,
50). O, viclenie şi făţărnicie nemaiauzită a vânzătorului şi o, bunătate
negrăită a Mântuitorului! Ştie toate cele din inima lui Iuda, cunoaşte toată
viclenia şi făţărnicia lui, dar nu-l mustră şi nici nu-l pierde, ci cu cuvânt plin
de blândeţe îl întreabă, zicând: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50).
Vedeţi, fraţii mei, faptele vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda? În inimă are
vânzarea şi prinderea Mântuitorului, iar pe buze, "Bucură-te, Învăţătorule!" şi
sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L prindă pe Domnul. Iar
Preabunul nostru Mântuitor îi zice: Prietene şi ucenicul Meu, cu ce ţi-am greşit,
de ce mă vinzi la cei fără de lege? Eu te-am făcut apostol. Eu te-am făcut părtaş
Trupului şi Sângelui Meu (Marcu 14, 22-25). Eu ţi-am dat harul şi puterea de a
face minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a tămădui tot felul de boli şi
de a învia morţii (Matei 10, 1-8). Eu ţi-am încredinţat şi punga cea de obşte spre
a mângâia într-un fel inima ta cea iubitoare de arginţi şi neputinţa ta (Luca 22,
36), iar tu acum, ucenicul Meu şi prietenul Meu, care de atâtea daruri şi cinste
te-ai îmbogăţit de la Mine, fără de nici o recunoştinţă şi fără de nici o milă, mă
dai spre moarte? Oare îţi dai seama câtă întunecare, câtă orbire spirituală şi câtă
nerecunoştinţă este acum în inima ta? Pentru ce te faci de bună voie fiu al
pierzării? (Ioan 17, 22), că Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiel 18,
23; II Petru 3, 9).
Iată până la câtă întunecare şi înşelare spirituală ajunge omul cel viclean,
făţarnic şi iubitor de argint.
Vă rog, fraţii mei, să fugiţi ca de moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi
ce aveţi în inimă aceea să aveţi şi pe buze. Să nu fim făţarnici în fapte şi în
cuvinte, ca să nu cădem în osânda lui Iuda vânzătorul. Să vă creşteţi copiii în
frica de Dumnezeu, învăţându-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească
Biserica, rugăciunea, milostenia şi citirea cărţilor sfinte.
Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru şi vom

avea pacea şi bucuria Duhului Sfânt în inima şi conştiinţa noastră. Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii -
Pilda samarineanului milostiv - Adevăratul samarinean este cel care se
îngrijeşte şi de sufletul cel bolnav al aproapelui
„Şi, apropiindu-se, a legat rănile lui, turnând pe ele untdelemn şi vin” (Luca 10,
34)
Model de purtare de grijă pentru mântuirea sufletească a altora ne dă nouă Însuşi

Dumnezeu. Mai întâi S-a îngrijit pentru Adam, înainte de căderea lui în păcat, spre
a-l feri de aceasta. De aceea, a zis către dânsul: „Din toţi pomii din rai poţi să
mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua
în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2, 16-17).
Iată că atât prin uşurinţa legii, cât şi prin mulţimea pomilor învoiţi şi prin asprimea
pedepsei celei ameninţătoare, Dumnezeu S-a îngrijit de mântuirea sufletească a lui
Adam şi voia a-l opri de la păcat. Aşadar, în tot chipul a căutat Dumnezeu să
întărească pe Adam împotriva păcatului, însă cu toată această îngrijire, cu toată
această îndemnare şi sfătuire, cu toată bunătatea lui Dumnezeu, Adam totuşi a
căzut şi nu a păzit porunca. Totuşi, Dumnezeu n-a zis: „Ce să mai fac Eu şi ce ar
folosi aici? El a mâncat, a căzut în păcat, a călcat porunca, a crezut diavolului, a
dispreţuit rânduiala Mea. pentru care acum a căzut în nenorocire, în moarte şi
întru osândă, ce să mai vorbesc cu dânsul de acum?”.
Nu a grăit Dumnezeu aşa, ci S-a apropiat iarăşi de Adam îndată după căderea sa în
păcat, l-a mângâiat şi a întrebuinţat alt mijloc pentru mântuirea lui, adică osteneala,
sudoarea şi suferinţele, şi nu a încetat a face totul până ce iarăşi a restaurat firea cea
căzută, a slobozit-o de la moarte, iarăşi a dus-o la cer şi iarăşi i-a dat bunuri încă şi
mai mari decât cele pierdute.
Din acestea vedem îndeajuns că noi, pe fraţii cei căzuţi, nu trebuie să-i părăsim,
nici să-i nesocotim, ci încă înainte de căderea lor să-i sprijinim împotriva
păcatului, iar după căderea lor în păcat să arătăm o grijă mare pentru dânşii.
Că aşa fac şi doctorii. Oamenilor sănătoşi ei le dau povăţuire cum să-şi păzească
sănătatea şi să poată înlătura bolile. Iar dacă cineva nu a păzit poveţele lor şi a
căzut în boală, ei totuşi nu lasă un asemenea om fără ajutor, ci, mai ales atunci îi
arată cea mai mare îngrijire, pentru ca pe cel bolnav iarăşi să-l slobozească din
boală.
Aşa a făcut şi Apostolul Pavel. După ce amestecătorul de sânge din Corint

săvârşise un păcat aşa de greu, care nu se obişnuia nici la păgâni, totuşi nu l-a
neglijat, ci mai vârtos l-a însănătoşit, deşi acela era îndărătnic şi nu voia să asculte,
nici nu a primit mijlocul de mântuire. Şi l-a făcut atât de sănătos, încât iarăşi a
putut fi unit cu trupul Bisericii. Când acela a păcătuit, Sfântul Apostol n-a zis întru
sine: „Ce să mai fac eu de acum? Ce poate folosi aici? El a ajuns de neîndreptat, a
săvârşit o încălcare de lege şi nu voieşte să se lase de necurăţia sa. Iar pe lângă
acestea, el este îngâmfat şi mândru şi prin aceasta face rana sa netămăduită, de
aceea îl vom lăsa în voia lui şi-l vom părăsi”.
Nu, el n-a zis nimic din toate acestea, ci tocmai acum a arătat cea mai mare grijă
pentru acela, când l-a văzut pe marginea răutăţii, şi n-a încetat de a-l înspăimânta şi
a-l pedepsi, şi el însuşi şi prin alţii. El a făcut şi a căutat toate până ce l-a adus la
cunoaşterea păcatului său şi la simţirea nelegiuirii sale şi, în fine, l-a curăţit de
toată pata.
Deci, aşa trebuie să faci şi tu. Urmează acelui samaritean din Evanghelie (Luca,
cap. 10), care a arătat atâta grijă pentru cel rănit. Levitul trecuse pe lângă dânsul,
asemenea şi fariseul, şi nici unul dintre cei doi nu s-a plecat la cel ce zăcea, ci l-au
lăsat să zacă fără compătimire şi au trecut mai departe.
Iar un samaritean, care de altminteri nu avea nici o legătură cu cel nenorocit, n-a
trecut pe lângă dânsul, ci s-a oprit, a simţit compătimire şi a turnat untdelemn şi vin
pe rănile lui. Apoi l-a pus pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a dat şi a
făgăduit bani, ca să nu fie lipsit de grijă.
El n-a zis întru sine: „Ce treabă am eu cu omul acesta, eu sunt samaritean şi nu
am nimic comun cu dânsul. Pe lângă aceasta, cetatea este încă departe şi el nu
este în stare de a merge acolo; de voi rămâne cu dânsul, aş putea şi eu cădea între
tâlhari, ba încă aş putea fi socotit făptaş al nelegiuirii săvârşite aici”. Căci unii, în
călătoriile lor, văd adeseori un rănit care se luptă cu moartea, şi nu se apropie de el,
nu pentru că n-ar avea milă de el, sau că n-ar voi să cheltuiască cu dânsul, ci de
frica de a nu fi traşi înaintea judecăţii, şi a fi ei înşişi bănuiţi că ar fi ucigaşi. Totuşi,
samariteanul cel milostiv nu s-a temut de toate acestea, ci fără multă gândire l-a
pus pe dobitocul său, l-a dus la casa de oaspeţi şi nu s-a speriat nici de primejdie,
nici de cheltuială, nici de nimic altceva.
Deci, dacă samariteanul a fost atât de plin de dragoste şi atât de compătimitor

către un om necunoscut, cum ne vom putea noi îndreptăţi când nu ajutăm pe
fraţii noştri în vreo nenorocire încă mai mare?
Căci cei căzuţi în păcate sunt mai nenorociţi decât acela; căci păcatele şi prihănile
sunt mai cumplite decât toţi tâlharii; ele schingiuiesc pe cei căzuţi în ele mai
cumplit decât aceia. Ele răpesc nu numai hainele şi rănesc nu numai trupul, ci şi
sufletul, şi după ce le-au pricinuit mii de răni, îi lasă să zacă în prăpastia
necucerniciei şi se duc de acolo.
La o astfel de nenorocire să nu rămânem cu sânge rece, să nu trecem fără

compătimire pe lângă o privelişte atât de vrednică de tânguire. Şi chiar de ar face
alţii aceasta, tu să nu o faci.
Să nu zici întru tine: „Eu sunt mirean, am muiere şi copii, aceasta se cuvine
preoţilor!”. Iată, samariteanul nu grăia astfel, ci a apucat pe cel nenorocit ca pe un
câştig mare.
Deci, când vezi pe cineva care are trebuinţă nu de vindecarea trupului, ci a

sufletului, să nu zici: „Pentru ce nu-l vindecă acesta sau acela”, ci slobozeşte-l tu
din boala sa şi nu întreba pentru ce alţii pregetă.
Când vezi o bucată de aur jos, negreşit nu întrebi mult de ce n-a ridicat-o acesta sau
acela, ci te sârguieşti a întrece pe toţi ceilalţi şi a o ridica. Tot aşa trebuie să cugeti
şi cu privire la fratele tău cel căzut; trebuie să crezi că în îngrijirea de dânsul ai
găsit o comoară.
Când torni în rănile sufletului său untdelemnul învăţăturii creştineşti, când îl
legi cu blândeţe şi-l vindeci cu răbdare, prin aceasta ai dobândit comoara cea
mai mare, şi această singură faptă va stinge întru tine multe pete ale păcatului.
Când vezi pe cale un sărac, un nevoiaş, nu trece uşor pe lângă dânsul fără a-i da
milostenie! Aceasta este frumos şi bine. Dar şi când vezi un frate pe calea
păcatului, nu trece pe lângă dânsul, ci printr-un cuvânt prietenesc, ca printr-un frâu,
opreşte-l de la calea sa cea rea şi adu-l iarăşi la Biserica lui Hristos. O astfel de
milostenie este mai bună decât alta şi are mai mare preţ decât mii de talanţi de aur.
Ce zic eu: decât mii de talanţi? Nu!
Milostenia aceasta are mai mare preţ decât toată lumea cea văzută, căci omul
este mai preţios decât lumea.
Pentru dânsul s-au făcut chiar cerul şi marea, soarele şi stelele.
Gândeşte deci la înălţimea vredniciei aceluia pe care tu poţi să-l mântuieşti, şi nu
vei pregeta a te îngriji de dânsul, adică de sufletul lui cel nemuritor. Cine dă unui
păcătos milioane, nu i-a dat aşa de mult ca cel ce mântuieşte sufletul lui, căci îl
abate de la calea lui cea rea şi-l întoarce la fericirea cea dumnezeiască.
Cine dă săracului pune capăt foamei.
Cine îndreaptă pe păcătos pune capăt necucerniciei. Unul mângâie sărăcia,
celălalt opreşte prihana. Unul slobozeşte trupul de la răutate, celălalt răpeşte
sufletul de la iad.
Vedeţi, eu v-am arătat cum puteţi să câştigaţi o comoară; să nu pierdeţi deci acest
câştig. De aceasta nu vă puteţi apăra nici prin sărăcie, nici prin propriile nevoi, căci
aici n-aveţi altă cheltuială de făcut decât aceea a cuvântului şi a vorbei.
Însă cu totul împotriva acestei milostenii duhovniceşti este obiceiul cel rău, nu
numai de a învinovăţi păcatele altora, ba încă a le şi dezvălui şi a le face cunoscute,
fără a le îndrepta.
Nu trebuie să limbuţim asupra slăbiciunilor celor bolnavi, ci să le tămăduim.

Acest obicei rău, iubiţilor, noi trebuie să-l dezrădăcinăm, căci el pricinuieşte multe
rele.
Descoperirea greşelilor altora face pe aceştia adeseori cu totul fără curaj spre
îndreptare, pe când descoperirea însuşirilor celor bune ale lor ridică sufletul lor şi
întăreşte duhul lor. Pentru aceasta, să răspândim ştiri care aduc obştei noastre
cinste, iar nu de acelea care aduc ruşine fraţilor noştri.
De auzim ceva bun, să facem aceasta cunoscută tuturor; însă de aflăm ceva rău şi
păcătos, să încuiem aceasta în noi şi să tindem ca să se dea uitării.
Aşadar, nu faceţi cunoscute păcatele oamenilor, cei asemenea nouă, şi nu pregetaţi
a vă îngriji de mântuirea lor, ci faceţi şi încercaţi toate, ca pe cei bolnavi la suflet
iarăşi să-i aduceţi la noi, pentru ca noi, atât în viaţa aceasta vremelnică, cât şi în
veşnicie, să ne facem părtaşi răsplătirii celei mari, prin harul şi iubirea de
oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh se cuvine slava, acum şi în vecii vecilor.
Amin.
(din “Predici la duminici şi sărbători”)

“Toţi ne gândim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii”
Cine se mai interesează astăzi de aproapele sau? Nimeni. Toţi ne îngrijim numai
pentru noi înşine, însă pentru celălalt nu facem nimic şi de aceea vom da socoteală.
Căci Dumnezeu, care este dragoste, nu ne va ierta această indiferenţă a noastră
pentru aproapele nostru. (Cuv. Paisie Aghioritul, “Epistole. Cale către Cer”)
***
În această luptă mulţi fraţi de-ai noştri zac la pământ, acoperiţi de răni, plini de
sânge şi nu-i nimeni care să-i îngrijească: nici mirean, nici preot, nimeni; n-au
alături de ei nici ajutător, nici prieten, nici frate; că toţi ne gândim numai la noi
înşine. De aceea ne înecăm cu toţii.
Numai atunci suntem tari, atunci suntem biruitori, când nu urmărim interesul
nostru; acum însă suntem slabi şi ne biruie cu uşurinţă şi oamenii şi diavolul,
pentru că urmărim numai interesul nostru, pentru că nu ne apărăm unii pe alţii, nici
nu ne întărim cu dragostea cea după Dumnezeu, ci căutăm alte pricini de prietenie:
unii neamurile, alţii obişnuinţa, alţii tovarăşii de slujbă, alţii vecinii; orice altă
pricină, afară de credinţa în Dumnezeu; şi ar trebui ca numai credinţa în Dumnezeu
să lege pe prieteni.
Lucrurile însă se petrec cu totul dimpotrivă; suntem prieteni cu iudeii şi cu păgânii,

şi nu suntem prieteni cu fiii Bisericii. (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la
Matei”)
***
… Dacă bunăoară, răspund fratelui meu: “Acum nu pot să te ajut, e vremea
rugăciunii“, zicerea mea nu-i câtuşi de puţin scandaloasă, e cuminte şi dovedeşte
evlavie. Dar numai creştinească nu-i.
Dacă judec: Mai degrabă renunţ la dulceaţa slujbei decât să nu-mi ajut fratele, să-l
las singur şi de izbelişte în necazul lui, să nu-mi fie milă de el, poate provoc
scandal şi smintesc pe vreun fariseu, dar mă port creştineşte.
Dacă mă aflu în extaz şi nesocotesc nevoia unui bolnav, dau poate dovadă de mare
pietate, dar nu-s creştin. (N. Steinhardt, “Dăruind vei dobândi”)
Sfântul Chiril al Alexandriei - Duminica 25 după Rusalii - Tâlcuiri
10,25: “Iată însă că s-a sculat un învăţător de lege ispitindu-L şi zicând:

Învăţătorule, ce să fac, ca să moştenesc viaţa de veci? ”
Evanghelistul numeşte şi vorbeşte de trupul acela în care petrecea în Şederea Sa pe

pământ Mântuitorul, Cel ce este pretutindenea de faţă, şi care totuşi iese din sânul
Tatălui Său.
Şi numeşte evanghelistul în aceste cuvinte învăţător al legii, pe cel ce ştia legea,

după obiceiul iudeilor, sau pe acela care credea că cunoaşte legea veche, dar care
nu o cunoştea cu adevărat. Acesta a socotit să prindă cu vorba pe Mântuitorul, şi cu
ce cuvinte voi spune îndată.
Unii oameni, guralivi, care nu-şi puteau înfrâna gura, mişunau prin întreaga ţară a
iudeilor, şi chiar prin cetatea Ierusalimului învinuind pe Hristos, şi spunând că El
zice că porunca dată prin Moise este fără de folos şi sens şi că El aduce învăţături
noi.
Şi se aflau şi unii dintre cei ce credeau în El, care se împotriveau vorbelor scoase
de aceea şi care primeau pe deplin propovăduirea evanghelică cea mântuitoare.
Aşadar, voind acel învăţător al legii, sau să prindă în cursă pe Hristos şi să-L audă
că grăieşte ceva împotriva lui Moise, sau să facă să spună că învăţătura dată de El
este mai bună decât porunca dată de Moise, de aceea zic, a venit ispitindu-l şi
zicând: “Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
El vine la Mântuitorul cu ipocrizie, şi prefăcându-se că Îl cinsteşte şi având o

cugetare mincinoasă, ca şi cum prin vorbele frumoase ar fi putut să-I ascundă
ispitirea ce I-o făcea Lui. Dar ar fi putut să-I spună Lui, cineva dintre cei care
cunoşteau bine taina întrupării şi iconomiei ei: “Dacă ai cunoaşte legea, şi puterea
vederii şi înţelesului duhovnicesc (teoria) ascunsă în ea, ai şti prea bine Cine este
Cel pe care te apropii să-L ispiteşti, adică Cela ce cunoaşte gândurile ascunse şi
care are putere să vadă inimile oamenilor ce vin la El. Tu Îl numeşti
“Învăţătorul” deşi nu vrei să înveţi de la El; te prefaci că Îl cinsteşti, aşteptând
să-L prinzi în curse.”
Priveşte de asemenea reaua intenţie din cuvintele acelui învăţător de lege. Căci ar
fi putut să zică: Ce să fac ca să mă mântuiesc, sau ce să fac ca să plac lui
Dumnezeu, şi să primesc răsplata?
Dar lasă deoparte astfel de vorbe, şi folosind cuvintele Mântuitorului se face pe

sine însuşi de batjocură, întrucât avea obiceiul Mântuitorul tuturor Hristos, să
grăiască adesea despre viaţa cea de veci, cu cei ce veneau la El, învăţătorul acela
de lege când a vorbit - aşa precum am spus - se folosea de cuvintele lui Hristos.
Dar dacă ai fi iubitor de învăţătură cu adevărat, învăţătorule de lege, ai fi ascultat

poruncile date de El care aduc pe oameni la viaţa cea veşnică, dar fiindcă tu Îl
ispiteşti în chip mişelesc şi viclean, nu vei auzi nimic din acestea decât doar
poruncile rânduite celor din vechime mai dinainte prin Moise. Iar acestea, este
limpede de tot - nu au ca răsplată viaţa de veci, ci au o plată dată aici în lumea
aceasta, şi dau izbăvirea de necazuri şi de asemenea dăruiesc în schimb bunătăţi
destul de alese. “Căci de veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului
veţi mânca. Iar de nu veţi voi, şi nici nu veţi asculta de Mine, sabia vă va mânca”
(Îs. 1, 19-20).
10,28: ” Şi a spus Iisus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. ”
După ce a grăit învăţătorul de lege cele scrise în legea veche, Hristos, Cel ce
cunoaşte toate cercetând răutatea lui, şi mustrând cugetul lui cel viclean, i-a spus:
“Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi”.
Deci a pierdut prada sa învăţătorul de lege şi s-a rupt mreaja înşelăciunii sale.
Aşadar vom spune lui cele grăite prin glasul lui Ieremia: “Ai fost urmărit ca o
pradă şi ai fost prins” (Ier. 2, 14)
Dar, după ce învăţătorul de lege n-a reuşit să prindă prada Sa, s-a întors spre
îngâmfare. De la înşelăciune a venit la mândrie. Căci patimile cele rele îl
înconjoară pe el unele după altele. Căci el întreba pe Hristos nu pentru că voia să
înveţe, ci, fiindcă.- spune evanghelistul voia să se arate pe sine drept (sau: vroia să
se îndreptăţească pe sine).
Priveşte cum glăsuieşte el, din iubire de sine şi în acelaşi timp din mândrie: “Dar
cine-i aproapele meu?” Cine este acesta, zise el, pentru ca să-l iubesc pe el ca pe
mine însumi? Căci eu sunt mai presus de toţi (îi întrec pe toţi) sunt învăţător al
legii. Judec pe toţi, şi nu sunt judecat de către nimeni. Osândesc şi nu sunt osândit.
Mă deosebesc de toţi. Sunt mai bun (mai virtuos) decât toţi. Tuturor le poruncesc.
Toţi au nevoie de mine (mă solicită) iar eu n-am nevoie de nimeni.
Cine deci este aproapele meu, pentru ca să-l iubesc pe el ca pe mine? Nimeni,
desigur, învăţătorule de lege nimeni nu este ca tine, te rânduieşti pe tine mai presus
de toţi? Lasă la o parte mândria ta (litt = dă drumul la sprânceana ta) aminteşte-ţi
de Parimiast (alcătuitorul Pildelor) care zice: “cei ce se cunosc pe sine, sunt
înţelepţi” (Pilde 13, 10).
Cu adevărat în aceste cuvinte virtutea vieţii constă în dragostea faţă de Dumnezeu

şi faţă de aproapele. Oare aceste învăţături nu au fost modificate de către noi, însă
ele erau cu mult mai presus de puterile iudeilor, şi cuprindeau o poruncă mai
întinsă.
Căci iubirea faţă de Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul şi din toată
puterea, nimiceşte dragostea faţă de bani; faţă de plăcere, faţă de slava deşartă.
Ea smulge pe om de la aplecarea spre cele lumeşti îl face ales şi separat de lume
îl uneşte cu Hristos, şi vorbind îndeobşte, face pe om creştin din iudeu.
Iar dragostea faţă de aproapele este bine înţeleasă când ea nu există numai faţă
de acela care este din acelaşi neam, ci faţă de tot cel ce este de aceeaşi speţă
umană, şi când îl face pe om să o însoţească cu dragostea faţă de Dumnezeu.
Şi de asemenea când ea adaugă şi imitarea lui Hristos, adică să iubim pe aproapele

nu numai ca pe noi înşine, ci mai mult decât pe noi înşine, aşa încât să ne punem în
primejdie de moarte sufletul (viaţa) nostru pentru prietenii noştri, ceea ce Domnul
a făcut.
Aşadar după ce a fost lăudat de Mântuitorul, învăţătorul de lege pentru că a dat

un răspuns bun, s-a aruncat în mândrie, hotărând că nimeni nu este aproapele
său, întrucât nimeni nu se poate lua la întrecere cu el în ceea ce priveşte
dreptatea să. Aşa fel de gânduri tot aşa de înălţate, are şi fariseul acela care zice:
“Nu sunt ca ceilalţi oameni” neştiind că tocmai aceasta nimiceşte dreptatea, adică a
nu face din dragoste ceea ce faci.
Şi aceasta de acum se arată, că are lipsă de dragoste. Şi are lipsă de dragoste pe

deplin şi faţă de Dumnezeu, şi desigur şi faţă de aproapele său, căci în mod
evident, el cugeta că nu este nimeni aproapele său. Întrucât este un lucru limpede
că acela care nu iubeşte pe fratele său pe care îl vede, nu poate să iubească pe
Dumnezeu pe Care nu-L vede.
10,30: ” Un om se pogora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari…”
Priveşte cum arată Mântuitorul cine este aproapele nostru, nu defămându-l prin
neamul său şi nici hotărnicindu-l prin virtutea din el, ci indicându-l doar prin firea
sa (de om).
Căci Mântuitorul istoriseşte despre un oarecare om, care a pătimit rău de la tâlhari,
căruia i se cuvine dragostea faţă de oameni din partea oricărui om, întrucât firea sa
de om cere aceasta.
Şi se mai arată în parabola de mai sus şi aceasta, că mai curând găseşte pe

aproapele său cel după fire, omul care nu este mândru, decât cel care este plin de
mândrie.
Căci samarineanul a fost mai bun decât preotul şi decât levitul. Căci aceştia din
urmă au trecut pe lângă omul care se află pe jumătate mort şi care se află într-o
stare dintre cele mai rele, nesimţind ei nimic omenesc pentru acel om. Nici
untdelemnul dragostei nu l-au dăruit şi au avut o minte lipsită de compătimire şi
crudă.
Iar cel ce era de alt neam şi făcea parte dintre samarineni, a împlinit legea
dragostei. Ascultă deci aceasta: “Atunci răspunzând Iisus”.
10, 34: “Şi suindu-l pe asinul său. ”

Sau în alt fel după cum este scris: “Omul fiind plin de cinstire nu a înţeles
aceasta, ci s-a asemuit cu vitele cele lipsite de minte şi s-a făcut la fel cu ele” (Ps.
48, 21). Şi a bolit de întreaga poftă dobitocească (animalică) şi neînfrânată.
Hristos însă Şi-a făcut început al neamului nostru, El, care nu cunoştea păcatul ne-a
arătat în Sine Însuşi mai întâi pe noi oamenii, biruind aceste patimi animalice. Căci
El a luat slăbiciunile noastre şi a ridicat înlăturând bolile noastre. De aceea spune
în Evanghelie că a suit pe vita sa pe omul care a dobândit îngrijirea sa.
Căci El ne-a aşezat în Sine pe noi, întrucât suntem mădulare ale trupului Său. Dar
El ne-a adus şi la o casă de oaspeţi Biserica, cea care a primit pe toţi şi i-a cuprins
pe toţi. Căci uneori nu vom mai auzi după cuvântul acela strâmt al umbrei din
legea veche şi a slujirii lui Dumnezeu în figuri şi tipuri: “Nu va intra amonitul şi
moabitul în Biserica lui Dumnezeu” (Deut. 23, 3) ci vom auzi “mergând învăţaţi
toate neamurile” şi “cel ce se teme de Domnul şi lucrează dreptatea din orice
neam ar fi, este primit la El” (F. Ap. 10, 35).
Şi fiind adus (în casa de oaspeţi) s-a învrednicit de mai multă grijă încă. Căci,
Biserica fiind strânsă din neamurile cele ce se uciseră pe sine prin închinarea la
mulţi dumnezei, în ea se află Însuşi Hristos după cum este scris: Şi El locuieşte
şi umblă în ea şi dăruieşte tot harul duhovnicesc. De aceea şi conducătorului
casei de oaspeţi (acesta poate să fie înţeles că fiind chip al apostolilor şi al
păstorilor ce au venit după el şi al dascălilor). El i-a dat doi dinari când s-a întors în
ceruri, spre a purta de grijă cu băgare de seamă de cel suferind. Şi El a mai
adăugat: “dacă vei mai cheltui ceva pe deasupra, Eu când mă voi întoarce îţi voi
da ţie înapoi”.
Hristos numeşte doi dinari, pe cele două aşezăminte, pe acelea dar prin legea lui
Moise şi prin prooroci, şi pe aşezământul dat prin Evanghelii şi prin legiuirile
(hotărârile, poruncile, constituţiile) apostolilor.
Fiindcă amândouă aceste aşezăminte sunt ale Unui singur Dumnezeu, şi poartă un
singur chip (icoană) a Unui singur Împărat de sus, ca şi dinarii, şi de asemenea au
întipărite (gravate săpate) şi reprezintă (închipuiesc) acelaşi semn (figura, marca,
chip = haraktir) în inimile noastre datorită cuvintelor şi învăţăturilor lor celor sfinte
întrucât în el a grăit acelaşi Duh Sfânt.
Manes (e vorba de fondatorul maniheismului) şi înaintea lui Marcion aceşti oameni

lipsiţi de credinţă în Dumnezeu cu desăvârşire, au pus pe seama a doi dumnezei
deosebiţi, aceste aşezăminte. Dar cei doi dinari, sunt a unui singur împărat, şi
dinarii au fost daţi căpeteniei casei de oaspeţi de către Hristos în acelaşi chip şi cu
aceeaşi valoare fiecare dintre ei (omotimos). Iar pe aceştia luându-i păstorii
Bisericilor celor prea sfinte şi înmulţindu-i prin învăţăturile lor cu osteneli şi trude,
şi mai cheltuind şi de la ei (din lucrurile lor proprii = ikoten) au sporit aceşti bani
prin cheltuirea lor (căci acesta este argintul acela gândit, din care de se cheltuieşte
nu scade, ci sporeşte şi creşte, şi acesta este temeiul şi raţiunea învăţământului şi a
predaniei).
Iar când se va întoarce Stăpânul în ziua cea din urmă, vor spune fiecare din ei: -
“Doamne doi dinari mi-ai dat mie, iată am mai cheltuit şi de la mine, şi am
câştigat alţi doi dinari, prin care turma mea a sporit” Şi Hristos răspunzând va
zice: “Bine slugă bună şi credincioasă, întru puţine ai fost credincioasă, peste
multe te voi pune. Intră întru bucuria Domnului Tău” (Mt. 25, 16-21).
10, 36: “Deci care dintre aceştia trei socoţi tu, că este aproapele celui căzut în
mâna acelor tâlhari? ”
Pe bună dreptate a întrebat Domnul, care dintre cei trei, crede că este aproapele
celui care a pătimit rele. Iar învăţătorul de lege a zis: “Cel ce a avut milă de el”.
Căci nici preotul nici levitul, n-au fost aproapele omului suferind, ci cel ce s-a
îndurat de el. Iar la aceste cuvinte Hristos a apus: “Mergi şi fă şi tu asemenea”.
Fiindcă vrednicia preoţiei este lipsită de folos, pentru cei ce o au, şi de asemenea
este fără nici un folos să se numească învăţători de lege, cei care par numai să fie
astfel de învăţători, dacă ei nu se fac slăviţi chiar prin faptele lor. Căci iată s-a
împlinit cununa dragostei pentru cel ce a avut dragoste faţă de aproapele său.
Acest om era samarinean, dar nu era de dispreţuit. De aceea aduce mărturie, cel
dintâi dintre ucenici, adică fericitul Petru care scrie aşa într-un loc: “Cu adevărat
cunoaştem că Dumnezeu nu caută la faţa omului, ci cel ce se teme de El şi face
dreptate, din orice neam ar fi este plăcut Lui” (F. Ap. 10, 34-35).
Căci Domnul cel care iubeşte virtutea primeşte pe toţi cei ce îndrăgesc faptele cele
bune, şi îi îmbrăţişează, şi îi face apropiaţi şi casnici ai Săi, şi îi învredniceşte de
bunătăţile viitoare.
(Din „Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca”, Sfântul Chiril al Alexandriei,

Editura Pelerinul Român, Oradea 1998)
Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la Duminica a XXV-a după
Rusalii – Drumul iubirii
„I-a zis deci Iisus: Mergi, de fă şi tu asemenea” (Luca 10, 37)
Două, iubiţii mei creştini, două sunt drumurile. Al treilea nu există. Unul este
drumul lui Dumnezeu şi altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber să
aleagă unul din cele două. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheamă conştiinţa
noastră, legea nescrisă - dar ne cheamă şi legea scrisă, legea lui Dumnezeu,
Sfânta şi sfinţita Evanghelie. Domnul nostru ne cheamă astăzi – nu aţi auzit? –
„Mergi de fă şi tu asemenea”, mergi şi fă ceea ce a făcut acela (Luca 10, 37). Care
„acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde în spatele acestui bun
samarinean, care este propus drept pildă de urmare?
Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se întâmplau multe nenorociri. Un

sărman drumeţ a căzut în mâinile tâlharilor. L-au dezbrăcat, l-au rănit şi l-au lăsat
la pământ pe jumătate mort. Situaţia lui era tragică. Ajutor! – striga. Şi iată că în
puţin timp trece un preot. La vederea celui rănit n-a dat nici o importanţă. Peste
puţin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui şi cel rănit era în
primejdie să moară. Atunci, cu ochii pe jumătate stinşi, vede pe cineva că se
apropie. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că este samarinean. El iudeu, acela
samarinean, vai! – şi-a spus în sine – mi-a venit sfârşitul. Pentru că samarinenii
erau duşmanii lor, precum pentru noi sunt turcii. Deci se temea că-i va da cea din
urmă lovitură. Dar acest samarinean arată o purtare pe care nimeni nu şi-ar fi
închipuit-o. Îl vede. I se face milă de el, se opreşte şi coboară de pe animalul său.
Nu este medic sau asistent medical. Însă iubirea este inventivă, descoperă moduri
de a-l sluji pe celălalt. Dacă mă întrebaţi care este cea mai bună asistentă medicală
din lume, vă voi spune că nu este cea care a studiat în şcoli, ci că este mama, chiar
dacă este analfabetă. Instinctul iubirii ei o face să-şi sfâşie până şi inima ca să dea
viaţă copilului ei. O astfel de iubire avea şi samarineanul acesta. Nu avea cu el nici
bandaje, nici pansamente. Şi-o fi sfâşiat cămaşa - n-o spune Evanghelia, dar se
subînţelege - şi a legat rănile lui. Îşi deschide săculeţul său de călător şi scoate cele
pe care din întâmplare le avea asupra sa: sticla cu ulei şi sticla cu vin. Cu vinul
dezinfectează rănile, cu uleiul le unge şi alină. Apoi îl ridică pe umeri, îl aşează pe
măgăruşul său şi îl duce la un han oarecare. Acolo a rămas alături de el toată
noaptea şi cu siguranţă fără a dormi. Dimineaţă îi spune:
- Plec.
– Îngerul meu, unde mergi?
– Plec, dar te las pe mâinile unor oameni buni; şi atunci când mă voi întoarce, voi
plăti datoriile mele faţă de mai marele hanului.
În puţine cuvinte aceasta este pilda. În persoanele ei se ascund alte persoane.
În călătorul care a căzut în mâinile tâlharilor se ascunde fiecare om

îndurerat.
În tâlhari se ascund răufăcătorii şi criminalii şi mai înainte de toate
căpetenia lor – diavolul.
În preot şi în levit se ascund oamenii nemilostivi.
Iar în Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru
Iisus Hristos. Da, Acesta a arătat lumii ce este iubirea.
A învăţat-o prin cuvintele Sale. A învăţat-o prin această pildă. A învăţat-o prin
mesajul Său, decât care altul mai frumos şi mai scurt nu există: „Să vă iubiţi unul
pe altul” (Ioan 13, 34). A arătat iubire prin întreaga Sa viaţă, dar mai întâi de
toate prin cinstitele patimi şi prin crucea Sa.
Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevărata iubire? Pentru că există
şi falsă iubire, în numele căreia s-au întâmplat atâtea crime şi încă se mai întâmplă.
Hristos însă a luat iubirea şi a ridicat-o la înălţime. Iubirea nu este un simţământ
orb, un simţământ care arde, care se aprinde şi se stinge ca un joc de foc. Iubirea
nu înseamnă să iubeşti două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc
mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge stăvilarele, sparge
legăturile satanice, înaintează, prinde aripi de îngeri, se ridică la înălţime,
îmbrăţişează lumea întreagă, îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul ei şi te face să-i
spui: „În numele lui Dumnezeu te iubesc”.
Aceasta este iubirea. Pe acest drum a păşit şi pe acesta ni l-a arătat Hristos. Pe
acesta au păşit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au
păşit Dascălii şi Părinţii Bisericii, pe acesta toţi sfinţii.
Dar să lăsăm aceste modele, aceste mari paradigme şi să aruncăm o privire asupra
noastră, asupra familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii.
De obicei spunem că am progresat. Într-adevăr am progresat în tehnică, în maşini,

în lumini. Am progresat material, ştiinţific, economic, comercial. Dincolo de
acestea însă, nu. Am căzut jos. Dacă progres este iubirea şi lipsă este ura, atunci,
dacă Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne
va pune un mare zero. Vă întreb: sunteţi mulţumiţi de voi înşivă? Dacă faceţi o
comparaţie cu Bunul Samarinean, cu Cel Răstignit, sau cu Sfinţii, cu Părinţii şi
Dascălii – care au rămas ei înşişi goi ca să-i îmbrace pe ceilalţi – sunteţi mulţumiţi?
Sunteţi mulţumiţi cu această puţină iubire care există în lume? Din nefericire, în
epoca noastră s-au răspândit alte lozinci satanice: „Nu-şi au locul în lume cei
neputincioşi; doar cei puternici”. „Moarte celor neputincioşi”. „Peştele mare îl
mănâncă pe cel mic”. „Doar spada creează civilizaţia şi istoria”. „Moartea ta este
viaţa mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viaţă”… Atât de mult s-a învârtoşat
omul, încât inima i-a devenit piatră, iar în cele dinlăuntru ale sale nu mai înfloreşte
iubirea.
În nişte cartiere din Atena, la ora 1 după miezul nopţii, un tânăr a fost rănit şi
sângele îi curgea pârâu. Trece o maşină şi şoferul îl vede.
– Opreşte, îi zice şi îl roagă să-l ia, deoarece era nevoie să fie dus imediat la
spital.
– Imposibil! răspunde; nu-mi murdăresc eu maşina.
Şi tânărul a murit acolo pe trotuar! O cruzime care aminteşte de epoca lui Hristos.
Nu există iubire. Diavolul ne-a înfundat urechile cu dopuri de ceară şi am devenit

surzi, nu auzim apelurile care strigă din toate colţurile: Ajutor! Nu unul sau doi; o
mulţime în societatea noastră „civilizată”. Cine strigă? Să-i ignorăm? Sunt
nenumăraţi. Sunt cei flămânzi, întemniţaţi, robiţi, orfani şi văduve, bolnavi şi
infirmi, şomeri şi loviţi de nenorociri din cauza inundaţiilor şi a altor lovituri.
Unde este iubirea noastră? Fiecare se închide în căsuţa lui, cu femeia şi copii săi,
ca să nu audă strigătele celorlalţi, dar vai! Pentru că, după cum tu îţi închizi
urechea, ca să nu auzi durerea celui în nenorocire, aşa îşi va astupa şi Dumnezeu
urechea Sa; şi vei striga, dar nu te va auzi. Cred că nu sunt desprins de realitate,
dacă voi spune că dezastrele naturale (inundaţiile şi celelalte), care ne ajung, sunt
„semnele vremurilor” (Matei 16, 3). Din nefericire, nu le acordăm atenţie şi
importanţă; toate le considerăm fenomene naturale…
Dar dacă, iubiţii mei, potrivit Scripturii, nu va mai exista potop cu apă (a se vedea
Facere 9, 11, 15), va veni însă un alt potop. Nu însă de ape curate, ci de foc, foc
nuclear va cădea! Cine ne va salva? Doar mila, iubirea.
De aceea, fraţii mei, toţi câţi trăim în aceste zile înfricoşătoare, în care satana a
dezrădăcinat credinţa şi iubirea, „să stăm bine”! Nu ca nişte oameni trupeşti, nu ca
nişte materialişti şi atei, ci cu iubirea lui Hristos faţă de aproapele, faţă de patrie,
faţă de lume, faţă de tot ce este sfânt şi cuvios.
Să păşim pe drumul iubirii, să devenim mici samarineni, ca să avem

binecuvântarea Sfintei Treimi prin mijlocirile tuturor sfinţilor. Amin.
(traducere din elină de monahul Leontie)

Cuviosul Filotei Zervakos - tâlcuirea parabolei Samariteanului milostiv. Să ne
miluim întâi sufletul rănit de demoni prin păcat
10.11.2013
„Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-

au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort” (Luca 10, 30).
Omul despre care vă vorbeşte Domnul Iisus Hristos nu este un om oarecare. El este
cel care ne închipuie pe noi, toţi oamenii, firea omenească care mai înainte locuia
în Ierusalimul cel de sus, în Rai, în Împărăţia Cerurilor. Şi care din Rai, din
Ierusalimul de sus, a căzut prin neascultare şi călcarea poruncii săvârşite de
protopărinţii Adam şi Eva. Au fost pedepsiţi şi izgoniţi din Ierusalimul de sus şi au
ajuns în acest pământ, vremelnic, închipuit de Ierihon, oraş jalnic şi înglodat.
În Ierihon au coborât primii oameni prin călcarea poruncii şi din neascultare. Aici
este valea plângerii, căci este plină de necazuri şi supărări, de frică şi primejdii şi
de aceea e numită “Valea Plângerii“.
Omul care cobora de la Ierusalim la Ierihon a căzut între tâlhari. Tâlharii sunt
demonii, duhurile viclene, care-i războiesc pe oameni şi-i îngrozesc, şi-i scufundă,
şi, de multe ori, îi omoară. Noi, toţi oamenii, am primit ca moştenire blesteme şi
osânda veşnică şi am căzut din Ierusalimul cel de sus în acest pământ vremelnic,
plin de întristări şi suferinţe, de dureri şi chinuri, pe care ni le aduc tâlharii,
demonii, care vor să ne înece toată vremea. Răni sunt păcatele precum mândria,
invidia, gelozia, pomenirea de rău, judecarea, bârfa, trufia, necinstirile, curviile,
adulterele, furturile, nedreptăţile şi în general orice păcat pe care-l săvârşeşte omul
cu ajutorul celui viclean, căci acela este cel care ne loveşte, ne răneşte. Dumnezeu
ne-a dăruit cumpătarea, înţelepciunea, discernământul, dar pentru că nu am fost cu
grijă, am primit vătămare şi răni de la demoni; şi ca pe nişte păcătoşi ne doboară
morţi. Şi dacă murim astfel răniţi de viclenii diavoli, atunci vom muri şi de
moartea veşnică, căci vom fi osândiţi în iadul fără sfârşit. În timp ce firea
omenească se găsea pe jumătate moartă din cauza vătămărilor şi rănilor pricinuite
de diavoli şi suferea întregul neam omenesc…
„ca din întâmplare”, a trecut un preot şi văzându-l pe acest om rănit, a trecut pe

alături şi şi-a continuat drumul său. Nu l-a miluit, nu avea puterea să-l ajute.
Tot aşa a făcut şi levitul, a venit, l-a văzut, dar nefiind în stare să-i dea vreun
ajutor, a trecut mai departe. Preotul, levitul închipuie pe profeţii şi pe trimişii lui
Dumnezeu care cu învăţăturile lor îi îndemnau pe oameni să se depărteze de păcat
ca să nu moară în ele, să nu asculte de duhurile cele viclene, care-i îndeamnă şi-i
atrag înspre păcat. Dar nici profeţii, nici drepţii, nici alt trimis de-al lui Dumnezeu
nu a reuşit să-i ajute pe oamenii care erau căzuţi în mâinile tâlharilor şi care erau
răniţi.
„Iar un samaritean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă
şi apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând peste ele untdelemn şi vin şi punându-l
pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Şi a doua zi,
scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: ai grijă de el şi de vei mai cheltui, eu,
când mă voi întoarce, îţi voi da” (Luca 10, 33-35).
Samariteanul este Hristos, Cel născut din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi

pururea Fecioara Maria, Fiul Cel Unul Născut şi Cuvântul Tatălui, care a venit în
lume s-o mântuiască de păcat. Să ne scoată din osânda veşnică, din lanţurile iadului
şi ale stricăciunii, şi să ne redea pământul cel dintâi, fericirea de la început, în
Ierusalimul de sus, în Rai. Şi oamenii, în loc să-L iubească, să-I asculte învăţătura,
L-au invidiat, L-au acuzat, L-au renegat, numindu-L samaritean. Samaritenii erau
consideraţi de către evrei oameni păcătoşi; şi pe Hristos Îl numeau samaritean, că
ar fi fost păcătos şi, mai mult, că ar fi avut demon…
Într-o astfel de stare rea ajunsese firea omenească, oamenii în general, încât să-L
hulească pe Acela care venise să ne vindece rănile, bolile, să ne plătească răscum-
părarea pentru păcatele noastre. A suferit Acela, Cel neprihănit, Cel fără de păcat
pentru noi, cei vinovaţi, cei păcătoşi. El este Acela care S-a milostivit de om, S-a
milostivit de toţi oamenii, le-a tămăduit rănile (pe care le-au pricinuit demonii) şi i-
a ridicat de jos. O zice Domnul cu gura Lui: „Acesta a purtat păcatele noastre şi
pentru noi a suferit”. S-a lăsat pedepsit din dragoste pentru om, pentru toţi oamenii.
A plătit Acela pentru păcatele noastre, pentru care noi eram vinovaţi. Trebuia să
fim pedepsiţi noi, dar a fost pedepsit El, Cel fără de păcat. De ce? Pentru ca să ne
vindece rănile, să ne tămăduiască rănile sufleteşti. Ne-a ridicat şi ne-a luat în spate.
A ridicat păcatele noastre şi ne-a predat la han.
 Hanul este Biserica.

 Cei doi dinari sunt Vechiul şi Noul Testament.
 Toţi cei bolnavi care se adăpostesc în Biserică se vindecă.
 Hangiul este preotul sau arhiereul, învăţătorul, cel care cu învăţătura lui ca şi
cu un medicament îi unge pe cei răniţi şi suferinzi şi-i tămăduieşte. Acesta e
uleiul şi vinul. Uleiul este învăţătura care sfătuieşte spre virtute, spre
îndreptăţire, spre paza poruncilor lui Dumnezeu. Vinul este învăţătura
morală care ne ameninţă că de nu vom păzi legea lui Dumnezeu, poruncile şi
devenim călcătorii lor, vom fi pedepsiţi precum zice şi Sfântul apostol Pavel:
„Orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire,
cum vom scăpa noi dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire?” (Evrei 2,
2-3).
În Vechiul şi Noul Testament pe care ni le face auzite preotul şi propovăduitorul

din Biserică sunt medicamentele. Acestea sunt leacurile cu care se tămăduiesc
bolile şi rănile sufletului şi ale trupului.
Şi i-a zis hangiului să-i vindece rănile. „Îngrijeşte-l, a zis, şi când Mă voi întoarce,
ceea ce ai cheltuit cu acest bolnav Eu îţi voi răsplăti.”
Aceasta înseamnă că preotul şi învăţătorul şi ierarhul şi oricare om al Bisericii

poate folosi pe ceilalţi prin cuvânt, prin sfat, prin dragoste, prin credinţă în
Dumnezeu, să îi vindece şi să îi înveţe pe oamenii răniţi şi bolnavi. Şi pentru tot ce
se vor îngriji şi se vor osteni să-i vindece le va răsplăti Domnul la a doua Venire a
Sa.
Acesta este aproapele, samariteanul care a uns cu ulei şi vin pe cel rănit şi pe
jumătate mort. La întrebarea Domnului care din cei trei a fost aproapele celui căzut
între tâlhari, învăţătorul de lege răspunde: „Cel care a făcut milă cu el”. Îi zice
Hristos: „Mergi şi fă şi tu asemenea!” Mergi acasă, tu, care ai venit cu viclenie să-
mi întinzi cursă, căci ai aflat acum cine-ţi este aproapele, mergi şi fă şi tu cum a
făcut samariteanul milostiv. Adică să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l ajuţi şi când
este rănit să-i tămăduieşti rănile. Dar şi noi, toţi oamenii, trebuie să fim milostivi,
să tămăduim întâi sufletele noastre şi apoi pe aceia care au nevoie, pe cei bolnavi
sufleteşte.
Trebuie să-i urmăm samariteanului şi să miluim întâi sufletul nostru, care este rănit
şi îndurerat de săgeţile arzătoare ale celui viclean, cel care dintru început se luptă
împotriva noastră şi ne răneşte. Să ne îngrijim sufletul, să luăm leacurile pe care ni
le-a dat Preabunul Dumnezeu spre paza sufletului spre a-l păzi nerănit şi sănătos.
Dacă ne iubim sufletul, căci omul nu e numai material, ci e suflet şi trup, nu ne
vom îndeletnici doar cu trupul, ci îndeosebi cu sufletul nostru nemuritor. Şi aceasta
pentru că trupul fără suflet este mort, nu poate trăi şi nu are nici o valoare.
Sufletul are mare valoare, atâta valorează cât nu valorează întreaga lume. Sufletul
nostru valorează mai mult decât lumea întreagă. Şi de acest suflet aşa valoros noi
nu ne îngrijim. Trupul nostru care este stricăcios, este muritor şi mâine, când se va
despărţi de suflet, se va preface în praf, în mâncare viermilor. Iar noi doar pe acesta
îl îngrijim, îl oblojim, dacă se îmbolnăveşte cât de puţin fugim degrabă la doctor.
Sufletul însă, pe care nu-l iubim, nu ne îngrijim să-l vindecăm atunci când se
îmbolnăveşte.
Trebuie, aşadar, precum ne îngrijim de trup, aşa şi chiar cu mult mai mult să ne
îngrijim de sufletul cel nemuritor, în locul căruia nu putem găsi nimic la fel de
valoros. Precum şi Domnul zice: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă,
dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8,36)…
(în: “Călător spre cer - Viaţa şi predicile fericitului Filotei Zervakos”, Editura
Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2002)
“Biserica se teme de dezbinări şi de schisme, care au ca bază demonicul
egoism”
14.12.2009
“De foarte multe ori pretindem de la cei “mari” ai popoarelor să arate prin fapte
ceea ce noi înşine refuzăm să împlinim înăuntrul familiei noastre sau în spaţiul
limitat al activităţii noastre. Cât de minunat ar fi însă, dacă în paralel cu “înaltele
noastre pretenţii”, “am săpa” înăuntrul conştiinţei noastre şi am începe să forjăm
eul nostru cel rău“.
***
Arhimandritul Ioil Konstantaros, predicator al Sfintei Mitropolii de

Driinupole, Pogoniani şi Koniţa: Lectura apostolică din Epistola către Efeseni
4, 1-7
Epistola către Efeseni este şi ea o epistolă a captivităţii. Adică este o epistolă de

Dumnezeu insuflată pe care predicatorul lumii a scris-o fiind închis în temniţa din
Roma pentru iubirea şi slava Domnului Iisus.
Ca un adevărat apostol şi autentic lucrător al Sfintei Evanghelii, se nelinişteşte ca

nu cumva credincioşii, cărora le-a propovăduit şi L-a predat pe Hristos, să îngăduie
să existe între ei tulburări şi schisme, ci “să se nevoiască a păzi unitatea Duhului,
întru legătura păcii” (Efeseni 4, 3).
Aceasta este cea mai mare prioritate: unitatea Duhului. Toate harismele slujesc
acestui scop principal, când desigur funcţionează corect şi nu “antagonist”. Când
funcţionează spre zidirea Trupului Bisericii, iar nu egoist. Deoarece într-adevăr toţi
constituim, trebuie să constituim, “un singur trup”. Un singur “Duh” să dăruiască
viaţă şi să conserve acest trup duhovnicesc. “O singură nădejde” să avem toţi cei
care am fost chemaţi de Dumnezeu. Nădejdea cuceririi Împărăţiei Lui, care nu este
alta decât Biserica Lui triumfătoare. Şi, fireşte, nimeni nu poate să devină membru
al Bisericii triumfătoare în cealaltă viaţă, dacă mai întâi nu este un adevărat şi
conştient membru al Bisericii noastre luptătoare în această viaţă.
De altfel, Unul singur este Domnul. Una singură este credinţa care ne uneşte. Unul
singur este Botezul pe care l-am primit. Unul singur este Dumnezeu şi Tatăl nostru,
care stăpâneşte peste toţi credincioşii şi a Cărui putere se revarsă prin intermediul
membrilor Bisericii şi care locuieşte în noi toţi. De aceea, deci, trebuie să fim cu
toţii una.
Şi, fireşte, toate acestea se dobândesc prin harul lui Dumnezeu mai înainte de toate,
dar şi atunci când noi credincioşii păşim “în chip vrednic de chemarea noastră”.
Adică într-un mod vrednic de înaltă chemare cu care am fost chemaţi de către
Dumnezeu.
Această stare binecuvântată presupune numaidecât o luptă duhovnicească con-

ştientă şi susţinută. Lupta şi cultivarea virtuţii smeritei cugetări, blândeţea, răb-
darea, iar în mod deosebit prin puterea iubirii, unul să poarte neputinţele celuilalt.
Şi dacă astfel trebuie să stea lucrurile şi astfel să se întâmple, din nefericire însă, în
astfel de lucruri şi în complexa viaţă de zi cu zi pe care trăim, ne încredinţăm cu
amărăciune că se întâmplă ceva diferit. Vedem că atunci când domneşte unitatea se
împart atâtea binecuvântări, dar uneori noi o gonim, poate ireversibil, deoarece
uităm de chemarea noastră. Uităm că unitatea nu vine “ca prin magie”, ci
presupune împuţinarea patimilor noastre. Este nevoie de curăţirea spinilor şi a
răutăţilor noastre şi este necesar să punem ca bază a comportamentului nostru şi în
genere a vieţuirii noastre virtutea smeritei cugetări, care va face sufletul nostru mai
îngăduitor şi în principal mai capabil să primească harul dumnezeiesc.
De foarte multe ori pretindem de la cei “mari” ai popoarelor să arate prin fapte
ceea ce noi înşine refuzăm să împlinim înăuntrul familiei noastre sau în spaţiul
limitat al activităţii noastre. Cât de minunat ar fi însă, dacă în paralel cu “înaltele
noastre pretenţii”, “am săpa” înăuntrul conştiinţei noastre şi am începe să forjăm
eul nostru cel rău.
Să subliniem acum că în aceste teme ale Bisericii, în principal în acest domeniu,

este nevoie de această îndrumare pe care ne-o descrie dumnezeiescul Pavel? Într-
adevăr, dacă aruncăm o scurtă privire asupra tulburărilor şi neliniştilor din
interiorul Bisericii, dacă vom studia apoi pricinile dramaticelor schisme şi ale
demonicelor erezii, ne vom încredinţa că toate au fost provocate pentru că unii
dintr-un egoism fără măsură nu au păşit “în chip vrednic de chemarea cu care au
fost chemaţi”, cu consecinţa de a trage după ei şi pe partizanii lor şi de a se despărţi
în felul acesta de unitatea Bisericii şi de legătura păcii, care se exprimă atât de
natural în unitatea noastră liturgică şi cultică în mod deosebit.
Fraţii mei, într-adevăr constituie un mare adevăr expresia unui sfânt contemporan,
care tâlcuind lectura noastră apostolică de astăzi, printre altele sublinia: “Biserica
nu se teme de păcat (a greşi este omeneşte). Biserica se teme de dezbinări şi de
schisme, care au ca bază demonicul egoism”.
De altfel, trâmbiţa de aur a Bisericii noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur, a trâmbiţat
într-o omilie asemănătoare: “Atenţie! Schisma nu o poate spăla nici chiar sângele
mucenicesc”.
Să dea Dumnezeiescul Întemeietor al Bisericii noastre să rămânem neclintiţi în

unitatea Duhului, întru legătura păcii, dar şi ca toţi cei care se află în stări de
schismă şi de erezie, adică schismaticii şi ereticii, să se întoarcă repede în unica
noastră Biserică Ortodoxă luptătoare. Amin.
(traducere din elină de monahul Leontie)

Cuviosul Paisie Aghioritul - Să avem față de aproapele iubire de samarinean
În persoana fratelui nostru Îl vedem pe Hristos. Căci tot ce facem ca să-l odihnim
pe fratele nostru este ca si cum o facem pentru Însuşi Hristos. „Întrucât aţi făcut
unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”.
Într-o zi a venit la Colibă un copil îndrăcit împreună cu tatăl său. În acel moment a
venit şi un cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatăl copilului deoparte ca să-i
spun câteva lucruri, căci din cauza lui se îndrăcise copilul. Bietul de el era într-o
stare jalnică. Ditamai flăcăul şi-i curgea nasul…
Când cunoscutul meu l-a văzut, s-a apropiat de el, şi-a scos batista, i-a şters nasul
şi a băgat-o iarăşi în buzunar. Şi-a scos apoi crucea de aur de la gât şi a pus-o la
gâtul copilului. Dar nu lucrul acesta era atât de important, cât să fi văzut cu câtă
dragoste, cu câtă afecţiune a şters nasul copilului - de-aţi fi văzut în ce hal era! Am
rămas impresionat. L-a durut pentru el ca pentru un frate. Dacă nu-l simţea ca pe
un frate, ar fi făcut aceasta? Dacă îl iubeşti pe celălalt ca pe un frate, îi ştergi nasul
cu propria batistă şi o pui iarăşi în buzunar! Dar dacă nu-l simţi ca pe un frate, este
ca un corp străin: puţin să te atingă, imediat sari în sus; puţin scuipat să cadă pe
tine, te duci repede să te speli.
De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat daruri din belşug şi n-a îngăduit să vină
vreo nenorocire peste noi, trebuie să ne doară pentru aproapele nostru care se chi-
nuieşte.
Vedem, de pildă, un infirm. Dacă ne gândim: „Cum m-aş simţi eu dacă aş fi infirm
şi nu aş putea să merg?”, ne va durea pentru el. Sau, dacă cineva are probleme ne
cere ajutorul, imediat trebuie să ne gândim: „Dacă aveam eu problemele lui, nu
voiam, oare, să fiu ajutat?”, şi aşa ne va durea pentru el. Şi prin încercări de trece
cineva, dacă are dragoste adevărată, cu durere, îşi uită propria durere şi suferă
pentru celălalt. Eu, când celălalt îmi vorbeşte despre durerea lui, chiar şi pe cioburi
de sticlă să stau sau pe spini să păşesc, nu simt nimic.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuți, Editura Evanghelismos, București,

2007)
Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a 25-a după Rusalii -
Pilda samarineanului milostiv
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Preaiubiţi şi dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus

Hristos! Cu acelaşi fior sacru, divin, deschidem dumnezeiasca Evanghelie, cu
conştiinţa că ori de câte ori îi auzim şi împlinim cuvântul, Sfântul Duh luminează
în noi tot mai adânci înţelesuri; căci dumnezeiescul cuvânt ne-a fost dat pentru a-l
avea ca lumină, ca putere a iubirii şi a vieţii până la sfârşitul veacurilor. Acelaşi
cuvânt deschide neîncetat noi şi noi înţelesuri şi aşa noi creştem mereu prin
dumnezeiescul cuvânt. Niciodată să nu socotească cineva că dacă ascultă aceeaşi
Evanghelie mereu, mereu, nu mai are ce învăţa. Doamne! Ea este adâncul de taină
negrăit, şi noi neîncetat ne zidim, ca să ajungem, cum spune dumnezeiescul Pavel,
“la măsura bărbatului desăvârşit”, adică la chipul lui Hristos.
Şi rogu-vă să ascultăm cuvântul dumnezeieştii Evanghelii de astăzi (Luca 10, 25-

37), pe care o vom relua, în conştiinţa că noi primim aici Icoana desăvârşită,
modelul divin, pe Hristos; iar Hristos Mântuitorul vrea să ne zidească în El, după
chipul Lui, al veşniciei Lui şi al veşniciei noastre.
Acum, să ne recunoaştem pe noi în acel moment în care Hristos Se afla în mijlocul
mulţimii. Erau în jurul Lui, pe lângă cei doisprezece, şi ceilalţi şaptezeci de ucenici
pe care îi trimisese El spre propovăduire, şi care veneau acum să-I istorisească ce
au făcut. Şi spuneau: “Până şi demonii se pleacă înaintea noastră când rostim
numele Tău”. Iar Iisus le-a răspuns: “Nu vă bucuraţi (doar) că demonii se pleacă
înaintea voastră (nu aceasta să-ţi fie bucuria, că se pleacă cineva înaintea ta, fie
chiar şi demonii), ci că numele voastre sunt scrise în ceruri”. Altfel spus, tu
însuţi, în numele tău, te împărtăşeşti cu lumina şi iubirea divină care e în ceruri
şi care coboară de sus asupra ta, împărtăşindu-te, iar tu să o împărtăşeşti apoi
semenilor. Important este nu că alţii se pleacă ţie, ci tu să te pleci lor şi să te
împărtăşeşti cu lumina şi iubirea divină, cerească, singura care dă viaţă.
Şi aşa rostind, referindu-Se la demonii care se pleacă înaintea lor, Iisus descoperă
acel moment originar, tainic, pe care numai El îl putea descoperi, rostind: “Văzut-
am pe satana ca un fulger căzând din cer”. A căzut atunci din pricina trufiei lui, a
păcatului lui (Nu voi l-aţi doborât pe satana, care se pleacă înaintea voastră).
Şi Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt şi, ridicându-Şi glasul, a zis: “Te slăvesc pe
Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea (tainele
tainelor) de cei înţelepţi (adică de cei ce se socoteau înţelepţi - cu o înţelepciune
a lor) şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor”. Mântuitorul se referea aici
nu numai la cei din leagăn, de vârsta alăptării (şi pe cei mari îi hrăneşti tot cu
lapte; oricât de mari s-ar socoti, sărmanii, încă au nevoie de lapte), ci la cei care
sunt curaţi ca pruncii, nevinovaţi, frumoşi la inimă şi la trup ca pruncii; pentru
că nu şi-au întinat viaţa şi trupul, şi mai ales pentru că sunt ochi şi urechi către
cei care privesc la dânşii. Pruncilor însetaţi de cunoştinţă, de adevăr, acelora le
descoperea Hristos.
O, Doamne, ajută-ne să fim ca pruncii, curaţi şi luminaţi, păstrându-ne

frumuseţea Ta, cea a Ta, Doamne, nu cea pe care noi vrem s-o dobândim prin -
iertaţi-mi cuvântul - cosmetice. Ci frumuseţea Ta divină, Doamne, şi mai ales
dă-ne setea să Te ascultăm pe Tine şi, prin cuvântul pe care îl auzim de la Tine
Doamne, la Tine să ne înălţăm cu sufletul. Să simţim aievea că Tu ne vorbeşti, şi
în clipa aceasta Tu eşti în mijlocul nostru, aşa cum ai zis prin Evanghelia Ta:
“Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor”. Eşti în
mijlocul nostru Doamne, că Tu ne vorbeşti şi noi Te ascultăm pe Tine.
Şi Iisus mulţumea Tatălui că a descoperit pruncilor taina tainelor, adică

dumneavoastră, care sunteţi aici în clipa aceasta, sunteţi pruncii de care vorbeşte
Mântuitorul. “Şi aşa Părinte, aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa Ta”. Şi iarăşi a
rostit un cuvânt de taină, negrăit. Să-l auzim: “Toate Mi-au fost date de către
Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte cine este Fiul decât numai Tatăl, şi cine este
Tatăl, decât numai Fiul, şi căruia voieşte Fiul să-i descopere”. E o taină negrăită,
căci Hristos însuşi descoperă aici cu adevărat dumnezeirea Lui, rostind acest
cuvânt: “Nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl”. Dumnezeirea Lui din
veci se dezvăluie aici. Şi Îl mai cunoaşte pe El acela căruia va voi Fiul să-i
descopere. Şi El ne descoperă şi ni Se descoperă, pentru că vrea să fim asemenea
Lui, căci după chipul Lui am fost zidiţi. Şi toată curgerea Evangheliei va merge
către acest înţeles negrăit de adânc, în care El, de la Tatăl, prin El, în Duhul Sfânt,
revarsă în noi lumina şi iubirea Lui.
Şi auzind acest cuvânt pe care l-a rostit Iisus: “Toate Mi-au fost descoperite Mie
de la Tatăl”, vedem în el o mărturie unică în faţa celor ce-L ascultau, într-o
înălţare, elevaţie. Unul din învăţătorii de lege, care se afla în mulţime, şi care de
bună seamă de multe ori Îl căuta şi venea lângă Mântuitorul, având dor de
Dumnezeu (aşa cum, de bună seamă, mulţi dintre dumneavoastră demult vin la
biserică cu acest dor), prinzând momentul când Iisus a rostit aceste cuvinte, L-a
întrebat: “Învăţătorule, ce să fac să am viaţa de veci?”(Viaţa de veci, cea fără de
sfârşit, nu o zdreanţă de timp, câteva zeci de primăveri pe care toamna le ofileşte şi
iarna le îngheaţă. Viaţa veşnică! Nu spusese Înţeleptul: “Doamne, ai pus în noi şi
gândul veşniciei”? - adică purtăm în noi gândul, dorul, ideea de veşnicie, de sfârşit
al morţii). Atunci, Iisus, ascultându-l, îi răspunde: “Ce este scris în Lege? Cum
citeşti?” Legiuitorul, răspunzând, a zis (el ştia Legea; mai mult, veţi observa că o
rezumă în toată esenţa ei, nu reproduce cele zece porunci, ci esenţa lor): “...Scrie:
Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din
toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Era,
repet, esenţa întregului Vechi Testament. Pentru că în cele zece porunci nici nu
este menţionat cuvântul iubire, dar în celelalte porunci date prin Moise găsim
întocmai aceste două porunci. La Levitic 19,18, găsim cuvintele aidoma: “Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”; iar la Deuteronom 6,5, găsim: “Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din toată tăria sufletului,
inima ta, cu tot cugetul tău!” Deci amândouă erau cuprinse în Vechiul Testament.
Şi acest legiuitor, care înseamnă că citise întreg Vechiul Testament, nu numai
Legea, a ştiut să concentreze toate poruncile în acestea. Măcar de am şti noi, cei
din veacul XX aşa cum ştiau legiuitorii de atunci! Deci toţi legiuitorii de astăzi să
ia aminte la acest fapt - că legiuitorul ştia nu numai cele zece porunci, ci şi sinteza
lor. Avea o viziune de ansamblu şi de esenţă.
Şi după ce a rostit legiuitorul aceste cuvinte, Iisus îi răspunde: “Drept ai grăit (ai
spus adevărul). Fă aceasta!” (Împlineşte aceasta; împlineşte iubirea). Vedeţi, el a
răspuns prin iubire, toate concentrându-le în iubire - esenţa. Iubeşte şi vei fi viu!...
Oare nu iubirea este principiul, izvorul vieţii? Din iubirea lui Dumnezeu s-a ivit
lumea, din iubirea şi voinţa Lui creatoare. Din iubire se naşte viaţa. “Fă
aceasta...” - trăieşte astfel, şi în iubire se luminează viaţa în veşnicia ei.
Dar legiuitorul, vrând să se îndrepte pe sine mai mult, altfel spus să adâncească
înţelesul acestor cuvinte, să-şi justifice dorinţa lui mai întemeiat, şi râvnitor a se
arăta că vrea în plinătate să cunoască şi să trăiască adevărul, L-a întrebat: “Cine
este aproapele meu?” Rogu-vă să reţineţi întrebarea în elementele ei esenţiale; din
modul în care a întrebat el se va desluşi un înţeles tot mai adânc.
Mântuitorul i-a răspuns cu parabola atât de cunoscută de noi toţi, a samarineanului

milostiv. Şi a grăit Mântuitorul către legiuitor, către lumea de atunci şi către noi
acum, căci cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veci şi e “mereu acelaşi, ieri, azi şi
în veci”. Şi a zis Mântuitorul: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut
între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat, ca să-l fure, să jefuiască ce avea la el, l-
au rănit, l-au lovit, l-au lăsat abia răsuflând; aproape mort. Şi au plecat.
Calea dintre Ierusalim şi Ierihon e de vreo douăzeci şi şapte de kilometri şi, în

afară de Betania, când treci de la Ierusalim în sus, spre Ierihon, nu mai sunt alte
localităţi, până în ziua de azi. Şi până în ziua de azi e renumită, din nefericire, spun
cercetătorii, în locuri de tâlhărie şi alte asemenea primejdii. De observat că tot între
Ierusalim şi Ierihon se afla Câmpia Carantaniei, unde a fost ispitit Mântuitorul.
Deci vă închipuiţi, dacă diavolul s-a aflat şi a lucrat pe acolo, şi pe nefericiţii
aceştia de tâlhari, tot el i-a pus la cale. Dacă a îndrăznit diavolul la Mântuitorul, dar
la nişte prieteni de-ai lui - tâlharii?...
Şi iată, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l pe sărman căzut, aproape mort,
abia răsuflând, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, a
trecut pe alături. Un preot şi un levit. De bună-seamă era un preot al Legii vechi.
Să ne gândim şi în ziua de astăzi: Eu, bunăoară, sunt preot; pot să trec şi eu, să văd
un om căzut, doborât. Ce fac? Una din întrebări: Dacă mergea la slujbă sau nu. Dar
nu, preotul cobora de la Ierusalim la Ierihon, deci nu mergea la slujbă. Despre levit
nu spune dacă mergea ori nu la slujbă, la slujba divină. Dar chiar şi în această
situaţie, mergând la slujba divină, sau la orice slujbă, având un program precis, o
oră când eu trebuie să ajung negreşit... Dar, întâlnind în calea mea un nenorocit, un
căzut, ce fac? Poate să-mi fie rudă. Poate a plecat tata la piaţă şi, iată, ori l-a lovit
cineva, ori - ştim cum se întâmplă - a umblat cineva cu mâna pe la spatele lui şi l-a
furat şi, în zbuciumul acela cade. Eu merg mai departe? Merg sau mă opresc?
Întrebare care se pune şi preotului şi oricăruia dintre noi.
Mântuitorul ce a spus? Amintiţi-vă ce le spunea fariseilor, cei care calculau sarcina

pe care o aveau la templu, ca şi milostenia, iubirea sau rugăciunea. Mântuitorul le
spune: “Pe acestea trebuie să le faceţi, pe celelalte să nu le lăsaţi”. Dar în unitatea
aceasta; mai ales aici e taina: în unitatea negrăită între rugăciune (comunicarea cu
Dumnezeu) şi comunicarea cu aproapele. Căci, vedeţi, cele două porunci merg
împreună: “Să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot cugetul tău,
puterea, virtutea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”; deci în unitate negrăită
trebuie să stea. Atunci tu trebuie să uneşti acestea două, care numai împreună
merg. Şi, ca o dovadă, să ne amintim cuvintele Mântuitorului, care de atâtea ori i-
au tulburat pe unii: “Cel ce iubeşte pe mamă, pe tată, pe frate, pe soră, pe copil,
mai mult decât pe Mine, nu-i vrednic de Mine”. Cum Doamne? (s-au întrebat mai
ales sărmanii puţin credincioşi care voiau să răspundă împotriva Evangheliei) Să
Te iubesc întâi pe Tine, pe Care nu Te văd (din pricina slăbiciunii, păcatului,
întunericului meu), şi să nu iubesc pe fratele meu pe care-l văd?
Dar o, Doamne, frumuseţe a tainei ce ne dezvăluie cum să unim rugăciunea

(comuniunea cu Dumnezeu) cu iubirea de aproapele! Dacă iubirea mea către
aproapele pleacă de la mine, vai de iubirea mea! Vai de iubirea fratelui care îşi
ucide fratele! Cine să mă înveţe pe mine iubirea? Sfântul Isaac Sirul spune vorba
aceasta: “Iubirea se naşte din rugăciune”. E mai întâi rugăciunea şi de acolo se
învaţă iubirea. Cum adică?! Când mă rog lui Dumnezeu, când comunic cu El,
atunci se poate înţelege iubirea, care înseamnă dăruire, înseamnă a trăi viaţa
celuilalt. Comunicând cu Dumnezeu în rugăciune, El îmi dă viaţa Lui, îmi dă
iubirea Lui, îmi dă lumina Lui. Şi atunci, din rugăciune eu ies transfigurat
dumnezeieşte, şi prin transfigurarea mea îi transfigurez pe alţii. Câţi oameni
sfinţi - mitropoliţi, patriarhi - n-au fost văzuţi în timpul rugăciunii, în timpul Sfintei
Liturghii, cu feţele transfigurate, împărtăşind în chipul acesta mulţimilor,
dumnezeirea ce se răspândea din ei! Dar aceasta numai atunci când te împărtăşeşti
din iubirea dumnezeiască, prin rugăciune, şi îţi împlineşti chemarea ta în
rugăciune.
Aşa trebuie să gândim toţi acum, că am venit la biserică şi ne-am rugat pentru a
ne împărtăşi din Dumnezeu, pentru ca apoi să împărtăşim iubirea către semeni:
către mamă, tată, frate, soră, copii, soţie şi ceilalţi. Cât ar trebui să cugetăm la
acest fapt de adâncime negrăită! Toţi, în clipa aceasta, aşa trebuie să gândim:
Doamne, aici am venit să ne împărtăşim din iubirea Ta dumnezeiască, din
lumina Ta, şi să ieşim de aici transfiguraţi, schimbaţi în har şi adevăr, din
această dăruire divină.
Aceasta a vrut să spună Mântuitorul prin cuvintele: “Cel ce iubeşte pe frate, mamă,
soră, tată, mai mult decât pe Mine, nu-i vrednic de Mine” - adică nu te
învredniceşti precum El, Cel Care a coborât din slava cerească şi a luat chipul
robului, suferind moarte pe cruce; acest chip de moarte la care erau trimişi doar
robii; numai ei erau osândiţi şi executaţi prin acest fel oribil, de răstignire pe cruce.
...Atunci, pe cei doi Mântuitorul ni-i dă ca pe o pildă rea; preotul şi levitul, trecând
prin acel loc unde erau atât de prezenţi demonii, trec pe lângă cel căzut. Merg mai
departe. Prin aceasta au dezbinat iubirea divină. Eugen Ionesco spunea că iadul
este crimă împotriva iubirii. Au rupt în două iubirea divină, pentru că ei, mergând
către un ţel al lor, în loc să unească acest ţel (chiar de era şi slujba dumnezeiască)
cu iubirea faţă de aproapele, au trecut pe lângă el: N-au înţeles taina omului; taina
omului în Hristos, în Dumnezeu, iubiţilor!
Acest adevăr doresc să-l spun sufletului meu şi apoi dumneavoastră. Noi trebuie să
înţelegem ce înseamnă a fi om după chipul lui Dumnezeu, plecând de la
realitatea intimă, a noastră. Spune Evanghelia: şi preotul şi levitul au privit, l-au
văzut pe cel căzut şi au mers mai departe. Au privit, au văzut, au avut lumina
ochilor ca să vadă că acolo este un prăbuşit. Au avut lumină; n-au avut iubirea. De
ce unesc lumina cu iubirea? Căci aici, în acestea două se tâlcuieşte taina lui
Dumnezeu şi taina omului. Să nu uităm! Când zice dumnezeiescul apostol şi
evanghelist Ioan: “Dumnezeu este lumină”(I Ioan 1,5) şi “Dumnezeu este
iubire”(I Ioan 4,8), în acestea două se deschide, se descoperă taina lui Dumnezeu.
Taina lui Dumnezeu şi taina omului, creat după chipul lui Dumnezeu. A fi după
chipul lui Dumnezeu înseamnă a fi de-o dată, împreună şi nedespărţit, lumină şi
iubire. Lumina adevărului şi iubirea. Iubire luminoasă şi lumină iubitoare, aceasta
este taina lui Dumnezeu şi taina mea, taina zidirii mele (dacă sunt conştient că
chipul lui Dumnezeu este în adâncul din mine). Şi când mă analizez pe mine, eu
trebuie să constat că trăsăturile, dimensiunile, însuşirile fundamentale ale mele,
toată fiinţa mea, aşa cum se desfăşoară, toate sunt constituite în lumină şi iubire.
Lumina ochilor, auzul urechilor, braţele mele, picioarele mele, toată făptura
mea, toate sunt orientate şi se definesc prin lumină şi iubire. Lumina am zis
întâi, şi iubire; împreună lucrând.
Ochii sunt daţi să privească dincolo de mine. Un psihiatru spune că ochii celui care
se vede pe el însuşi, sunt bolnavi. Pentru că firea ochilor mei nu este să mă privesc
pe mine; să-mi port de grijă sau să mă idolatrizez. Ochii, precis, îmi sunt daţi să
privesc dincolo de mine, să intru în comuniune cu lumea. Urechile mele există nu
pentru a mă auzi pe mine. Doar ştim prea bine că nu mă aud pe mine cu aceste
urechi, ci cu cele duhovniceşti. Ele sunt pentru semenul meu, să-l ascult pe el.
Picioarele mele sunt pentru a mă îndrepta către celălalt; mâinile mele, pentru a-l
îmbrăţişa pe el. Mirosul meu, mireasma mea, gustul meu, toate celelalte, sunt
dincolo de mine, din comuniunea mea cu creaţia, cu lumea.
Deci toată făptura mea, observaţi, e construită şi orientată de la Dumnezeu, Care

coboară. În definitiv, Dumnezeu, creând lumea, nu tot la fel, din El însuşi a ieşit şi
a creat o altă lume? Ori, asemenea lui Dumnezeu, eu ies din mine şi comunic.
Aceasta e fiinţa mea, şi această fiinţă a mea îmi dă viaţă. Viaţa de veci aceasta este.
Dacă eu mă cunosc pe mine şi trăiesc după chipul lui Iisus , aşa cum mi S-a
descoperit mie, am împărtăşire din viaţa veşnică; de aici de pe pământ, o gust,
am anticiparea ei. E un fel de preludiu al vieţii de veci.
Cei doi, sărmanii, preotul şi levitul, n-au înţeles taina aceasta. O, sărmanii! Ei au
trecut pe alături; pe alături nu numai de bolnav, ci pe alături de viaţă de veci, pe
alături de Hristos, pentru că în bolnav era Hristos. Ei trebuiau să găsească sensul
existenţei în acel bolnav, pentru că Hristos e sensul vieţii mele. Au trecut pe alături
de viaţă, de sensul existenţei. Deci eu totdeauna când voi trece pe lângă unul care
strigă la mine, oricât ar fi el de ticălos, păcătos, trebuie să-i răspund. Să-i
răspundem, iubiţilor!
Pe Sfântul Ioan cel Milostiv cineva l-a pus, de două-trei ori, la încercare. A venit
îmbrăcat în felul lui şi i-a cerut nişte bani. Sfântul Ioan i-a răspuns însoţitorului
său: “Dă-i un ban”. La puţină vreme a revenit, schimbat cu altă haină. Iarăşi a
cerut un gologan. Sfântul iarăşi a zis: “Dă-i un gologan!”. A treia oară iar a
venit: “A lui va fi osânda, nu a mea” a zis sfântul şi i-a dat şi a treia oară.
Deci oricine ar fi, ceea ce pot, dau. Un om sărman nu mai avea nici un ban la el
în buzunar. Era un om înţelept, un om credincios. Şi i-a cerut cineva de
pomană; iar el, neavând nimic, i-a spus: “Omule, n-am nimic. Dar uite, îţi dau
mâna mea. Mâna mea şi dragostea mea”. Şi atunci sărmanul a spus: “Nimeni,
de când sunt eu cerşetor, nu mi-a făcut un dar aşa de preţ ca dumneata; să-mi
dea mâna şi să mă socotească asemenea lui; nu să mă vadă un cerşetor, un
dispreţuit, un lepădat”.
Dar să ne întoarcem la parabolă. Iată că vine un samarinean (Cei doi erau slujitori
ai templului, şi preotul şi levitul). Era o înveninare între iudei şi samarineni, din
timpul exilului babilonic. Dacă rănitul era pe drumul acela, de bună-seamă că era
dintre iudei. Dar samarineanul n-a luat seamă la aceasta, ci l-a văzut şi s-a apropiat,
i s-a făcut milă de el. S-a deşteptat în el dumnezeiescul. În el mila nu era înăbuşită,
adică lumina şi iubirea divină. Nu. Dimpotrivă, s-au dezvăluit deodată, chiar dacă
şi el era spre un ţel, avea şi el un drum, un program, o oră la care trebuia să ajungă.
El s-a apropiat. Probabil că era călător mai departe, căci îşi luase diverse lucruri cu
el. Şi i-a oblojit rănile cu untdelemn şi cu vin (untdelemnul, care înmoaie, uşurează
durerea, şi vinul care, de bună-seamă, în grade mai mari, dezinfectează). Ce avea şi
el la îndemână. Şi probabil că avea cu el ceva pânză, căci i-a pansat rănile şi apoi l-
a suit pe asinul lui şi l-a dus la un han. Dacă era călător, cunoştea diversele
răspântii şi hanuri, locuri unde mai găzduia şi el, probabil, în drumul lui. L-a dus la
o casă de oaspeţi, l-a dat în seamă, a dat şi doi bănuţi la plecare - doi dinari. O
pâine, cum spun cercetătorii, costa în vremea aceea cam o zecime dintr-un dinar.
Deci i-a dat o sumă frumuşică şi i-a spus gazdei: “Poartă-i de grijă! Când mă voi
întoarce, dacă ai cheltuit în plus, eu îţi voi da înapoi tot”. Apoi, după ce şi-a
împlinit chemarea de iubire faţă de semen a plecat în drumul lui. Exact cum spune
Mântuitorul şi cum am repetat: una o faci, alta n-o laşi.
Şi ascultând legiuitorul acest cuvânt dumnezeiesc, rămâne uimit, întrebător. El,

care pusese întrebarea: “Cine e aproapele meu?” Iar Mântuitorul trebuia să-i
răspundă la întrebare; dar după ce i-a dat parabola, după ce i-a dat istoria aceasta,
răspunsul trebuia să reiasă. Aşa cum procedează şi profesorii noştri când predau
religia. Folosesc întâi o parabolă, o istorioară, nu? Şi după aceea trag o concluzie, o
idee fundamentală care să se întipărească în conştiinţa copilului. “Cine este
aproapele meu?” întrebase legiuitorul. Mântuitorul întreabă şi El, îl provoacă, cum
ne provoacă pe noi toţi: “Care dintre cei trei ţi se pare că a fost aproapele celui
căzut în mâna tâlharilor?”. Cum vi se par cele două întrebări? Sunt identice? Sunt
amândouă puse în aceeaşi cumpănă, în aceeaşi viziune? Nu. Şi înţelegerea acestui
mod adevărat de a pune întrebarea, e mântuitoare. Te instituie în adevăr. Deci
modul de a pune întrebarea este cheia.
Legiuitorul a întrebat: “Cine este aproapele meu?” Accentul cade pe eul meu
posesiv. Este cum aş spune în clipa aceasta: Fraţilor, dintre toţi care sunteţi de faţă,
cine îmi este aproape? Nu numai aproape de inima mea, ci aproapele meu, cu
privire la mine, având grijă de mine. Aceasta era preocuparea celui ce a pus
întrebarea: Eu sunt centru, iar voi, ceilalţi, priviţi spre mine.
Sub un alt aspect, trebuie ştiut că la iudei, în vremea aceea, aproapele nu era
oricine. Fariseii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau asemenea lor, farisei.
Alţii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau de un neam cu ei. Or, aici pentru
prima oară se extinde viziunea în universal a Mântuitorului. De aceea răspunde
altfel de cum a pus întrebarea legiuitorul, care a centrat întrebarea pe eul lui (al
meu eşti pentru că ţii la mine). La Mântuitorului este invers: eul posesiv dispare şi
Mântuitorul aşa întreabă: “Care din cei trei a fost aproapele celui căzut între
tâlhari?” Cel care s-a dus la aproapele şi s-a lipit de aproapele. Altfel spus, preotul
şi levitul, ca şi legiuitorul, căutau ca aproapele să vină la ei. Or eu mă duc la
aproapele, nu aştept ca aproapele să vină la mine. Căci aşa am fost construit, ca eu
să ies din mine, şi toată făptura mea să fie orientată în afară de mine, de eul meu,
de egocentrismul meu; închizându-mă în mine nu pot avea decât un răspuns:
moartea. Dacă mă închid în mine, în eul meu, de unde am viaţa? De la mine? Chiar
la modul cel mai concret, viaţa o am de la părinţii mei, iar părinţii mei mai departe,
din generaţie în generaţie... în ultimă instanţă, de la Dumnezeu.
Dacă eu sunt orientat către viaţă, deci în afară de mine, în afară de eul meu, eu
mă înscriu atunci în eternitatea iubirii şi a luminii dumnezeieşti. Dar dacă mă
închid în mine, mă închid în mine ca într-un mormânt, cum spunea cineva, deşi nu
cad din braţele lui Dumnezeu.
Aici e taina vieţii: în lumină şi iubire. În lumină priveşti lumea, în iubire o

îmbrăţişezi, înaintezi spre lume. Căci, repet, întreaga mea făptură aşa este
construită, ca să merg către altul. Trebuie să mă cunosc pe mine; tragedia însă, este
că nu ne cunoaştem pe noi înşine. Dacă ne-am analiza mai adânc am descoperi că
nu ne putem regăsi decât în Hristos. Atunci am avea o schimbare adâncă a fiinţei
noastre şi egocentrismul nostru ar dispărea. Orientându-ne neîncetat în adevăr,
lumină şi iubire divină, noi am fi, pe de o parte salvaţi şi, mai mult, am gusta
viaţa, adevărul ei viu, etern, nemuritor. De aceea au zis Părinţii: “În aproapele
tău stă viaţa şi moartea”. În a iubi pe aproapele. Nimeni nu se poate scuza că
uneori nu poate să dăruiască ceva. Aţi văzut cum cel fără bani i-a întins mâna şi i-a
dăruit dragostea celui necăjit. Dar trebuie să simt trăind în mine această lumină,
această iubire divină, trăind-o printr-o transformare, printr-o schimbare din adâncul
fiinţei mele către bine, către adevăr, către frumuseţe divină, către semenul meu,
către lumea mea, către neamul meu, către toate neamurile.
Aşa cum Mântuitorul dezvăluie iubirea fără margini în spaţiu şi în timp, atunci
tu poţi ieşi dincolo de spaţiu şi de timp, împărtăşindu-te din lumina cea pururea
fiitoare, cea neînserată, a Dumnezeirii.
Atunci înţelegem ce înseamnă parabola această dumnezeiască, ca şi răspunsul

legiuitorului la cuvântul Mântuitorului: “Care dintre cei trei ţi se pare că a fost
aproapele?” “Cel care a făcut milă cu dânsul”. Şi Mântuitorul spune: “Mergi şi fă
şi tu asemenea lui!”
Să facem asemenea, să facem această schimbare, transformare divină, şi vom

fi vii în Hristos Iisus Domnul nostru, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Amin.
Arhimandritul Teofil Pârâian - Duminica a 25-a după Rusalii - Suntem zidiţi
de Dumnezeu spre fapte bune
Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de oameni
Prea cuvioşi părinţi, iubiţi credincioşi, sunt cunoscute tuturor cuvintele de la slujbe:
„ Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm: Tatălui şi

Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„ Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui

şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„ Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău,

cu care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul
Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„ Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, şi Ţie

mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin!”
Sunt cuvinte de preamărire a lui Dumnezeu pentru mila Lui cea mare, pentru
iubirea lui faţă de noi, sunt cuvinte care ne încredinţează de bunătatea lui
Dumnezeu, de aceea noi cerem cu încredere mila lui Dumnezeu când zicem
“Doamne Miluieşte!”.
La rugăciunile de dezlegare pe care le rostesc preoţii, se afirmă şi că mila lui

Dumnezeu este tot atât de mare cât de mare este mărirea lui Dumnezeu şi zicem că
„precum este mărirea Ta aşa este şi mila Ta”.
Toate ale lui Dumnezeu, precum Dumnezeu însuşi, sunt nemărginite şi El este
nemărginit. Avem încredinţarea aceasta că Dumnezeu, Care a trimis pe Fiul Său să
se jertfească şi să sufere pentru mântuirea noastră, pentru ca lumea să aibă viaţă, a
făcut aceasta din iubire. Atât de mare este iubirea Lui încât pe Unul-Născut, Fiul
Său, L-a dat pentru noi, ca toţi cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică.
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, scrie că dacă Dumnezeu L-a dat
pe Fiul său pentru noi oare nu ne va da toate împreună cu El? (Rom. 8, 32)
Sfânta Liturghie, în întregimea ei, este o arătare a milei lui Dumnezeu către
oameni. Preotul spune, vorbind cu Dumnezeu: „Aducându-ne aminte, aşadar, de
această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce,
de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la cer, de şederea cea de-a
dreapta, de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire. Ale Tale dintru ale Tale, Ţie
aducem de toate şi pentru toate “.
Pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim jertfa Mântuitorului,

pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim moartea pe cruce a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim învierea Domnului nostru Iisus
Hristos - pentru că învierea se întemeiază pe jertfă - şi mai
pomenim mila lui Dumnezeu şi când pomenim înălţarea la ceruri şi şederea
de-a dreapta Tatălui şi cea de-a doua venire.
Toate s-au făcut şi se vor face pentru binele nostru sufletesc.
Pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim de întruparea Mântuitorului,
venirea în lume, Naşterea din Preasfânta Fecioară Maria, pentru că toate s-
au făcut din iubire şi toate sunt cuprinse în Crucea Mântuitorului care este
Faţa lui Dumnezeu îndreptată către lume, pentru că pomeneşte iubirea lui
Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi, e bine să ne gândim la bunătatea lui Dumnezeu, la Părintele

ceresc cel bun, mai bun decât părinţii noştri cei pământeşti, în cartea proorocului
Isaia, găsim cuvântul lui Dumnezeu prin proorocul Isaia: “Oare va uita mama pe
copiii săi, oare nu-i va fi milă de fiu pântecelui ei şi chiar dacă mama va uita pe
fiii săi, Eu nu te voi uita pe tine”.
Mila lui Dumnezeu faţă de noi ne obligă să avem milă faţă de alţii
Toate acestea şi altele ca acestea, iubiţi credincioşi, ne aduc în faţa lui Dumnezeu
cu înţelegerea că mila lui Dumnezeu ne este dată nouă tuturor, dar mila lui
Dumnezeu faţă de noi ne îndatorează ca şi noi să avem milă faţă de oameni. A zis
Domnul Hristos “Milă voiesc, iar nu jertfă” (ML 9,13 şi 12,7). Cuvântul este din
proorocul Osea. Domnul Hristos 1-a adus în conştiinţa credincioşilor, a fost
însemnat în Sfânta Evanghelie şi-1 găsim în 2 locuri: în Evanghelia de la Matei,«
milă voiesc…, duceţi-vă şi vă întrebaţi ce înseamnă „milă voiesc, iar nu jertfă”».
Deci, vreau să fiţi milostivi unii cu alţii, nu vreau să-mi aduceţi jertfe de animale!
Mila voastră este jertfa cea adevărată, mila faţă de oameni, mila faţă de cei ce au
trebuinţă de ajutorul vostru, angajarea oamenilor cu bunăvoinţă. La aceasta ne
îndeamnă Domnul nostru Iisus Hristos când ne recomandă pe samarineanul
milostiv.
Duminica trecută, din cele citite din Sfânta Evanghelie, la Sfânta Liturghie, a fost
pomenit un om nemilostiv, un om bogat care nu dădea, care nu avea bunăvoinţă
faţă de cei lipsiţi. Şi am aflat din Sfânta Evanghelie - aceea cu săracul Lazăr şi
bogatul nemilostiv - că bogatul nemilostiv s-a dus în iad. Dumnezeu vrea ca noi să
fim milostivi şi să fim milostivi cum a fost samarineanul milostiv.
S-a citit astăzi la Sfânta Liturghie despre un om pe care Domnul Hristos ni-1
recomandă şi nouă, ca să facem şi noi la fel ca el. Domnul Hristos a zis către
învăţătorul de lege: “Du-te şi fă şi tu asemenea “, fă şi tu la fel. Astfel, Domnul
Hristos a vorbit şi cu noi - care citim Evanghelia, spunându-ne să fim la fel ca
samarineanul milostiv.
Ce a făcut samarineanul milostiv? Din pilda cu samarineanul milostiv aflăm că în

timp ce doi oameni, un preot şi un levit (oameni de la care s-ar fi aşteptat toţi să fie
mai binevoitori), au trecut cu nepăsare pe lângă un om care avea trebuinţă de ajutor
pentru că a fost prădat de tâlhari şi bătut, fiind lăsat aproape mort, pe marginea
drumului, mai la urmă, a trecut şi un om care făcea parte dintr-un popor hulit,
dintr-un popor nebăgat în seamă, dintr-un popor dispreţuit, samarinenii. Domnul
Hristos ni-1 arată pe acela că a fost milostiv şi nu s-a mulţumit numai să
privească la necazul omului, cum au făcut cei doi care au trecut mai departe cu
nepăsare, ci el s-a apropiat nu ca să privească şi să facă un reportaj despre asta,
ci ca să se încredinţeze de starea omului şi să vadă ce poate face pentru el.
Noi ştim din Sfânta Evanghelie, în legătură cu înmulţirea pâinilor, înainte de a-i
sătura Domnul Hristos pe cei mulţi care erau acolo şi aveau trebuinţă de hrană, că
ucenicii Domnului Hristos au zis: “Dă drumul mulţimilor să se ducă prin sate să-
şi cumpere de mâncare, că aici e loc pustiu şi ceasul este spre seară ” (Mt.
14,15). Domnul Hristos le spusese un cuvânt veşnic pe care nu 1-a auzit
samarineanul milostiv: “N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce ” (Mt.
14,16).
Cu asta Domnul Hristos i-a obligat pe ucenicii săi să rămână cu luare aminte la
necazurile oamenilor şi să intervină ei, nu să-i lase să se descurce, cum s-ar zice:
«Lasă, că s-or descurca ei cumva!». întrebarea pe care trebuie să ne-o punem
fiecare în legătură cu orice om care ne vine în faţă este: “Ce pot face eu pentru
omul acesta care-mi vine în faţă şi pe care de fapt nu întâmplarea, ci Dumnezeu
mi l-a trimis în faţă? ”
Ce a făcut samarineanul milostiv? A încercat să-1 ajute pe acela din prinosul lui şi
anume, întâi i-a legat rănile, punând pe ele untdelemn şi vin, pe care, bineînţeles, le
avea cu el; de ce le-a luat nu ştim, dar, ştim că le-a întrebuinţat pentru binele celui
căzut în suferinţă. După ce i-a legat rănile, l-a pus pe animalul său, asta înseamnă
că i-a oferit ceva din comoditatea lui, în înţelesul că el a trebuit să meargă pe jos.
Dacă cel care avea trebuinţă să fie transportat nu putea să meargă pe jos, a mers el.
Apoi l-a dus la o casă de oaspeţi, a purtat grijă de el, nu a pus pe alţii să aibă grijă,
iar dimineaţa i-a dat gazdei doi dinari şi i-a spus să aibă grijă de el şi dacă va
cheltui mai mult: „ Când mă întorc eu îţi voi plăti şi ce vei mai cheltui în plus ”
(Lc. 10,35). S-a dus şi şi-a găsit de treabă, n-a stat lângă el până 1-a văzut
vindecat! De ce? Pentru că el n-a plecat să vindece oameni, să ajute oameni, a
plecat cu un rost, cu o treabă, s-a dus undeva, unde era pornit să meargă. Şi după
aceea Domnul Hristos 1-a întrebat pe învăţătorul de lege: “Au trecut trei pe lângă
omul acela, care a fost aproapele lui? “. învăţătorul de lege a spus: „ Cel care a
avut grijă de el ” Şi atunci Domnul Hristos a zis: “Du-te şi fă şi tu la fel!” (Le.
10,37), ca samarineanul milostiv.
Iubiţi credincioşi, e bine să ştim că Domnul Hristos cere de la noi să fim şi noi
ca samarineanul milostiv, adică să dăm ceva din prinosul nostru, pentru că
samarineanul milostiv a dat din prinosul lui, a dat ceva din comoditatea lui, a
dat ceva din averea lui, a dat ceva din osteneala lui, în înţelesul că a purtat grijă
de omul acela şi după aceea s-a dus mai departe. Domnul Hristos a zis către
învăţătorul de lege „ Fă şi tu la fel!”, adică dă şi tu din prinos.
Domnul Hristos a dat ca pildă şi o femeie văduvă, o văduvă care a dat doi bani, a
pus doi bani în vistieria templului şi Domnul Hristos a spus că femeia a dat mai
mult decât toţi bogătaşii care au dat mult, pentru că ea a dat tot, a dat nu din prinos,
ci din lipsa ei a dat. Şi atunci cum stăm?
S-ar putea ca Domnul Hristos, după ce a dat ca exemplu pe samarineanul milostiv,

să ne judece că n-am făcut ca femeia care a dat doi bani nu din prisos, ci din lipsă
şi să ne ceară să dăm din ceea ce nu avem sau din ceea ce avem foarte puţin?
Desigur, dacă iei drept pildă pe Samarineanul milostiv, înseamnă că Domnul
Hristos ne cere să dăm întâi şi întâi din prinos. Dar să dăm, să fim preocupaţi de
binele altuia, să dăm ceea ce putem să dăm şi nu se ştie dacă nu vom putea da şi
mai mult cu vremea, pentru că Sfântul Marcu Ascetul zice: “Fă binele de care îţi
aduci aminte, şi cel de care nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi ţie “.
Prin urmare, dacă faci binele pe care îl poţi face, vei ajunge să faci şi mai mult
bine, dar dacă nu faci nici cât ai putea să faci din prisos, din comoditate, din ceea
ce ai mai mult decât alţii, n-o să ajungi niciodată să faci ceea ce a făcut femeia
aceea văduvă, în orice caz nu începem cu femeia care a dat doi bani, ci începem cu
samarineanul milostiv care a dat din prisosul lui.
Iubiţi credincioşi, Domnul Hristos arată în pilda aceasta cu samarineanul milostiv

că trebuie să fim şi noi milostivi, şi de aceea a spus-o, ca exemplu de iubire faţă de
aproapele. Să ajuţi, să fii binevoitor, să faci ceva, să fi interesat, să nu te gândeşti
ce pot face alţii, ci să te gândeşti ce trebuie să faci tu, ce ai puterea să faci în
condiţiile tale.
Bineînţeles că dacă un singur om ar face lucrul acesta, s-ar putea să acopere multe
necazuri, multe lipsuri. Dacă oamenii se unesc şi fiecare e un samarinean milostiv,
atunci foarte mult s-ar putea interveni spre binele altora şi mai ales dacă lucrul
acesta s-ar face în mod susţinut. Dacă faci o dată în viaţă un bine şi apoi te gândeşti
la binele acela şi alt bine nu mai faci, nu-i destul, în orice caz nu eşti un samarinean
milostiv.
Fereşte-te de rău şi fă binele
Iubiţi credincioşi, Credinţa noastră creştină este izvor de fapte bune, ne anga-
jează la fapte bune. “Toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor
la fel” (Mt.7, 12). Este un cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos. Adică, faceţi
ceva pozitiv, să nu ne mulţumim numai să nu facem rău. “Fereşte-te de rău şi fă
binele “, zice psalmistul în programul pe care 1-a cuprins el în psalmul al 33-lea.
“Fereşte-te de rău şi fă binele “. De ce nu se mulţumeşte să spună numai „
Fereşte-te de rău “? Cineva care nu face rău, nu se poate zice că este într-o stare
mai bună decât un mort, pentru că nici mortul nu mai face nici un rău. Omul bun
trebuie să facă bine, este făcut spre bine, iar dacă Dumnezeu are milă şi omul
trebuie să aibă milă, dacă Dumnezeu are bunătate şi omul trebuie să fie bun,
dacă Dumnezeu ştim că este iubitor de oameni şi noi trebuie să fim iubitori de
oameni.
Şi atunci, dacă suntem angajaţi unii faţă de alţii, se schimbă la faţă toată existenţa,
se schimbă la faţă cei din jurul nostru. Nimenea nu poate face binele absolut, om
fiind, mărginit fiind, nu poate face bine pentru toată lumea aceasta şi fiecare dintre
noi facem binele acolo unde suntem, unde ne este rostul, unde-i familia noastră,
comunitatea noastră, obştea noastră. Acolo trebuie să aducem ceva şi să adăugăm
ceva prin noi la ceea ce nu este, la ceea ce n-ar fi dacă nu am fi noi.
Suntem chemaţi, suntem zidiţi de Dumnezeu spre fapte bune; la Judecata de Apoi
vom fi întrebaţi de fapte pe care le-am făcut sau pe care nu le-am făcut şi dacă
citim al 25-lea capitol din Sfânta Evanghelie de la Matei în partea de la sfârşit, de
la versetul 40 şi mai încolo, vedem că Domnul Hristos, vorbind despre Judecată de
Apoi, a spus că cei care n-au făcut bine vor fi osândiţi. Nu apare că vor fi osândiţi
cu cei care au făcut rău, deşi şi aceia vor fi osândiţi, vor fi osândiţi şi aceia ce nu au
făcut bine după puterea lor. Cum trupul fără suflet este mort şi credinţa fără faptă
bună este moartă.
Citim din Filocalie, din vol. X de pildă, din cuvintele Sfântului Isaac Sirul,
despre oamenii care au inimă care arde pentru toată făptura, despre oamenii
care sunt milostivi şi faţă de duşmani şi faţă de vrăjmaşii adevărului şi faţă de
animalele cele târâtoare şi faţă de vrăjmaşi, de diavoli, faţă de toată lumea, au o
inimă revărsătoare, o inimă care arde pentru toată făptura. Faţă de ce spune
Sfântul Isaac Sirul, ceea ce ne cere Domnul nostru Iisus Hristos, e foarte puţin: să
facem din prisos. Nu ne spune să facem cu inimă arzătoare, pentru că n-avem
inimă arzătoare. Cine poate spune că a ajuns la măsurile acelea pe care le are în
vedere Sfântul Isaac Sirul? Nu poate spune nimeni lucrul acesta, nici măcar unul
dintre câţi sunt aici nu poate spune că are inimă arzătoare şi binevoitoare şi că este
frământat pentru binele altora şi angajat şi îşi dă toată puterea ca să se împlinească
binele din lumea aceasta.
Dar Domnul Hristos nu ne cere asta, sigur că este un dar de la Dumnezeu şi ar fi

bine să ajungem la măsura asta, dar nu putem să ajungem la măsura asta dacă nu
facem câte ne cere Domnul Hristos, măcar atât cât a făcut samarineanul milostiv;
nici la măsurile văduvei care a dat din lipsa ei nu ajungem, dacă nu dăm prisosul
nostru.
Iubiţi credincioşi, Domnul Hristos ne recomandă în Sfânta Evanghelie şi pe alţii,

haideţi să ne gândim la sutaşul din Capernaum de care s-a minunat Domnul
Hristos, haideţi să ne gândim la femeia canaaneancă, pentru care a zis Domnul
Hristos: “O femeie, mare este credinţa ta!”. Haideţi să ne gândim la tânărul cel
bogat care, deşi nu urma Domnului Hristos, totuşi avea lucruri mai mari decât
avem noi. Când Domnul Hristos i-a înşirat poruncile pe care trebuie să le
împlinească el răspunde: “Da, pe astea le-am împlinit” şi atunci Domnul Hristos, ni
se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu (cap. 10): “A privit la tânărul cel bogat
şi i-a fost drag de el”.
Noi să ajungem ca samarineanul milostiv pe care ni-1 recomandă Domnul

Hristos pentru mila lui; să avem virtuţile sutaşului, credinţa, nădejdea, dragostea
şi smerenia; credinţa femeii canaanence; să ajungem să împlinim poruncile ca
tânărul cel bogat chiar dacă nu ajungem să ne lepădăm de toate, cum de fapt nu
s-a lepădat nici el. Cel puţin nu ni se spune în Sfânta Evanghelie că s-ar fi lepădat
ci numai că a avut piedică, dar nu se poate să nu-i fi răsplătit Domnul Hristos
partea ce i se cuvenea lui câtă vreme i-a fost drag Domnului Hristos de el.
Să dea Dumnezeu să fim şi noi nişte samarineni milostivi. Amin!
(Din “Credinţa lucrătoare prin iubire - Predici la duminicile de peste an”)

Arhimandrit Teofil Părăian - Știi cu cine semeni atunci când iubești?
Cum e Dumnezeu iubitor de oameni, şi omul trebuie să fie iubitor de oameni. Cum
e Dumnezeu milostiv, aşa trebuie să fie şi omul. Samarineanul a ajutat pentru că a
iubit, deşi omul căzut îi era străin, era un om la care nu s-ar fi gândit mai înainte,
pentru că nu-l cunoştea. Şi totuşi, s-a oprit să-i ofere ajutor necondiţionat.
Dacă Dumnezeu este iubire, şi omul trebuie să fie iubire, căci numai aşa se poate
asemăna cu Dumnezeu. Cum e Dumnezeu iubitor de oameni, şi omul trebuie să fie
iubitor de oameni. Cum e Dumnezeu milostiv, aşa trebuie să fie şi omul, pentru că
în Pilda samarineanului milostiv ni se arată calea împlinirii poruncii date de
Dumnezeu, de a-l iubi pe aproapele.
Aproape al celui căzut între tâlhari a fost samarineanul milostiv, care a avut milă
de el, care i-a legat rănile, care a turnat pe ele untdelemn şi vin, care l-a dus la o
casă de oaspeţi, care a purtat grijă de el, care i-a dat doi dinari gazdei. De ce?
Pentru că a avut milă de el, milă izvorâtă din iubire; pentru că l-a iubit, deşi era un
om străin, un om la care nu s-ar fi gândit mai înainte; pentru că nu-l cunoştea. Şi
totuşi i-a oferit ajutor necondiţionat, şi totuşi a avut bucurie (desigur, din iubire)
din faptul că l-a ajutat.
Şi să ştiţi că samarineanul milostiv a dat din prisosul lui! N-a dat din ceea ce îi era
lui necesar, ci din ceea ce avea el prisoselnic a dat ceva. Dacă toţi credincioşii
noştri ar da ceva din prisosul lor, s-ar împlini multe lipsuri din lumea aceasta.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele - ajutor pentru bucuria vieții,
Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 32-33)
Arhimandrit Teofil Părăian - Importanța aproapelui nostru
„Temelia aproapele este ca pe el mai întâi să îl folosesc, că de el atârnă toate

poruncile lui Hristos."
Se zice că omul ce mai important dintre toţi oamenii care vin în legătură cu noi
este omul de lângă noi, aproapele nostru. De la aproapele nostru vine şi viaţa şi
moartea - e scris în Pateric - că de smintim pe aproapele lui Hristos greşim şi dacă
ajutăm pe aproapele facem voia lui Hristos.
În Pateric se spune că un părinte a zis că nimeni nu clădeşte casa de la acoperiş în

jos, ci de la temelie în sus.
Şi l-au întrebat cei care l-au auzit „Care este puterea cuvântului, ce rost are
cuvântul acesta?"
Şi atunci părintele a zis: „Temelia aproapele este ca pe el mai întâi să îl folosesc, că

de el atârnă toate poruncile lui Hristos."
Deci, din pilda cu samariteanul milostiv înţelegem că suntem datori cu iubire faţă
de oamenii de lângă noi. Să îi ajutăm cu ceea ce ne este la îndemână. Şi asta pot
învăţa credincioşii la Sfântul Maslu, din prima Evanghelie pe care o găsim în
Sfânta Evanghelie de la Luca.
(Arhimandritul Teofil Pârâian, Gânduri care duc spre lumină, Editura ASAB,
București, 2011, p. 243)
Părintele Arsenie Boca - Samarineanul
A zis necredinţa că evangheliştii au creat pe Iisus. Adică doi pescari, un doctor,

Luca, şi Matei vameşul. Critica nu şi-a dat seama la ce înălţime nemaiîntâlnită
ridică astfel nişte oameni de rând.
Iată de pildă un legiuitor pune, viclean, întrebarea: „ Învăţătorule ce să fac să

moştenesc viaţa veşnică ?"
La o întrebare vicleană, obişnuit, nu se răspunde decât subliniindu-se viclenia. Dar

Iisus răspunde neobişnuit de frumos, ca şi când întrebarea ar fi izvorât din cea mai
existenţială sinceritate - probabil şi pentru că era pusă problema vieţii veşnice:
ceva nou pentru urechile lui Israel. Iată o distincţie, o nobleţe sufletească, imposibil
de scornit.
Pilda Samarineanului nu e numai o pildă; e totodată şi revelaţia misiunii viitoare a

Bisericii, e şi angajarea omului în asemănarea cu Samarineanul: creşterea omului
în neamul Samarineanului (- căci Samarineanul era de alt neam decât cel căzut
între tâlhari).
Pogorârea din Ierusalim în Ierihon e decăderea omului din starea de Rai a

conştiinţei, în starea ei din lumea aceasta, rănită şi mai moartă, de tâlharii cei de
gând.
Legea şi Proorocii, neputând să-i ajute, au trecut pe alăturea, asemenea şi Leviţii
nu i-au ajutat nimic cu jertfele.
A venit un străin, neam urgisit în Israel, căruia i s-a făcut milă de om, i s-a apropiat
de răni, le-a spălat cu vin (usturimea pocăinţei), le-a uns cu untdelemn (celelalte
Taine), i-a luat firea sa în spate (întruparea lui Dumnezeu). A petrecut împreună cu
omul, 1-a dat în grija Bisericii. Iar a doua zi, după înviere, pecetluind al doilea din
cei doi bani de cheltuială: Noul Testament, a dat Bisericii grija de om, precum şi
cele două Testamente, Legea şi Harul.
Toată bătaia de cap cu omul şi tămăduirea conştiinţei sale, o are Biserica, până la a
doua venire a Samarineanului, când i se va răsplăti ei osteneala. Iată adevărata
împlinire a Legii în iubire.
Iată Samarineanul, adevăratul aproape al conştiinţei căzute între tâlhari. Iată cu

Cine urmează să fim asemenea şi ce să facem, ca răspuns la problema vieţii
veşnice.
Bixadul Oltului, Duminecă XXV- Luca 10,25-37; 12.XI.49

Părintele Nicolae Steinhardt despre “Problema pâinii” şi predicatorii
făţarnici ai falsului idealism
Falsul idealism
Pericopa bunului samarinean (Luca 10, 25 - 37) care este a milei şi grijii de nevoile
şi necazurile semenului ne evocă pe acei falşi idealişti neobosiţi în a ne spune: ce
vă tot plângeţi şi văicăriţi că nu aveţi destulă pâine şi nu mâncaţi pe săturate?
Sunteţi, nu încetează ei a stărui şi dojeni -Sunteţi materialişti, robi pântecelui şi
prea puţin creştini. Vă tot plângeţi şi tot cârtiţi: dar nu pâinea este esenţialul şi nu
ea vă va mântu ; oamenii, o ştiţi doar, nu trăiesc numai cu pâine!
Predicatorii aceştia ai idealismului se recrutează de cele mai multe ori dintre

ghiftuiţii şi îmbuibaţii lumii.
Pe deplin lămurit, este că nu au citit parabola samarineannlui milostiv şi că nu se

pricep să facă distincţie între necesar şi exces. Una este lăcomia, alta este strictul
necesar vieţii. Au dreptate cât priveşte gândul după delicateţuri şi răsfăţuri, nu însă
când e vorba de pâine. Ni se pomeneşte de înfrânare şi ascetism, dar se pierde din
vedere că ascetismul e treabă voluntară; când e impus nu de un imbold lăuntric ci
de o situaţie obiectivă exterioară, el îşi pierde orice merit soteriologic. În sfârşit,
cei pe care i-aş numi falşii idealişti mai dau dovadă că nu cunosc învăţătura lui
Hristos.
Hristos ce a făcut, ce a provăduit? A înmulţit pâinile şi peştii, a prefăcut apa în
vin. Întotdeauna Domnul şi-a manifestat grija pentru nevoia de pâine a oamenilor.
I-a apărat pe apostoli când, fiindcă le era foame, au smuls spicele de grâu în zi de
sabat (Matei 12, 1 şi urm.). A socotit că bine au făcut David şi însoţitorii lui când,
flămânzind, au intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiadar arhiereul şi au
mâncat pâinile punerii înainte pe care nu se cuvenea să le mănânce decât preoţii
(Marcu 2, 25-26). A săturat cu pâine o dată patru mii de bărbaţi şi altă dată cinci
mii, motivând minunea săvârşită astfel: „Milă îmi este de mulţime că sunt trei zile
de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce şi să-i slobozesc nu voiesc,
ca să nu se istovească pe drum ” (Matei 15, 32).
Iată cum grăieşte şi cum făptuieşte autenticul Iisus: nu certându-i pe oameni că

sunt robi pântecelui şi se gândesc numai la mâncare, nu dându-le poveţe
idealiste şi îndemnându-i să se mulţumească cu hrana spirituală (şi uşor l-ar fi
venit să le ceară să nu uite că au ascultat cuvinte dumnezeieşti), nu lăsându-i să
se descurce cum vor putea, ci săturându-i din belşug (de au rămas o dată şapte şi
altă dată douăsprezece coşuri cu fărâmituri) şi îngrijindu-se ca nu care cumva
să leşine de foame pe drum.
Dar la stârşitul capitolului al 25-lea din Evanghelia Sfântului Matei, unde e vorba
de înfricoşata Judecată, cum ni se spune că va proceda Fiul Omului întru slava Sa,
cum va deosebi oile de capre, pe cei buni de cei răi, pe binecuvântaţi de osândiţi,
după care criteriu va efectua despărţirea? După cum I s-a dat să mănânce când a
fost flămând ori nu I s-a dat să mănânce când a fost flămând (criteriu desigur trivial
în ochii „idealiştilor”).
Pentru fiica lui Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, după ce i-a poruncit:
„Talita kumi” şi a înviat-o, ce dispoziţie dă acolo pe loc şi neîntâziat: să i se dea
să mănânce (Marcu 5, 43).
Pe smochinul neroditor care, atunci când El a flămânzit şi nu I-a dat roade, cum
l-a tratat Domnul? Blestemându-l! (Marcu 11, 14). Şi cum se auto-caracterizează
Iisus? „Om mâncăcois şi băutor de vin” (Matei 11, 19; Luca 7, 34). Domnul e
mereu gata şi dispus să primească invitaţii la masă: cinează în casa lui Zaheu, a lui
Matei-Levi, ba şi în a fariseului Simon leprosul (şi probabil că nu numai în a lui
Simon, căci fariseii, iscodindu-L, îl vor fi poftit în casele lor şi la mesele lor spre a-
L prinde mai lesne în cuvânt). Cum se mai numeşte Domnul pe Sine? „Pâinea
vieţii” şi adaugă: „cel ce vine la Mine nu va flămânzi” (Ioan 6,35 şi 48). Şi se
mai defineşte cu acelaşi prilej: „Eu sunt pâinea ce S-a coborât din cer” (Ioan 6,
43). Iisus, hotărât lucru, nu Se ruşinează a vorbi pe şleau de foame şi de sete şi de
mâncare şi nici de a mânca.
Împărăţia Cerurilor cu ce o aseamănă? Cu o cină, iar celui care îi va deschide

uşa ce îi făgăduieşte? Că va intra la el şi va cina cu el (Apoc. 3, 20). După înviere,
cum îi convinge pe apostolii care se spăimântaseră că e nălucă şi se tulburaseră,
că El este şi că nu-i arătare? Mâncând în prezenţa lor peşte şi miere (Luca 24,
41-43).
Nu, Domnul, binecuvântat fie Numele Său, nu a fost ceea ce în limbaj curent se
cheamă „idealist”, ci a fost materialist întrucât a luat fără greş aminte şi în mod
foarte deschis, foarte participatoriu la problema pâinii.
Să fie oare această grijă pentru pâine - care-i şi a noastră - mărturisire de robie a
pântecului, de josnică preocupare animalică, de materialism grosolan?
Problema o rezolvă în mod definitiv, cred, Nicolae Berdiaev. Problema pâinii,

spune marele gânditor, problema pâinii pentru mine ca ins care, nu mă ascund,
sunt lacom şi cunosc tendinţa de a mă văicări şi a fi nemulţumit, este, da, o
problemă materială. Dar pâinea aproapelui meu, continuă Berdiaev, nu mai e o
problemă materială ci o datorie spirituală. Să luăm aminte, înfioraţi de respect,
la schimbarea de registru tonal: când sunt în joc eu cu nesaţul meu, eu individul
cârcotaş şi pofticios, pâinea e o problemă. Când mă preocupă însă pâinea
aproapelui meu, problema devine datorie, saltă de pe tărâmul material pe cel
spiritual.
Iată cel mai bun răspuns dat falşilor idealişti. Dacă în loc de a mă plânge pe mine,
îi deplâng pe cei lipsiţi, cârteala se preface în compătimire şi ia cu totul altă
înfăţişare.
Şi le mai amintim aşa-zişilor idealişti că Domnul nu ni se dă nouă spre consumare

în idealitate şi abstracţiune, ci la modul materialităţii: ca pâine şi ca vin. Şi ce sunt
acestea de nu cele două elemente consubstanţiale vieţii; pâinea (prea curatul Trup)
pentru întreţinerea vieţii, vinul (scumpul Sânge) pentru veselirea şi îndulcirea ei?
Căci fiinţa omenească nu e făcută numai pentru a vieţui, a exista (animalic) şi a
trudi, ci şi pentru a se bucura de viaţă în chip conştient, a o gusta şi proslăvi în
ceasuri de odihnă şi înălţare sufletească. Vinul simbolizează această caracteristică
din urmă a fiinţei înzestrate cu duh şi cu darul cuvântării. Pâinea şi vinul, laolaltă şi
dual, alcătuiesc cumpăna vieţii noastre, o metaforizează şi totodată o explică, o
condiţionează.
Cum îşi intitulează frumosul său roman scriitorul italian Ignazio Silone? Întocmai
chiar: Pâinea şi vinul. Iar fiului rătăcitor înapoiat la vatra părintească ce i se arată
mai întâi în poezia lui Trakl ? Pâinea şi vinul - strălucind în curată lumină pe masă.
Şi Domnul cum ne învaţă să ne rugăm în rugăciunea domnească (atât de sintetică,
de concentrată în esenţe)? Oare nu cerând să ne fie dată pâinea cea spre fiinţă?
Falsul idealism nu mi se pare nimic altceva decât făţărnicie, nedragoste de

aproapele, grandilocvenţă deşartă şi necreştinism.
Bunul samarinean s-a apropiat de năpăstuit, i-a legat rănile, i le-a uns cu untdelemn
şi le-a stropit cu vin, l-a suit pe dobitocul său şi l-a dus la casa de oaspeţi ca să i se
dea îngrijiri şi să fie de bună seamă hrănit. Iată idealismul în acţiune. Falsul
idealism nu-i decât fariseism şi se identifică purtării preotului şi levitului care au
trecut nepăsători pe lângă cel aflat în mare strâmtorare. (Îi vor fi acordat în gând
consolări idealiste: mai bine ar fi făcut să stea acasă şi să nu umble hojma teleleu-
tănase de colo până colo).
Hristos ne învaţă, El, să nu dispreţuim pâinea, să nu facem paradă de idealism

fariseic şi să nu fim nepăsători - ca preotul şi levitul - faţă de foamea, setea,
nevoinţele şi necazurile fratelui nostru.
Pâinea, în învăţătura Domnului, e sfântă. Şi sfântă a fost din străvechime pentru

întregul popor, atât cel din oraşe cât şi cel de la sate. În frumoasele noastre sate mai
ales, unde s-au păstrat neştirbite valorile creştineşti şi datinele strămoşeşti, unde se
face atât de vădit văzută continuitatea caracterului naţional, dacă se întâmplă ca un
dumicat de pâine să cadă pe jos e numaidecât ridicat; pâinea se aşează numai la loc
curat, de cinste; e oferită, odată cu sarea, oaspeţilor de vază o taie numai capul
familiei, având mereu grijă să cresteze într-însa semnul Sfintei Cruci cu vârful
cuţitului.
Pâinea e dătătoare şi intreţinătoare de viaţă. Prin mijlocirea ei, transub-stanţializată,

ni se dă spre consumare Trupul Domnului. Nu numai cu pâine va trăi omul,
desigur, dar nici fără ea cât timp sufletul nu se va fi slobozit din lut. Hristos nu a
binevestit „idealismul” (aşa-zisul nerod şi mincinos idealism al făţarnicilor), ci
dimpotrivă şi-a exprimat grija (atentă, serioasă, părintească) pentru pâinea cea spre
fiinţă, cea de toate zilele, a făpturilor Sale.
(Pr. Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae de la Rohia), Dăruind vei dobândi -

Cuvinte de credinţă)
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii -
Samarineanul milostiv
Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă

(Luca X, 33).
Fraţi creştini, au trecut aproape 2000 de ani, de când Mântuitorul nostru Iisus
Hristos a istorisit parabola aceasta a omului căzut între tâlhari. Şi totuşi de atunci şi
până astăzi, o mulţime de oameni au căzut şi cad mereu între tâlharii nu numai
trupeşti, ci şi sufleteşti.
Mulţi creştini nu înţeleg cuprinsul acestei Sfinte Evanghelii. Pe mulţi îi duce în

rătăcire nepăsarea preotului, care a trecut pe lângă omul lăsat de tâlhari aproape
mort. Mulţi zic, că dacă un preot a putut să fie fără milă faţă de un biet nenorocit,
atunci ce se mai poate spune de ceilalţi oameni! Dar Evanghelia de astăzi ne arată
că nu este vorba aici de un preot nemilostiv şi nu se face referire în această
parabolă nici la Ierusalimul nici la Ierihonul acesta pământesc.
Cu totul altul este înţelesul Evangheliei, a cărui tâlcuire o voi face cu ajutorul
harului dumnezeiesc.
Omul căzut între tâlhari este Adam cu tot neamul omenesc.

Ierusalimul este raiul, fericirea cea veşnică, iar Ierihonul este lumea
aceasta pământească. Aici Ierusalimul mai înseamnă suire, iar Ierihonul
înseamnă coborâre. Aşadar pentru neascultarea lui, Adam a fost scos din
fericire şi coborât în această lume între tâlhari, iar tâlharii nu sunt alţii
decât demonii iadului.
Aceşti demoni l-au dezbrăcat pe om de fericirea de care se bucura în rai.
Dar nu numai atât, ci i-au făcut şi răni, adică l-au cufundat pe om în fel de
fel de păcate grele, căci precum rana sapă în trupul omului, tot aşa păcatul
răneşte sufletul omului.
Preotul care a trecut pe lângă cel bătut şi rănit, fără să aibă milă de el, este
preotul legii vechi, preotul Vechiului Testament, care n-a putut să-l ajute pe
om, adică să-l mântuiască, fiindcă nu avea har. De aceea după cuvântul
adevărului nici nu se putea numi preot, pentru că nu se arătase Harul şi
Adevărul pe care le-au adus Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Moise şi
Aaron şi marii preoţi ai evreilor n-au putut mântui lumea din robia
tâlharilor demoni.
Levitul care a trecut după preot şi a făcut la fel ca el, adică a lăsat rănitul în
drum au fost proorocii Vechiului Testament, care nici ei n-au putut să ajute
pe om, adică să-l mântuiască.
Dar iată că trece un samarinean care era în călătorie, adică în misiune. Când vede
pe cel bătut şi rănit, i se face milă de el, toarnă repede vin şi untdelemn peste răni,
le înfăşoară cu pânză, apoi îl ridică pe asinul său şi îl duce la o casă de oaspeţi, la
un han. Aici l-a dat în primire hangiului şi scoţând doi dinari i-a dat spre cheltuială,
spunându-i că ce va mai cheltui în plus îi va da înapoi la întoarcere. Să vedem
acum cine este samarineanul acesta milostiv.
Creştinii n-au gustat şi nici nu vor să guste învăţătura sănătoasă a Bisericii creştine
a Evangheliei Mântuitorului nostru. După aproape 2000 de ani, suprema jertfă de
pe Golgota, săvârşită de Fiul lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, nu este
înţeleasă şi urmată. Lumea este încă stăpânită de instincte animalice, de vanităţi
oarbe şi de acţiuni deşarte şi criminale. Gama mizeriilor omeneşti a luat proporţii
înspăimântătoare, datorită îndepărtării omului de învăţătura Bisericii, de învăţătura
de sus a Fiului lui Dumnezeu.
Atunci, cine ar trebui să fie cel dintâi care să înveţe lumea, să o lumineze şi să o
convingă a se ridica din praf şi din mocirlă? Nu trebuie să fie cei dintâi preoţii?
Iată ce spune în prorocia sa proorocul Maleahi v. 7, cap. 2: "Căci buzele preotului
vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere învăţătura, căci el este solul Domnului
Savaot”. Auziţi ce mare este darul preoţiei? Iată ce spune: un sol, un înger al
Domnului.
După ce a înviat din mormânt şi s-a arătat ucenicilor, prima poruncă pe care a dat-o
acestora Domnul Hristos a fost următoarea: "Duceţi-vă în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la toată făptura; cine va crede şi se va boteza, se va
mântui, iar cine nu va crede se va osândi.” Iată deci prima poruncă a fost nu să
facă minuni, ci să înveţe lumea, pentru că din cauza neştiinţei se fac păcate atât de
mari şi grozave care îndepărtează pe om de Dumnezeu. Sfintele canoane spun, că
preoţilor care nu predică să li se ia harul şi să fie caterisiţi. Iată ce pedeapsă aspră
stabilesc sfinţii părinţi. Aşa că preoţii care ies în faţa Sfântului Altar nu trebuie să
facă aceasta pentru a-şi arăta înţelepciunea, vocea sau veşmintele şi nu trebuie să
convingă că unul e mai deştept decât celălalt, ci trebuie să-şi facă misiunea care li
s-a încredinţat de Domnul Hristos, adică să asculte cuvântul lui şi să
propovăduiască.
Arhiereii, preoţii şi diaconii sunt urmaşii apostolilor care au primit Harul

Duhului Sfânt prin taina sfintei preoţii prin punerea mâinilor. În această taină
intră doar aceste trepte: arhieria, preoţia şi diaconia. Cei care trebuie să ajute
preoţia, adică să colaboreze cu preotul la zidirea sufletească a poporului trebuie să
fie: cântăreţii, preotesele, paraclisierii şi îngrijitorii. Aceştia au o mare răspundere
înaintea lui Dumnezeu, fiindcă poporul cu ei intră mai întâi în vorbă şi dacă nu ştiu
vorbi sau produc sminteală cu ceva, e vai de ei şi de biserica aceea. Apoi toţi
creştinii au datoria să ajute biserica fiecare cum poate mai bine.
În multe locuri, din păcate, e lipsă mare duhovnicească de duh de credinţă. Ştim cu
toţii că toate lucrările din biserică se fac prin Duhul Sfânt. Fără Duhul Sfânt, zice
un sfânt părinte nu este nici biserică, nici preot, nici predică, nici taină, nici
slujbă. Să ne rugăm lui Dumnezeu, să trimită creştinătăţii oameni plini de
Duh Sfânt, care să înveţe şi să zidească cu amândouă mâinile. Cine învaţă
zideşte cu o mână, iar cine învaţă şi întăreşte şi cu pildă bună, acela zideşte cu
amândouă mâinile, iar cine învaţă şi se dă pildă rea, acela cu o mână zideşte şi cu
cealaltă dărâmă. De aceea găsim atâtea suflete dărâmate şi altele rătăcite, care chiar
dacă vin în biserică tot în rătăcire umblă fiindcă umblă după capul lor.
În parabola Evangheliei de astăzi găsim mult îndemn la milă şi iubire. Dumnezeu

este iubire. Acest izvor nesecat de iubire a făcut pe om după chipul şi asemănarea
Sa, ca şi omul la rândul său să fie focar de iubire. Acesta este rostul cel mai înalt al
vieţii, iubirea. Să ne întrebăm ce ar însemna viaţa fără iubire, ce ar însemna
căminul sau prietenia fără iubire, ce ar însemna patria sau umanitatea fără iubire?
S-ar putea închipui toate acestea fără iubire? Nu!
Dacă ele nu înseamnă nimic fără iubire, atunci unde mai este rostul vieţii pe
pământ, de ce ne mai naştem şi mai trăim pe pământul acesta fără dragostea
adevărată? Dar cu siguranţă, că dacă n-ar fi iubire nu s-ar mai naşte oameni pe
pământ. Iubirea este marele sens al existenţei şi fără acest sens toate pier şi nici nu
pot fi concepute. Unii se întreabă şi zic: de ce atâta ură pe lumea aceasta, de ce
atâta duşmănie şi păcate? Da, este multă lipsă de iubire în viaţa oamenilor, iar
această lipsă este urmată de suferinţă şi totul dovedeşte că este o stare anormală a
vieţii, că a pătruns un vierme care roade la rădăcina iubirii. Viermele acesta lăsat
de diavol este păcatul. Păcatul ramificat în mii şi mii de înfăţişări, ţine în
ucigătoarele lui braţe întreaga viaţă a omenirii şi luptă mare se dă pentru
distrugerea iubirii, pentru că rezistenţa vieţii este iubirea, dragostea.
Pentru aceasta a venit Iisus “ Samarineanul cel Milostiv “ ca să restabilească

iubirea ca cel mai necesar lucru pentru viaţă. El a zis: "poruncă nouă vă dau vouă,
să vă iubiţi unii pe alţii”, iar în altă parte zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” De
altfel în Noul Testament putem spune că de la un capăt la altul se vorbeşte despre
iubire. Toată Evanghelia este scrisă în ţesătura dragostei şi a iubirii. La orice
pagină am deschide aflăm cuvintele vii, mireasma şi puterea ei, nădejdea şi
balsamul ei mântuitor.
De altfel ce putea să-L facă pe Fiul lui Dumnezeu “Mântuitorul “ să lase

frumuseţile cereşti şi pe Tatăl şi să vină la Crucea grea de suferinţă, dacă nu
iubirea, dragostea cea mare pentru a ne salva şi a nu pieri în veşnicele chinuri.
Iubitor şi milostiv este Dumnezeu. Mântuitorul Iisus a aprins focul iubirii pe
pământ şi doreşte să vadă arzând acest foc şi în inimile noastre.
În această parabolă a Domnului Hristos, descoperim o mulţime de învăţături pentru

sufletul nostru, dar înţelegem clar totodată cum să împletim mila cu iubirea, fără de
care nu este mântuire. Fiecare întâlnim în calea noastră o mulţime de oameni
bătuţi, loviţi şi chinuiţi sufleteşte şi trupeşte. Să întindem mâna şi să-i salvăm.
Bolile cele mai grele să ştiţi că sunt cele sufleteşti. Sufletul este lovit şi suferă cel
mai greu. Să ne facem milă de aceşti năpăstuiţi şi cu iubire să-i ridicăm pe umerii
noştri, chiar dacă după ce se vor însănătoşi ne vor răsplăti binele cu răul, aşa cum
se întâmplă de multe ori.
S-au întâmplat multe cazuri când au primit bieţii creştini în casă pentru găzduire pe
cei care aveau nevoie, iar aceştia peste noapte au furat ce au găsit şi au fugit
mişeleşte. Iată lovitură pe care o dă diavolul iubirii, dragostei şi milei creştine. Un
altul însă a păţit-o şi mai rău: se bătuseră doi tâlhari de pradă ca unul să ia tot. Cel
bătut rănit şi aproape mort, a rămas pe marginea drumului. Tocmai pe acolo trecu
şi un creştin căruia i se făcu milă de el, neştiind ce se întâmplase. Îl luă, îl duse în
casa lui şi în două, trei zile se făcu sănătos. Drept recunoştinţă îl omorî pe
binefăcător şi fură tot ce găsi prin casă.
Iată cum se răsplăteşte binefacerea! Aşa i s-a răsplătit şi Fiului lui Dumnezeu
“Samarineanul Milostiv “ care a venit din milă pentru noi. Am văzut cum i-a
răsplătit poporul evreu, poporul Său căruia îi făcuse atâta bine. Ştim tot ce i-a făcut
din Săptămâna Patimilor. În loc să-L iubească şi să-L preţuiască pentru
binefacerile primite ei L-au răstignit între doi tâlhari. Pentru că le-a vindecat bolile,
ei I-au dat în loc de pâine şi vin, fiere şi oţet, L-au bătut cu bice şi L-au rănit. Mulţi
dintre cei scăpaţi de suferinţe grele, strigau acum în gura mare: "Să se
răstignească!” Aşa I-a răsplătit poporul cel nemulţumitor. De altfel mulţi dintre noi
am observat că cei cărora le facem bine, nu trece mult timp şi-ţi fac rău. Probabil
că aşa se plăteşte pe pământ binele cu răul.
Am auzit începutul Evangheliei că învăţătorul acesta al legii vechi s-a apropiat de

Iisus să-L ispitească. Mare este şi păcatul acesta al ispitirii, al iscodirii şi mult este
el răspândit în lume. Sunt persoane care nu stau decât de aşa ceva. Vor să ştie ce ai
în casă, în şifonier, sau frigider, ce mănânci, unde ai fost, de unde vii şi ce ai de
gând să mai faci. Mulţi ispititori şi iscoditori a avut şi Domnul Hristos, dar toţi
aceştia au pierit şi se află în temniţele iadului.
Feriţi-vă fraţi creştini, de acest groaznic păcat că de aici pornesc păcate mari,
nenumărate. De aici pornesc certurile şi bătăile, judecăţile şi puşcăria, boală şi
despărţire între soţi, moarte şi iad. De la nişte lucruri care nouă ni se par mici se
ajunge la păcate grele, căci păcatele acestea mărunte atrag după ele o mulţime de
păcate mari, greu de purtat.
La sfârşitul Evangheliei de astăzi, după ce Mântuitorul a istorisit pilda cu

samarineanul milostiv, îi spune învăţătorului legii vechi: "Du-te şi fă şi tu la fel!”
Aceasta vrea să însemne că dacă vrei să te mântuieşti şi să intri în Rai, trebuie să
ai milă de aproapele tău şi dragoste adevărată. Trebuie să căutăm cu de-
amănuntul văduve, orfani şi săraci, nenorociţi şi bolnavi care nu au pe nimeni să
stea la căpătâiul lor, să le dăm o cană de apă, să-i încurajăm, să le dăm un strop de
nădejde şi de mângâiere că mare lucru este.
Domnul Hristos a spus, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dacă am fi

într-o suferinţă grea, pe un pat de durere, într-un spital uitat, părăsit de toţi, desigur
că ne-am bucura când ar veni la noi cineva şi ar sta la căpătâiul nostru încurajându-
ne şi întărindu-ne. Pentru aceasta trebuie ca mai înainte să facem noi toate acestea
ca să putem la rândul nostru a avea parte de ele. Iată de ce Domnul Hristos trimite
pe învăţătorul legii să facă milă, să ajute şi să iubească pe aproapele.
Aşa ne trimite şi pe noi să facem după puterea noastră şi în primul rând porunceşte
aceasta Mântuitorul preoţiei, căci acest învăţător al legii era un teolog al legii
vechi, un om obligat de lege să facă aceasta. Această obligaţie o au apoi şi ceilalţi:
călugării, maicile, cântăreţii, preotesele, îngrijitorii şi apoi toţi mirenii, cu
smerenie, cu dragoste, cu milă şi iubire.
Dacă vrem să ne mântuim şi să fim fericiţi trebuie să facem întocmai ca înaintaşii

noştri, ca primii creştini care erau o singură familie. Creştinătatea e un trup, trupul
lui Hristos, care trebuie să fie unul, iar noi toţi să fim una, într-o credinţă, într-un
domn, într-un botez.
***
Ca să întăresc cuvântul acesta vă voi istorisi o descoperire din Pateric a unui cuvios
părinte stareţ.
Acesta se ruga lui Dumnezeu ca în viaţa cea veşnică să fie şi ucenicii lui la un
loc cu el, împreună aşa cum au fost pe pământ.
Rugându-se mereu i s-a descoperit că i-a fost auzită rugăciunea, în felul

următor: La o mănăstire din împrejurimi se făcea praznicul hramului, iar sta-
reţul de acolo a invitat şi pe stareţul acesta cu ucenicii lui. El nu prea voia să se
ducă şi a trimis doar pe ucenici. Peste noapte o voce în vis i-a spus să meargă şi
el după ucenicii săi.
Ucenicii mergând desigur mai înainte văd pe la jumătatea căii în marginea

drumului un tânăr care zăcea şi se văita.
Ei l-au întrebat care este pricina, iar acela le-a zis: "Mergeam călare pe un cal şi
aici m-a trântit şi a fugit. Mă doare rău corpul şi n-are cine să mă ajute”.
Ucenicii i-au zis: "Ce să-ţi facem omule, noi suntem pe jos şi ne grăbim să
mergem la praznic”. L-au lăsat acolo văitându-se şi s-au dus.
După puţin timp, ajunge şi stareţul la locul acela şi ajutând pe cel căzut îl
întrebă: "Oare nu au trecut pe aici nişte călugări şi nu te-au văzut aşa?”
Omul a răspuns că într-adevăr au trecut nişte călugări, dar se grăbeau să

meargă la un praznic şi n-au avut timp de durerea şi de necazul lui.
Stareţul i-a zis apoi: "Poţi să mergi măcar un pic?”
Tânărul i-a răspuns că nu poate şi atunci stareţul i-a spus că-l va lua în spate.
Omul a zis apoi: "Cum poţi atâta depărtare să mă duci în spate? Mai bine du-te
şi te roagă pentru mine! “
Stareţul însă nu l-a lăsat cu nici un chip şi aplecându-se l-a luat în spate şi a
plecat la drum cu el. La început l-a simţit greu în spate, iar apoi se minuna
stareţul pentru că se făcea tot mai uşor, încât nu mai simţea nici o greutate.
Acela din spatele lui s-a făcut apoi nevăzut căci era îngerul Domnului iar
stareţul a auzit un glas zicând: "Iată tu te rogi pentru ucenicii tăi să fie şi ei cu
tine în Împărăţia cerului, dar Dumnezeu ţi-a descoperit ca să-i înveţi şi să le spui
că atunci când vor face ce faci tu şi se vor osteni ca şi tine, vor fi cu tine acolo!”
A plecat îngerul şi l-a lăsat pe bătrânul stareţ uimit de judecăţile Domnului.
&&&
Aţi auzit ce porunceşte îngerul stareţului ca să-i înveţe pe ucenicii săi. Îndemnurile
acestea să răscolească fiinţa noastră fraţi creştini, şi să radieze iubirea lui
Dumnezeu în adâncul inimii noastre şi astfel să ne străduim şi noi să fim adevăraţi
samarineni milostivi, gata oricând a sări în ajutor la toate nevoile şi suferinţele
lumi. Să facem aşa cum am vrea să ni se facă nouă. Să avem milă, dragoste şi
răbdare pentru cei în suferinţă căci poate şi nouă ne va veni rândul să stăm
înţepeniţi pe patul durerilor şi atunci am dori să fim întâmpinaţi de un samarinean
milostiv, blând şi iubitor. De această zi a vieţii noastre, cea de pe urmă ne
apropiem mereu, aşa că trebuie să facem tot ce e nevoie pentru sufletul nostru.
Un rege credincios al Franţei a întrebat odată pe trei învăţaţi din ţara lui să-i
spună care e cea mai mare nenorocire din lumea aceasta. Unul dintre ei zise că
bătrâneţea, iar altul sărăcia. Al treilea învăţat grăi tare şi răspicat: "Cea mai
mare nenorocire e să ai moartea în faţă şi să ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în ticăloşii
şi în păcate şi că eşti nepregătit, adică, nespovedit şi neîmpărtăşit. Aceasta e cea
mai mare nenorocire din toate”. Regele îi spuse că are dreptate şi de atunci
începu să crească în viaţa lui de creştin făcând mult bine, urând păcatele şi
viciile, rugându-se şi trăind cât mai apropiat de Cuvântul lui Dumnezeu,
pregătindu-se pentru viaţa de dincolo.
Sfântul apostol Pavel ne spune că dintre toate virtuţile cea mai mare este iubirea,
dragostea. Poţi să ai toate faptele bune, dacă nu ai dragoste nimic nu foloseşte. De
aceea el spune: "Chiar dacă mi-aş împărţi toată averea la săraci şi mi-aş da
trupul să fie ars, iar dragoste nu am nimic, nu-mi foloseşte”. În altă parte Sfântul
apostol Pavel zice: "Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii,
că cine iubeşte pe altul a împlinit legea”.
Mare lucru este dragostea. Şi pe noi ne-a adunat aici tot dragostea, dragostea
aceasta a lui Dumnezeu sădită în inimile noastre, dragostea din fapte nu din gură,
pe care am învăţat-o din Sfânta Evanghelie de astăzi, de la samarineanul milostiv,
de la Fiul lui Dumnezeu.
Drumul Ierihonului este plin de sufletele noastre lovite şi bătute, sfâşiate de tâlharii
demoni. Opriţi-vă puţin în loc şi întinzând mâna dragostei şi a milei, haideţi să le
ajutăm, căci se apropie moartea şi trebuie să plecăm din lumea aceasta, să le lăsăm
pe toate cele pământeşti şi să plecăm numai cu cele sufleteşti. De moarte nu putem
scăpa oricât ne-am feri şi am căuta să fugim. Nimeni nu scapă. Şi ferice de cine a
fost robul lui Dumnezeu ci nu robul păcatului şi al demonilor. Referitor la aceasta
am găsit o istorioară mult grăitoare:
Un om a visat într-o noapte că venise moartea la el şi când l-a văzut dormind în

pat i-a zis plină de mirare: "Cum, aici eşti?” Apoi a dispărut. Omul s-a trezit
înspăimântat şi din pricina acestui vis a stat cu frica în sân. Pe seară şi-a zis în
sine: "Ia să mă duc eu la cumătru în satul vecin să scap şi de visul acesta urât”.
A încălecat pe cal şi a plecat. Pe când zorea calul să meargă mai tare, acesta s-a
împiedicat şi prăbuşindu-se într-un şanţ, omul şi-a spart capul şi aici a murit.
Când îşi da sufletul iată că se iveşte moartea şi-i zice: "A, da, iată aici trebuia să
te găsesc”.
Iată cum vine moartea fraţi creştini, la unii într-un fel, la alţii în alt fel. Câţi n-au
murit în vis chiar fără nici o pregătire. De altfel în ultimul timp cam aşa se moare,
ori de inimă, ori de cancer, ori te calcă o maşină sau un tren. Am rămas mirat când
cineva mi-a relatat un caz cum s-a tras moartea cuiva dintr-un vis.
O femeie căruia îi murise bărbatul şi cu care trăise necununată ani de zile, a visat
într-o noapte cum bărbatul ei venind i-a spus: "Să vii de dimineaţă la ora 8 la
ceasul de lângă spitalul Brâncovenesc, că voi veni şi eu acolo, ne vom întâlni
amândoi, apoi ne vom duce acasă, vom chema preotul şi ne vom cununa ca să fiu
şi eu bine”. Femeia nu ştia ce să însemne visul acesta, dar de curiozitate s-a sculat
de dimineaţă şi s-a dus să vadă ce va fi. A văzut moartea, căci coborând din
tramvai şi traversând prin spate neatentă a venit o maşină cu viteză şi a făcut-o
praf. Aşa s-a dus să ţină de urât bărbatului ei în iad, fiindcă păcatul acesta al trăirii
fără cununie religioasă duce în iad, la demoni.
Aşa amână diavolul şi-l pândeşte pe om până îl apucă moartea nepregătit, fără acte
de drumul veşniciei. Cine garantează scăparea şi salvarea în aceste condiţii?
Nimeni nu poate garanta, dacă omul nu-şi pune din timp sufletul la adăpost şi nu se
pregăteşte. Să nu ne jucăm cu credinţa, nu e de glumă. Să nu credem că păcatele se
plătesc cu bani ci trebuie pocăinţă adevărată.
E timpul cel mai potrivit să ne trezim căci pe toţi ne pândeşte moartea. Ea planează
asupra omenirii şi plecarea noastră ar putea fi în orice clipă. Înainte fraţi creştini,
înainte cu Dumnezeu, prin toate greutăţile vieţii. Să privim la Stăpânul nostru şi să
mergem pe urmele paşilor Lui, pe care au mers primii creştini şi sfinţii părinţi.
Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, mila şi iubirea cea întrupată pentru mântuirea

noastră, noi niciodată nu avem cu ce să-ţi mulţumim pentru toate binefacerile
Tale. Primeşte-mi Doamne şi mie puţina mea osteneală şi iartă-mă că nu am
putut face mai mult. Când gura mea nu va mai avea puterea şi sufletul meu va
suspina, să ieşi înaintea mea ca un samaritean milostiv şi să mă duci în
locaşurile Tale cele cereşti, dimpreună cu toţi creştinii aceştia care m-au ascultat
şi se luptă să facă voia Ta.
Amin.
Pr. Constantin Necula - „Și cine este aproapele meu?”
(Luca 10, 25-37)
Abia ne-am despărțit, în Duminica trecută, de un bogat nemilostiv, neatent la

drama săracului din neamul său (Luca 16. 19-31). În firea omului care are se află
înscrisă, prin darul lui Dumnezeu, capacitatea de a dărui. Pentru cel avut, a dărui e
avuție. E un mod de a elibera hambarul pentru a i se dărui alte roade. Până înțelege
că rodul cel mai de preț este bogăția de a dărui.
La polul opus, în conștiința socială nu doar de atunci, e samarineanul. Locuitor al

Samariei, zonă deloc iubită de iudei, care dispunea de propriul Templu de
închinare și de rigorile unei legi religioase proprii, o zonă aflată în conflict deschis
cu neamul lui Israel.
Construită nu departe de puțul lui Iacob, semn al apartenenței la o ramură comună

a Patriarhilor Vechii Legi, cetatea Samariei este privită până azi cu un soi de
dezgust istoric, ideologic, spiritual de către familia iudaică. Riguroasă și rigoristă
deopotrivă. Ori tocmai din mediul acela Mântuitorul alege modelul omului
milostiv.
Desigur ordinea rostirii pildelor nu este aceasta folosită de Biserică în pregătirea

Postului Nașterii Domnului (Duminica Bogatului nemilostiv - Pilda samarinea-
nului milostiv), dar modul acesta, în care ne sunt oferite lecturii duhovnicești, este
în duhul propus de Hristos înțelegerii Tainelor Împărăției.
Două sunt întrebările cheie ale Evangheliei acesteia. Prima este adresată de tânăr:
Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? (Luca 10.25). Luca reține că
este o întrebare pusă să-l ispitească pe Hristos. De aceea El nu-i răspunde. Decât
tot cu întrebare: Ce este scris în Lege? Cum citești? (Luca 10.26). De fapt pare că
acest „cum citești” este întrebarea din întrebare. Pentru că se vădește. Tânărul știe
bine, pe de rost, cum se afla cel mai la îndemână generațiilor de credincioși din
vremea Mântuitorului, cuvânt cu cuvânt Scriptura. Știe bine două texte ale moralei
impuse prin Moise iudeilor: Levitic 19.18 și Deuteronom 6,5; 10, 12 - sintetizându-
le în cuvinte puține. Adaugă, probabil influențat de ceea ce auzise la Învățător și
aceste cuvinte: „iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Cuvinte ce nu erau acolo, în
textul lui Moise. Se dovedește a fi un suflet deschis cunoașterii. Citează din
Învățător, legând bine adevărul din textele Vechiului Testament cu mărturia lui
Iisus ce tocmai o auzise. Care cel mai probabil îi vibra încă în suflet. De aceea
Domnul merge mai departe cu aprofundarea lecției aproapelui. Remarcabila
pedagogie a Mântuitorului. Nu merge mai departe, mai la adânc, până când nu se
asigură că înțelegi, omule, nu doar rațiunea de a fi a lucrurilor, ci și rațiunea lor
duhovnicească. Care este legată de Libertate, de înțelegerea în Libertate a moralei
care te apropie de Împărăția lui Dumnezeu. O Împărăție la care se vede că ajungem
și prin aproapele. De aceea relativismul moral, propus sufletelor noastre în anii
aceștia, diluează nu doar Evanghelia, ci și conținutul subiectului iubirii omului:
aproapele său!
Chiar dacă nu pare dar aici Hristos se identifică umanului cu maximă apropiere. De
altfel pilda pe care i-o dă tânărului pentru a adânci Legea - păstrată în memoria
Bisericii drept Pilda samarineanului milostiv - este despre oameni, nu despre
intervenția lui Dumnezeu în istoria umană.
Un om este atacat de tâlhari. Lăsat muribund (fie citim că „e lăsat abia viu”, fie că
acceptăm traducerea că omul „e lăsat aproape mort” realitatea e unică, omul e
agonic), fără nici un sprijin. În șanț. Pe marginea drumului ce cobora de la
Ierusalim la Ierihon - orașul din urmă fiind sub nivelul mării, capăt de Iordan și
început de Mare Moartă. Omul are parte de neatenția a două personaje. Preotul ce
cobora de la Templu și un Levit - un soi de diacon slujitor și el al Templului de la
Ierusalim.
Știind la ce texte din Vechiul Testament face apel tânărul, Domnul le folosește.
Acolo, în versetele Vechiului Testament, erau consemnate și regulile de viață ale
celor ce slujeau la templu. Știa și Hristos și dilematicul tânăr că nici preotul și nici
levitul nu puteau atinge nici muribund și nici mort căci „se spurcau”și nu ar mai fi
putut merge să-și exercite slujirea. E drept că Domnul îi forțează în pildă să
coboare spre Ierihon despre care știm că nu era oraș preoțesc. Dar putem accepta
coborârea lor în zonă, de exemplu, legând drumul lor de comunitatea din Qumran,
aflat în pustia de lângă Ierihon, unde viețuiau o serie de oameni spirituali.
De aceea unii mai aplică și acum, chiar, Domnului eticheta de qumranit (și lui Ioan
Botezătorul îi găsesc o astfel de filiație duhovnicească). În aceeași pedagogie, a
aprofundării adevărului, Domnul recurge la un samarinean.
Îl bănuim din start foarte bogat. Altfel nu putea coborî pe drumul acela care lega
Ierusalimul de Ierihon - drum al patriarhului Avraam, odinioară, străbătut în sens
invers când avea să primească porunca jertfirii fiului său Isaac - înlocuit în ultimă
instanță cu un berbec desfăcut din încâlceala tufișurilor de la poalele unui colț al
Muntelui Moria care intră in istorie sub numele de Golgota. Pe drumul acesta un
samarinean ne învață pe toți, până la sfârșitul veacurilor, cine este aproapele. Cine
se bagă pentru cel căzut. Cine nu se sfiește să atingă muribunzii, pe cei care sunt
atinși de miasma cumplită a bolii și a morții. Pe cei care sunt lepădați în șanț. Pe
cei atacați de tâlhari, jecmăniți și aruncați în pragul morții de către cei fără de lege.
Nu. Nu sunt aproapele celui căzut funcționarii lui Dumnezeu care țin mai mult la
reguli decât la intervenția în favoarea omului. Uitând că aproapele, purtând chipul
slavei lui Dumnezeu, atunci când pierde prin moarte chipul, poartă cu sine ase-
mănarea cu El. Dumnezeul Vieții.
Samarineanul se vădește a fi grijuliu și tandru. Mai întâi îi spală rănile. Cu vin și

untdelemn. Ceea ce a făcut pe Sfântul Ioan Gură de Aur să identifice pe sa-
marinean cu Hristos - și El un paria pentru rigoriștii vremii - care aduce Taina
Împărtășirii (vin) și a Maslului (untdelemn) în sprijin vindecării celui căzut.
Plătește samarineanul pentru muribund găzduirea la un han.
Sfinții Ioan Gură de Aur și Ambrozie de Milano văd în hanul acesta Biserica,
spitalul spiritual al agoniilor noastre. Plătește doi dinari. Mult. Foarte mult pentru
vremea aceea. Cam cât patruzeci de zile de găzduire. Ba mai și promite să
plătească diferența - dacă omul are nevoie de ceva în plus.
Scriitorii Bisericești, Asterie al Amasiei și Tertulian, văd aici ceea ce Părintele

Nicolae Steinhardt numește a fi „boieria lui Hristos”. Capacitatea Mântuitorului de
a da din destul harul și iubirea Sa pentru ca firea umană să se vindece de agonie și
moarte. Dacă prin preot și levit Domnul Hristos ne vorbește despre sindromul
identificat și la Ghergheseni - omul pe lângă om, prin samarinean El ne aduce
dinainte icoana omului pentru om.
Suntem virusați de un soi de comunism al relațiilor inter umane. Mai întâi am fost
cultivați să fim oameni împotriva oamenilor, iar acum, în ciuda progresului de
gândire pe care-l tot tapetăm pe toate gardurile media, avem proiecte pentru/despre
om. Ca și cum ne-am teme să atingem omul. Ba chiar inventăm legi pentru a
pedepsi prea marea implicare. Ca să nu mai vorbim că fierbe fariseismul în venele
socialului moralist care ne vorbește de dezechilibre sociale, dar cultivă instituțional
încălcări ale democrației ori echilibrului economic în raport cu țări din Africa ori
Asia, îngăduie violențele - unele de-a dreptul tâlhărești - în democrații ale dicta-
turii. Nu doar ideologice.
Tânărul din Evanghelie, devenit el însuși, parcă, personaj al poveștii, înțelege cine
este aproapele celui căzut. Dar mai înțelege ceva. Că acela, căzutul, este aproapele
său. Căci Domnul așază pilda la mijlocul înțelegerii umanității noastre. Uneori
suntem cei jefuiți, căzuți și uitați. Alteori suntem trecători pe lângă suferința
celuilalt. Rar, prea rar parcă, suflecăm sufletul să împlinească umanismul său.
Poate de aceea pe măsură ce ne pierdem omenia și abuzăm valorile morale legate
de uman, inventăm instituții ori organisme care să ne păzească pe noi de noi înșine.
Care să înlocuiască omenia noastră cu... statul. Neutra exprimare a neputinței
noastre. Hristos Domnul ne cere să rămânem oameni. Merită încercat! Harul Lui
ne însoțește.
Sursa: tribuna.ro
Pr. Constantin Necula - Cu Samarineanul spre... Betleemul de sus (Luca 10,
25-37)
Suntem în pragul postului Nașterii, plecând deja spre Betleem. Pentru cea dintâi
lecție a postirii Domnul Hristos ne pune la dispoziție o pildă, o parabolă. Pentru
ascultătorii vremii de atunci, ca și nouă azi, lecția este deplină. Povestea e simplă
minților simple în curățenie. Și complicată, celor complicați în toate.
Un învățător de lege Îl întrebă pe Hristos ce să facă pentru a moșteni viața de veci.

E o întrebare de profesionist, să recunoaștem. Nu oricine o poate avea în minte.
Oamenii de pe cale de obicei îi cer Domnului să le vindece bolnavii, să le învie
copiii... Acest învățător însă este ispititor. Pune o întrebare a cărui răspuns -
conform Legii - îl știa. El doar verifica dacă știe și Hristos ce știa el. Nu-L simte pe
Dumnezeu în chipul smeritului Dumnezeu-Om ce tocmai își trimisese apostolii în
misiune (Luca 10, 1-16). Poate că tocmai în acest context se va fi iritat. Cel pe
care-L vedea, dar nu-L vedea, își alesese niște neprofesioniști pentru a fi vestitorii
Vestirii Sale. Iritat așadar, omul Legii ispitește pe Dătătorul Legii. Omul Legii
răspunde corect la „cum citești” contra-întrebarea pusă de Mântuitorul.
Răspunde cu un text clasic pentru cultura Legii: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul
tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul
tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10, 27 - care reproduce, de fapt,
Leviticul 19, 18 și Deuteronomul 6, 5; 10). Răspunsul Domnului e tot din Scriptură
(Leviticul 18, 5; Neemia 9, 29 ori Iezechiel 20, 11) lucru care-l obligă pe „învă-
țătorul de Lege” să îl ia în serios pe Hristos care-i dovedește că știe Legea.
Neprețuita atenție la amănunte care face funcționarul fericit îl apropie de data
aceasta de Dumnezeu cu smerenie. Căci ne zice Luca - atent la rândul său la nuanțe
- că omul ca să se îndrepteze pe sine Îl întreabă pe Domnul: Și cine este aproapele
meu? (Luca 10, 29). Iar Domnul îl ia în serios și-i răspunde cu... o poveste.
Nu am făcut întâmplător introducerea aceasta. Deseori aud oamenii că-mi spun că

Domnul nu le răspunde la rugăciuni. Și-i cred. Dar îi întreb dacă nu cumva în loc
de rugăciune n-au făcut „o ispitire Domnului”? O rugăciune ca un bumerang
istovitor în care ei cer lucruri și nu vindecări de lucruri. Genul acela de publicitate
ieftină care urlă prin afișele din stațiile de autobuz: pune-ți o dorință și sfântul X
sau icoana Y te va ajuta! Nu. Biserica nu e iarmaroc și nici Iisus Hristos nu e firmă
de brokeraj. Atenție la pilda aceasta. La deschiderea în legea mântuirii pe care
Hristos o așază pe inima noastră.
Un om cade în mâinile tâlharilor. Nu se spune câți, dar vedem că îl ucid. Evan-

ghelia subliniază că dezbrăcat și bătut omul e lăsat aproape mort. Sau abia viu,
dacă vreți. Agonic. Gol și agonic. Asemeni lui Adam după cădere. Asemeni lui
Hristos pe Cruce ca să vindece căderea noastră între tâlhari. Poate mă grăbesc
spunându-vă aceasta, dar aici e cheia pildei. În identificarea lui Hristos cu
aproapele căzut.
Trec pe lângă el doi slujitori ai Templului: un preot și un levit (nu că azi am fi, noi,
slujitorii Templului, mai atenți...). Încărcați de scrupulele din Lege - nu puteau
atinge un mort fără a pierde dreptul de slujire la Altar - evită atingerea de omul
căzut între tâlhari. Prin aceasta Hristos arată oamenilor, inclusiv învățătorului de
Lege, limita Legii și limitarea iubirii ce se împărtășea din lucrarea ei. O istoviseră
de dragoste și o paralizaseră în scrupule. Cum ni se mai întâmplă prea des și nouă.
De atâtea scrupule ieftine să nu mai vedem neprețuita iubire.
Un samarinean devine soluția în poveste. Un om liber de legislația unei spiritual-

lități ce-și epuizase forța iubitoare. Căruia îi cădeau pradă oamenii. Nu mai avea
forța să-i scoată din îndrăcire, să-i vindece, să-i învie - cum nădăjduiau... Hristos
vine în mijlocul neputinței lor ca puterea lui Dumnezeu. Ca Dumnezeu în putere.
Samarineanul din poveste este un om cuminte. Vede agonicul rănit și nu întârzie

să-i dea mâna de ajutor. Mă rog, amândouă mâinile. Se alătură rănitului pe mar-
ginea drumului. Se coboară în tină și spală rănile omului cu untdelemn și vin.
Semn că înțelege gravitatea rănilor. Ia aproape-cadavrul și-i redă demnitatea de
om. Omul atins de om. Îl așază în starea de bine. Poate că este cea mai adevărată
icoană despre mântuire. Care altfel pare un cuvânt abstract. Ba chiar subiect de
ironii subtile ale celor care nu pricep nimic - preoții și leviții raționalului irațional.
Ori pilda aceasta ne dovedește nu doar cine este aproapele celui căzut. Ci și că
Dumnezeu știe când reușim să fim aproape celui căzut.
Gestul samarineanului de a-i da hangiului gajul întoarcerii pentru a plăti tot ce mai
cheltuiește este cheia așezării în pragul postirii a acestei Evanghelii. Întârziat din
afaceri - altfel de ce ar fi coborât spre Ierihon - omul e convins că nu a pierdut
nimic. Ba e convins și că poate da din ceea ce este pregătit să câștige din „expe-
diția” sa profesională. O spune un samarinean unui hangiu. Doi oameni în afara
rigorilor Legii. Nici hangii, asemeni vameșilor, nu erau prea bine veniți la Templu.
Atingeau banii care aveau pe ei chipul Cezarului. Chipul cioplit. Care-i făcea
spurcați în conștiința oamenilor legii. Dar și dispuși la tot soiul de compromisuri cu
cei aflați la ananghie.
Exemplul cel mai la îndemână? Hangiul din Betleem ce oferă unei logodnice oare-
cum nedesăvârșit așezate în căsătoria legală să nască în peștera ce-i ținea loc de
grajd călătorilor. Deloc întâmplător. E singura poveste cu un hangiu din Evan-
ghelie după povestea Nașterii Domnului.
Suntem de-acum pe cale spre Betleem. Plecăm fiecare din cetățile în care locuim.
Suntem ca magii, fiecare cu preocuparea sa. Cu averea sa primită dar de sus. Care
cu aur, care cu smirnă, care cu tămâie.
Lecția dintâi a postului este aceasta: grijă la aproapele. Dacă e Hristos? După pove-
stea din viața Sfântului Ioan cel milostiv, patriarhul Alexandriei. Căruia câte un
sărac îi ieșea și de două ori trei ori pe zi înainte tot cerând și cerând bani. Toți erau
exasperați, mai puțin el, sfântul. Le spunea: dacă a doua sau a treia oară vine
Hristos să-mi încerce mila?
E lecția minunată a Duminicii acesteia. Când Dumnezeu ni se face aproape prin

întrupare nu mai există departe în relația umană. Astăzi, când ni se cere depărtare
socială, pilda este și mai valoroasă. Cred că ați remarcat că printre puținele motive
pentru care avem voie să ieșim din carantină unele ne privesc - pentru alimente ori
serviciu ori interese legale - iar altele privesc rostul nostru de oameni-ajutor pentru
cei din jur. E legea lui Hristos. Pentru bine nu există carantinare. Nu se poate opri
binele să fie făcut. Mai ales că pentru a face binele bine e nevoie de respect și
smerenie. Nu încap în bine speculări despre comploturi ori insensibile argumente
asupra morții. În Hristos nu încap speculații. Sun blagosloviți cu bucuria numai cei
care își împlinesc pelerinajul spre Betleem după harul și purtarea de grijă a Celui
care ne este Dumnezeu.
Un semn de carte în lectura poveștii. M-am întrebat deseori cum de are atât de
multă disponibilitate samarineanul acesta. Și mi-am spus: dacă o fi leprosul vin-
decat? Și care nu știe cum să mulțumească lui Dumnezeu decât așa ajutându-L în
omul căzut?
Să nu uitați că uneori Hristos se ascunde sensibil și fragil în suferințele noastre. Nu

vă temeți să faceți Binele. Odihniți-L pe Domnul Iisus Hristos făcându-vă sama-
rineni acolo unde alții se încăpățânează să țină de protocoalele Legii. Urcăm spre
Betleem. Ușor. Mai avem 40 de zile. O cale. Un drum. Și mii de tâlhari ce ne pun
la pământ omenia. Nu vă temeți. Hristos e la o mână întinsă distanță. De fapt la o
mână-apropiere. Nu vă temeți. Samariteanul Ceresc e cu noi! Și face din lume un
han uriaș, iar din han Biserică! Și plătește toate datoriile noastre...
Sursa: tribuna.ro
Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica a 25-a după Rusalii
Iubiți frați și surori întru Domnul, cine este departele nostru? Cine este cel de care,
apropiindu-ne prin înțelegerea lui, ni-l facem aproape?
Pentru că aproapele nostru real nu este cel pe care noi îl alegem la vot dar el nu ne
cunoaște, nu e cel care stă lângă noi în tren sau la Biserică și cu care nu schimbăm
două vorbe, nu e cel pe care îl vedem la față la TV sau într-o reclamă stradală dar
care nu ne vorbește intim, personal…ci aproapele nostru real…e cel care are
nevoie interioară enormă de noi, care are nevoie să ne vadă și să ne vorbească și să
ne audă, și să ne îmbrățișeze…și care nu vrea să se mai despartă de noi vreodată.
Aproapele nostru este departele care s-a apropiat de noi.
Aproapele nostru este întotdeauna cel care ne-a fost departe…dar care ne-a văzut și
ne-a înțeles…și s-a lipit de noi, reînvigorându-ne amândoi prin această relație.
Și Evangheliile duminicale recente ne pregătesc pentru venirea în lume a

Departelui care S-a apropiat de noi…A celui departe și mai presus de toate după
ființa Lui, Care S-a făcut om, ca noi, afară de păcat…și a locuit cu noi…și a mers
printre noi…și a trăit toate bucuriile și dramele noastre împreună cu noi.
El l-a făcut pe demonizat om întreg la minte (duminica a 23-a după Ru-
salii)…pentru că S-a făcut aproapele lui…venind la el și făcând ceva concret și
mântuitor pentru el.
El a devenit aproapele femeii cu scurgerea de sânge pentru că S-a lăsat atins și

aproapele lui Iairos pentru că S-a făcut ascultător cererii lui și a înviat-o pe fiica
acestuia (duminica a 24-a după Rusalii).
În duminica de astăzi însă, Samariteanul care a făcut milă cu cel căzut între tâlhari
(a se vedea Evanghelia zilei conform GNT), e același Departe care S-a apropiat de
noi, pentru că Fiul lui Dumnezeu întrupat a venit după noi, după noi cei căzuți, ca
să ne reintroducă în comuniune cu Dumnezeul treimic, cu Dumnezeul întregii
creații.
Așa că întrebarea rămâne statornică: cine este departele nostru? Tot cel față de care
nu manifestăm nici un interes. Iar interesul real e interesul cunoașterii
dezinteresate, al prieteniei, al simpatiei, al uimirii față de ceea ce face, al milei, al
responsabilității față de el…adică al intrării într-o relație/ raportare cu el.
Da, nu putem să salvăm toată lumea de la sărăcie, boală, neputință, moarte! Da, nu
putem să ne împrietenim cu întreg mapamondul!
Însă predica Domnului din această zi nu ne impută că nu am făcut imposibilul…ci

că nu am făcut posibilul. Pentru că viața noastră e plină de posibil, adică de
întâlniri cu tot felul de oameni și situații…și în aceste momente concrete de
viață…ni se cere să nu fim impasibili, să nu ne căutăm interesul îngust…ci
interesul frumos, acela al relației ortodoxe cu alți oameni, al prieteniilor de suflet,
de conștiință.
Trecerea pe lângă altul…e trecerea pe lângă tine.
Tu ieși în pierdere dacă nu citești și cartea lui, dacă nu vezi și creația lui, dacă nu
vrei să afli și drama vieții lui, dacă nu vrei să afli ce îl bucură și ce îl necăjește.
Interviurile reale sunt strigăte spre departele nostru…pentru ca el să ne fie aproape.
Cărțile reale sunt mâini întinse spre inima departelui și spre conștiința lui…prin
care îl îmbrățișăm pe cel departe…și îl facem să se simtă aproape de inima și de
adevărurile expuse de noi.
Și predicăm mereu, și ne zbatem la nivel online…în ciuda singurătății vii din jurul
nostru…și a necomunicării comunicate…tocmai pentru a ne arăta disponibilitatea
spre normalitate…care înseamnă dialog, intercunoaștere, bucurie…
Și cine se expune privirii altora prin scris, prin imagine, prin creația lui nu este
decât aproapele lor…pentru că el iese din sine spre alții, aduce departele lui în
apropierea lor…pentru ca să îl cunoască și să se cunoască.
Cine e departele nostru însă, în primul rând…mai mult decât noi înșine? Cât timp
ne ia ca să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne explorăm pas cu pas? Dar oare
devenim vreodată, noi pentru noi, mai aproape ca la începutul căutării de sine?
Necunoscutul nostru, cu alte cuvinte, trebuie să se întâlnească cu necunoscutul

altora.
Preconcepțiile sunt cele care ne opresc din așteptare, din căutări, din descoperirile
noastre.
Pentru că, uneori, ni se pare că unul e necomunicativ și răutăcios…și îl găsim, mai

apoi, că e tocmai contrariul a ceea ce credeam noi că ar fi…pe când altădată
mergem la altul, cu faimă de om care ți se lipește la inimă…și simțim tocmai
invers: că nu ne încălzește cu nimic…
Însă relația nu e fără suspansuri. Relația presupune și dialog dar și ceartă, dovezi
dar și muncă, conștiință dar și valoare, experiență dar și statornicie.
Și cei care vor o relație autentică de prietenie, de duhovnicie, de căsătorie, de

camaraderie sau una profesională știu să treacă peste suspansuri, pentru că mizează
pe celălalt.
Și atunci când doar unul mizează pe celălalt iar celălalt nu mai mizează pe
primul…relația se autodesființează pentru că unul a abdicat în mod laș.
Și în această situație vorbim de lipsă de caracter, de lipsă de fidelitate, de lipsă de

încredere și de perspectivă.
Atunci când treci de partea cealaltă a drumului…într-o prietenie…arăți că nu ai

avut niciodată ceva sfânt în inima ta. Sau dacă totuși ai rătăcit un timp…și ți-ai dat
seama de ce oroare ai făcut aproapelui tău…întoarcerea în prietenie e o dovadă de
mult caracter și nu de lașitate.
Și nu trebuie să uităm faptul că minunea de parabolă a Evangheliei de astăzi s-a
născut pentru posteritate din cauza unui nomicos/ a unui învățător de Lege, care a
vrut să Îl ispitească pe Domnul.
De-a lungul timpului, mulți Sfinți Părinți au scris cărți din cauza unor astfel de
ispitiri sau din cauza unor acuze nefondate la adresa lor sau din cauza unor prostii
cu carul, pe care anumiți eretici sau păgâni le inventau și își făceau adepți pe baza
lor.
Cărțile au rămas…unele dintre ele…și au rămas tocmai pentru că sunt contrariul

motivației lor. Motivul era să se răspundă mojiciei, imposturii și ateismului cu
adevărul experențial.
Și adevărul acesta experențial, trăit în mod deplin, care a țâșnit din întreaga ființă a
celui care l-a scris, se dovedește iluminativ, mântuitor, descoperitor de sine pentru
secole la rând…pentru că adevărul nu e doar subiectiv…ci și obiectiv în același
timp, și el face parte din nevoia universală, din nevoia întregii umanității.
Cine e aproapele nostru…și cum ne apropiem departele sunt nevoi universale,

obiective…dar sunt nevoi, în același timp, ale fiecăruia dintre noi. După cum toți
avem nevoie de mâncare și de somn…tot la fel toți avem nevoie de adevăr și de
frumusețe, de pace și de bucurie duhovnicească, chiar dacă nu toți am conștientizat
acest lucru.
Neîmplinirile noastre au de-a face cu lipsa virtuților din noi și a cunoștințelor și a

experiențelor de care suntem avizi.
Pentru că noi avem nevoie și de har și de literatură, și de știri din actualitate dar și
de filosofie, de post dar și de paza gândurilor, de bani dar și de iubire, de loc de
muncă dar și de liniște conjugală, de aer proaspăt dar și de clipe de relaxare, de
lucruri incitante dar și de epuizarea care ne împlinește, de epuizarea căutătoare și
iluminativă.
Chiar dacă nu ne-ar lipsi nimic ca să trăim decent…ne lipsesc relațiile dacă nu le
avem. Ne lipsește prietenia dezinteresată. Ne lipsește naturalețea vieții și a
căutărilor.
Studiile și creațiile noastre au nevoie și de iubirea și aprecierea altora.
Căsătoriile nu trăiesc prin sine ci și prin alții.

Închiderea în sine, căderea din dialog, fuga din fața greului nu sunt soluții…ci
descurajări, teritorii deschise pentru frustrare, pentru angoase de tot felul.
Trebuie să mergi și să vezi…și să nu rămâi indiferent!
Trebuie să porți în tine dramele și bucuriile lumii, să faci din ele rugăciune, dor,
nevoie de schimbare continuă…pentru ca să fii aproapele lor, al tuturor!
Să punem din uleiul și din vinul nostru peste rănile altora! Pentru că uleiul și vinul
nostru pentru alții e tot ce putem să facem, cu slabele noastre puteri sau cu mai
marile noastre puteri, pentru ca oamenii să se simtă altfel.
Să dăm exemple de umanitate ortodoxă, adică de simțire plină de har, de grijă plină
de har, de atenție plină de har!
Pentru că ne îndreptăm spre Postul Nașterii Domnului, care începe marți, 15

noiembrie 2011…și mergem astfel spre întâlnirea cu Necunoscutul din peșteră,
spre Necunoscutul care ne iubește și ni se oferă vederii ca Prunc înfășat și culcat în
iesle.
Și ca să fii sensibil trebuie să te sensibilizezi de la Hristos! Ca să plângi orto-

dox…trebuie ca iubirea Lui să se reverse peste ochii inimii tale.
Căci altfel cum să facem cadouri…dacă nu știm cu ce inimă să le facem? Și cum să

știm ce să dăruim…dacă nu învățăm de la Hristos, de la Cel neapropiat care S-a
apropiat de noi, ce și cum se dăruie ceva cuiva?
Și cine e departele nostru? Cel care nu intră niciodată sub privirea atenției noastre.
Și cine e aproapele nostru? Cel pentru care ne-am ostenit, cel pe care l-am căutat și
l-am descoperit, cel pe care l-am cunoscut și ni s-a spus, cel care s-a amestecat cu
rugăciunile și speranțele noastre, cel față de care nu suntem niciodată indiferenți.
Eu îl am pe aproapele meu, ca și dumneavoastră, nu numai departe de mine…dar și

în viața cealaltă.
Sfinți, scriitori, eroi, diverși oameni…sunt apropiații mei, deși sunt adormiți…după
cum aproapele meu nu stă neapărat lângă ușa mea…ci la mulți, uneori foarte mulți
kilometri de mine.
Și e dramatic ca vecinul meu să nici nu știe cum mă cheamă…și să mă cunoască
cineva de la mii de kilometri distanță de mine, care palpită pentru mine…și care
vorbește cu mine, în ciuda distanței…
Vecinul meu îmi este departele…deși e proximul meu…iar cel din depărtare e
aproapele meu, pentru că mă cunoaște…și mă dorește, pentru că mă descoperă
zilnic.
Da, și dumneavoastră ne descoperiți zilnic!
Și dacă atunci când ați venit prima dată la noi credeați că ne știți…că puteți
aproxima deciziile noastre editoriale, articolele, proiectele noastre ulterioare…ați
înțeles că aveați preconcepții față de noi…pentru că nu puteți aproxima ce nu
cunoașteți.
Vă bucurați mereu de noul nostru…vă revizuiți mereu opiniile în fața a ceea ce e

viu și creator…pentru că necunoscutul nostru vă devine prieten, pentru că vă
devine cunoscut.
De aceea vă mulțumim că veniți…și că plecați alții!
Că fiecare venire înseamnă o altfel de plecare.
Și această plecare altfel constă în faptul că, pe fiecare zi, cu harul lui Dumnezeu,
încercăm să fim cei care nu trecem strada…când vă vedem nevoia de nou…ci vă
venim în întâmpinare.
Dumnezeu să vă lumineze și să ne lumineze cu pacea și iubirea Sa, ca să știm să

ne întâmpinăm frumos unii pe alții!
Întoarcerea feței când ne întâlnim…întoarcerea cu fundul…uitarea la

nori…trecerea pe partea cealaltă e o carte de vizită depersonalizantă. Aceste gesturi
spun ceea ce nu suntem…nu ceea ce suntem.
Pentru că ceea ce suntem se spune luminos, frumos, cu zâmbet, cu delicatețe, cu

moderație, cu întindere de brațe…Amin!
Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica a 25-a după Cincizecime
Iubiții mei, societatea românească actuală e caracterizată de două mari patimi: „in-
dividualismul acerb și pasivitatea”.
Dacă individualismul acerb strânge totul numai pentru sine, face avere și își extin-
de bunurile și proprietățile continuu, pasivitatea sau lenea stă la televizor și pămân-
turile sunt lăsate nemuncite sau așteaptă ajutorul social pentru ca să trăiască de pe
o zi pe alta în mizerie.
Pentru că îmbogățirea galopantă a oamenilor care știu să se descurce are drept

revers al monedei lâncezeala celor care nu au nici o perspectivă asupra vieții lor. Și
nu au nici o perspectivă luminoasă asupra vieții lor pentru că nu mai cred în ei
înșiși. Sunt demoralizați interior. Văd inechitățile sociale de tot felul și se iau la
ceartă, în ei înșiși, cu ele. Și nedreptățile câștigă mai întotdeauna! Însă niciodată nu
vom putea învinge nedreptățile sociale, căci ele sunt în afară de noi și mai puter-
nice decât noi, dar putem să ne învingem pe noi înșine.
Căci pasivitatea, nedorința de a mai face ceva cu viața noastră, e o autoînșelare cu

ideea că „noi nu suntem buni la nimic”. Și preferăm să credem gogorița asta, în loc
să căutăm în noi înșine și în jurul nostru puterea și ocaziile de a face ceva cu noi și
cu viața noastră.
Iar dacă suntem oamenii lui Dumnezeu, dacă credem în ajutorul Lui și în bunătatea
oamenilor, ocaziile/ oportunitățile sociale vor fi numeroase. Numai să ne placă
munca, să fim oameni de cuvânt și să fim recunoscători.
Căci problema antreprenorului/ a patronului român sau a celui de oriunde e una

singură: nu mai rămâne om în timp ce banii lui se înmulțesc. Iar dacă își înțelege
problema lui capitală, aceea că banii l-au făcut să vadă prioritățile vieții în mod
fals, el poate redeveni om și poate să facă afaceri pentru oameni.
De ce să faci afaceri pentru oameni și nu doar pentru tine? Pentru că îți e mai bine
ție, celui care le faci. Înveți să devii milostiv cu banii tăi și să te simți împlinit,
înveți să faci din ei relații reale cu oamenii și astfel participi la binele real al oame-
nilor, ajungi să fii un om care inspiră la lucruri bune.
Să fiu destul și suficient de concret! Ce poate face un om cu bani, care are, să

zicem, o afacere prosperă în zona produselor alimentare sau în zona imobiliară, ca
să facă și afaceri pentru oameni? Păi el poate finanța, în diverse sate și orașe,
proiecte folositoare comunității.
Unui sat îi trebuie un pod, altui sat îi trebuie o bibliotecă, altui sat îi trebuie repa-
rată școala. Într-un oraș e nevoie de un nou parc, în alt oraș e nevoie de o grădiniță,
în altul de cantină socială. Și dacă acționează în mod direct și dezinteresat, el dă
nădejde oamenilor.
Iar afaceristul creștin nu trebuie să aștepte reduceri de impozit de la stat pentru ca

să facă bine semenilor lui, ci el trebuie să se lase condus de Dumnezeu, pentru ca
banii pe care îi strânge să bucure pe cât mai mulți și nu numai pe sine.
Însă, pentru că descurcăreții se tot descurcă, iar oamenii care nu se pricep la afaceri
tot sărăcesc, asta face ca România să fie un titanic care se scufundă milimetru cu
milimetru. Pentru că cei care trăiesc la limita sărăciei sau cu bani puțini sunt majo-
ritari în România. Și titanicul nostru se scufundă, pentru că nu facem nimic să îi
ajutăm pe cei demoralizați, pe cei care au renunțat să mai lupte…pe premisa falsă
că „toți sunt corupți”.
Cine îi poate ajuta pe cei care nu mai vor să se ajute pe ei înșiși? Statul și marii
afaceriști. Proiectele conjugate ale Statului și ale oamenilor cu capital pot scoate o
țară din descurajare, din pasivitate, din letargie.
Locurile de muncă, salariile rezonabile, respectarea legii și egalitatea de șanse sunt
cele care scot o țară din declin.
Și Statul și afaceriștii au de câștigat dacă oamenii închid televizorul sau com-

puterul, se dau jos din pat sau se ridică de la masă…și își găsesc un loc de muncă.
Pentru că munca înseamnă viața unei țări. Și această viață reală a țării trezește
încrederea în viață a oamenilor și în ei înșiși.
Însă Statul român are și el o perspectivă pasivă asupra dezvoltării economice și

intelectuale a României, deși, la nivel de discurs, îi place dinamismul.
Așteaptă să vină investitori străini în România, în loc să facă din români proprii lor
investitori. Și așteptăm să vină străini cu idei pentru că nu investim în Școala româ-
nească. Iar dacă oamenii noștri pleacă în străinătate ca să muncească e pentru că
Statul român se simte ca un bloc după cutremur: insecurizat și fără perspective
reale de subzistență.
Însă unde pleacă românii? Cu precădere în țări și mai individualiste la nivel finan-
ciar. Iar dacă fac bani și trimit bani acasă e pentru că nu se gândesc decât la bani și
la familia lor.
Țările unde ajung sunt pentru ei doar vaca de muls. Nu îi interesează cultura, reli-
giozitatea, istoria acelei țări, ci ei doar profită de avantajul economic al acesteia. Și
e normal ca băștinașii să îi considere pe migranți un popor de termite: care vin să
mănânce tot și să plece. Vin la bine și pleacă la rău. Pentru că migrarea oamenilor
„spre bine”…e doar individualism acerb. Se duc în altă parte…pentru că acasă, la
ei, cred că nu își pot împlini egoismul financiar.
Însă dusul și întorsul acesta egoist, pur financiar, ca și lenea atotcuprinzătoare sunt
excrescența necredinței.
Cei ce sunt cu ochii numai după bani sau care își pierd viața în lene sunt oameni
necredincioși. Pentru că oamenii cu adevărat credincioși fac din banii lor o cale
continuă spre oameni și urăsc lenea.
Iar lenea, indiferența, ipocrizia, individualismul sunt arătate ca 4 patimi urâte,

demonice, de către
Evanghelia de azi [Lc. 10, 25-37]. Căci ce a vrut să facă un legiuitor [νομικόρ] [Lc.
10, 25, BYZ]? A vrut să Îl ispitească pe Domnul. Și ca să ispitești pe cineva trebuie
să fii…ipocrit. Trebuie să fii un om prefăcut, care spui una și faci alta, care întrebi
una pentru ca să ajungi să întrebi altceva, pentru că, în definitiv, pe tine te inte-
resează altceva decât pretinzi că te interesează.
Și Domnul știa că acel cunoscător al legii era un…ipocrit. Dar pentru ca să îi dea
lui și nouă o lecție veșnică despre lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii, Domnul îl
întreabă despre lege [Lc. 10, 26], legiuitorul răspunde corect [Lc. 10, 28], vorbind
despre esența legii: iubirea față de Dumnezeu și față de oameni [Lc. 10, 27], după
care, același, a fost din nou nesimțit cu Domnul…
De ce? Pentru că „vrând a se îndrepta pe sine [θέλων δικαιοῦν ἑαςηὸν]” [Lc. 10,
29], el L-a întrebat pe Domnul: „Și cine este aproapele meu [Καὶ ηίρ ἐζηίν μος
πληζίον]?” [Lc. 10, 29, BYZ]. Ca și când el ar fi știut…cine este Dumnezeul lui.
Dar pentru că, în capul lui, el credea că „știe” cine e Dumnezeu, dar se făcea că nu
știe cine e aproapele lui, tocmai de aceea era și ipocrit, șarlatan.
Căci ipocrizia e viață în minciună. Și când minți ca un nesimțit, când minți în

continuu…vrei, în același timp, să fii perceput ca un om cinstit, onorabil, aparte.
Tocmai de aceea și legiuitorul a vrut „să se îndrepteze pe sine” în fața Domnului,

adică să pară „cunoscător” al lucrurilor, când el venise și era în ipostaza de între-
bător despre lucruri de taină.
Și pentru a-i smeri mintea lui plin de slavă deșartă și de ascundere păcătoasă în fața
oamenilor, Domnul îi vorbește și ne vorbește despre…Sine. Căci El este Sama-
ritisul [Σαμαπείηηρ] [Lc. 10, 33] milostiv din această Evanghelie.
De ce îi vorbește despre Sine? Pentru că El e cu adevărat bun. Și El este Sama-

ritisul neamului omenesc, Străinul cel bun și milostiv, care a venit și ne-a iubit pe
noi până a murit pentru noi, pentru că El, Fiul Tatălui, a asumat firea noastră, și a
devenit ceea ce nu era, adică om, rămânând ceea ce era, adică Dumnezeu.
Fiindcă El a venit la noi tocmai pentru că…ne-a văzut robia și boala noastră, cau-
zate de păcatele noastre, și I s-a făcut milă de noi [Lc. 10, 33]. Și prin aceasta ne-a
arătat tuturor că Dumnezeu nu este indiferent față de viața și nevoile noastre.
Și dacă El nu este ipocrit și nici indiferent față de noi, dacă El nu S-a lenevit să
coboare la noi și nu este individualist, ci comunional, dorind mântuirea tuturor în
comuniunea Bisericii, înseamnă că lenea, indiferența, ipocrizia și individualismul
sunt patimi, sunt rele și nu lucruri bune ale oamenilor.
Iar viața și slujirea Bisericii confirmă acest lucru! Cum? Prin aceea că Biserica nu
este ipocrită când vorbește despre interiorul omului. Ea spune care e patimă și care
e virtute și nu laudă patima, ci o condamnă.
Pentru că patima, în sine, e un cancer. E o boală care ne omoară. Și oricât am

spune noi cuvinte „frumoase” despre curvie, furt, minciună, nesimțire, indiferență
etc., ele sunt lucruri rele și urâte.
Biserica nu e leneșă! Ea e mereu în slujire și în dăruire iubitoare față de oameni. Ea

îmbrățișează continuu oamenii și îi întărește în bine, în viața sfântă și curată. De
aceea nu poate promova nici indiferența față de om și nevoile lui, nici partizanatul
față de o ideologie sau de alta, nici individualismul discreționar, nici extremismul
revanșard, pentru că ea promovează pacea, unitatea și comuniunea.
Cum promovează Biserica pacea între oameni? Prin aceea că ea trăiește potrivit
poruncii iubirii față de oameni și a iertării față de cei care ne greșesc. Și cine e în
Biserică și își trăiește statutul de fiu al Bisericii, acela iubește unitatea Bisericii și
comuniunea ei. Căci noi ne adunăm cu toții la slujbă, participăm împreună la
Slujbele Bisericii și prin aceasta arătăm că suntem uniți și împreună-frați în slujirea
lui Dumnezeu.
Însă ce înseamnă ca cineva să lupte împotriva Bisericii, ca membru al Bisericii?

Înseamnă să vadă problema nu în el, ci în ceilalți. Și când considerăm că ceilalți
sunt „de vină” pentru neînțelegerile noastre, pentru lipsa noastră de sens, pentru
neîmplinirea noastră, deși suntem mădulare ale Bisericii, atunci nu mai căutăm
mântuirea noastră…ci păruta „îndreptare de sine”.
De ce nu ne mai căutăm mântuirea, când începem să fim ipocriți și căutăm să ne

îndreptățim pe noi înșine? Pentru că mântuirea e ontologică și nu lingvistică! Mân-
tuirea e ce devenim noi, în mod real, dacă împlinim poruncile lui Dumnezeu și nu
e…ceea ce ne prefacem noi că am fi.
Șarlatania ipocrită se crede „sfântă” fără să trăiască sfânt. Ea crede că pustiul de

vorbe poate înlocui faptele, viața plină de sfințenie. Însă nimic și nimeni nu poate
înlocui sfințenia dintr-un om! Dacă un om e sfânt, e sfânt nu pentru că vrem noi,
nu pentru că o spunem noi, nu pentru că o spun mulți, ci el e sfânt pentru că el tră-
iește cu Dumnezeu în sfințenie. Tot la fel, un om talentat, priceput la ceva anume, e
bun pentru că poate să facă anumite lucruri, adică să picteze, să scrie, să inventeze,
să construiască, și nu pentru că „îl lăudăm” noi sau „vrem” noi ca el să fie așa. El
este așa…pentru că este astfel. Și de aceea, minciuna nu are nici o consistență. Dar
munca, dăruirea, fapta bună au consistență, pentru că ele îi schimbă în bine pe oa-
meni.
Și de aceea și Samaritisul cel bun, care nu a fost indiferent ca preotul și ca levitisul

[λεςΐηηρ] [Lc. 10, 31- 32], văzându-l și făcându-I-se milă [Lc. 10, 33] de cel căzut
între tâlhari [λῃζηαῖρ πεπιέπεζεν] [Lc. 10, 30], apropiindu-Se [πποζελθὼν] [Lc. 10,
34] prin întruparea Lui, prin faptul că S-a făcut om ca noi, afară de păcat, „i-a legat
rănile lui [καηέδηζεν ηὰ ηπαύμαηα αὐηοῦ], turnând ulei și vin [ἐπισέων ἔλαιον καὶ
οἶνον]” [Lc. 10, 34, BYZ].
I-a legat rănile lui, ale omului păcătos, căzut între tâlharii de demoni, care l-au dez-
brăcat pe om de slava lui Dumnezeu și l-au rănit cu răni de moarte [Lc. 10, 30].
Pentru că Domnul a venit la umanitatea căzută în păcate multe, robită de demoni,
pentru ca să o scoată din lanțurile patimilor demonice și să o mântuiască.
Și El ne leagă rănile pe care ni le fac păcatele noastre, aidoma unui cuțit care ne
străpunge carnea și cele din noi. Căci dacă ne place ceva, în mod pervers, atunci ne
place să ne sinucidem lent prin păcatele noastre. Pe când Dumnezeu dorește con-
trariul acestui lucru: El dorește ca noi să fim vii, să fim sănătoși duhovnicește. De
aceea, ne leagă mereu rănile în Taina Sfintei Spovedanii, când noi ne spunem păca-
tele cu inimă îndurerată, iar El ne umple de har, ca un Preamilostiv.
Căci, fără iertarea Lui continuă, viața este un chin. Un chin greu de purtat. Dar prin
iertarea Lui, prin eliberarea Lui continuă, noi ne umplem de uleiul slavei Lui,
pentru că bem continuu vinul iubirii Lui.
Căci după ce ne umplem de uleiul Spovedaniei, bem vinul veseliei în Euharistie.

Pentru că El ne vindecă de bolile noastre sufletești și trupești prin iertarea Lui și
prin unirea cu El, Cel euharistic, Cel care Se dăruie pe Sine pentru ca noi să avem
viața Lui, viață dumnezeiască.
Însă Tainele vieții veșnice sunt în Biserică! În Biserica Lui și nu oriunde! Iar Bise-
rica, în Evanghelia de azi, este hanul sau ospătăria [πανδοσεῖον] [Lc. 10, 34, BYZ],
unde Domnul îl duce pe om și îi poartă de grijă [Lc. 10, 34]. Biserica e hotelul
mântuirii pentru toți cei osteniți de păcate și care au găsit mântuirea Lui sau
spitalul duhovnicesc în care ei sunt vindecați de patimile lor de către Domnul.
Pentru că lupta cu păcatul nu e de 3 ore sau 3 zile, ci e de-o viață. O viață întreagă
ne luptăm cu noi, pentru ca să nu mai păcătuim, și tot ne biruie păcatele când și
când.
Tocmai de aceea trebuie să stăm în spitalul Bisericii, dacă vrem să avem viață!
Trebuie să stăm aici, în hanul mântuirii, dacă vrem adevărata odihnă din partea
patimilor!
Căci aici, în Biserică, sunt cei doi dinari [δύοδηνάπια] ai vieții duhovnicești: Scrip-
tura și Tradiția Bisericii. Și noi nu putem să trăim fără una sau fără cealaltă, pentru
că ambele sunt un tot unitar. Dacă nu avem Scriptura, nu avem o mare parte din
revelația dumnezeiască, adică din ce ne-a spus Dumnezeu despre Sine și despre noi
și despre întreaga Lui creație. Iar dacă nu avem Tradiția, nu avem partea nespusă în
Scriptură și care a fost păstrată în Biserică, nu avem cultul Bisericii, nu avem Sfin-
ții și istoria Bisericii, adică viața și sfințenia Bisericii.
Dar dacă suntem în Biserica Lui, în Biserica Cincizecimii, atunci cei doi dinari ai
vieții sunt în mâna noastră și ei ne învață să ne mântuim. Dar și cei din Biserică se
cheltuie pentru mântuirea noastră și lor le va răsplăti Domnul când Se va întoarce
întru slava Lui [Lc. 10, 35], pentru ca să judece viii și morții.
Iar dacă ne cheltuim pentru oameni, dacă viața și resursele noastre sunt un dar pen-
tru viața oamenilor, atunci suntem ca Dumnezeu și Biserica Lui: primitori, iubitori,
îngăduitori, miloși, iertători, binefăcători ai oamenilor.
Și cine face bine oamenilor, se face tot mai bun interior, după cum, cel care mun-
cește tot mai mult, se experimentează tot mai mult în ceea ce face. Și dacă ne expe-
rimentăm în mai multe meserii și științe tocmai pentru ca să fim proprii oamenilor,
pentru ca să îi ajutăm și mai mult, atunci vom fi răsplătiți și mai mult de Stăpânul
și Domnul nostru.
Căci El știe motivul pentru care noi învățăm și muncim și ne dăruim. El știe că noi
învățăm, muncim și ne dăruim pentru El și nu de ochii lumii. Și El astfel ne și răs-
plătește: în adâncul nostru, cu mult har, pe care nu îl văd cei orbiți de slava deșartă.
Și când legiuitorul a fost constrâns, prin forța exemplului, ca să mărturisească ceea

ce știa deja, el a spus: aproapele lui a fost „cel care a făcut milă cu el [ὁ ποιήζαρ ηὸ
ἔλεορ μεη᾽ αὐηοῦ]” [Lc. 10, 37, BYZ].
Ceea ce înseamnă că a fi neom, a fi o răutate de om, un subom înseamnă a nu avea
milă de om.
Și Domnul ne trimite pe toți, în lume, ca să fim oameni de omenie [Lc. 10, 37]!
Pentru că El ne trimite să avem milă față de oameni, respect față de ei, recunoștință
față de ei, iubire față de ei.
Iar sfântul patriarh pomenit astăzi, înainte de începutul postului, adică Sfântul
Ioannis Hrisostomos, este exemplu de adevărat om, de om pentru oameni! Pentru
că el este un om al slujirii, al muncii, al dăruirii, al răbdării, al iertării, al teologiei.
El este…și nu a fost! Pentru că el, împreună cu toți Sfinții Lui, sunt vii la Domnul,
în Împărăția Sa, și sunt prea minunați în viața Bisericii și a întregii lumi.
El, Sfântul Ioannis Hrisostomos, prin prezența lui duhovnicească, prin Sfintele sale
moaște, prin cărțile sale, e mereu prietenul nostru cel prea bun. Pentru că a iubit
nespus prietenia și predica, cele două mari brațe ale omului duhovnicesc.
Căci ce înseamnă să fii capabili de o prietenie de conștiință, de o prietenie duhov-

nicească? Înseamnă să te dărui, cu sinceritate totală, celui care Îl caută pe Dumne-
zeu în viața și în experiența ta. Să te faci o cale spre Dumnezeu pentru cei care Îl
caută pe El.
Iar a predica mult și profund ce înseamnă? A iubi nespus oamenii! A avea grijă de
ei. A le dori aici binele duhovnicesc, cât și mântuirea veșnică.
Și pentru că a predicat adevărul, Sfântul Ioannis a suferit pentru adevăr. Pentru

adevărul pe care l-a mărturisit. De aceea a adormit ca mare patriarh și teolog al
Bisericii, dar și ca mărturisitor al Dumnezeului treimic, deși a murit în exil, pe 14
septembrie 407, la 58 de ani. A murit la Comana [Κόμανα]303, în Pontos
[Πόνηορ], în Turcia de azi, în apropiere de satul Gümenek, dar e pururea viu și ne
ajută nouă întru toate.
Iar dacă, în scurta sa viață, el, patriarhul Bisericii, Sfântul Ioannis, părintele nostru,
a făcut un efort ascetic și teologic uriaș, copleșitor, cu atât mai mult acum, când nu
are nevoie de avion sau de rachetă să călătorească, ci, duhovnicește, ajunge imediat
la noi, el lucrează la mântuirea întregii lumi și la zidirea continuă a Bisericii.
Și Biserica, deși, în trecut, a avut numeroase dumnezeiești Liturghii, scrise de di-

verși Sfinți părinți, a ales-o și o prețuiește în mod categoric pe a Sfântului Ioannis
Hrisostomos, pentru că, într-un an liturgic, Liturghia lui e cea mai slujită Liturghie
a Bisericii, din cele 4 pe care le mai păstrează în uz.
Ce ne spune întreaga viață de muncă, de slujire, de asceză, de oboseală continuă a

Sfântului Ioannis Hrisostomos, teologul? Că în ani puțini se pot face lucruri care să
uimească secole. Că asceza e cel mai serios și personalizant lucru al vieții noastre,
pentru că ea ne cizelează duhovnicește. Că scrisul teologic este o oboseală sfântă și
îndumnezeitoare nu numai pentru noi, ci pentru mulți, din multe secole. Că predica
e adevărata hrană a Bisericii și că ea are nevoie de luminarea și vederea lui
Dumnezeu și de o continuă curățire de patimi și instruire teologică, literară și
filosofică. Că predica are nevoie de cunoașterea reală a omului și a vieții lui și că
milostenia e cea care îndulcește oamenii, îi umple de bucurie sfântă. Și, în
definitiv, că viața ortodoxă e o mergere până la capăt cu Domnul slavei, o viață
responsabilă, o viață plină de conștiință.
De ce Sfântul Ioannis Hrisostomos nu a fost fanatic, extremist, nesupus, indi-

vidualist? Pentru că, pentru el, Biserica era cel mai sfânt și prețios lucru de pe fața
pământului și el a luptat toată viața pentru unitatea Bisericii. Tocmai de aceea,
când a fost nedreptățit, el s-a supus hotărârilor nedrepte. Și pentru că L-a lăsat pe
Dumnezeu ca să Își facă voia Lui întru el, nu persecutorii lui au învins…ci el, cel
care părea „învins”!
Iar Sfântul Ioannis nu era individualist, pentru că el se împărtășea de viața și de

învățătura Bisericii împreună cu toți ceilalți creștini. Predicile lui sunt o mărturie
vie a grijii, a iubirii, a responsabilității lui față de oameni, o părintească și continuă
povățuire spre viața veșnică.
Iar dacă vrem să îl urmăm pe patriarhul Bisericii, pe Ioannis cel cu gură de aur,
trebuie să Îl urmăm pe Întâiul și Cel mai înainte de veci Patriarh al Bisericii: pe
Hristos Domnul. Căci și Ioannis tot pe El L-a urmat, până la adormirea sa, când a
adormit spunând: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate [Δόξα ηῷ Θεῷ πάνηων
ἕνεκεν]!”. Adică și pentru bune și pentru rele. Și pentru ce i-a plăcut și pentru ce
nu i-a plăcut. Căci și noi trebuie să facem la fel: să Îi mulțumim Domnului pentru
tot ce trăim, dar să ne asumăm păcatele și patimile ca fiind doar ale noastre. Că nu
Dumnezeu ne-a învățat să păcătuim, ci noi am păcătuit, desconsiderând voia Lui.
Așadar, iubiții mei, începe postul Nașterii Domnului! Începe și avem multe dez-
legări la pește, pentru neputința noastră cea mare. Însă, cine poate și vrea sau nu
are toată ziua bani de pește poate posti și când e dezlegare la pește.
Căci dezlegările sunt pentru cei neputincioși și bolnavi. Dar pentru cei în putere și
cu exces de energie, postul calmează mintea, dar și trupul, și ne face să vedem
smerit lucrurile.
Vă doresc numai bine, multă sănătate și pace și să postim cu bucurie duhov-

nicească! Amin.
Pr. dr. Dorin Otavian Picioruș - Praedicationes vol 12

Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a 25 -a după Rusalii -
Samarineanul milostiv
Între multele virtuţi care trebuie să crească şi să aducă roade în sufletul fiecărui
creştin, prin puterea Sfântului Duh, plină de parfum şi de dulceaţă este virtutea care
este cea dintâi dintre virtuţi: iubirea. Este numită regina tuturor virtuţilor şi legă-
tura desăvârşită a desăvârşirii creştine. Această sfântă virtute poate avea ca obi-
ect pe Dumnezeu sau pe aproapele.
Să ne întoarcem cu gândul la pilda din Sfânta Evanghelie de la Luca, din duminica

de astăzi.
Un învăţător de lege, ascultând pe Domnul Iisus Hristos vorbind despre

mântuire, de Împărăţia Cerurilor şi de Viaţa veşnică, s-a apropiat de El cu
gândul ca să-L ispitească şi L-a întrebat: “Învăţătorule, ce voi face să moştenesc
viaţa de veci?” Răspunsul Mântuitorului a fost: “În Lege ce este scris? Cum
citeşti?” La aceasta, legiuitorul, cunoscător şi tâlcuitor al Legii celei vechi, a
răspuns: “În lege este scris: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. “Drept ai
răspuns”, îi zice Mântuitorul. “Fă aceasta şi vei fi viu”.
Dar legiuitorul, ca un fiu al veacului său, în care dispreţul şi ura pentru celelalte
popoare străine predominau, a pus Mântuitorului întrebarea: “Şi cine este aproa-
pele meu?” Atunci Mântuitorul îi răspunde prin una din cele mai frumoase, mai
înduioşătoare şi mai cunoscute pilde. Este vorba despre pilda Samarineanului
milostiv.
Pilda spune că “un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari,

care, după ce l-au dezbrăcat, l-au rănit lăsându-l aproape mort. Din întâmplare,
un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea, a
trecut şi un levit şi văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe
cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă; apropiindu-se, i-a legat rănile,
turnând pe ele untdelemn şi vin şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă
de oaspeţi şi i-a purtat de grijă. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei,
zicându-i: ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da înapoi” (Luca
10, 30-35).
Pilda este uşor de înţeles, dar cum Iisus este acela care întreabă pe învăţătorul de
lege: “care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între
tâlhari?”, răspunsul nu putea fi altul decât cel dat: “Cel care a avut milă de el”. Şi
Iisus i-a zis: “Mergi şi fă şi tu asemenea”. Este cuvântul cu care se încheie această
pildă, şi, desigur, cea mai bună şi mai potrivită aplicare a ei.
Tot Mântuitorul spune: “În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi
proorocii” (Mat. 22, 40), iar Sf. Evanghelist Marcu precizează că “mai mare decât
aceasta, nu este altă poruncă”.
De fapt, iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt una şi aceeaşi virtute,
fiindcă există un singur motiv pentru care îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele:
Dumnezeu.
Pe lângă iubirea cu care trebuie să iubim pe Dumnezeu, Mântuitorul ne porunceşte,

prin aceste cuvinte, să iubim pe aproapele nostru. Această iubire de aproapele,
Mântuitorul nu numai ne-o porunceşte, ci El însuşi ne-a dovedit-o prin pilda vieţii
Sale. Toţi apostolii au trăit în chip deosebit virtutea iubirii frăţeşti.
Sfântul Ioan era atât de mult stăpânit de focul iubirii acesteia, încât ajuns la
adânci bătrâneţi repeta aceste cuvinte ale Domnului Iisus: “Fraţilor, iubiţi-vă
unul cu altul” şi adăuga, asigurând pe cei pe care-i îndeamnă la iubire, că
această iubire frăţească e porunca Domnului şi împlinirea ei ajunge pentru
câştigarea fericirii veşnice.
Iubirea aproapelui e necesară ca şi iubirea lui Dumnezeu; nici nu poate exista una
fără cealaltă. De aceea, tot Sfântul Ioan adaugă: “Dacă zice cineva: iubesc pe
Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte
pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să-
L iubească” (I Ioan 4, 20).
Mântuitorul numeşte această iubire frăţească “Porunca Mea”, poruncă pe care

Mântuitorul o vrea împlinită cu atâta plinătate, încât să fie egală cu iubirea cu care
Hristos ne-a iubit pe noi: “Precum v-am iubit Eu”.
Noi, care suntem creştini şi purtăm prin botez numele lui Iisus Hristos, avem
datoria să practicăm virtutea iubirii frăţeşti.
Mântuitorul porunceşte să iubim şi pe duşmanii noştri: “Iubiţi pe duşmanii voştri”

(Luca 6, 27). Prin practicarea iubirii frăţeşti, faptele creştinului bun se deosebesc
de faptele tuturor celorlalţi semeni. Prin practicarea iubirii frăţeşti se cunoaşte
adevăratul ucenic al lui Iisus Hristos. Mântuitorul însuşi ne cere acest lucru când
zice: “întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea
dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 3, 35).
Sfântul apostol Pavel, când vorbeşte despre iubire, zice că, chiar dacă am avea
cele mai de seamă virtuţi şi cele mai mari merite, vom fi îndepărtaţi de la
fericirea cerească, pentru că lipsite de merit sunt toate virtuţile dacă nu sunt
însoţite de iubire. Stăpânit de dragostea lui Dumnezeu şi a semenilor, Sfântul
apostol Pavel a scris cel mai frumos imn al dragostei creştine, când zice: “De aş
grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am
aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele
toate le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi
munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de
aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea
îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se
laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu
se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură
de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjuieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată” (I Cor. 13, 1-8).
Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Mântuitorul a însemnat şi deosebit pe ucenicii

săi cu semnul iubirii, fiindcă iubirea frăţească e semnul deosebit al celor care îl
urmează pe Hristos.
Sfântul Ciprian zice că nu poate ajunge la împărăţia cerurilor acela care nu are
în inimă iubirea frăţească.
Fericitul Augustin zice că toată oboseala pe care o depunem pentru desăvârşirea

vieţii noastre, dacă nu ne iubim unul pe altul, este asemenea nisipului aruncat în
vânt, nimic nu ne foloseşte. Nici o virtute, oricare ar fi ea în afară de iubire, nu
poate constitui şi cuprinde valoarea necesară pentru câştigarea împărăţiei
cerurilor.
Fericitul Ieronim zice că poate fi cineva care uneori să se scuze că din pricina
slăbiciunii puterilor lui n-a putut posti, sau din cauza firii sale nervoase n-a
putut păzi virtutea răbdării, sau că nu poate săvârşi alte fapte bune, dar nimeni
nu se poate scuza că n-a putut deprinde virtutea iubirii frăţeşti. Ca să iubeşti nu-i
nevoie de muşchi puternici, nici de multă sănătate; chiar bolnav fiind sau istovit
de puteri poţi iubi.
Sfântul apostol Pavel zice că atunci când se afla în slăbiciuni, în defăimări, în

nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, atunci simţea puterea lui
Dumnezeu care-l întărea; atunci când se simţea slăbit de puteri, atunci se simţea
tare cu harul lui Dumnezeu, de aceea atunci se şi bucura în slăbiciunile lui, căci
Domnul i-a zis: “Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Cor. 12, 9-10).
Chiar din acest motiv Sfântul apostol Pavel se lăuda bucuros întru slăbiciunile sale,
ca să locuiască în el puterea lui Hristos.
Tineri sau bătrâni, tari sau slabi, sănătoşi sau bolnavi, oricum am fi, putem împlini
porunca cea mare a iubirii frăţeşti! Chiar dacă ne-am ruga lui Dumnezeu în fiecare
zi, dimineaţa şi seara, chiar dacă am lăuda pe Dumnezeu recitând în fiecare zi toate
rugăciunile pe care le ştim, chiar dacă am împărţi toate bunurile noastre celor
lipsiţi, nici una din aceste fapte nu valorează înaintea lui Dumnezeu atâta cât să ne
câştige împărăţia cerurilor, dacă nu vom avea în noi dragoste frăţească. Acolo unde
este iubire este pace în suflet, linişte şi siguranţă în mijlocul familiei şi al
neamurilor. Acolo unde nu există iubire nu există nici pace, nici siguranţă.
Ne putem întreba: De ce preotul şi levitul nu au fost mişcaţi de priveliştea omului

rănit şi prădat de tâlhari? Fiindcă legea care-i obliga la aceasta, ca slujitori ai
templului, nu cuprinsese îndeajuns fiinţa lor. Erau cunoscători ai legii, dar nu şi
plinitorii ei. Pe când Samarineanul, adică un om ce făcea parte dintr-un neam urât
de evrei, s-a oprit, i-a legat rănile, l-a dus pe rănit la o gazdă din apropiere, l-a
îngrijit o noapte întreagă, iar a doua zi plecând, a lăsat pe rănit în seama gazdei, cu
rugămintea de a avea grijă de el, şi făgăduind să restituie, la întoarcere, toate
cheltuielile, fără să se întrebe de ce neam sau religie este rănitul. De ce Sama-
rineanul are milă, se opreşte şi leagă rănile? Fiindcă sufletul lui, descătuşat de
ură împotriva celor de alt neam, se lăsase cuprins şi încălzit de iubire. Fapta bună
a izvorât din acest suflet întocmai precum aburul se ridică limpede şi cald din vasul
cu apă încălzită la foc.
Sfântul Vasile cel mare zice: “Domnul ne-a învăţat că trebuie să socotim
aproapele nostru pe fiecare om, pe cel care pătimeşte, pe cel care are nevoie de
ajutor”. Îndeosebi în cazuri de războaie, cataclisme naturale, foamete, boli etc. Nu
mai întreba cine este cel ce are nevoie de ajutorul tău, cum nici Samarineanul din
pildă n-a întrebat cine este cel căruia i-a salvat viaţa.
Dar pilda aceasta poate fi înţeleasă şi într-un sens mai înalt, duhovnicesc. Sfinţii
Părinţi spun
– că omul care coboară din Ierusalim în drum spre Ierihon închipuie făptura
omenească, omul, care, prin păcatul neascultării, a plecat din Ierusalimul
vieţii fericite, din rai, spre Ierihonul văii plângerii, spre pământul suferinţei
şi al chinurilor pricinuite de păcat.
– Tâlharii sunt diavolii care au dezbrăcat pe om de harurile dumnezeieşti cu
care Creatorul l-a împodobit.
– Cuvintele: “lăsându-l abia viu”, spun Sfinţii Părinţi, înseamnă că nu l-au
putut omorî pe om de tot. Trupul i-a devenit muritor, dar sufletul nu. S-a
stricat asemănarea cu Dumnezeu, dar a rămas în el chipul lui Dumnezeu,
chiar întunecat de păcat, însă în stare de a se îndrepta şi înnoi.
– Preotul (rabinul) şi levitul închipuiesc Legea şi proorocii, adică Vechiul
Testament, care deşi erau de la Dumnezeu, nu l-au putut mântui pe om din
păcatul strămoşesc, ci, cel mult, deşteptau în el conştiinţa păcătoşeniei
(Evrei 13-14), pregătindu-l pentru venirea lui Iisus Hristos.
– El este Samarineanul cel de sus, de alt neam, cel ce din milă şi iubire n-a
răbdat să vadă neamul omenesc muncit de Diavolul, ci a venit şi ne-a
mântuit prin jertfa Sa de pe cruce. Apoi, înviind din morţi, şi înălţându-se la
cer, a trimis pe Duhul Său cel sfânt în Biserica Sa, ca prin untdelemnul şi
vinul Sfintelor Taine, îndeosebi a Botezului şi Euharistiei să vindece rănile
pricinuite omului de tâlharii patimilor scornite de diavolul.
– Biserica este casa de oaspeţi la care Iisus a orânduit să fie duşi toţi cei ce
doresc să se mântuiască.
– Slujitorii ei sunt preoţii cei legitimi, urmaşi ai Sfinţilor Apostoli şi ai Sf.
Părinţi cărora le-a fost încredinţat darul, dreptul şi datoria de a îngriji pe
cei bolnavi cu sufletul şi cu trupul. “Mergând, învăţaţi toate neamurile, le-
a poruncit El Sfinţii Apostoli, botezându-le şi învăţându-le să păzească
toate cele ce v-am poruncit” (Mat. 28, 19). “Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi
ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, le-a mai
zis Iisus (Ioan 20, 22-24). Sunt cuvinte prin care Iisus a încredinţat
slujitorilor Săi după vremi grija mântuirii sufletelor în casa Sa de oaspeţi,
care este Biserica.
În lumina acestor tâlcuiri, ne putem da seama mai bine de rolul care revine
Bisericii şi slujitorilor ei, în lucrarea de mântuire a oamenilor, de pace şi apropiere
între oameni şi popoare.
Prin iubirea aproapelui, Iisus vrea să apropie pe cel bogat de cel lipsit, prin
iubire. El vrea să apropie pe cei de neamuri diferite de cei care sunt şi se
recunosc a fi fiii aceluiaşi Tată ceresc.
Ascultând această parabolă şi adâncind în gând fapta Samarineanului, este necesar

să ne întrebăm dacă noi, creştinii, după două milenii de propovăduire a învăţăturii
lui Hristos, ne-am ridicat cu ceva deasupra concepţiei strâmte, înguste a fariseilor,
cu privire la aproapele.
Mai ales astăzi, când strigătul celui ce suferă ne cheamă să-i privim faţa şi viaţa. Să
vedem că faţa lui este faţa noastră, chipul lui este chip de om. Este adevărat că din
cauza sărăciei este desfigurat, dar este chip de om în care bate cu putere o inimă şi
un cuget în care pâlpâie un licăr de raţiune, şi îşi cântăreşte acum toată
nenorocirea, îşi trăieşte toată durerea. Să privim cu grijă şi cu dragoste chipul şi
viaţa acestor oameni şi ne vom cutremura.
Lumea de astăzi este un nesfârşit drum dintre Ierusalim şi Ierihon, pe care zac cei
mai mulţi dintre semenii noştri, ca şi cel căzut între tâlhari, din Sfântul Evanghelie,
cu deosebirea că azi puţini se pleacă cu dragoste de frate asupra lor. De aceea se
zbate lumea noastră în mizerie, sărăcie şi întuneric, pentru că este lipsită de
samarineni milostivi.
Iată ce ne trebuie: inimă caldă de iubire ca să vindece, pe cât este posibil, rănile
şi durerile oamenilor. Fiecare dintre noi poate fi un samarinean milostiv şi astfel
să recunoască prin iubire pe aproapele său.
Să avem deci, pentru fiecare, untdelemnul iubirii de frate, ca să-i alinăm rănile
sufleteşti şi trupeşti: pentru cel amărât o vorbă de mângâiere; pentru cel sărac o
bucată de pâine; pentru cel neştiutor un sfat bun; pentru cel nenorocit o mână
de ajutor; pentru cel rătăcit un îndemn din inimă curată. Şi iată, aşa, îl vom
recunoaşte şi noi pe aproapele nostru prin dragoste, pentru care îl rugăm pe
Dumnezeu să ne-o dea cât mai îmbelşugată. Amin.
Părintele Iosif Trifa - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii - Pilda
samarineanului milostiv
Evanghelia pe care o tâlcuim acum închipuie întreaga istorie a neamului omenesc.

În chipul unui Samarinean milostiv şi bun a venit şi Iisus Hristos în lume,
tămăduind şi mântuind omenirea cea lovită de moarte prin păcatul strămoşesc. Şi
Hristos a venit după ce au trecut pe alături „preotul şi levitul“, adică după ce nici
Legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut
să-i dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească.
„Untdelemn şi vin“ a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus
Hristos „ne-a spălat cu Sângele Său păcatele noastre“ (Apoc. 1, 5).
Dar să luăm aminte! Iisus este şi astăzi Samarineanul cel Milostiv. O, iubite
cititorule, de câte ori şi astăzi ne ies în drumul vieţii tâlharii sufletului nostru:
păcatele şi ispitele care ne rănesc sufletul! Uită-te bine, cititorule, uită-te bine că
tu eşti omul cel rănit din chipul de mai sus. Păcatul te-a rănit, păcatul ţi-a dezbrăcat
sufletul de haine şi te-a lăsat „mai mort fiind“. Nu simţi tu acest lucru? De nu-l
simţi, apoi tu eşti un pierdut şi azi; mâine vei muri în păcatele tale. Dar, dacă,
cercetându-ţi starea ta sufletească, te vei simţi rănit de tâlharii păcatelor – şi
odată cu aceasta vei simţi şi o durere pentru rănile tale sufleteşti şi o dorinţă vie
care să-ţi umple ochii de lacrimi şi să-ţi deschidă gura să strigi: „Mântuitorule
Doamne, vino şi mă scoate, ridică-mă, Doamne“ – atunci să ştii, iubite cititorule,
că aproape de tine este mântuirea ta. Atunci să ştii că, în chipul samarineanului
din chipul de mai sus, şi asupra ta Se pleacă Domnul şi Mântuitorul Hristos cu
tămăduire şi mântuire sufletească.
O, ce Samarinean milostiv şi bun este nouă Domnul! Dar tocmai această bunătate
şi milostivire cere ca şi noi să fim cu milă şi iubire faţă de aproapele nostru.
„Mergi de fă şi tu asemenea“ – i-a zis Iisus legiuitorului; şi aşa ne zice şi nouă.
Fiecare creştin trebuie să fie, să se facă, mai ales în aceste vremuri grele, un
samarinean milostiv pentru durerile, lipsurile şi rănile sufleteşti şi trupeşti ale
aproapelui său. Dar, durere! Războiul şi vremurile grele de acum n-au făcut
samarineni, ci au umplut drumurile de gheşeftari. Doară niciodată n-au trecut
creştinii „pe alături“, pe lângă durerile semenilor, ca acei de astăzi. Lăcomia a
umplut lumea de „tâlhari“ speculanţi care dezbracă, din spatele săracilor, al
văduvelor şi al orfanilor, cămaşa, ca să facă un „câştig“ din lacrimile şi din
suferinţele lor.
Cititorule! Te-a rănit păcatul? Strigă-L pe Mântuitorul, căci numai El te poate

scăpa şi tămădui! Legea scrisă îţi arată numai păcatul, dar nu-l poate şterge, aşa
precum oglinda îţi arată că eşti murdar, dar nu te poate spăla. Strigă-L pe
Mântuitorul, zicând: „Doamne, iată, stau căzut în drumul vieţii. Tâlharii (ispitele
şi păcatele) mi-au ieşit în cale şi m-au rănit. Rănile mă dor şi nu este cine să le
lege. Puterea mi se scurge şi nu este cine să mă ridice. Fie-Ţi milă de mine,
Doamne! Iartă-mă, ridică-mă şi mă ia în «grija» Ta cea sfântă şi
mântuitoare!“…
Samarineanul milostiv în zilele noastre…
Un prieten întors din America mi-a povestit multe lucruri interesante. Între altele
îmi spunea că, mai ales de când s-au oprit băuturile, America s-a umplut de
societăţi creştine care se întrec în lucrul Domnului. Sunt societăţi care au deschis în
fiecare gară (staţie) câte o casă de adăpost pentru cei care se îmbolnăvesc pe trenuri
sau sunt nevoiaşi şi neajutoraţi (la noi se vor deschide câte două crâşme în fiecare
gară). Chiar şi pe trenuri sunt vagoane închiriate pentru rugăciune şi pentru cei
bolnavi şi flămânzi.
„Şi eu am fost scris într-o astfel de societate – îmi spunea prietenul. Societatea se
chema «Mila creştină», şi noi, membrii ei, făceam o adevărată vânătoare prin oraş
să găsim oameni bolnavi şi necăjiţi. Pe cei «vânaţi» nu-i lăsam din mână până nu-i
puneam pe picioare. Aveam şi o casă de adăpost şi ne susţineam din cotizaţii şi din
fel de fel de colecte. Pe mulţi i-am scăpat nu numai la viaţă, ci i-am adus şi la
credinţă şi, din oameni răi şi păgâniţi, am făcut creştini buni şi milostivi“…
Ei, şi de ce spun acest lucru aici? De aceea, pentru că creştinismul nostru de azi a
cam uitat Evanghelia samarineanului milostiv. O latură a creştinismului celui dintâi
a fost tocmai aceasta: grija şi îngrijirea de rănile trupeşti şi sufleteşti ale „fraţilor“.
Epistolele Apostolului Pavel sunt pline de „strângeri de ajutoare pentru fraţi“
(citiţi, spre pildă, II Corinteni capitolele 8 şi 9). Dar în zilele noastre a cam slăbit
această latură a vieţii creştineşti.
De când eram preot la sate mi-aduc aminte cu fior că am îngropat iarna, de sub un
pod, pe doi cerşetori care muriseră acolo, în mijlocul unui popor care avea
„fonduri“ mari în casa comunei şi în lada bisericii. Satele şi oraşele noastre sunt
pline de crâşme mari şi spaţioase, dar rar unde afli atare spital sau o casă (azil)
pentru bătrânii neputincioşi sau atare societate pentru împărţit milă şi ajutor
nevoiaşilor.
Să facem pe tot locul astfel de societăţi de milă creştină. Să nu uităm că sunt

oameni pe care cu nici o predică nu-i poţi aduce la Mântuitorul, ci numai cu pilda
samarineanului milostiv pusă în faptă. O, cum s-ar înmulţi numărul creştinilor
adevăraţi când în tot satul s-ar strânge la un loc o ceată de samarineni milostivi şi
ar începe a strânge şi împărţi ajutoare – trupeşti şi sufleteşti – celor bolnavi, celor
neputincioşi, orfanilor şi tuturor necăjiţilor şi năpăstuiţilor!
Dragă cititorule şi scumpă cititoare! În oraşul Iope era o uceniţă cu numele Tavita;
n-avea decât un ac; şi cu acest ac îşi umpluse viaţa de milosteniile ce le făcea,
îmbrăcând pe cei goi şi nevoiaşi (Fapte 9, 36). Să nu zici, dar, că tu n-ai cu ce
înfăptui pilda samarineanului milostiv!
(Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an)

Traian Dorz - Un singur Domn
A avea un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez înseamnă a

rămâne statornic pe temelia învăţăturii primite întâi, în credinţa auzită de la
început, cu Domnul, cu Iisusul cunoscut din prima zi când ai pus legământul
cutremurător şi neuitat al naşterii din nou, al cununiei tale cu El, la picioarele
Crucii Sale prin care ai fost iertat şi primit.
Nu există decât o singură credinţă: aceea pe care ai primit-o în clipa naşterii din
nou. Credinţa dintâi, credinţa vie şi puternică ce te-a înviat în clipa legământului
tău.
Trebuinţa unităţii frăţeşti este porunca cea mai mare şi datoria cea mai mare a
fiecăruia din noi. Unde este unitate între copiii lui Dumnezeu, ei sunt fericiţi cu El,
iar El este fericit cu ei. Unde nu este armonie între fraţi, nimic nu poate fi nici
plăcut, nici cald, nici frumos. Cea mai mare învăţătură este a-i îndruma pe oameni
să se iubească. Şi cea mai mare greutate este a-i ajuta să ajungă a fi una în toate,
prin această iubire. Cea mai sfântă şi grea luptă este lupta pe care o duc trimişii
Domnului spre a-i ţine pe oameni în unitatea duhului iubirii, într-o singură credinţă
şi într-un singur botez.
Toată lupta diavolului împotriva celor credincioşi a fost şi va fi mereu aceea de a-i
împărţi în cete şi partide, spre a avea mai multe credinţe şi mai multe botezuri,
fiecare credinţă nouă nimicind-o pe cea veche. Şi fiecare botez nou dispreţuindu-l
pe cel vechi. În felul acesta, credincioşii nu mai au nici un singur Domn. Iisus nu
mai este Unul şi Acelaşi pentru creştini şi Evanghelia nu mai este una şi aceeaşi
pentru toţi.
Împărţiţi în partide, în culte, în confesiuni şi în secte mai mari sau mai mici,
creştinii L-au împărţit pe Hristos, Singurul Domn, în tot atâtea părţi în câte partide
şi culte au putut rupe Trupul Lui Sfânt care este Biserica.
După ce, în anul 1054, Biserica creştină a fost ruptă în două mari facţiuni, cea de
Răsărit şi cea de Apus, în curând au început să se mai rupă şi în alte frânturi. În
cursul anilor de atunci, fărâmiţarea aceasta a continuat cu tot mai multă şi mai
vinovată nechibzuinţă, până când, azi, cămaşa Bisericii lui Hristos suferă sfâşiată
în peste două mii de confesiuni şi secte, care se luptă unele împotriva altora cu o
ură şi cu o sete de sânge în stare de orice nelegiuiri.
Niciodată până astăzi, de la facerea acestei lumi, nu s-a mai văzut aşa ceva. Mai
mult ca de orice alt cuvânt, satan a reuşit să-şi bată joc de acest sfânt verset al
Scripturii: o singură credinţă, un singur botez şi un singur Domn.
Vrăjmaşul unicei credinţe, al unicului botez şi al Unicului Domn a sfărâmat pentru

mulţi oameni în mii de cioburi nefolositoare aceste unice vase scumpe şi de preţ
ale lui Dumnezeu şi ale fiecăruia dintre noi.
La cei mai mulţi oameni vorbele frumoase întrec faptele bune; la cei mai puţini
oameni faptele bune întrec vorbele frumoase.
La cei mai mulţi credincioşi puterea duhovnicească le ajunge doar pentru predici şi
pentru cântări. Când trebuie să şi rodească faptele bune, ei nu mai au nici o putere.
Ei sunt ca şi o baterie slabă care nu-i bună decât pentru o sonerie care face zgomot.
Puterea lor nu ajunge pentru un bec care să lumineze.

Cu ce poate fi asemănat cel care are numai vorbe, dar nu are fapte? Cu un pom care
are numai frunze frumoase, dar are rădăcini scurte. El nu poate aduce nici un rod,
iar vântul îl smulge şi îl răstoarnă ca pe un scaiete uscat, toamna.
Dar acela ale cărui fapte bune întrec vorbele lui frumoase este ca un pom răsădit la
izvoarele de apă, cu ramuri rare, dar cu rădăcini adânci şi puternice; astfel că, chiar
dacă ar bate cele mai mari furtuni, pe el nu-l vor putea clinti din loc, fiindcă el este,
precum scrie Cuvântul, ca o casă zidită pe stâncă…
Dacă păstrezi până la moarte această credinţă, prin ea te vei mântui la sfârşitul
vieţii tale, după cum este scris: veţi dobândi ca sfârşit al credinţei voastre
mântuirea sufletelor voastre (I Pt 1, 9).
Şi, dacă păstrezi unic şi curat primul botez, el te va îndreptăţi totdeauna să-ţi
păstrezi, prin credinţă, moştenirea la care ai fost făcut părtaş prin el.
Numai avându-le curate şi unice pe acestea două, noi Îl vom avea cu adevărat şi pe
Domnul. Altfel, oricine le leapădă sau dispreţuieşte pe acelea două Îl pierde, o dată
cu ele, şi pe Domnul lor.
(Traian Dorz, din Hristos – Puterea Apostoliei)

Traian Dorz – Când ne-ai lăsat
Când ne-ai lăsat porunca milei

pentru de-aproapele sărman,
noi am simţit, Iisus, că Tu eşti
Acel duios Samaritean!
Căci, vai, şi noi eram odată

căzuţi tâlharilor cumpliţi,
strigând zadarnic după milă
zăceam uitaţi şi părăsiţi
Şi n-a fost nimeni să ne-ajute –

căci cine oare-ar fi putut
când sufletul zăcea-n pierzare
atât de-adânc şi greu căzut?
De n-ar fi fost a Ta iubire,

Preamilostiv Samaritean,
noi n-am fi-aflat nicicând odihna
din sfântul mântuirii han.
– O, dă-ne dragostea de semeni,

cu-a Ta blândeţe să-i iubim,
spre mântuirea tuturora
porunca milei s-o trăim!
Traian Dorz, Cântarea Anilor

Traian Dorz - Iisuse, când am fost căzut…
Iisuse, când am fost căzut

în mâini de sânge pline,
atâţia oameni au trecut,
şirag, pe lângă mine;
mulţi chiar cu jale mi-au vorbit
şi m-au privit cu jale,
dar, vai, nici unul n-a putut
din tină să mă scoale.
Nici unul nu s-a-nduioşat

să-mi şteargă plânsu-n gene,
Tu Singur Te-ai apropiat,
Milos Samaritene;
a mele răni adânci le-ai uns,
durerea să se-aline,
iar eu, la Pieptul Tău ascuns,
plângeam: „Rămâi cu mine…”
Căzut fusesem între spini

şi-n chinul cel mai mare,
spre cer, cu ochi de lacrimi plini,
cerşeam ajutorare;
din câţi atunci au auzit
a mele lungi suspine,
doar Tu, Iisus, Păstor Iubit,
Te-ai coborât la mine.
Pe braţe m-ai luat şi blând,
voios m-ai scos afară,
„Rămâi, am zis atunci plângând,
în viaţa mea amară,
căci eu sunt mielul rătăcit
prin lumea de păcate
şi Tu, Păstorul meu Iubit,
m-ai izbăvit de toate.”
Când toţi, cu ură-n ochi şi-n glas,

mă fugăreau întruna,
Tu Singur, Doamne, ai rămas
cu mine-ntotdeauna…
Rămâi pe veci, căci viaţa mea
legată e de Tine,
mă ia deplin în slujba Ta
şi fă ce vrei cu mine…
Traian Dorz - Dă-ţi mâna ta
Dă-ţi mâna ta celui căzut,

căci pentru asta ai crezut,
fii milostiv, cum ţi s-a spus,
- pentru Iisus, pentru Iisus!
Aşa ne vrea Hristos

pe orice credincios
şi numai cel ce face-aşa
ascultă voia Sa!
Dă-ţi haina ta celui sărac,

dă-ţi graiul tău celor ce tac,
dă-i locul tău celui supus
- pentru Iisus, pentru Iisus.
Dă-ţi sfatul celui rătăcit,

dă-ţi umbra celui ostenit,
dă-ţi crezul tău celui răpus
- pentru Iisus, pentru Iisus.
Dar mai întâi te dă mereu

pe tine-ntreg lui Dumnezeu,
acesta-i darul mai presus
- pentru Iisus, pentru Iisus!
Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XXV-a după Rusalii) - Mergi şi fă asemenea
Parabola Bunului Samaritean începe cu o întrebare teologică, “Ce să fac ca să

moştenesc viaţa de veci?” şi se termină cu o descriere a unei persoane acordând
prim ajutor cuiva aflat pe marginea şoselei. Începe cu cea mai importantă poruncă
creştină, “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta”, şi se încheie
cu achitarea notei de plată la hotel. Să privim mai îndeaproape această parabolă
numită de unii cea mai mare, de alţii a doua cea mai mare parabolă spusă vreodată
de Iisus.
Un avocat îl întreabă pe Iisus: “Cine este aproapele meu?”, iar ca răspuns primeşte
o povestioară. Un bărbat (nu se spune numele sau naţionalitatea) mergea de la
Ierusalim la Ierihon. A căzut pe mâna unor bandiţi care l-au jefuit, l-au bătut,
lăsându-l pe jumătate mort. Norocul lui că pe drum vine un preot, un evreu, om de
nădejde al templului, om al lui Dumnezeu, a cărui chemare sacră era să fie semen
fiecărei persoane. Şi totuşi, “văzându-l, a trecut pe alături”. Al doilea care a venit
a fost un levit. Şi el era om de la templu: cânta în cor. Dar totuşi, s-a uitat şi a
trecut mai departe. A treia persoană care a trecut pe acolo era un samaritean. Un
nimeni în ochii evreilor, care nu vroiau să aibă de-a face cu samaritenii. Pentru
evrei, “samaritean” era cel mai nedemn cuvânt ce putea fi folosit. Însemna “câine”
sau “diavol”. Vă amintiţi că atunci când Iisus i-a cerut femeii samaritene să îi dea
apă din fântâna lui Iacob, ea a fost atât de surprinsă încât a spus: “Cum Tu, care
eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samariteană?” (Ioan 4,9).
Pentru că evreii nu doreau să aibă legături cu samaritenii. Iisus a luat însă cuvântul
“samaritean”, care atunci era unul jignitor, şi l-a ridicat atât de sus, încât oricui i se
spune astăzi că este samaritean o ia ca pe un frumos compliment. Şi aceasta din
cauza parabolei lui Iisus. Ceea ce cei doi stâlpi ai templului nu au făcut, a făcut
samariteanul. Când l-a văzut pe rănit pe marginea drumului, a avut compasiune
faţă de el. S-a aplecat asupra lui, i-a alinat rănile, l-a pus pe măgarul său şi l-a dus
la un hotel. A făcut mult peste ceea ce ar fi trebuit să facă din obligaţie. A rămas cu
el toată noaptea. Dimineaţa următoare, înainte să plece, i-a dat casierului bani în
plus şi i-a spus: “Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi
voi da.” Practic samariteanul i-a dat un cec contabilului.
Ce spune cu adevărat Iisus
Prin această parabolă, Iisus spunea evreilor din acele vremuri: dacă un dispreţuit de
samaritean, al cărui nume este blestemat de voi, pe care nici măcar nu îl consideraţi
semen de-al vostru, şi care are o credinţă inferioară celei a voastre, dacă el nu a
ezitat să meargă şi să salveze un evreu aflat într-o situaţie dificilă, atunci cu atât
mai mult şi voi trebuie să faceţi aşa, voi, poporul ales de Dumnezeu; voi care aţi
experimentat iubirea lui Dumnezeu; voi care aveţi adevărata religie; cu atât mai
mult voi trebuie să fiţi dispuşi să traduceţi credinţa voastră în fapte de iubire.
Suntem ca preotul şi levitul
Şi totuşi Iisus prin această parabolă nu a vorbit doar evreilor, ci şi nouă, celor de
astăzi. Ce ne spune? Prima idee pe care Iisus doreşte să o înţelegem este că
majoritatea dintre noi nu suntem asemenea samariteanului; majoritatea suntem
ca preotul şi levitul. Suntem prea ocupaţi de noi înşine pentru a mai avea timp de
nevoile altora. Găsim mii de scuze pentru a nu ne implica. Trecem pe lângă
ceilalţi, ignorându-i. Dorim ca ceilalţi să fie pentru noi bunii samariteni, dar nu
noi lor. Suntem ca tânărul care a fost întrebat ce a înţeles din această parabolă. El a
răspuns: “Am învăţat că atunci când sunt într-un necaz, cineva trebuie să mă ajute
să ies din el.”
Păcatul omisiunii
Păcatul preotului şi levitului a fost păcatul omisiunii. Ei nu au făcut nimic atunci

când puteau face ceva. Nefăcând nimic, ei au lăsat bărbatul să moară. Nu este acest
cel mai subtil mod de a ucide? Nu despre acest păcat vorbea Domnul când spunea:
“Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă,
şi nu M-aţi cercetat”. Nu este oare cel mai groaznic păcat al nostru faţă de semenii
noştri: nu îi urâm, dar suntem indiferenţi, îi ignorăm!
Nu am tăiat gâtul nimănui

Nu am râvnit la aurul vecinului
Nu am jefuit nicicând vreo casă
Dar Doamne, ai milă de sufletul meu
Căci bântuit îmi este el mereu
De tot ce n-am făcut.
Religia pe stradă
A doua idee pe care ne-o transmite Iisus prin această parabolă este că religia nu
se practică doar în Biserică, ci şi pe stradă. Preotul şi levitul au redus religia la
îndatoririle lor din templu. Iisus ne aminteşte că suprema mărturie a practicării
religiei se vede tocmai pe stradă, locul unde ei au eşuat.
Un ateu a întrebat odată o tânăr băiat: “Dacă Dumnezeu este iubire, de ce nu îi
spune cuiva să îţi dea haine şi încălţări?” Băiatul s-a gândit puţin apoi a spus:
“Eu cred că Dumnezeu i-a spus cuiva, doar că acel cineva a uitat.”
Preotul şi levitul au uitat.
Răniţii sunt încă cu noi
A treia lecţie a parabolei este aceea că răniţii sunt încă cu noi. Nu sunt doar cei
răniţi fizic, ci şi cei răniţi de mizerie, de şomaj, de rasism, de exploatare.
O persoană s-a uitat la un moment dat la oamenii ce aşteptau la un semafor lumina

verde. În pestriţa mulţime a văzut un băiat neastâmpărat, o văduvă, o femeie ce
vrea să divorţeze, un bărbat bolnav incurabil, o fetiţă cu dureri de cap, un cuplu
căutând de unde să se împrumute… Aici sunt semenii tăi. Nu întotdeauna sunt
întinşi pe jos la marginea străzii. Semenul tău poate să umble, să conducă o
maşină, să alerge chiar, dar să fie rănit. Şi are nevoie de cineva care să fie
aproapele său.
Cine este aproapele meu?
Cine oare? Adesea ne întrebăm. Şi punem limite. “Acesta este aproapele meu”, ne
spunem, “pe când acesta nu este”. Pentru evrei, samaritenii nu erau aproapele. Dar
Iisus ne răspunde clar: oricine este aproapele meu. Oricine în nevoie. Oricine cu
care ne întâlnim întâmplător. Oricine, orice culoare ar avea pielea lui, orice
credinţă ar avea. Pentru vechii greci, orice străin era un “barbar”; pentru evrei,
orice străin era un “câine”; pentru mahomedani, orice străin era un “infidel”; dar
pentru Iisus, fiecare om, străin sau nu, prieten sau nu, era un frate. Aşa că în
loc să se întrebe “Cine este aproapele meu?”, creştinul se întreabă: “Cui pot eu să îi
fiu aproape?” Singurul criteriu de luat în seamă este: “Are el nevoie de un semen?”
Dacă are, atunci suntem delegaţi de Hristos să fim aproapele lui. Nu avem opţiune
– dacă dorim să rămânem poporul lui Dumnezeu.
Gordon Allport, psiholog de la Harvard, scria odată: “În Statele Unite la Americii –
probabil cea mai eterogenă şi mai complexă societate de pe pământ – există
numeroase condiţii pentru a se ajunge la conflicte de grup şi la prejudecăţi.” Dar
oare nu cumva Dumnezeu ne-a adus aici din toate părţile lumii pentru a ne oferi un
context ideal să învăţăm cine ne este aproapele?
“Cine este aproapele?”, a întrebat avocatul. El spera să rămână dificil să te decizi

exact cine îţi este aproapele. Spera ca termenul de “aproapele” să rămână obscur.
Dar spunându-i parabola samariteanului milostiv, Iisus l-a întrebat: “Care din
aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Iar el a zis:
“Cel care a făcut milă cu el.” Iată deci semenul tău: ORICE OM. ORIUNDE. ÎN
NEVOIE.
Vindecarea de rău
Dumnezeu nu a creat o lume rea sau o lume imperfectă. El a creat o lume care
iniţial era bună. Este omul cel care prin păcat, prin folosirea greşită a liberului său
arbitru, a ruinat lumea lui Dumnezeu. Omul a creat războiul. Omul este cel care
provoacă valurile de milioane de refugiaţi în fiecare an. Omul este cel care
poluează. Omul este cel care creează foame în lume prin distribuirea inegală a
bunurilor lumii. Omul este cel care l-a jefuit pe alt om pe drumul spre Ierihon, l-a
bătut şi l-a lăsat aproape mort. Parcă îl vedem pe Iisus arătând spre trupul mutilat
de pe marginea drumului şi spunând: “Iată drumul vieţii. Astfel de situaţii veţi găsi
mereu pe drumul vieţii. Aceştia sunt semenii voştri. Pe aceştia vă porunceşte
Dumnezeu să îi iubiţi.”
În această lume noi întâlnim suferinţă, durere şi rău. Nu că răul ar fi din dorinţa lui
Dumnezeu. Nu că El l-ar fi creat. Vrea să scape de rău la fel de mult ca şi noi. De
fapt, bunul samaritean din Evanghelia de astăzi este Dumnezeu însuşi. El a venit
în lume să distrugă răul, să anuleze păcatul care este sursa majoră a suferinţelor
noastre: “Duhul Domnului este peste Mine”, spune El la Luca 4,18, “pentru care
M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să
propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei
apăsaţi”. Iisus nu a trecut niciodată pe lângă cei de pe marginea drumului,
ignorându-i. El a mers acolo unde ştia că este suferinţă şi este nevoie de El. Când
Iair a venit la El şi i-a spus că fiica sa este pe moarte, Iisus s-a ridicat şi a mers.
Răspunsul la întrebarea: “De ce Dumnezeu s-a făcut om?” poate fi dat cu

cuvintele parabolei: a văzut, a avut compasiune şi a venit. Trupul neputincios,
mutilat, de la marginea drumului, este chiar al omenirii, pierdută în păcat şi
ameninţată de moarte. Gestul bunului samaritean este gestul lui Dumnezeu, care
prin Hristos se apleacă asupra noastră pentru a ne însănătoşi şi pentru a ne
elibera.
Iisus este încă bunul nostru samaritean.

Când suntem răniţi, El ne vindecă.
Când suntem căzuţi la pământ, El ne ridică.
Când suntem rătăciţi, El ne aduce înapoi acasă.
Asemenea samariteanului, El vine la noi atunci când toţi ceilalţi au trecut pe
lângă noi, ignorându-ne. Ne ia cu El, ne îngrijeşte rănile cu iubirea sa
tămăduitoare.
“Mergi şi fă şi tu asemenea”, îi spune Iisus avocatului după ce a ascultat povestea.

La fel ne spune şi nouă, astăzi. V-am fost aproapele. V-am arătat ce este aceea
iubire. V-am ridicat din condiţia voastră mizeră şi am făcut din voi oameni noi: v-
am dat parabola Bunului Samaritean pentru a vă arăta că este de neiertat ca un
creştin să “treacă pe partea cealaltă”, ignorând răniţii, înfometaţii şi nevoiaşii
acestei lumi. Bunul samaritean este încă cheia atunci când dorim rezolvarea
problemelor lumii.
Samaritenii moderni
Nu putem spune că astăzi nu ar mai fi samariteni. Există! Iar numărul lor nu

încetează să crească. Iată câţiva.
Un preot romano-catolic, închis într-un lagăr de concentrare nazist, s-a oferit să

moară în locul altui condamnat, pedepsit pentru că unul a evadat. Preotul a spus
comandantului că nu are familie, şi că vrea să ia locul bărbatului. Ceilalţi
prizonieri i-au spus: “Într-un loc ca Auschwitz, unde câteva sute de oameni mor
zilnic, nu s-a mai văzut ca cineva să îşi dea viaţa pentru altul. Aceasta ne face să
avem din nou încredere în rasa umană.”
***
Kagawa, unul dintre cei mai mari lideri religioşi din Japonia, a spus că
Dumnezeu l-a vizitat odată pe când era într-o colibă la marginea mării.
Japonezul era pe atunci tânăr, puternic lovit de tuberculoză, părăsit de semenii
săi. Dar într-o zi un misionar creştin a intrat în coliba lui cu medicamente şi
hrană. Kagawa povestea că după ce misionarul a plecat, el s-a întrebat: “De ce
un străin, nici măcar un japonez ca mine, s-a deranjat pentru mine?” Şi
singurul răspuns pe care l-a putut găsi a fost că Dumnezeu a venit la el, prin
acest necunoscut samaritean.
“Mergi şi fă şi tu asemenea.”
(Traducere: Oana Capan)

IPS Andrei Rymarenko - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XXV-a după Rusalii) - Samarineanul milostiv
“Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să

fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege?
Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din
toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău,
iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,25-27).
Să ne amintim, fraţilor şi surorilor, cum ne-a condus Biserica la acest pasaj din
naraţiunea evanghelică. Să ne amintim cum Iair, un prinţ evreu, a venit la Hristos.
Fiica sa era pe moarte şi el nu găsea ajutor nicăieri. Ea era pe moarte. Şi astfel el a
alergat la Hristos, a căzut la picioarele Sale şi i-a cerut ajutor. Ea era pe moarte –
singura lui fiică. Hristos a mers cu el şi Iair a mers alături de Hristos. Poate că nu a
fost un drum lung, dar în mintea lui Iair a fost drumul întregii lui vieţi. Ar fi trebuit
să fie lângă fiica sa care era pe moarte… dar a sperat. A sperat pentru că credea că
Hristos poate înfăptui ceva măreţ, poate înfăptui o vindecare pe care nimeni
altcineva nu o poate face.
Acelaşi lucru se întâmplă cu noi. Vine un anumit moment în care conştientizăm că

va exista o plecare, va exista un mormânt, o persoană va muri. Eu voi muri, şi după
mine, tu. Fiecare dintre noi trebuie să aştepte acest moment. Dar dacă sperăm în
Dumnezeu şi, asemenea lui Iair, ne agăţăm de haina lui Hristos şi nu ne îndepărtăm
de El în ciuda tuturor ispitelor, atunci fără îndoială vom ajunge… unde vom
ajunge? Ei bine, Evanghelia de astăzi ne spune unde prin întrebarea învăţătorului
de lege: “Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” Iată unde – la Viaţa Veşnică.
Acest moment ni-l revelează Evanghelia de astăzi. Cum să mergem? Cum să ne
ţinem de haina lui Hristos? Cum să nu dăm drumul acestei haine de-a lungul
întregului drum? Şi acest drum este lung, foarte lung. Este viaţa noastră. Aceasta
poate însemna ani, şi pentru unii dintre noi mulţi ani. Optzeci de ani pentru unii,
nouăzeci pentru alţii, şi poate chiar mai mult. Cât de multe pericole se află pe acest
drum lung, care ne pot îndepărta de haina lui Hristos! Furtuna ispitelor vuieşte
peste tot în jurul nostru. Să privim la viaţa noastră de familie. Influenţat de o
anumită orbire mintală, un soţ îşi abandonează familia. Datorită tensiunii nervoase
constante din familie, o soţie nu mai poate suporta şi face viaţa intolerabilă, şi aşa
mai departe. Şi în viaţa noastră publică, toate crizele politice; şi în viaţa noastră
civică, îngrozitoarele crime. O, Dumnezeule, unde putem merge? Tot ceea ce
trebuie să facem este, asemenea lui Iair, să ne agăţăm de Hristos, să ne ţinem de
haina Sa. Principalul este să nu îi dăm drumul. Trebuie să fim fermi.
Şi Evanghelia de astăzi ne spune secretul cum să fim fermi. Să fim un

samarinean milostiv peste tot, întotdeauna, şi cu toată lumea. Să ne examinăm
pe noi înşine. Suntem cu adevărat aşa? Au fost copii în jurul nostru – i-am învăţat
lucruri bune? Sau a venit la noi un om la limita distrugerii morale. L-am sprijinit în
lupta lui împotriva păcatului? L-am ajutat să iasă din această mlaştină care îl trăgea
la fund? Poate tot ce trebuia să facem era să întindem nu o mână, ci doar un deget,
şi ar fi fost salvat. Cât de mulţi au fost cei care aveau nevoie doar de un cuvânt de
încurajare, de puţină atenţie? Şi am fi putut să le dăm toate acestea. Dar le-am dat
oare, asemenea samarineanului milostiv? Dacă la toate aceste întrebări conştiinţa
noastră răspunde că nu, nu am ajutat – atunci da, suntem în pericolul de a fi smulşi
de lângă haina lui Hristos. Să ne grăbim să îndreptăm acest lucru. Doar
milostivirea ne poate păstra lângă Hristos.
Copiii noştri au aşa-numiţii “dinţi de lapte”, care cad singuri, şi în locul lor cresc
alţi dinţi – dinţi adevăraţi. În mod similar, noi avem o inimă. Dar este o inimă
slabă, de carne – una egoistă. Cu o astfel de inimă nu putem intra în Viaţa
Veşnică. Şi această inimă nu va “cădea” de la sine. Trebuie să o înlăturăm şi să
o înlocuim cu o inimă nouă – nu a noastră, ci a lui Hristos. De fiecare dată când
ne ajutăm aproapele şi facem un efort, e ca şi când am smulge o bucată din
inima noastră şi am da-o aproapelui. Şi în locul aceste bucăţi de inimă de carne,
păcătoasă, Domnul pune în noi o bucată similară din Inima Sa – Inima lui
Hristos.
Astfel, în timpul vieţii noastre ne schimbăm inima într-una nouă, una adevărată, în
Inima lui Hristos. Şi doar atunci se va deschide pentru noi Viaţa Veşnică. Atunci
nimeni nu ne va putea îndepărta de haina lui Hristos; şi vom primi lucrul despre
care învăţătorul de lege l-a întrebat pe Hristos – Viaţa Veşnică.
Pr. Leonardo Sapienza - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XXV-a după Rusalii) - Iubirea nu abandonează
“Cine este aproapele meu?”
Un faimos scriitor englez a spus: “Cel mai grav păcat împotriva semenilor noştri
nu este ura, ci indiferenţa. Aceasta este esenţa inumanităţii” (George Bernard
Shaw). La aceasta îmi vine să mă gândesc după ce am citit parabola
Samariteanului milostiv.
Răul cel mare nu l-au făcut bandiţii. Ci absenţa iubirii din cei ce au trecut pe acolo
după aceia! Vinovaţi de a fi făcut să tacă inima. Poate cu multe “raţiuni valide“.
Dar acele raţiuni (motive) valide, înaintea lui Dumnezeu, echivalează cu a greşi!
Indiferenţa este marele păcat, înstrăinarea celor buni. Câte delicte nu se întâmplă
astăzi, în plină zi,datorită indiferenţei generale!
În faţa acestei pagini din Evanghelie este uşor să împărţim oamenii în două
categorii.
Cei care merg înainte, şi cei care se opresc.

Aceia care merg pe drumul lor şi aceia care se ocupă de alţii.
Aceia care spun “nu mă priveşte pe mine”, şi cei care se simt responsabili,
de tot şi de toţi.
Aceia care nu vor să aibă greutăţi, şi aceia care se angajează ori de câte ori
există o durere sau o tragedie.
Aceia care nu fac rău nimănui, şi aceia care merg în întâmpinarea oricărei
necesităţi.
Aceia care trebuie să se ocupe mereu de lucruri foarte urgente şi
importante, şi cei care se ocupă de micile probleme cotidiane ale altora.
Dumnezeu stă deasupra tuturor şi observă. Noi în care categorie ne găsim? Ne
gândim doar că mântuirea noastră coincide cu mântuirea celorlalţi!
Nu există alibi. Nu ne putem sustrage angajamentelor iubirii. Nu putem să plasăm

responsabilităţile asupra… autorităţilor competente! “Mergi şi tu şi fă la fel.”
Iubirea nu abandonează niciodată omul pentru sine însuşi. Iubirea nu poate fi
intermitentă. Pretinde continuitate, fidelitate, compasiune. Se ajunge în mod
sigur la Dumnezeu numai oprindu-se alături de aproapele. Îl putem cunoaşte pe
Dumnezeu numai cunoscând mai întâi omul. Este mult mai dificil să-l iubim pe
aproapele care se vede, decât să nu-l iubim pe Dumnezeu care nu se vede. La fel
cum este mult mai uşor să te emoţionezi pentru copii subnutriţi ai Africii, decât să
mergi să vizitezi un părinte bătrân cazat într-un azil la zece minute de mers pe
jos…
Marea tentaţie a creştinului este aceea de a împlini gesturi eroice de altruism afară,
departe, şi de a avea în casă lipsă de atenţie, răceală, indiferenţă, lipsă de dialog cu
soţia, cu fiii… Există oameni care merg în Africa o lună într-un an pentru ai ajuta
pe copii care suferă, şi nu înţeleg că propria căsătorie este aproape pe butuci. Ne
apropiem de cei îndepărtaţi, şi îi neglijăm pe cei apropiaţi… Nu avem nevoie de
salvatori ai umanităţii, ci de iubire concretă. O iubire care ştie să se oprească. O
iubire care reuşeşte să… piardă timpul. Care are curajul să dea totul.
Spunea Sfântul Augustin: “Fiecare om este aproapele fiecărui om. Este un

necunoscut? Este un om! Este un duşman? Este un om! Dacă este un prieten să
rămână un prieten. Dacă este un duşman, să devină un prieten!”
(Traducere: Pr. Angelo Pop)

Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a
după Rusalii) - Duminica Bunului Samaritean
Dragii mei, am intrat în post, iar eu vă îndemn la spovadă, la curăţirea sufletului,

pentru ca primindu-L apoi pe Iisus în Împărtăşanie să fim mai buni şi mai atenţi
unii faţă de alţii.
Capitolul 10 al Evangheliei după Luca începe cu scena în care Iisus îi trimite pe cei
72 la predicare. Lucru ce ne învaţă că şi credincioşii trebuie să predice, dar sub
atenta îndrumare a preoţilor. Când cei 72 s-au întors la Iisus, s-au lăudat că au
putut scoate şi dracii. Iisus îi corectează şi-i îndeamnă să se bucure mai tare nu
pentru puterea primită, ci pentru că numele lor sunt scrise în Cer, adică să se
bucure de mântuirea lor. Imediat după, un învăţat al Legii Vechi se prezintă la Iisus
şi-l întreabă ce trebuie să facă pentru a se mântui. Iisus îi răspunde nu teoretic ci cu
o pildă practică. Îi spune despre negustorul care de la Ierusalim mergea la Ierihon
şi care a fost prins, tâlhărit şi bătut (lăsat pe jumătate mort). Pe lângă el au trecut
un Preot şi un Levit (adică un îngrijitor al Templului), dar au mers mai departe.
Apoi a trecut un străin, de alt neam, pe deasupra considerat şi duşman, dar căruia
i s-a făcut milă şi l-a îngrijit… Iisus întreabă: care din cei trei este aproapele?
Învăţatul Legii răspunde că ultimul. Iisus îi zice: du-te şi tu şi fă la fel adică, du şi
la alţii mila lui Dumnezeu.
Iată că prin oameni mila şi ajutorul lui Dumnezeu ajung şi la cei mai necăjiţi.
Parcă Iisus i-ar spune învăţatului: mergi şi tu şi fă la fel ca şi samariteanul.
Credinţa este fapte, nu teorie. Noi, creştinii, trebuie să dăm fraţilor noştri ceea ce
de la Domnul am primit: iertarea, mila, bunătatea; adică să ne facem “aproapele”
celor bătuţi, jefuiţi, necăjiţi.
Preoţii au trecut mai departe: ei se întorceau de la Ierusalim, adică de la rugăciune.
Dacă s-ar fi atins de sânge, după mentalitatea de atunci, s-ar fi spurcat. Ei au ales
să ţină “legea” şi să meargă mai departe. Iisus corectează: legea absolută este doar
cea lăsată de Domnul. Iar legile oamenilor care sunt împotriva altor oameni sunt
false şi nici o lege nu trebuie să ne împiedice să ajutăm pe cei nevoiaşi. Omul,
copil al Domnului este mai important, este deasupra oricărei legi pământeşti.
Astăzi câte legi se fac în defavoarea celor mulţi?
I s-a făcut milă: este o expresie atribuită doar lui Dumnezeu, (şi părinţilor care trec
prin suferinţă cu copiii lor şi fac tot posibilul să-i scape de rele), adică este
sentimentul celor care văd şi participă din tot sufletul la necazul celor dragi pentru
a-i ajuta. Acest sentiment de milă ni se cere şi nouă să-l avem faţă de toţi oamenii,
şi faţă de străini sau duşmani, după modelul samariteanului. Notam că acelui
oropsit, samariteanul i-a dedicat timp (s-a lăsat pe el) şi l-a ajutat gratis (fără
profit). La urma urmei, oare samariteanul nu este însuşi Iisus care a venit la noi
să ne vindece de rănile păcatului ce ne-a lăsat pe jumătate morţi? Oare El nu ne-
a mântuit gratis, oare nu continuă să aibă răbdare cu noi?… Toate astea le-a
făcut din iubire. El din cer a văzut mizeria noastră, a auzit strigătul nostru şi a
coborât să ne elibereze. După modelul lui Iisus, iubirea sau grija de cei slabi este
o datorie a noastră a tuturor. Iubirea nu este o invenţie omenească, ci o poruncă
dumnezeiască: El a pus această poruncă în inimile tuturor, pentru ca s-o
practicăm.
Unuia căruia i s-a furat tot ce avea e greu de ştiut dacă era sărac ori bogat, cu alte
cuvinte Iisus crede că toţi avem nevoie să fim ajutaţi, indiferent de religie, naţie,
clasa socială. Iubirea apropie omul de om.
Interesant că “aproapele” nu este cel jefuit şi bătut, ci samariteanul, adică cel care
s-a preocupat şi a făcut ceva pentru fraţii săi. A ajuta concret, gratuit şi dezinteresat
pe cineva înseamnă a fi aproapele lui. Aşa se intră în Rai. Oare avem acest
sentiment de milă şi ajutor pentru cei de lângă noi? Oare vrem să intrăm în Rai?
Întrebarea nu este ce fac alţii pentru mine, ci ce fac eu pentru alţii? Omul care
iubeşte nu se pune la centru, ci îi pune pe alţii! Dacă nu fac aşa, trădez o lege şi o
poruncă dumnezeiască.
Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XXV-a după Rusalii) - Pentru moştenirea vieţii de veci
“Învăţătorule, ce voi face ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca X, 28)
Sortit, prin însăşi întocmirea fiinţei sale, să vieţuiască şi să-şi desfăşoare activitatea
pe două planuri – material şi spiritual – , pentru a-ţi împlini menirea supranaturală,
care este slujirea Creatorului său aici, pe pământ, şi unirea cu El aici şi în veşnicie,
omul, în mod firesc, trebuie să-şi împartă gândurile şi îndeletnicirile între ce este
trecător şi ce este netrecător, fără însă a se lăsa absorbit şi înrobit de cele
pământeşti şi neuitând de singurul lucru necesar: mântuirea. “Ce va folosi
omului dacă va dobândi lumea întreagă, iar sufletul şi-l va pierde” (Matei XVI,
26). În goana nesăbuită după tot ce poate spori bunăstarea, confortul şi iluzia
fericirii, omul zilelor noastre a pierdut sensul adevărat al vieţii, al rostului său în
lume, devenind o păpuşă în jocul instinctelor primare şi o rotiţă în angrenajul
proceselor tehnologice. Iar dacă în clipele de răgaz la poarta sufletului îi bate vreo
întrebare cu privire la ce va fi cu el după moarte, el evită să răspundă, să stea de
vorbă, măcar câteva clipe, cu conştiinţa sa în faţa lui Dumnezeu. Întrebarea,
“Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” i se pare demodată,
anacronică.
Or, se pare că nu acesta este cazul cu acel învăţător al Legii despre care este vorba
în fragmentul evanghelic citit astăzi. Deşi i se adresează lui Iisus cu gândul ascuns
de a-i pune la încercare priceperea în tălmăcirea Legii lui Moise, era totuşi
preocupat de mântuirea sufletului propriu; nu numai teoretic, ci şi practic.
“Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” El nu îl întreabă
pe Iisus ce trebuie să facă un oarecare, ci el ce trebuie să facă pentru a se mântui.
Ca om al legii, cunoştea destul de bine Thora, Legea lui Moise, dar, acum, el voia
o confirmare chiar din gura Aceluia care îşi demonstrase autoritatea prin atâtea
minuni. Mântuitorul, trimiţându-l tot la aceeaşi Lege, îl întreabă: “În Lege ce este
scris, cum citeşti?” – “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din
tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca
pe tine însuţi”. – “Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu” – îi spune Iisus. Şi,
fiindcă omul nostru voia să ştie cine este aproapele, în concepţia lui Iisus –
deoarece se ştie că evreii iubeau numai pe cei din neamul lor -, Iisus îi răspunde
prin parabola Samarineanului milostiv, binecunoscută tuturor. Din aceasta reiese
că orice om ajuns la necaz, indiferent de neam sau religie, cunoscut sau
necunoscut, prieten ori duşman, este aproapele nostru şi trebuie ajutat,
deoarece, în virtutea jertfei de pe Cruce, el a devenit fratele nostru în Hristos –
fratele nostru mai mare -, care pentru toţi a murit şi care la judecata de obşte ne
va judeca după măsura în care L-am ajutat pe El în persoana celor năpăstuiţi,
cu care El se identifică.
Această parabolă are, însă, pe lângă înţelesul moral, şi un înţeles dogmatic. Ea

exprimă, într-un mod simbolic, neţărmurita iubire a lui Dumnezeu faţă de noi,
arătată prin lucrarea de răscumpărare a Fiului Său.
– Ierusalimul din parabolă simbolizează Edenul, paradisul pământesc;

– omul căzut între tâlhari este Adam căzut în păcat;
– dezbrăcarea simbolizează despuierea lui de haina imaculată a harului
sfinţitor, adică de privilegiul supranatural al vieţii divine dăruite în clipa
creării lui;
– rănirea celui căzut între tâlhari simbolizează celelalte urmări ale păcatului
originar, adică: întunecarea minţii, slăbirea voinţei, dezlănţuirea poftelor
trupeşti, bolile, suferinţele de tot felul şi moartea trupească.
– Preotul simbolizează legea naturală de dinaintea lui Moise,
– iar levitul, Legea lui Moise, adică a Testamentului Vechi, ambele legi
neputând să-l vindece pe om de rănile păcatului, adică să-l mântuiască.
A fost necesar să vină Mântuitorul, simbolizat prin samarineanul milostiv, care,

coborât din sânul Tatălui, S-a întrupat, S-a aplecat asupra rănilor omenirii, a
turnat peste ele untdelemnul harului sfinţitor din Sfintele Taine, izvorâte din
coasta Sa străpunsă pe Cruce, apoi, pe omul astfel răscumpărat l-a încredinţat
Casei de oaspeţi (Bisericii), cu porunca de a-i purta de grijă, iar la plecare (la
înălţarea Sa la Cer), Mântuitorul a promis că îi va răsplăti la întoarcere, adică la
judecata universală.
Oricum am lua această parabolă, fie în înţelesul ei literal, adică aşa cum sună, fie în
înţelesul ei metaforic, simbolic, ea rămâne pentru noi modelul adevăratei iubiri
creştineşti faţă de aproapele. Numai practicarea iubirii oglindită în pilda lui Iisus ne
dă dreptul să ne numim fraţi ai Săi şi fii ai Tatălui ceresc, numai ea ne uneşte cu
Dumnezeu, aici şi în veşnicie. “Cel ce nu iubeşte, nu cunoaşte pe Dumnezeu, căci
Dumnezeu este iubire (…). Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire,
rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el (…). Şi această poruncă am primit-o de
la Dumnezeu; cel ce Îl iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său” (I
Ioan IV, 8, 16 şi 21). Iată de ce Sfântul Pavel, pătruns de necesitatea şi sublimitatea
iubirii, îi închină acesteia, în cap. 13 din întâia sa Epistolă către Corinteni, acel
neîntrecut imn, monument al literaturii universale: “De aş grăi limbile omeneşti şi
îngereşti, iar dragoste nu am, m-am făcut ca o aramă sunătoare şi chimval
răsunător. Şi de aş avea profeţie şi de aş şti toate tainele şi toată ştiinţa, şi de aş
avea toată credinţa, încât să mut munţii, iar dragoste nu am, nu sunt nimic. Şi de
mi-aş împărţi toată averea şi mi-aş da trupul să fie ars, iar dragoste nu am, nu
am nici un folos”. Şi Apostolul continuă, înşirând calităţile iubirii: “Dragostea
îndelung rabdă, se milostiveşte, nu pizmuieşte, nu se îndărătniceşte, nu se poartă
cu necuviinţă, nu caută la ale sale, nu se trufeşte, nu se întărâtă, nu gândeşte
răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le acoperă, toate
le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu încetează”
(I Corinteni XIII, 1-8). Da, iubirea nu piere niciodată; ea este singura virtute
teologală care ne va însoţi în veşnicie. Acolo nu vom mai avea nevoie de credinţă,
deoarece Îl vom vedea pe Dumnezeu faţă la faţă; nu vom avea nevoie nici de
speranţă, căci, posedându-L, în El vom avea toată fericirea după care am însetat pe
pământ.
Şi acum, după tot ce ştim despre iubire, mai avem oare nevoie să-L întrebăm pe
Iisus, ca acel învăţător al Legii, ce trebuie să facem ca să moştenim viaţa veşnică?
Fără îndoială, nu, căci ştim, ci mai degrabă să ne întrebăm pe noi înşine, nu ce
trebuie să facem, ci oare ce am făcut din ceea ce ştim că trebuia să facem; ceea
ce gândesc, vorbesc ori fac în fiecare zi, în orice împrejurare, corespunde
poruncii supreme a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de omul de lângă mine?
Cum stau cu milostenia faţă de semenul meu, cu faptele milei trupeşti şi ale celei
sufleteşti? La temelia vieţii mele creştineşti stau acestea, ori mai degrabă
neîndurarea, aversiunea, intoleranţa, duritatea inimii, judecăţi aspre la adresa
aproapelui ori chiar denigrarea şi calomnia? Şi, fiindcă Bisericii surori îi place să
vorbească despre iubirea frăţească, fie-mi permis să-i adresez o întrebare: În ce
priveşte atitudinea faţă de Biserica greco-catolică, cu care din cei trei din
evanghelie se identifică? Cu preotul ori cu levitul? Nici măcar cu unul din ei. Ce-i
drept, aceştia au trecut nepăsători pe lângă cel năpăstuit, dar nu ei l-au jefuit şi
maltratat. Or, Biserica – zisă soră – nu numai că nu a sărit în ajutorul surorii sale
năpăstuite, ci ea însăşi s-a făcut complice în martirizarea ei, întinzând braţului
regimului criminal şi ateu ciocanul şi piroanele, ca s-o răstignească. Mai mult,
acum, după mai bine de zece luni (Predica a fost rostită la data de 10 octombrie
1990, în Piaţa Libertăţii, actualmente Piaţa Unirii din Cluj-Napoca) de când, în
baza legii, nu numai a bunului simţ, trebuia să-i panseze rănile ţinute deschise 42
de ani, să-i restituie bunurile răpite şi să repare daunele materiale şi morale
pricinuite, refuză să-şi împlinească această obligaţie de elementară justiţie,
uitându-se nepăsătoare la sora despuiată de tot ce avusese, izgonită din propria-i
casă şi nevoită să-şi celebreze slujbele sub cerul liber, înfruntând intemperiile, şi
suportând în continuare calomniile. Este, aceasta, iubire?
Poate vorbi de iubire un ierarh ortodox care îşi anunţă instalarea într-o catedrală
zidită de greco-catolici şi în care niciodată nu a păşit picior de episcop ortodox?
Este, aceasta, iubire? Poţi spune că iubeşti când încalci adevărul şi dreptatea?
Fericitul Augustin, venerat şi de Biserica soră, o spune răspicat: “Nu se iartă

păcatul până nu se restituie lucrul furat”. Şi, atunci, Biserică soră, cu ce inimă
celebrezi Sfânta Liturghie, Taina prin excelenţă a iubirii şi unirii dintre creştini?
Numai restituind în prealabil ce nu-ţi aparţine vei putea înţelege chemarea
Apostolului, adresată Efesenilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, în secvenţa
citită azi: “Drept aceea, rogu-vă, eu legatul pentru Domnul, să umblaţi cu
smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unul altuia cu
dragoste, silindu-vă a păzi unirea duhului prin legătura păcii. Un trup, un spirit,
precum şi sunteţi chemaţi la o singură nădejde” (Efeseni IV, 1-4). Nădejdea
chemării la mântuire prin iubire. Căci să nu uităm, în amurgul vieţii, Iubirea va
judeca lumea. Pe mine, pe fiecare, deci şi pe tine, Biserică soră. Ce vei răspunde?
Învăţătorule, ce trebuie să fac pentru a moşteni viaţa de veci?
Pr. Vasile Rob - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a
după Rusalii)
Evanghelia de astăzi ne prezintă momentul ispitiri lui Iisus de către un învăţător al

legii lui Moise şi răspunsul pe care Iisus i l-a dat acestuia la întrebarea adresată.
După ce iudeul enumeră prima şi a doua poruncă din Tablele Legii, Iisus îi spune:
“Fă şi tu la fel şi vei fi viu.” Dar, pentru că învăţatul legii vroia să vadă, în
concepţia lui Iisus, cine este aproapele nostru, îl întreabă direct, la care Iisus
răspunde prin Parabola Samarineanului milostiv din care reiese că, orice om ajuns
la necaz, indiferent de neam sau religie, cunoscut sau necunoscut, prieten ori
duşman, este aproapele nostru şi trebuie ajutat pentru că, în virtutea Jertfei pe
Cruce, el a devenit fratele nostru.
Dar, din nefericire, mulţi creştini nu înţeleg această parabolă şi spun că dacă un
preot face aşa ceva, ce să mai spui de un om oarecare. De aceea, cu harul lui
Dumnezeu, voi încerca să o explic:
Omul căzut între tâlhari este Adam, împreună cu tot neamul omenesc.
Ierusalimul este Raiul, fericirea veşnică.
Ierihonul este această lume pământească.
Aşadar, pentru neascultare, Adam şi Eva au fost scoşi din Rai (din fericire)
şi trimişi (coborât) în această lume, între tâlharii şi demonii acestei lumi.
Acestea sunt cei care l-au dezbrăcat pe Avraam şi odată cu el pe toţi
oamenii din fericirea Raiului, creându-i răni şi trăgându-l în păcate grele.
Preotul care a trecut pe lângă cel bătut şi rănit este preotul Vechiului
Testament, care nu a putut să-l ajute deoarece nu avea har. Pentru că,
Harul şi Adevărul au fost aduse în lume de Iisus Hristos.
Levitul îi reprezintă pe proroocii Vechiului Testament care, cu toate că au
îndrumat poporul ales spre fapte bune, nu au fost ascultaţi. Nu au fost luaţi
în seamă de semeni lor.
Samarineanul este însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, care s-a aplecat peste
rănile omeniri, turnând peste ele untdelemnul harului sfinţitor izvorât din
coasta sa, străpunsă pe cruce, după care l-a încredinţat “casei de oaspeţi”,
adică Bisericii, mireasa sa, ca să-i poarte de grijă până la întoarcerea sa la
judecata de apoi.
Astfel că, oricum ai lua această parabolă, fie în înţelesul ei literar, fie în cel
metaforic, ea rămâne pentru om, modelul adevăratei iubiri creştineşti, faţă de
aproapele. Deoarece, cel ce îl iubeşte pe Dumnezeu, îl iubeşte şi pe aproapele său
indiferent în ce stadiu al relaţiilor sale este cu acesta: prieten, rudă sau duşman.
Întreg Noul Testament, de la un capăt la altul, este dragoste şi iubire. Este

dragostea şi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi îndemn de iubire între
creştini.
Această parabolă ne îndeamnă să împletim mila cu iubirea pentru că, fiecare dintre
noi am întâlnit în viaţa oameni bătuţi sau loviţi de soartă, chinuiţi trupeşte sau
sufleteşte, să întindem mâinile şi să-i ajutăm. Dar noi, din nefericire, nu ne ridicăm
la nivelul dezideratului cerut de Iisus, pentru că:
1. Suntem prea ocupaţi de noi înşine pentru a mai avea timp şi de aproapele nostru.
Dorim ca, ceilalţi, să fie buni samarineni pentru noi nu şi noi, la rândul nostru,
pentru ei;
2. Religia trebuie practicată nu numai în Biserică – unde oricum se face – dar şi
înafara ei, pe stradă;
3. “Răniţii” sunt printre noi, alăturea de noi, în mijlocul societăţi; poate conduce
chiar o maşină de lux (!), etc.;
4. Aproapele nostru trebuie să fie, aşadar,: orice om, oriunde şi atunci când are
nevoie.
Dumnezeu nu a creeat răul în lume. El a creeat lumea şi pe om. Răul a fost creeat
de om. În ce fel ?
a. omul a creeat războaiele;
b. omul poluează aerul şi distruge pământul;
c. distribuie inegal lucrurile materiale din lume;
d. omul creează şi întreţine păcatul în lume.
Dumnezeu a venit în lume să ordoneze lumea, să arate răutatea păcatului şi să îl
distrugă. El, nu a trecut niciodată pe lângă cel bolnav, necăjit sau nevoiaş fără a-l
ajuta (vezi vindecările din Biblie).
Cei doi dinari pe care, Samarineanul Milostiv (Dumnezeu) i-a dat gazdei de la
han sunt cele două căi prin care omul se poate mântui:
1. căinţa;
2. postul şi rugăciunea care constituie primul dinar ;
Al doilea dinar reprezintă sentimentele pe care preotul le împarte celor ce vin să le

primească sau celor care le cer.
Bernard Saw spunea; “Cel mai grav păcat împotriva semenului nostru nu este ura,
ci indiferenţa!” Ca urmare, în această parabolă, răul cel mai mare nu l-au făcut cei
care l-au bătut şi jefuit pe omul din Evanghelie, ci absenţa iubirii celor ce au trecut
pe acolo.
Constatăm că marea tentaţie a creştinului de astăzi este aceea de a împlini gesturi

eroice prin care să fie văzut şi adulat şi nu cele de iubire permanentă şi nefăcute
public, exprimate atât spre aproapele nostru, cât şi spre cei din casa noastră.
Deoarece există oameni care în dorinţa lor de a fi văzuţi şi lăudaţi sunt în stare a
face mari sacrificii, dar nu vede că propria lui casă este pe cale de a se distruge.
Amin.
Pr. Vasile Florea - Duminica a VIII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXV-a
după Rusalii) - Samarineanul milostiv
Iubiţi credincioşi, în această duminică biserica ne propune această parabolă a

samarineanului milostiv. Am citit şi auzit atât de des această parabolă, încât o
cunoaştem foarte bine. Eu propun ca astăzi să reflectăm asupra acestei parabole din
perspectiva victimei, adică a celui căzut între tâlhari. Desigur că învăţătura pe care
trebuie să o desprindem din această parabolă este a relaţiei umane de solidaritate şi
sprijin faţă de semenii noştri. Această învăţătură se desprinde din întrebarea pe care
o pune Iisus: “Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut
între tâlhari?”(Luca 10,36).
Dar revenind la perspectiva pe care am propus-o oare cum s-a simţit cel care a
căzut între tâlhari? Evanghelia ne spune “că un om a căzut între tâlhari” (Luca
10,30). De ce tocmai el? Probabil că aceasta era şi întrebarea pe care şi-o punea el
zăcând. După ce a fost tâlhărit acest om rămâne pe jumătate mort. Toate oasele îl
dureau, iar rănile îi sângerau. O stare pe care nimeni nu şi-o doreşte. Pe de altă
parte însă omul se putea simţi norocos. Chiar dacă era rănit şi i se furase banii, cel
puţin el a rămas în viaţă. Evanghelia ne spune că un preot şi un levit l-au văzut pe
acesta şi starea în care el s-au aflat dar au trecut mai departe. Nu ştim dacă victima
i-a observat, dacă ea le-a observat indiferenţa. Oricum în cazul în care el a observat
acest lucru, indiferenţa se vindecă mai greu decât rănile trupeşti. Până la urmă a
fost salvat, dar dacă nu ar fi intervenit samarineanul ar fi rămas cu frustrarea că ar
fi putut fi salvat, dar nu s-a găsit nimeni interesat să o facă.
În cele din urmă apare samarineanul, un om care se opreşte să vadă ce se poate

face, cu ce ar putea el să-l ajute pe cel tâlhărit. Iarăşi nu putem şti dacă victima l-a
catalogat imediat pe samarinean ca fiind străin sau dacă s-a gândit că acesta este
omul care îl ajută. Oricum victima şi-a dat imediat seama că omul acesta îl ajută. Şi
nu numai acolo ci şi după aceea se îngrijeşte de soarta lui prin intermediul gazdei
casei de oaspeţi. Omul căzut între tâlhari era la dispoziţia acestora, care puteau face
ce vreau cu el. La fel putea face şi samarineanul. Acest om nu mai putea face nimic
pentru el, el avea nevoie şi depindea de ceilalţi. Abia după recăpătarea puterilor în
casa de oaspeţi îşi recăpătă şi independenţa. Revenindu-şi putea spune din nou ceea
ce-i convine şi ceea ce nu-i convine.
Iată ce stări ar fi putut trăi victima din Evanghelia de astăzi. Rămâne însă şi pentru
noi întrebarea: Cine este aproapele nostru? Să fie oare cel asuprit? Să fie oare cel
care cade victimă violenţei? Să fie oare colegul de muncă sau vecinul care mă
şicanează mereu? Sau să fie cel care s-a luptat în zadar pentru ceva? Răspunsul
cred că depinde de cât de multă încredere acordăm noi umanităţii. Eu aş încerca
nişte răspunsuri.
Este aproapele meu, acela, care nu mai poate crede că în oameni mai poate
să existe ceva bun, şi căruia eu am datoria să îi arăt că se înşeală.
Este aproapele meu cel care şi-a pierdut încrederea în oameni şi căruia eu
am datoria să-i recâştig încrederea pierdută.
Este aproapele meu cel care depinde de mine, pe care eu trebuie să-l ajut să
redevină independent şi să depindă doar de el.
Astfel comportamentul meu capătă în greutate. Prin comportamentul meu pot

redeschide speranţe pentru viitor, pot readuce încrederea şi îi pot face pe oameni să
reînveţe să zâmbească şi să nu mai fie trişti.
Mesajul Evangheliei pentru noi este aşadar acesta: fiţi empatici şi veţi deveni
simpatici pentru ceilalţi! Intuiţi realitatea celuilalt identificându-vă afectiv cu el şi
vă veţi câştiga un prieten sau veţi salva un suflet! Amin.
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a VIII-a după Înălţarea
Sfintei Cruci (a XXV-a după Rusalii) - Samarineanul caritabil
Pilda lui Iisus Hristos despre samarineanul caritabil, reprezintă o pagină a vieţii din
Palestina acelui timp. Oraşul Ierihon se află la o distanţă de aproximativ 40
kilometri faţă de Ierusalim. Drumul dintre aceste oraşe, în timpurile, când Iisus
predica Cuvântul lui Dumnezeu, era foarte periculos, căci în munţi şi pe la
răspântii se adăposteau mulţi hoţi şi tâlhari. Acest drum era numit şi “calea
sângelui”, datorită faptului că mulţi călători care l-au parcurs au avut de suferit de
pe urma atacurilor tâlharilor şi nu puţini au fost omorâţi.
La întrebarea învăţătorului legii “Cine este aproapele meu ?”, Hristos i-a răspuns
prin această frumoasă pildă despre samarineanul caritabil.
Tâlharii au prădat un drumeţ, l-au bătut şi l-au lăsat pe jumătate mort. Pe calea
respectivă a trecut mai întâi un preot, iar apoi un levit. Ei l-au văzut pe acest om
rănit, dar nu i-au acordat nici o importanţă. Este de notat faptul că omul prădat era
evreu. Preotul şi levitul care au trecut pe acel drum au fost evrei, dar nu s-au oprit
asupra conaţionalului lor. Deşi l-au văzut că este rănit, “au trecut pe alături”. De ce
aceştia nu l-au ajutat pe nefericitul om? Erau cazuri în care şi tâlharul, juca rolul
celui care părea rănit şi astfel stătea întins pe pământ lângă drum, pentru a-i atrage
pe cei care treceau pe acolo. În momentul în care drumeţul se apropia de un astfel
de “bolnav”, imediat alţi tâlhari, care erau ascunşi după stânci, se aruncau asupra
trecătorului, îl prădau, şi puteau să-l ucidă. Este posibil ca preotul şi levitul să se fi
temut de aşa ceva, fapt care i-a făcut să-şi continue drumul, fără să privească la cel
întins pe pământ. Din relatarea lui Iisus Hristos reiese că amândoi au refuzat să-l
ajute pe rănit, deoarece nu aveau o iubire adevărată …
De cel rănit se apropie un samarinean. Israelienii îi priveau pe samarineni cu mare

reţinere, pentru ei fiecare samarinean reprezenta un păcătos şi un eretic. Cea mai
mare desconsiderare pentru evreu era atunci când cineva îl numea samarinean.
Odată iudeii, din ură, i s-au adresat lui Iisus: «Oare, nu zicem bine că Tu eşti
samarinean şi ai demon?» (Ioan 8, 48). Acest lucru constituia o mare dezonoare.
Iisus Hristos ne arată că samarineanul desconsiderat a fost caritabil faţă de cel rănit
şi nu a luat în considerare că rănitul a fost evreu. A ajutat un om. Orice om este
creat de Dumnezeu şi prin el putem să-i slujim Creatorului. Prin urmare,
samarineanul i-a legat rănile, a turnat ulei şi vin peste ele, l-a pus pe asinul lui, l-a
dus la o casă de oaspeţi şi a plătit stăpânului acesteia pentru camera şi îngrijirea
rănitului. Din pilda lui Iisus despre samarineanul caritabil se evidenţiază
“slujirea samarineană”, care înseamnă caritate, afecţiune şi ajutorarea
necondiţionată a aproapelui.
Încheindu-şi această pildă, Mântuitorul îl întreabă pe învăţătorul legii: “Care dintre

aceştia trei ţi se pare, că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Preotul,
levitul, sau samarineanul? Învăţătorul I-a răspuns: “Cel, care a fost caritabil cu
el”. Atunci Hristos i-a spus acestuia: «Mergi şi fă şi tu asemenea» (cf. Luca 10,
36-37). Iată o poruncă adresată peste secole şi nouă!
Evreu sau grec, european sau din altă cultură, omul este pretutindeni acelaşi şi
merită să fie iubit şi acceptat pentru că există. Iar această existenţă este unică
pentru că nu a fost, nu este şi nu va mai fi nimeni pe pământ care să fie acest Eu,
unic şi trecător în istorie. Este o existenţă individuală şi personală, astfel încât în
fiecare se află o parte din istoria lumii care este «numai a lui» şi uneori este la fel
de înălţătoare ca a marilor personaje cunoscute. Este o existenţă irepetabilă, pentru
că timpul se scurge fără sfârşit, ţinându-ne prizonieri de la naştere până în
momentul morţii.
Fiecare om care se află în nevoi, este aproapele nostru. Grecii numeau pe fiecare
străin barbar; pentru evrei străinul constituia un necredincios, iar adepţii lui
Mahomed îi numeau pe străinii de alt neam necredincioşi. Pentru Iisus Hristos
fiecare străin este un frate sau o soră. Mai mult, Iisus se interpune pentru fiecare
om atunci când spune: «Adevărat vă spun vouă: tot, ce aţi făcut unuia dintre
aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25, 40). Fiul lui
Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, şi-a oferit Sângele pentru fiecare
om, oferindu-se prin prezenţa Sa în întreaga Biserică : «Eu sunt cu voi în toate
zilele până la sfârşitul lumii», - spune Iisus (Matei 28, 20). El este cu noi în
Biserică. Se află alături de noi ca Învăţător prin Sfânta Evanghelie. Este cu noi
în Preasfântul Sacrament al Euharistiei sub chipul pâinii, şi în lucrarea tuturor
celorlalte Sfinte Sacramente, fiind şi în semenii noştri.
Maica Tereza de Calcuta, deseori amintea surorilor ei: “Dragi surori! În capelă
voi îl adoraţi pe Iisus Hristos, ascuns în Tabernacol sub chipul pâinii. Când
obligaţia vă cheamă pe voi din capelă la cei bolnavi în spitale, voi îl lăsaţi pe
Iisus Hristos în tabernacol şi vă grăbiţi spre Iisus Hristos, adăpostit în oamenii
bolnavi”. Tot ceea ce facem pentru semenii noştri bolnavi, facem pentru Iisus
Hristos însuşi.
În cartea despre viaţa Sfântului Ioan al lui Dumnezeu este descrisă o

emoţionantă întâmplare. Acest sfânt se îngrijea cu mare iubire de cei bolnavi, le
bandaja rănile, era caritabil cu cei sărmani, chiar săruta rănile respingătoare.
Într-o zi s-a aplecat asupra unui rănit şi a început să-i spele cu apă picioarele
care-l dureau. La un moment dat Sfânt Ioan a văzut pe picioarele acestui om
rănit răni adânci de piroane, care în mod neaşteptat au început să strălucească
cu o lumină ca de cristal şi aureolă cerească. Minunat de această vedenie,
Sfântul Ioan a exclamat: “Tu, Doamne Iisuse, eşti acesta?”. În acele momente
sfântul a văzut chipul Mântuitorului, Hristos, în gloria cerească şi a auzit
cuvintele de laudă: «Într-adevăr, Eu Sunt Acesta. De fiecare dată, când tu speli
rănile bolnavilor, faci aceasta pentru Mine”. După aceste cuvinte viziunea a
dispărut.
În lume au fost, sunt şi vor fi mulţi oameni bolnavi, suferinzi, îndureraţi şi

înlăcrimaţi. Se poate spune că pe întreg cuprinsul acestui pământ, se ascunde
durerea, lacrimile, neputinţa, rănile, nefericirea şi suferinţa. Pretutindeni este
nevoie de samarineni caritabili, este nevoie de ajutor, mângâiere, încurajare şi
lucrări de caritate. În parohiile noastre, în familiile noastre, există mult teren pentru
muncă misionară. Cât de frumos este să auzi că unii dintre credincioşii noştri,
anumite organizaţii, vizitează pe oamenii vârstnici care nu pot să iasă din
locuinţele lor, care sunt singuri şi au nevoie de un ajutor sau poate chiar de un
sprijin concret. Uneori, un simplu cuvânt, un zâmbet, un sfat, constituie o mare
mângâiere pentru cei care săptămâni, luni, sau chiar ani, sunt obligaţi să trăiască
izolat. La judecata lui Dumnezeu vor fi fericiţi cei care vor auzi cuvintele
Domnului Hristos: «Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi
Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat;
bolnav am fost şi M-aţi cercetat» (Matei 25, 35-36). La întrebarea: “Doamne,
când Te-am văzut pe Tine în nevoinţe şi Te-am ajutat?”, Hristos le va răspunde:
«Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut»
(Matei 25. 40).
“Mergi şi fă şi tu asemenea”, a spus Iisus Hristos învăţătorului în lege. Aceste

cuvinte ale lui Iisus Hristos se adresează şi nouă. Mergeţi şi înfăptuiţi lucrările de
caritate ale samarineanului îndurător! Să fim caritabili! Domnul Dumnezeu, va fi
caritabil cu tot cel, care va fi îndurător faţă de semenii lui. Evanghelistul Matei ne-
a consemnat promisiunea cea bună a lui Iisus Hristos: «Fericiţi cei îndurători, că
aceia îndurare vor afla» (Matei 5, 7).
Rugăciune
A-l iubi pe aproapele nostru cu iubire supranaturală înseamnă a Te iubi pe Tine,

Dumnezeul meu, în om, iar pe om în Tine; a te iubi pe Tine numai pentru
iubirea Ta şi a iubi orice creatură din iubire faţă de Tine… O, Bunule
Dumnezeu! Oare văzând pe aproapele nostru, creat după chipul şi asemănarea
Ta, nu este îndreptăţit să ne spunem: priveşte la făptura care este asemenea
nouă? Nu se cuvine oare să îl îmbrăţişăm cu căldură… şi să plângem pe umărul
lui din iubire şi compasiune pentru nevoile şi suferinţele lui? Nu suntem datori
să-i dorim binecuvântările Tale? Şi pentru ce aceasta? Datorită iubirii faţă de
Tine. Pentru că Tu ne-ai făcut capabili de participare la bunătatea, harul şi
Mărirea Ta… pentru aceea, o, Iubire Dumnezeiască, Tu nu numai că ne ceri să-
l iubim pe semenul nostru, ci faci şi reverşi această iubire în inimile noastre
deschise spre Tine… de aceea, aşa cum omul este chipul Tău, aşa şi iubirea
sfântă a omului faţă de semenul său, reprezintă chipul adevăratei iubiri cereşti
faţă de Tine. Fă să Te purtăm de-a pururi în inimile noastre.
Amin.
Preot prof. dr. Marin Ionescu - Duminica a XXV-a după Rusalii
Cum se face oare că tocmai preotul, care avea lumina Scripturilor sfinte sub
ochi şi cunoştea Legea pe degete să treacă pe alăturea şi să ocolească nepăsător
pe cel care se lupta cu moartea?! Fără să mă gândesc însă prea mult, îmi răsare
repede în minte răspunsul adevărat la această întrebare.
E o lipsă mare în sufletul unui om, care deşi cunoaşte binele, totuşi nu-l
săvârşeşte. Nu e de ajuns numai să cunoşti, deoarece ştiinţa nu are puterea de a te
hotărî să-ţi împlineşti datoriile cele mai sfinte ale vieţii tale. Preotul nostru avea
destulă ştiinţă, dar ce folos?!… n-avea conştiinţă. Iată beteşugul cel mare, nu
numai al preotului din pildă, ci şi al nostru, al multora…Nu-ţi foloseşte la nimic
ştiinţa ta, dacă nu se revarsă în fapte bune. Ştiinţa fără fapte este ca norul fără
ploaie, ca floarea zugrăvită fără miros şi ca lăudărosul care are totdeauna gura plină
şi mâna goală. Ştiinţa noastră în cele ale credinţei trebuie nutrită şi dovedită cu
fapte corespunzătoare. Ea trebuie trăită, dacă vrem să nu cădem în aceeaşi
vinovăţie cu preotul din pildă aşa cum a căzut şi levitul, care deşi s-a apropiat, şi-a
aţintit privirile spre cel care se zbătea pe moarte, totuşi nu s-a înduioşat şi a trecut
„pe alăturea“. Să ne asemănăm samarineanului, care, apropiindu-se de cel
nefericit, i s-a făcut milă de dânsul şi i-a dat ajutorul său fără să stea mult pe
gânduri. Ar fi putut să se fi întrebat mai întâi dacă e Evreu sau Samarinean cel care
avea nevoie de ajutorul său, dacă meseria şi sarcina lui îi îngăduire să-şi piardă o
parte din vremea lui preţioasă; dacă sunt sau nu tâlhari prin vecinătate; dacă acela
suferă sau nu de vreo boală molipsitoare. Nici una din aceste întrebări nu-i
nelinişteşte fiinţa lui. El îşi dă serviciile sale fără nici o tocmeală şi în chip
necondiţionat. Tâlharii nu avuseseră pe Dumnezeu nici înaintea ochilor nici în
inimi; preotul şi levitul avuseseră pe Dumnezeu sub ochi pe paginile bătrâne şi
sfinte ale Legii, dar nu-l avuseseră în inimă; Samarineanul, cu cât Îl avusese mai
puţin pe Dumnezeu sub ochi, cu atât mai mult Îl avu în inima sa.
Părintele Rafail Noica despre “dogma” neclintită: Dumnezeu este Dragoste
- Părinte am trăit în mari păcate înainte de a-L cunoaşte cu adevărat pe Hristos.

M-a scos Dumnezeu din foc, nu înţeleg de ce m-a iubit atât de mult. Cum pot să-
I mulţumesc pentru asta? Şi legat de aceasta: cum să-I mulţumim Domnului
pentru a-I fi bucurie?
- Tema este a dragostei, şi, fără dragoste, nimic nu se înţelege. Când a cerut
cineva lui Hristos: care este prima poruncă a Legii?, Hristos a zis că a iubi pe
Dumnezeu - parafrazez - din tot ce ai, din tot ce eşti. Şi El, Hristos, S-a grăbit să
pună şi a doua poruncă care este asemenea primei: şi a iubi pe aproapele ca însuţi
pe tine. Cele două porunci nici nu se găsesc împreună în cele zece, ci prima este
din cele zece, şi a doua, din altă carte, din cartea Leviticului, şi se dă într-alt
context. Dar Hristos le-a împreunat pe amândouă. Şi amândouă se rezumă la un
cuvânt: dragoste. Şi în afară de dragoste nici nu este nimic, nici nu se explică
nimic.
Pentru a răspunde acuma întrebării: de ce ne iubeşte Dumnezeu atâta?
Fiindcă Dumnezeu nu are dragoste, El este Dragoste! Dumnezeu - îmi vine să

zic mai departe - nu are atribute, nu are nimic, este Tot ce este, Dumnezeu este
dragoste, Dumnezeu este bogăţie, Dumnezeu este cunoaştere. Înţelegeţi că ceea
ce ai, poţi să pierzi sau se poate schimba. Asta se întâmplă la noi, îl iubim pe
aproapele că-i deştept, că-i mai frumos, că… Iubim pentru că… Dacă se urâţeşte,
sau dacă văd că este mai prost decât credeam, sau mai ştiu eu ce, încep să nu-l mai
iubesc, sau pur şi simplu pentru că începe să mă enerveze cu nişte chestii de-ale
lui. De ce? Fiindcă eu am dragoste, dacă am, dar Dumnezeu este, şi n-ar putea s-o
piardă, decât dacă ar dispărea El însuşi. Şi a fi este, în Dumnezeu, este al firii
[Sale]. Asta este. Şi relaţia [lui Dumnezeu] cu oricine şi orice este relaţia dragostei;
zic oricine şi orice, că ori cu persoane în chipul şi asemănarea Lui, ori cu făptura
mai mult sau mai puţin vie, să zicem - şi cu pietrele, şi cu toate, Dumnezeu are o
gingăşie care provine din dragoste.
Spunea părintele Sofronie: Hristos într-un singur cuvânt de binecuvântare, cu

cinci pâini a hrănit cincisprezece mii, cel puţin. De ce cincisprezece mii? Fiindcă
Scriptura zice [că erau] cinci mii de bărbaţi, dar fără a număra pe femei şi pe copii.
Or, [...] copiii întotdeauna sunt mai numeroşi decât bărbaţii. Deci cel puţin
cincisprezece mii. Un singur cuvânt, o singură binecuvântare! Şi după asta a zis
Apostolilor “adunaţi toate, ca nimic să se piardă”. Deci această atenţie pe care
Dumnezeu o are până la cel mai mic amănunt. Şi părintele Sofronie, din
experienţa lui spunea că Dumnezeu lucrează cu omul cu o exactitate până la cel
mai mic amănunt, o exactitate câteodată înfricoşătoare - în sensul că uneori te
scoate în ultima clipă, de la ultimul fir de păr, de… viaţă sau de ceva, sau [...]. Şi
omul se înfricoşează de Pronia asta minunată a lui Dumnezeu.
Aşa că de câte ori nu am trăit şi eu şi atâţia alţii o frică care nu este de-a lui
Dumnezeu şi pe care trebuie să-o punem deoparte. Trebuie pentru binele nostru.
Frica că poate că am păcătuit aşa de mult încât Dumnezeu nu mai poate să ne
ierte este totuşi o proiectare a păcătoşeniei noastre asupra lui Dumnezeu.
Dumnezeu şi poruncile Lui, nu sunt… pentru că Dumnezeu aşteaptă de la mine
un comportament pe care dacă nu-l afişez, apăi păzea! Dumnezeu, prin
poruncile Lui, El nici nu aşteaptă să împlinesc poruncile. Poruncile lui
Dumnezeu… cum zice Isaia că “poruncile Tale lumină sunt pe pământ”. Toată
Filocalica a trăit în lumina acestor porunci. Lumina care îmi arată întunericul
care sunt. Zice: iubeşte pe Dumnezeu! Bun, dă-i drumul, încearcă! Zice: iubeşte pe
aproapele. Dă-i drumul, încearcă! Ştim toţi rezultatele. De unde poţi să începi să
trăieşti un cuvânt dumnezeiesc? Iată că în cartea despre rugăciune a părintelui
Sofronie găsim iarăşi un răspuns. El, la un moment dat, văzându-şi neputinţa,
striga către Dumnezeu, parafrazez bineînţeles un pic:
Iubesc poruncile Tale, sunt aproape de inima mea, dar Tu vezi că nu le pot trăi,
firea mea nu poate încăpea poruncile Tale, Cuvintele Tale sunt viaţă
dumnezeiască, nestricăcioasă, eu sunt putregai şi stricăciune, vino Tu şi
sălăşluieşte-Te în mine, şi lucrează Tu în mine, cele bine plăcute Ţie!
Şi cu asta omul, în deznădejdea de sine se aruncă în mila lui Dumnezeu, Îl
cheamă pe Dumnezeu să îi umple făptura golită de sine cu Dumnezeu, se trăieşte
deja smerenia, şi asta e ce căuta şi Dumnezeu.
El nu caută ca noi să afişăm un comportament după cuvintele Lui, să-l aplicăm în

viaţa noastră ca pe un plasture, ci El caută să mă lumineze, ca să-mi arate ce nu
sunt, ce nu am, ci aşteaptă de la mine ceva echivalent cu acest strigăt: Doamne,
vezi că iubesc lucrurile Tale, dar nu pot!
“Cămara Ta o văd împodobită Mântuitorul meu, dar îmbrăcăminte nu am ca

să intru într-însa. Luminează-mi Tu haina sufletului meu.”
Aşa că Dumnezeu este Dragoste. Mi-am dat seama cândva că pentru mine, de-a
lungul vieţii mele, a fost o dogmă. Şi acum înţeleg un pic şi ce este o dogmă, o
chestie neclintită. Nu ştiu de ce, dar aş zice că aproape instinctiv, am crezut
cuvântul ăsta, şi în Atotputerea şi în Dragostea lui Dumnezeu, şi în tot ce am auzit,
tot ce am citit, de multe ori smintitor, chiar în Sfintele Scripturi, întotdeauna le-am
cercat cu această viziune: dacă Dumnezeu este iubire, apăi cum se înţelege asta?
N-am încercat să dau o explicaţie, mulţumesc Domnului, [singur], de la sine

putere. Chiar şi instinctiv, m-a miluit Dumnezeu. Şi am avut trăirea asta că am
aşteptat, am căutat până când mi-a venit răspuns; şi răspuns mi-a venit la foarte
multe dintre astea şi am văzut cum Dumnezeu este Dragoste şi cum, în lumina
iubirii lui Dumnezeu, se poate înţelege lucrul ăla - orice întrebare, orice dogmă,
orice nedumerire.
Nu întotdeauna [este] o înţelegere dogmatică sau deplină, dar de multe ori destulă
înţelegere ca să poţi trăi mai departe, şi să poţi nădăjdui şi pentru tine, şi pentru
alţii; să te încredinţezi tu, şi pe toţi, milei lui Dumnezeu, dragostei lui Dumnezeu,
cum zice ectenia: “pre noi înşine şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră, lui Hristos
Dumnezeu să o dăm”. Deci Dumnezeu este Dragoste, să vă fie dogmă neclintită,
şi nu veţi greşi!
(Extras din ultima conferinţă a pr. Rafail Noica: “Cuvântul prorocesc şi expe-
rienţa harului“, Alba-Iulia, 15 noiembrie 2007)
Părintele Ioan Buliga: Implicare şi smerenie
11.11.2013
Implicare
Ştim că Mântuitorul s-a rugat pentru cei care păzesc Cuvântul lui Dumnezeu (cf.
Ioan 17, 6-9), însă s-a şi jertfit pentru ei; astfel, nu ajunge ca să ne rugăm pentru
cineva, ci trebuie şi să facem ceva concret pentru dânsul. Unii spun că vor să-şi
păstreze liniştea şi nu vor să se bage în ceea ce se întâmplă altuia şi ar părea
îndreptăţiţi de Înţeleptul care spune: „Fiule! Nu te amesteca în multe lucruri. Că de
te vei amesteca în multe lucruri, nu vei fi fără de vină” (cf. Înţelepciunea lui Iisus
Sirah 11, 10-11); această zicere este valabilă doar în cazul în care nu putem
schimba nimic chiar dacă ne implicăm, însă atunci când putem face ceva şi nu ne
implicăm, avem păcat deoarece cel care poate face binele şi nu îl face, păcat are.
Desigur că binele pe care îl vrem să îl facem forţat nu mai este bine şi atunci
trebuie să aşteptăm momentul potrivit, în care ajutorul nostru să fie bine primit.
Este bine să fugim de răspundere atunci când este altcineva care să facă lucrul
respectiv şi să acţionăm doar când suntem chemaţi să facem acest lucru, însă nu
este bine să fim părtaşi la o fărădelege şi să nu mişcăm un deget şi în nici un caz să
nu ne dăm în lături atunci când putem face ceva pentru aproapele. Vrem să ne
păstrăm liniştea, însă ce linişte este aceasta ca să văd că aproapele meu suferă, iar
eu să pot face ceva pentru el şi să nu fac nimic? Nu cred că harul lui Dumnezeu va
mai râmâne cu noi în această situaţie şi atunci de unde linişte? Doar să fim morţi
sufleteşte şi să ne „odihnim” în nepăsare. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni
nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (cf. Ioan 15, 13), ne spune
Mântuitorul şi iată că atunci îndeplinim cu adevărat porunca lui Dumnezeu: când
ne riscăm pentru aproapele noastru; iar cel care „va voi să-şi scape sufletul îl va
pierde” (cf. Marcu 8, 35) şi astfel cel care crede că stă la adăpost dacă nu se
implică, se înşală, deoarece Hristos nu ne-a cerut să ne iubim pe noi înşine, ci aşa
cum ne spune Sfântul apostol Pavel: „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale
aproapelui” (cf. I Corinteni 10, 24).
Îmi aduc aminte că odată mergând la o înmormântare la un poliţist, câţiva poliţişti

discutau între ei şi spuneau că unii dintre ei care stau la birou, nu au evenimente şi
sunt avansaţi, iar cei care se implică pe teren şi în acţiuni în care se riscă, au parte
de tot felul de neplăceri şi sunt sancţionaţi. Acesta este felul în care oamenii
răsplătesc jertfa şi la fel se întâmplă şi cu cel credincios care vrea să ajute pe
celălalt: poate avea parte de neplăceri din partea oamenilor, însă de la Dumnezeu
poate primi mult har.
[…] Astfel, dacă ne implicăm şi jertfim ceva din noi pentru bine, chiar dacă avem
parte de neplăceri, totuşi aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm şi astfel
suntem acei oameni fericiţi, care chiar dacă părem pierduţi şi slabi în ochii lumii,
ne vom scula prin mila lui Dumnezeu.
***
Cum să reuşesc, Doamne, să mă schimb în bine?
Avem nevoie în viaţa noastră să ne schimbăm în bine, însă în nenumărate cazuri

vedem că nu reuşim să facem acest lucru şi rămânem mereu cu vechile noastre
deprinderi nedorite. Care ar fi soluţia? Sfântul Efrem Sirul ne spune că atunci
când nu reuşim să ne schimbăm în bine ne lipseşte smerenia. Astfel, ne spune
sfântul că atunci când dorim să mişcăm o piatră mare din loc, nu punem pârghia
deasupra, ci dedesubt şi atunci se rostogoleşte uşor piatra; la fel şi noi, o să ne
urnim din starea din care nu putem ieşi, dacă o să facem lucruri smerite, cele de
jos, iar nu privind de sus, ca unul care crede că le ştie pe toate.
Unii cred că respectând un anume tipic or să se schimbe în bine, însă Sfântul

Ioan Scărarul ne spune că cel care nu este un trăitor a ceea ce face şi se rezumă
doar la un program de post şi rugăciune, este asemenea unei pietre de moară
care se învârte mereu în loc şi nu înaintează niciodată. Astfel, revenim din nou la
metoda unei trăiri smerite care să ne scoată din starea noastră superficială de prac-
ticare a credinţei.
Smerenia nu poate fi înţeleasă de oricine, deoarece nu putem vedea ceea ce nu
avem, însă putem începe cu lucrurile cele mai simple prin care recunoaştem că
suntem la început. Chemarea noastră este de a iubi pe Dumnezeu din tot sufletul şi
din tot cugetul nostru iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine, însă ştim cu toţii că
minţim spunând că iubim pe Dumnezeu, dacă nu ne arătăm această dragoste faţă
de aproapele nostru şi atunci ne întrebăm: cum putem să concretizăm această
dragoste faţă de cel care este în nevoie? Răspunsul este simplu: slujindu-i atât cât
este cu putinţă.
Ştim de la Sfinţii Părinţi că cel care se curăţă de păcate se poate numi împărat
deoarece stăpâneşte peste patimi, însă Hristos ne-a spus şi ne-a arătat că cel mai
mare este cel care slujeşte celuilalt (cf. Marcu 10, 43-44) şi atunci înţelegem că
putem deveni împăraţi slujind celor aflaţi în nevoie. De aici facem o legătură între
slujirea aproapelui şi curăţirea de patimi şi ne dăm seama că nu doar prin post şi
rugăciune ne curăţim de patimi, ci şi prin slujirea aproapelui, care este un lucru al
smereniei.
Să nu postim şi să nu ne rugăm neglijând datoriile faţă de aproapele căci nu am

făcut nimic, ba mai mult: să dăm întâietate faptelor bune, pentru că astfel postul şi
rugăciunea noastră va fi primită.
Unii dintre noi pot spune că nu ştiu cum şi pe cine să ajute, însă pentru a şti nu
avem nevoie să citim o bibliotecă de cărţi, ci avem nevoie de bunătate. Sfinţii
Părinţi ne spun să scoatem răutatea din noi şi Dumnezeu o să ne descopere şi cele
de jos şi cele de sus. Ce cărţi a citit Avraam care a primit Sfânta Treime la stejarul
Mamvri, sau Lot primitorul de străini, sau Moise care nu suferea nedreptatea, sau
Abel care a ştiut cum să aducă jertfele pentru a fi primite de Dumnezeu? Ei nici nu
au citit vreo carte şi nici nu au umblat la şcoli să înveţe, ci bunătatea pe care o
aveau în ei, îi învăţa ce să facă.
Sigur că problema noastră este să dobândim această bunătate şi alegem soluţia

smereniei de a sluji acolo unde este nevoie de noi. Avem exemplu pe Hristos, care
deşi era împărat slujea tuturor. Ce împărat aţi mai văzut în această lume ca să se
aplece şi să-şi tămăduiască supuşii, să le spele picioarele, sau să se jertfească
pentru ei? Este exemplul pe care urmându-l, putem să ne schimbăm în bine.
Lumea a devenit prea comodă şi repede ne îndreptăţim şi ne dăm în lături atunci

când este nevoie să ne aplecăm spre ajutorul aproapelui.
Slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda aştepta de treizeci şi opt de ani un om care
să-l ajute să intre în apă şi să se vindece (cf. Ioan 5, 5) şi nu s-a găsit ajutor pentru
el şi, iată, Dumnezeu s-a făcut om să împlinească ceea ce oamenii nu puteau să
facă: să se smerească şi să slujească celor aflaţi în nevoie.
Astăzi este atâta nevoie de dăruire şi să nu aşteptăm să vină Hristos din nou pentru
a face unele lucruri pe care le putem face noi. Slujirea aproapelui poate să ne
schimbe pe noi înşine, făcând bine altora ne facem bine nouă şi aceasta este
cheia prin care putem să învingem deprinderile noastre păcătoase şi să împlinim
cuvântul lui Dumnezeu.
Singhel Ioan Buliga

Părintele Valentin Mordasov şi Părintele Ioan Buliga despre milostenie şi
faptele bune prin care putem câştiga viaţa veşnică
10.11.2012
Faptele bune
Fericiţi cei milostivi, adică cei ce fac fapte de milostenie! Faptele de milostenie
sunt cunoscute tuturor. Hrăneşte, îmbracă, munceşte, fii de folos oamenilor, ajută
un invalid, nu trece pe lângă un om fără un cuvânt blând, fii amabil, primeşte pe
cel străin, împarte câştigul tău cu cel sărac. Aminteşte-ţi că cei fără de adăpost, cei
lipsiţi, cei schilozi sunt mari înaintea lui Dumnezeu. Aici, pe pământ, ei par
pedepsiţi, dar la Dumnezeu vor fi miluiţi.
Sfinţii făceau bine oamenilor, neţinând seama ce fel de oameni sunt aceştia:
păcătoşi, neortodocşi şi alţii. Trebuie să ajutăm tuturor celor care au nevoie, după
puterea noastră. De exemplu, îngrijirea bolnavilor este una dintre cele mai mari
fapte de milosârdie. Însă, când mergi să îngrijeşti un bolnav, trebuie să te cercetezi
pe tine însuţi. Dacă îl îngrijeşti din interes, nu vei primi răsplata în cer. Când cel
care suferă de patima desfrânării îngrijeşte un bolnav, primeşte vindecare de
patima sa.
Boala este folositoare pentru suflet, dacă este asumată fără cârtire, cu răbdare. Însă
când bolnavul se plânge şi îi invididiază pe cei sănătoşi, atunci îşi pierde răsplata
cerească. Omul poate suferi întreaga viaţă şi să nu aibă răsplată în ceruri, dacă nu
crede în Dumnezeu, cârteşte, se înrăieşte, jigneşte, îi supără pe alţii. Dacă însă fiind
bolnav, un credincios ortodox va cădea în asemenea păcate, trebuie să se căiască
îndată şi să se roage să dobândească întărire, ca să nu se lipsească de fericirea
veşnică pentru o slăbiciune de o clipă.
Vorbind despre faptele de milosârdie, noi avem deseori în vedere şi milostenia.

Milostenia este materială şi duhovnicească. Milostenia duhovnicească este mai
înaltă. Aceasta poate fi: sfatul bun, cuvântul bun, compătimirea, suspinul, bucuria,
o carte duhovnicească dăruită altuia sau pe care o poţi recomanda cuiva ca lectură,
a citi o carte duhovnicească omului care nu ştie să citească sau care nu vede bine.
Rugându-te, sfătuieşte-l, compătimeşte-l pe cel ce suferă, povesteşte-i ceva din
Evanghelie, ajută-l să se roage, poartă-te cu bunătate faţă de el, fereşte-l de pericol.
Fiecare om este un semănător. El seamănă zilnic. Ce seamănă, aceea va secera în
ceasul morţii. Celui care seamănă răul îi va sta împotrivă tot răul săvârşit în viaţa
sa şi va fi dat chinurilor veşnice. Cu totul altfel se va întâmpla cu cel ce seamănă
binele.
Postind, omul se foloseşte pe sine, dar este important ca el să aducă folos şi altora,
după exemplul văduvei, care I-a dat lui Dumnezeu ultimii săi doi bani, sau al altor
săraci, care nu aveau bani, dar aveau o inimă generoasă. Unul săpa morminte gratis
pentru cei răposaţi, alta culegea din pădure poame şi ciuperci pentru cei bolnavi şi
neputincioşi, un al treilea făcea reparaţii în biserică etc. Este imposibil să
enumerăm mulţimea faptelor bune, prin care un om poate fi de folos altora.
Credinţa şi faptele ei îl fac pe om moştenitor al Împărăţiei cerurilor, pentru că
faptele bune, din mila lui Dumnezeu, se transformă în virtuţi, iar sufletul împodobit
cu virtuţi este apt pentru Împărăţia cerurilor.
În pilda despre lucrătorii viei, Domnul spune că fiecare lucrător va primi răsplata.
Aceasta nu depinde de cât timp a muncit omul. Cei veniţi în ceasul al şaselea sunt
cei credincioşi din copilărie; cei din ceasul al nouălea sunt cei credincioşi din
tinereţe, iar cei din al doisprezecelea ceas sunt cei veniţi la credinţă înainte de
răsplată, adică înainte de moarte. Ce poţi face în acest răstimp scurt? Poţi doar să
aduci pocăinţă, să faci fapte de pocăinţă accesibile omului aflat într-o astfel de
situaţie. Copiii, veniţi din fragedă pruncie la Dumnezeu, cu supunere şi cu ajutorul
lui Dumnezeu se îndreptează repede, dar cu cât omul este mai în vârstă, cu atât mai
greu se petrece acest lucru. Uşor se smulge un păcat subţire şi fraged ca o mlădiţă,
dar cu greu poate fi dezrădăcinată deprinderea păcătoasă veche.
Dar nu trebuie să te laşi cuprins de lene, ci să te nevoieşti pentru Domnul,

nădăjduind în ajutorul şi în sprijinul Său. Străduieşte-te să eviţi situaţiile şi
motivele care mijlocesc căderea în păcat, obiectele care te ademenesc la păcat,
imaginile, întâlnirile nepotrivite; fii conştient că te afli în fiecare clipă sub privirea
atotvăzătoare a Domnului. Vorbeşte cu Domnul permanent prin rugăciune, vor-
beşte cu Maica Domnului, cu sfinţii mărturisitori, oriunde ai fi şi orice ai face:
aceasta este temelia virtuţii.
Fereşte-te de rău şi fă binele, ne învaţă Domnul. Adică: curăţă sufletul tău prin
pocăinţă şi nu uita să îl umpli de virtuţi. Sufletul nu trebuie să rămână gol, ca să nu
se întoarcă în el patimile de odinioară cu mai mare putere.
Între virtuţi, mai întâi sunt iertarea şi nerăutatea. Iartă tot şi tuturor. Iartă nu doar cu
cuvântul, ci din toată inima. Roagă-te ca Domnul să-ţi dea darul iertării, roagă-te
pentru cel care te-a supărat, fă-i bine. Aminteşte-ţi că Domnul îţi iartă ţie mult mai
mult decât poţi tu ierta şi trebuie să fii recunoscător pentru această milă. Recu-
noştinţa ta trebuie să constea în a ierta supărările ce ţi se fac. Iertarea a toate aduce
pace. Pacea este rodul harului Duhului Sfânt. Iertarea supărărilor duce la ne-
răutate, iar nerăutatea duce treptat la dragoste.
Biruieşte răul cu binele, asemenea Sfântului Tihon de Zadonsk, ale cărui sfinte
moaşte mijlocesc până astăzi vindecarea demonizaţilor. Nimic nu este mai greu
decât să-ţi ierţi vrăjmaşii, să te rogi pentru ei şi să le faci bine. Acest lucru îl poate
face doar cel lipsit de răutate. De aceea, dobândeşte nerăutatea şi bunătate
sufletească prin fapte de milosârdie: da milostenie după putere, şi cu cuvântul, şi cu
fapta. Munceşte pentru tine şi îmbogăţeşte-te în Dumnezeu, precum acel ţăran
evlavios care împărţea venitul gospodăriei în trei părţi: o parte o dădea mănăstirii,
o parte săracilor şi o parte o păstra pentru sine. Dacă ai gospodărie, grădină,
animale, dobândeşte prin ele folos nu doar pentru trup, ci şi pentru suflet, făcând
milostenie din rodul muncii tale. Tot binele pe care-l facem noi pe pământ,
Domnul ni-l întoarce în cer.
Este mare cel care slujeşte tuturor. Un om a postit două săptămâni, iar altul a slujit
unui bolnav. S-a dovedit că cel de-al doilea a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu.
Altul nu primeşte gândurile păcătoase, ci le respinge cu rugăciunea şi astfel se face
bineplăcut lui Dumnezeu. Cel care se opune gândurilor rele se zideşte prin gânduri
bune. Gândul rău este rădăcina păcatului. Nu este înfricoşător faptul că ne
asaltează gândurile, ci faptul că noi le acceptăm, ne complăcem în ele şi acestea
ne conduc la săvârşirea păcatului cu fapta.
În fiecare faptă şi gând, dacă ele sunt bune, este prezent Dumnezeu. Atâta timp cât
simţim prezenţa Domnului, primim tot ce este de folos şi necesar.
Când însă ne lăsăm gândurile în voie, demonii ne insuflă tot felul de sugestii şi
chipuri: desfrânare, frumuseţe, slavă etc. Omul înghite toată această mâncare
demonică şi o adună în suflet. Apoi ne trezim că ne vine în minte ba o ticăloşie, ba
alta, şi ele devin aidoma unor pete murdare pe suflet. Trebuie să avem grijă
neîncetat de sufletul nostru şi să spălăm la timp aceste pete prin pocăinţă, ţinând
seama că la nuntă trebuie să mergem cu haine curate.
Sfinţii nevoitori îl aveau întotdeauna pe Dumnezeu în faţa ochilor. Sfântul Serafim

de Sarov parcurgea în fiecare săptămână tot Noul Testament. Citirea Evangheliei
aduce Duhul Sfânt în suflet. Dacă citirea Evangheliei ţi se pare dificilă, greu de
înţeles, plictisitoare, înseamnă că aceasta este exact lectura care îţi este necesară,
înseamnă că tu eşti bolnav şi acest medicament amar este singurul care poate să
vindece sufletul tău. Nu-l respinge şi te vei convinge tu însuţi de acest lucru, când
el va deveni pentru tine mai dulce decât mierea. Domnul S-a trudit mult să ne
înveţe credinţa cea adevărată. Strădania Lui nu a fost şi nu va fi niciodată
zadarnică. Roadele ei sunt milioanele de oameni care se mântuiesc. Nu aştepta
momentul când sufletul tău va fi dus la Judecată, unde toţi cei care nu s-au îngrijit
de sufletul lor în timpul vieţii pământeşti plâng amarnic. Lucrează cât mai este
timp.
Fă fapte bune în taină. În Evanghelie, în pericopa despre vindecarea orbului,

Domnul îi porunceşte aceluia să nu spună nimănui Cine l-a vindecat. Cu atât mai
mult noi, păcătoşii, dacă reuşim să facem fapte bune, nu trebuie să le facem
cunoscute celorlalţi. Omul care iubeşte slava pierde virtutea. Doar părintelui du-
hovnicesc le poţi descoperi şi să te sfătuieşti cu dânsul.
Ne amintim de Fericita Xenia, care aducea cărămizi pentru construcţia bisericii

noaptea, de Ioasaf de Belgorod, care tăia lemne în taină, de Nicolae, făcătorul de
minuni, care în taină a dăruit aur, şi de mulţi alţi sfinţi. Nu spune că mergi să te
rogi: Iisus Hristos nu spunea nimănui când Se îndepărta de popor în taină, lăsând în
depărtare chiar şi pe ucenicii Săi. Slava şi vorbirea deşartă înghit virtutea. Şi postul
trebuie să fie tainic.
(din: Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov: Învăţături şi întâmplări
minunate, Editura Sophia, 2011)
***
Despre milostenie - Milostenia se face în primul rând celor credincioşi
Dumnezeu dă ploaie şi soare, şi peste cei buni şi peste cei răi; însă noi, când avem
puţin şi nu ştim cum să folosim mai bine acest puţin al nostru, ne întrebăm: pe cine
să ajutăm întâi? În primul rând trebuie să ştim că a-i ajuta pe cei din familia noastră
este o datorie, însă trebuie să ajutăm şi biserica, dar şi pe cei săraci ai bisericii.
Dacă avem puţin, acel puţin să-l împărţim, căci aşa ne vom mântui sufletele. Sigur
că nu-i putem lăsa lipsiţi pe ai noştri, şi să facem milostenie, însă nici să facem
invers, să ne gândim doar la ai noştri şi să nu ne pese de cei de dincolo de gard.
În momentul în care au ceva de dat, oamenii se gândesc cum să procedeze mai bine
şi pe cine să ajute. Sigur că nu există reguli exacte, şi avem nevoie de rugăciune şi
de luminarea lui Dumnezeu pentru a şti cum să procedăm. Însă dacă avem datoria
de a-i ajuta pe cei din familia noastră după trup, trebuie apoi să ne gândim şi la cei
lipsiţi din Biserica noastră, pentru că astfel ne arătăm dragostea pentru fraţi şi
pentru credinţă. „Fă bine celui credincios şi vei afla răsplătire, dacă nu de la el, de
la Cel Preaînalt” (cf. Înţelepciunea lui Isus Sirah 12, 2), spune înţeleptul, şi cu atât
mai mult este mai bine să ajutăm pe cineva credincios, cu cât acesta se şi roagă
pentru noi.
Astfel Biserica este un întreg format din mai multe mădulare, şi indiferent de rolul
nostru, pe care îl avem în acest întreg, nu trebuie să uităm că cel mai mic mădular
din trup poate avea un rol covârşitor pentru acesta.
De aceea, să nu defăimăm pe nimeni căci aşa cum spune înţeleptul Solomon: „Cine
defăima pe sărac, defaimă pe Ziditorul său”, şi îngerul unui om, care nouă ni se
pare neînsemnat, sta înaintea lui Dumnezeu. Astfel, binele sau răul, pe care îl
facem unui sărac, este adresat de fapt lui Dumnezeu, şi nu trebuie să ne dăm doar
pe lângă cei de la care ştim că obţinem ceva de pe urma lor, ci să ajutăm pe cei care
cu adevărat au nevoie de ajutorul nostru.
Milostenie cu dreapta socoteală
Spuneam că cei plini de entuziasm la început pot să greşească, şi lucru acesta este
valabil şi atunci când facem milostenie.
Înţeleptul Solomon spune că: „Omul fără pricepere se prinde prin dărnicia mâinii
lui; el se pune chezaş pentru aproapele lui” (cf. Pilde 17,18). Sigur este bine să
avem milă, însă putem găsi şi nişte criterii după care putem face milostenie.
În primul rând, să nu-i lăsăm lipsiţi pe cei din familie, însă nici să facem cum fac
unii, care oricât ar avea, nu sunt mulţumiţi. Ei ar face milostenie, doar dacă ar
câştiga lozul cel mare la Loto, însă aşa spun teoretic, dacă însă cu adevărat ar
câştiga, s-ar putea ca nici atunci să nu dea nimic.
Apoi, să ne ocupăm cu milostenia, fără a ne vătăma liniştea noastră sufletească, şi

nici pe a altora, şi mă refer aici cum mulţi duc anumite lucruri la mănăstiri, ca să
fie date milostenie oamenilor.
Sfinţii Părinţi refuzau să primească aceste lucruri şi le spuneau celor care le adu-
ceau să le dea ei singuri la săraci. Veneau pe la mănăstiri tiruri cu alimente sau
haine, pentru a fi împărţite de călugări, iar oamenii se îmbulzeau şi stricau liniştea
mănăstirii, ca să ia şi ei ceva; şi nu veneau doar cei lipsiţi. Însă ceea ce era mai rău
era că locul, unde oamenii trebuiau să vină pentru pocăinţă, se transformă într-o
gâlceavă.
Să ne rugăm, dar să punem şi mâna
***
Într-o istorioară, se spune că fiind odată Sfântul Ioan Casian şi cu Sfântul Nicolae
împreună, iată că pe drum trecea un moş cu un car tras de boi. Fiind noroi, la un
moment dat carul s-a împotmolit, şi nu se mai mişca din loc. Boii se sileau şi
moşul împingea, însă tot pe loc stăteau.
Atunci, Sfântul Ioan Casian a început să se roage la Dumnezeu ca să-l ajute pe
moş, iar Sfântul Nicolae s-a dus lângă moş, şi au împins amândoi la car până ce
acesta s-a mişcat din loc.
După aceasta, un înger li s-a arătat celor doi sfinţi, şi i-a lăudat pe amândoi pentru
fapta lor cea bună, dar mai ales pe Sfântul Nicolae, care a pus mâna şi l-a ajutat pe
moş. Îngerul i-a spus lui că va fi sărbătorit în fiecare an de către popor, cu mare
cinste, iar Sfântului Ioan Casian i-a spus că a făcut bine că s-a rugat, însă pentru că
nu a pus şi mâna ca să ajute, va fi sărbătorit cu mai puţină cinste de către popor
(Sfântul Ioan Casian se pomeneşte în ziua de 29 februarie).
&&&
Sigur că rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu, însă Dumnezeu nu o să facă ceea ce

şi singuri putem face, şi mai ales, avem nevoie să ne jertfim pentru a câştiga
Împărăţia lui Dumnezeu.
Dacă nu o să punem mâna să ne implicăm, nu o să ne putem arăta dragostea

noastră către aproapele, ca să-l apropiem de Dumnezeu. Pentru a-l câştiga pe
aproapele, trebuie să ne implicăm în necazul lui, iar rugăciunea să împlinească
efortul nostru.
Cel ce greşeşte are nevoie de ajutor
Se întâmplă uneori ca Dumnezeu îngăduie să cadă cineva într-o greşeală, iar res-
pectivul aflându-se într-o situaţie neplăcută, noi să-i reproşăm şi să-l învinuim.
Atunci împlinim cuvântul spus prin proorocul David „Pe care Tu l-ai bătut, ei l-au
prigonit, şi au înmulţit durerea rănilor lui” (cf. Psalmii 68,30).
Astfel, de multe ori când o persoană se află în dificultate, şi ar trebui să o ajutăm,

noi o certăm ca fiind vinovată de situaţia în care a ajuns. Efortul nostru, pe care
trebuie să-l facem pentru a o ajuta, ne enervează, şi mai uşor ne este să-i reproşăm,
decât să punem mâna.
De multe ori, singurul ajutor pe care ar trebui să-l dăm celui în cauză, ar fi să-l
înţelegem. Apoi, cei care au conştiinţă nu ar putea ca să nu dea o mână de ajutor
celui în nevoie, iar la un moment dat, după ce ne maturizăm, renunţăm să mai
reproşăm, căci oricum mai rău facem. De obicei, cei ce pătimesc trag singuri
învăţăminte, şi nu mai este nevoie să-i cicălim.
Oricum, „ponoasele” vin în viaţa fiecăruia dintre-noi, şi este atât de frumos să fim
alături de cel ce suferă. Bunătatea rămâne în timp, şi are puterea de a schimba un
om în bine. Atunci, chiar şi când am ajunge noi în dificultate, vom trăi cu bucuria
binelui făcut; o bucurie care ne este „prieten” şi ajutor, şi ne va ajuta în orice
situaţie neplăcută.
Tot binele îl datorăm lui Dumnezeu
„Fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele”, spunem la rugăciunea Acatistului

Domnului Iisus Hristos, şi ar trebui să conştientizăm permanent acest lucru.
De aceea, trebuie ca în gândul nostru să spunem rugăciune la orice lucru am face,

ca harul lui Dumnezeu să ne ajute în ceea ce facem.
Apoi, când am săvârşit ceva, mulţumim lui Dumnezeu, atât prin rugăciune, cât şi
prin recunoştinţa faptelor noastre. Ştim care fapte sunt bine plăcute lui Dumnezeu,
şi atunci ne aducem mulţumirea săvârşindu-le. Dumnezeu este atât de bun, încât
atunci când îi dăruim noi ceva, El ne întoarce însutit, dar asta se întâmplă nu atunci
când dăm cu gândul de a primi mai mult, ci atunci când dăm cu dragostea de a
ajuta.
Cu alte cuvinte, nu fac o jertfă ca să-mi meargă bine anul acesta, ci fac jertfa respe-
ctivă din dragoste pentru Dumnezeu. Unii sunt atât de fericiţi când primesc primul
salariu în viaţă, când deschid o afacere şi primesc primele încasări, când au un
copil mult aşteptat, dar puţini dintre ei se gândesc să jertfească ceva lui Dumnezeu
pentru binefacerea primită. Mai bine chefuiesc cu prietenii decât să mulţumească
lui Dumnezeu. Majoritatea se comportă ca şi cum cu efortul lor au realizat ceea ce
s-a făcut, şi uită că fără Dumnezeu nu am fi fost în stare să facem nimic bun“.
(Din: Singhel Ioan Buliga, Provocările creştinului ortodox în zilele de astăzi,

Editura Egumeniţa, 2012)
Pr. Constantin Coman: Iubirea teoretică şi iubirea “departelui” - plăcuta
amăgire (închipuire de sine) a “bunului samaritean”
“Căutaţi pe adevăraţii nevoiaşi!”Cum îi recunoaştem?
R. Rădulescu: Părinte profesor, cine este aproapele meu? Este o întrebare la

care Mântuitorul Hristos răspunde printr-o pildă, redând o întâmplare ipotetică
sau poate chiar reală. Concluzia acestei întâmplări o trage chiar întrebătorul.
Astăzi, în jurul nostru este multă suferinţă. Vedem şi luăm contact cu suferinţa
şi noi, în mod real, lângă noi, dar şi prin mass-media. Mijloacele de comunicare
ne dau tot felul de situaţii în care oamenii suferă din diferite motive, iar cea mai la
îndemână reacţie a noastră este compasiunea. Este suficient acest tip de reacţie,
pentru noi cei de astăzi?
Pr. Coman: Am să citez un călugăr atonit, care evalua cele spuse de noi cu
expresia: „decât nimic…!” Aşadar, decât nimic este bună şi compasiunea!
Comunicarea aceasta aproape simultană a informaţiei despre un eveniment
neplăcut, petrecut undeva departe de noi, s-ar părea că ne aduce aproape de
evenimentul respectiv, că ne transformă în aproapele celui căzut între tâlhari. Dar
nu este chiar aşa. Distanţa se păstrează, tocmai pentru că noi suntem în
imposibilitatea de a face ceva practic. Este o provocare foarte mare într-adevăr,
pentra că, tot aşezându-ne în postura de compătimitori sau solidari de la
distanţă, este foarte posibil să ne tocim sensibilitatea faţă de astfel de situaţii şi
de eroii lor. Intervine o anumită inerţie, o rutină.
Apoi, mai exista un risc, acela al liniştirii conştiinţei. Ne tot spunem în sinea
noastră, că dacă am fi fost la faţa locului am fi făcut ceva, n-am fi stat cu
mâinile încrucişate. Nu trebuie să fim chiar atât de siguri. Se poate instala chiar
o uşoară ipocrizie. Tot având noi compasiune pentru cei de departe, ne
convingem că suntem sensibili, buni la suflet, miloşi, iubitori şi tragem concluzia
inevitabilă că, în situaţia în care nu ne manifestăm ca atare, faţă de cei din jurul
nostru, atunci respectivii sunt de vină. Dacă am fi un pic oneşti cu noi înşine, am
putea observa că iubim mai mult pe cei de departe decât pe cei de aproape. În
situaţia aceasta ar trebui să recunoaştem că dragostea noastră este mai curând
una teoretică, decât una aplicată. Sau, chiar ipocrită!
Putem face ceva şi de la distanţă pentru cei în necazuri şi în nevoi… Din

perspectiva noastră creştinească, cel care este martor, chiar şi prin intermediul
televizorului, al unor astfel de evenimente poate să se roage lui Dumnezeu.
Rugăciunea este mult mai mult decât o compasiune pasivă. Să se aşeze în
genunchi, să-şi aprindă candela, să-şi aprindă lumânarea şi să spună lui Dumnezeu:
„Doamne, eu nu pot să ajung acolo, dar Tu poţi să ajungi, Te rog pe Tine, prin
sfinţii Tăi, prin îngerii Tăi şi prin Maica Domnului, fă ceva!” Cred că gestul
acesta, creştineşte vorbind, ar fi o ieşire din inerţia nefăptuirii, a compasiuni şi a
solidarităţii pasive, ar fi o ieşire mult folositoare.
R.Rădulescu: De ce v-am pus această întrebare? M-am gândit că, în Evanghelii şi

în limba română, cel căruia poţi să-i vii în ajutor, se cheamă aproapele nostru. Îi
mai spunem şi semenul nostru, dar parcă aproapele este mai „aproape”. M-am
gândit chiar şi la distanţa fizică dintre cel care are nevoie de ajutorul meu şi mine.
Vă întreb: care este, în limba greacă, termenul pe care îl foloseşte Evanghelia
pentru aproapele, pentru cel cu care eu vin în contact şi chiar pot să fac ceva
pentru el?
Pr. Coman: Atât textul original cât şi versiunea românească vorbesc despre
aproapele cu sensul propriu, adică cel de lângă tine. În limba greacă termenul este
plision. Şi nu este deloc întâmplător. Evangheliile nu folosesc termenul semenul
nostru, pentru că este mult mai general şi mai abstract. Discursul Mântuitorului
este extrem de aplicat. Se adresează direct ascultătorului sau cititorului şi-l invită
la lucruri foarte concrete. Aş dori să reţinem acest lucru. Mântuitorul vorbeşte cu
tot dinadinsul despre cel de lângă noi şi ne cere pe acesta să-l avem în vedere
înainte de orice. De cele mai multe ori, pe cel de lângă noi, cu nevoile sau
necazurile lui, poate mai mici decât cele pe care le vedem la televizor, nu ne este
la îndemână a-l ajuta. Spre el ne cheamă, de fapt, Mântuitorul Hristos să luăm
aminte, spre cel de lângă noi, nu spre cel de la distanţă, pe care nu-l putem ajuta.
Cel de lângă noi reprezintă provocarea imediată a relaţiei, a mediului în care
suntem chemaţi să ne producem, a spaţiului în care suntem chemaţi să împlinim
poruncile lui Dumnezeu. Paradoxal, în zona relaţiei cu aproapele, găsim foarte
multe justificări de a nu fi solidari, de a nu arăta prea multă compasiune, de a nu
arăta prea multă dragoste şi ajutor. De ce? Pentru că cel de lângă noi, de foarte
multe ori ne irită, ne deranjează, are chiar revendicări la adresa noastră, are şi
nedreptăţiri. În fapt, omul când este aproape de noi, ne şi deranjează. El ne este
foarte drag când este departe, pentru că nu ne cere mare lucru sau dacă ne cere,
neputând noi să-l ajutăm, compasiunea, cu care am început discuţia, pare a fi
suficientă.
De aceea Mântuitorul Hristos se luptă, în primul rând, în Evanghelia Sa cu

ipocrizia. Este foarte clar în porunca Sa: „Să iubeşti pe aproapele tău…!” Eşti
chemat să-i iubeşti pe cei de lângă tine, începând cu soţul, cu soţia, cu copiii, cu
tata, cu mama, cu vecinii, cu colegii şi după aceea pe cei de la distanţă, dacă îţi
mai rămâne suficientă forţă.
R. Rădulescu: Putem spune că cel căzut între tâlhari i-a dat peste cap planurile
samarineanului, care s-a gândit că trebuie să intervină să-l ajute pe respectivul
om şi, probabil, a renunţat la treburile pe care le avea în ziua aceea. Nu s-a
întâmplat lucrul acesta în cazul celorlalţi doi, care au trecut indiferenţi pe lângă
cel căzut. Este posibil ca amândoi să fi avut în plan nişte treburi, să-şi împlinească
nişte sarcini în ziua aceea. Samarineanul şi-a lăsat treburile sale deoparte şi a
intervenit, nu doar aruncând ceva, sau spunându-i o vorbă, ci l-a luat pe omul
acela şi s-a ocupat de el aproape o zi întreagă. De aici putem înţelege că în a face
bine este nevoie nu de un simplu gest reactiv, ci de puţină creativitate, să te
gândeşti de ce are nevoie omul, în primul rând, şi cum să faci binele, pentru că a
face binele nu este chiar aşa uşor, se pare.
Pr. Coman: Este în discuţie aici şi o scară axiologică, a ierarhiei valorilor.

Mântuitorul Hristos vorbeşte despre prima poruncă şi despre cea de-a doua: „Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi!”
Aceasta ar fi prioritar pentru toată lumea. Tot ceea ce alcătuieşte viaţa noastră
de fiecare zi, grijile noastre, profesiunea noastră, proiectele noastre materiale, se
subsumează acestei porunci, acestor două porunci în care se recapitulează toate
celelalte.
Aşa cum spuneaţi, binele nu se poate face fără jertfă. Jertfa ce înseamnă?
Înseamnă să renunţi la interesul tău imediat pentru a te preocupa de celălalt.
Adică intri în sfera interesului altcuiva. Într-o situaţie ca aceea din parabola
noastră, tu nu ai un interes personal, dar aproapele tău are nevoie vitală de
ajutorul cuiva. Atunci, tu renunţi la interesul tău şi te îndrepţi spre celălalt. Dacă
se face acest gest, desigur în libertate, el se cheamă jertfă, sacrificiu, iar sacrificiul
este temelia filozofiei noastre de a trăi, a creştinilor, filozofie care este recapitulată
în Sfânta Cruce. Crucea înseamnă sacrificiu de sine, înseamnă jertfă. La jertfă
ne cheamă Mântuitorul Hristos, iar binele, într-adevăr, cere întotdeauna
sacrificiu. Nu putem face un bine cuiva fără sacrificiu.
R. Rădulescu: Vreau să vă supun atenţiei o problemă pusă în Evanghelia

Samarineanului milostiv. Asistăm acum la o Campanie anti-cerşit, în societatea
noastră românească, şi am observat că se exploatează oarecum o frustrare pe care
am putea-o avea noi cei care luăm contact cu anumiţi cerşetori pe stradă, aflând
că ei ar câştiga foarte mult într-o zi, mult mai mult decât nişte oameni care
muncesc. De aici concluzia că nu s-ar cădea să mai răspundem sau să mai fim
milostivi faţă de o mână întinsă la o intersecţie sau în altă parte. Cum să
reacţionăm sau ce atitudine să avem din punct de vedere creştinesc, din punctul de
vedere al autenticului vieţii creştine, în faţa acestor provocări pe care le fac unii
cerşetori pe strada sau oriunde?
Pr. Coman: În tradiţia noastră bisericească, există îndemnul ca să asude banul în

mâna ta până când îl dai, adică se invocă un discernământ foarte serios atunci
când faci actul de milostenie. Putem spune, în principiu, că este binevenită
Campania de eliminare a unui rău social, ca cel al instituţionalizării cerşitului.
Sigur că ea presupune riscuri. Îi afectează şi pe cerşetorii neinstituţionalizaţi sau
neexploataţi. Dar, personal, consider că sacrificiul este sufìcient de mic, pentru a
extirpa un rău atât de mare. Faptul că unii semeni ai noştri cu neputinţe, cu
handicap, sunt exploataţi de către şi în interesul unor semeni ai lor, pentru câştig
personal, este un lucru reprobabil. De aceea, spuneam, personal sunt de acord cu
această Campanie. Nu ştiu dacă şi Sfânta noastră Biserica este de acord.
Paralel cu acest lucru, eu recomand credincioşilor mei la biserică, celor care se

spovedesc la mine, tinerilor cu care mă întâlnesc pentru a ne sfătui, să-şi
sporească atenţia pentru a depista pe cei cu adevărat nevoiaşi din jurul lor:
„Luaţi aminte, le spun, că oamenii care au nevoie de voi, de ajutorul vostru, sunt
de cele mai multe ori în jurul vostru, trimişi de Dumnezeu. Vi-i scoate Dumnezeu
în cale. Fiţi sufìcient de viglienţi ca la aceştia să reacţionaţi. Cei cu adevărat
nevoiaşi sunt de obicei foarte ruşinoşi, sunt bine crescuţi, au un bun simţ
exagerat, şi suferă fantastic de mult. Să luăm aminte la vecinii noştri, la oamenii
cu mulţi copii pe care îi putem descoperi. Sunt lângă noi aceia care au nevoie de
ajutorul nostru. Se îngrijeşte Dumnezeu să-i trimită, acolo unde este suflet
generos gata să ajute”.
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”,

Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)
De la Ierusalim la Ierihon. Vrem să locuim în duplicitatea plăcerilor sau în
pacea împlinitoare a rugăciunii? Pr. Emil Jurcan despre pervertirea copiilor,
distrugerea frumosului şi a normalităţii: “Faceţi ce vreţi, aveţi drepturile
omului. Cine încearcă să vă facă educaţie este homofob și îl penalizăm noi, îi
luăm copiii…”. Cine sunt adevăraţii homofobi?
12.11.2017
Pe. Emil Jurcan (Alba-Iulia) - „Gânduri de părinte‟: Samarineanul milostiv

(nov. 2016)
[…] Din această cetate, conform pildei, pleacă un om. De la Ierusalim la Ierihon. O
coborâre, dacă am putea spune, la câteva sute de metri sub nivelul mării. Ierihonul
nu este departe de Marea Moartă. Este şi Iordanul în apropiere, dar un pic mai
încolo începe Marea Moartă. Cu alte cuvinte, Ierihonul este locul de unde poţi
ajunge şi la Iordan şi la Marea Moartă, unde poţi să primeşti şi viaţă şi moarte. Este
locul duplicitar, am zice noi; nu mai este locul rugăciunii [ca Ierusalimul], este
locul unde poţi şi aşa şi aşa. Şi cea mai grea povară este atunci când eşti pus să
alegi între plăcere şi asceză, pentru că cei mai mulţi, din păcate, alegem plăcerea.
Asceza, rugăciunea, rânduiala, postul, mersul la biserică ni se par greoaie. E mult
mai uşor să petreci, să dormi, să stai, să lâncezeşti, să ai bani, să arunci cu banii, să
trăieşti cu prietenii, e mult mai uşor, zicem noi, deşi nu înseamnă, dacă este mai
uşor, că e şi mai liniştit. Pentru că tot ceea ce înseamnă bani, petrecere, prieteni, la
un moment dat îţi lasă un gust atât de amar şi îţi dai seama că eşti un om sărac, cu
toţi banii tăi, pentru că niciodată nu ai sufletul plin, niciodată nu eşti mulţumit.
Omul bogat nu întotdeauna este bogat şi omul sărac este, de multe ori, mai bogat
decât bogatul, pentru că prima condiţie a bogăţiei este să fii mulţumit în tine. Or,
câtă vreme nu eşti mulțumit, câtă vreme te afli mereu într-o stare de conflict, câtă
vreme te afli sub o stare de opresiune, nu poţi să spui că eşti mulţumit; eşti un om
într-o stare de tensiune. Aşadar, acesta era Ierihonul oraşul în care, simbolic, puteai
să rămâi și lângă Iordan, însă cei mai mulţi preferau, am zice noi, plăcerea morţii.
Iar omul, când coboară din rugăciune spre dualitate, spre starea aceasta de şi-şi, de
cele mai multe ori coboară spre distrugere. Omul care coboară din rugăciune,
pleacă, de fapt, din împlinire, din mulţumirea lui. Rugăciunea, statul lângă
Dumnezeu, te împlineşte, te mulţumeşte. N-am văzut om care să vină să se roage şi
să nu zică apoi <Am o stare de linişte.> N-am văzut om care să nu rămână într-o
biserică liniştit, curat, profund, şi să nu simtă această linişte în sufletul său şi
împlinire. Omul acela, în momentele sale de rugăciune, este cel mai bogat om,
pentru că este împlinit. Pentru că în acel moment nu-i mai trebuie nimic şi parcă nu
s-ar mai duce din această stare.
N-aţi întâlnit sau poate chiar voi aţi trăit acele momente în care parcă nu mai doreai
să se încheie rugăciunea, nu mai doreai să se sfârşească slujba? N-ai simţit că parcă
nu mai trăiai pe pământ, parcă erai undeva în ceruri? Şi că nu-ţi mai trebuia absolut
nimic, decât să fii lăsat în pace acolo, în rugăciunea aceea profundă? Eu sunt
convins că fiecare dintre noi a avut acel moment când a simţit că Dumnezeu îi
umple viaţa şi că nu mai vrei nimic altceva. Eşti prea bucuros pentru a mai fi ceva
în plus.
Şi invers, atunci când te afli în acea dualitate care îţi dă posibilitatea şi să te rogi,
dar mai ales îţi dă posibilitatea şi a cheltui timpul pentru plăcere, de cele mai multe
ori în plăcere te-ai simţit obosit. Ai simţit că muzica aceea, cheful, masa aceea te
oboseşte mai mult decât o zi de lucru la câmp şi că nu mai eşti bun de nimic. După
o noapte de chef îți trebuie aproape o săptămână să-ţi revii. Şi atunci îţi pui
întrebarea: între o noapte de priveghere sau de rugăciune, care te linişteşte, şi o
noapte care te distruge în starea ta psiho-fizică, n-ar fi mai bine să alegi, de fapt,
Ierusalimul rugăciunii, al întâlnirii cu Dumnezeu și cu omul? Ba da.
Omul care pleacă din Ierusalim spre Ierihon abandonează, de fapt, liniştea. Şi
atunci este foarte clar şi foarte normal ca duşmanii să-l atace şi să-l lase abia viu,
abia suflând. Aşa că cei care trec pe lângă el, doi exponenţi ai Legii, care aveau
nişte reguli stricte, să nu se atingă de cadavre, au crezut că, de fapt, este un mort, și
au trecut repede pe lângă el, și preotul şi levitul, pentru că în Legea veche preotul
și levitul nu trebuiau să se atingă de cadavre, pentru că ei slujeau la Templu; era
altcineva care se ocupa de acest lucru. Şi au plecat repede.
Şi abia mila lui Dumnezeu, samarineanul, se apropie, îi leagă rănile și îl duce în

ceea ce numim noi Biserică, îl readuce. Nu-l mai coboară spre Ierihon, îl duce la
biserică; eu sunt ferm convins că-l readuce la Ierusalim, acolo de unde plecase,
acolo unde, de fapt, îi era cel mai bine şi acolo unde fiecare dintre noi trebuie să se
simtă în profunzime, pentru că acesta este, de fapt, rolul şi realitatea Bisericii: e
locul unde te linişteşti. E cel mai bun tratament şi pentru psihicul tău, dar mai ales
pentru sufletul tău. E locul unde stai şi şederea te umple de pace. Şederea ta în
Liturghie, rugăciunea ta în Liturghie te umple de bucuria lui Hristos. De aceea e
normal să te pregăteşti pentru ea, e normal să te bucuri împărtăşindu-te, e normal
să zici de fiecare dată <Doamne, fă-mă vrednic, deşi sunt nevrednic, dar vino la
mine. Şterge nevrednicia şi lasă vrednicia şi ajută-mă să rămân ceea ce, de fapt, ar
trebui să rămân.>
Aceasta este întâlnirea dintre tine şi Dumnezeu în Biserică şi acesta ar trebui să fie
mesajul Bisericii. Biserica nu este neapărat o instituţie între alte instituţii. Nu este
un loc cu ştampile, cu cereri, cu antet. În primul rând, Biserica este locul
rugăciunii, un loc în care sufletul se linişteşte, este Ierusalimul întâlnirii cu
Dumnezeu şi, întâlnindu-te cu Dumnezeu, de fapt te-ai întâlnit şi cu oamenii. Sau,
după ce te-ai întâlnit cu Dumnezeu, te poţi întâlni și cu oamenii, pentru că-i
priveşti cu privirea cu care ai stat în faţa lui Dumnezeu şi care este plină de pace și
de iubire. Aceasta este Biserica, acesta este rolul ei. Biserica, am spus de mai multe
ori, nu este nici Crucea Roşie, nici Asociaţia pentru Drepturilor Omului, ci este
întâlnirea în linişte a omului cu Dumnezeu. Şi să ştiţi că este cea mai importantă.
Pentru că omul care se întâlneşte cu Dumnezeu depăşeşte orice teamă, orice
angoasă, orice frică, orice stare de imprevizibil prin care el se stresează, gândindu-
se, bietul om, că nu mai are un viitor. În Biserică fiecare om ştie că are un viitor, că
este iubit de Dumnezeu şi că Dumnezeu îl vrea fericit şi aici, şi dincolo. Aceasta
este Biserica şi acesta este, de fapt, sensul nostru.
Iar cine atacă Biserica nu-şi dă seama că rolul şi sensul Bisericii în istoria ţării
noastre a fost să-l întoarcă pe om spre Dumnezeu. Iar, odată întors, omul a putut
crea şi cultură. Şi aici mă refer la orice fel de cultură, de la literatură, la muzică, la
arte şi totul a fost frumos, oamenii au putut să scrie, să vorbească frumos, să creeze
opere minunate pentru că s-au întâlnit cu Dumnezeu. De acolo a plecat arta
frumoasă, de la întâlnirea omului cu Dumnezeu. Astăzi vorbim de contracultură, de
subcultură, de anticultură, astăzi vorbim, de fapt, de o cultură care distruge, care
demolează, pentru că este cultura omului pentru om sau nici măcar pentru om, ci
cultura individului într-o rapacitate şi într-o permanentă ură. Or, Biserica a creat
frumuseţea care nu piere.
Vedeţi, moda aceasta culturală sau contraculturală pe care o vedem astăzi, tipurile
acestea de culturi stradale nu rezistă, nici în îmbrăcăminte, nici în muzică, o
muzică care îi strângea pe toţi cap-coadă şi care nu transmitea nimic decât nişte
ritmuri, peste un an de zile aproape că se uită. Peste trei ani de zile n-o mai
cunoaşte. Or muzica frumoasă, celebrele opere clasice, nu se uită niciodată.
Arhitectura minunată din cultura omului de lângă Dumnezeu nu piere, este
superbă. Arată cât de migălos a fost omul când a aranjat lui Dumnezeu casa Lui,
prezenţa Lui.
Ierusalimul şi Ierihonul sunt două perspective. Dumnezeu ţi le pune în faţă.

Ierihonul este periculos tocmai prin faptul că-ţi spune: <Poţi să alegi. Alege!>, dar
îţi face o publicitate atât de agresivă a ceea ce înseamnă Marea Moartă, plăcerea
aceasta, încât aproape unidirecţional mergi spre acest sens.
Este exact ceea ce face societatea de astăzi: în loc să educe spre frumos, spune:
<Totul este la liber! faceţi ce vreţi, aveţi drepturile omului. Cine se leagă de voi
este homofob, cine încearcă să vă facă educaţie este homofob, pe cine încearcă să
vă atragă atenţia îl penalizăm noi, îi luăm copiii după nişte legi abstracte şi absurde
şi îi spunem că am inventat de curând cuvântul homofob.>
Păi cel mai mare homofob este cel care distruge printr-o contracultură omul. În
momentul în care distrugi frumosul dintr-un copil, în momentul în care îl
perverteşti sexual, în momentul în care îţi baţi joc de inocenţa lui şi îi livrezi la
liber site-uri decoltate, stări urâte, nu eşti homofob? În momentul în care tu îţi
permiţi să faci parada anormalităţii, nu eşti homofob? Ba eşti homofob, pentru că
distrugi frumosul şi normalitatea din sufletul copilului. Nu-i spui şi nu vrei să-i
spui ce-i frumos, ci vrei să-i distrugi ceea ce de mii de ani a fost normalul şi
sănătosul dintr-o societate şi anume familia. În momentul când vine cineva şi vrea
să-și bată joc de familia această născătoare, creatoare de eternitate, născătoare de
copii, educatoare de fiinţe şi vii şi spui că oricine, orice cuplu de acelaşi gen poate
să fie familie, nu eşti homofob pentru că le distrugi normalitatea de gândire din
mintea copiilor? Ba eşti cel mai mare homofob, eşti cel mai mare distrugător de om
pentru că nu-i laşi să vadă frumosul, ci le cosmetizezi urâtul şi-l prezinţi ca cea mai
mare atractivitate şi, de fapt, le distrugi valoarea.
Copiii aceştia ajung să nu mai șţie ce să spună și merg pe sistemul gloatei. Dacă
unul zice că este trend, că este modă, că aşa trebuie gândit astăzi, oarecum sub
presiune toţi merg pe aceeaşi linie. Pentru că oricine nu-i foarte libertin în gândire
e homofob. Imediat i se pune această etichetă penibilă, pentru că nu mai este vorba
în acest comportament de valoarea omului, de om în primul rând, în momentul în
care omul este discreditat, banalizat și distrus.
Or asta face Biserica: stă pe stâncă şi spune de fiecare dată: Iubeşte-L pe Dumne-
zeu şi caută frumosul din fiecare om! Caută ceea ce a creat Dumnezeu! Dumnezeu
a creat neamul să se înmulţească, să trăiască, să fie în armonie. Dumnezeu nu a
creat vrajbă, urâtul, războiul, răutatea. Dumnezeu a creat pacea. Ierusalimul,
centrul lumii, este cetatea păcii, acolo unde Dumnezeu vine în pace. Oamenii nu
mai au pace. Dar tocmai de aceea trebuie să ne luptăm pentru ca să fie această pace
şi frumuseţe şi moralitate.
Să rămânem frumoşi. Să ne învăţăm unii pe alţii ce bine este să fim frumoşi.

Pilda Samariteanului milostiv. Predici cu părinţi de la Putna şi Sihăstria
Putnei. Dragostea de aproapele
11.11.2012
Predica părintelui Dosoftei (Mănăstirea Putna) la Duminica samarineanului

milostiv (2010)
Dumnezeiescul cuvânt al Mântuitorului a vorbit astăzi unui învăţător e lege. Ştim

cu toţi că este foarte greu să vorbeşti celui care cunoaşte ceva, şi cu atât mai mult
este greu să vorbeşti celui care învaţă pe alţii. Mântuitorul însă i-a adus acestui
învăţător de lege nu doar o informaţie, nu l-a învăţat ceea ce învăţa şi el, ci l-a
învăţat altceva mai adânc. I-a adus în faţa conştiinţei sale cunoaşterea de sine, l-a
învăţat cumva să afle cine este şi cine este el faţă de ceilalţi oameni, că noi nu ne
putem cunoaşte pe noi decât în relaţie cu ceilalţi. La această cunoaştere spre care
l-a chemat Mântuitorul va ajunge acest învăţător, sau a ajuns, şi ajunge fiecare din
cei care-l ascultă, cum spune Mântuitorul: “Mergi şi fă şi tu asemenea”.
Sfântul Luca ne spune cum acest învăţător, unul din cei care tâlcuiau Scriptura
Vechiului Testament, şi mai ales poruncile date prin Moise poporului, acest
cărturar se apropie de Mântuitorul şi-l întreabă ce trebuie să facă pentru a dobândi
viaţa de veci.
Sfântul Luca ne spune încă de la început că acesta nu a întrebat din adâncul

sufletului, dintr-o dorinţă fierbinte de a cunoaşte calea spre mântuire şi de a o
urma, l-a întrebat, ne spune Evanghelia, ispitindu-L. Hristos Domnul cunoaşte
inima fiecăruia şi ştia, de bună seamă, şi cugetul făţarnic al învăţătorului acestuia.
Dar Milostivul Domn al cerului şi al pământului nu S-a tulburat de necuviinţa lui,
ci S-a aplecat asupra lui precum se pleacă un doctor asupra unui bolnav, şi l-a
întrebat: ce este scris în Lege, cum citeşti? Adică: din ceea ce ai citit şi-i înveţi pe
alţii, ce ai primit în inima ta cu adevărat, în adâncul ei? Ce învăţătură a cuprins pe
de-a-ntregul sufletul tău? Ce poruncă ai simţit că este calea cea adevărată spre
mântuire? Şi învăţătorul îi răspunde: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din
toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău” iar
“pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
Răspunsul este cel adevărat, şi de fapt acest învăţător luase din cuvintele, din
învăţăturile Mântuitorului decât din Scriptură Vechiul Testament, iar Iisus îl
încurajează: “Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi”. Poate şi din această
încurajare, poate şi din darul cuvintelor Domnului, inima învăţătorului caută să se
schimbe şi caută un cuvânt de îndreptare: “Şi cine este aproapele meu?” Deci
vedem că el lasă prima poruncă şi caută lămuriri pentru cea de-a doua. Prima
poruncă privea dragostea de Dumnezeu. Pe cât era posibil atunci, înainte de
Pogorârea Sfântului Duh, când harul lucra din exteriorul inimii omului, acest
învăţător împlinea această poruncă, sau se străduia să o împlinească. Atunci
dragostea de Dumnezeu se întrupa în păstrarea credinţei adevărate şi mai puţin în
unire sufletească, reală, deplină a omului cu Dumnezeu, aceasta fiind cu putinţă
adevărat numai după întruparea Mântuitorului. Era mai simplu, şi este şi acum mai
simplu să verificăm măsura dragostei de Dumnezeu cu ajutorul celei de-a doua
porunci, a dragostei de aproapele, căci cele două una sunt, iar dragostea de oameni
este mai uşor de văzut.
Învăţătorul de lege simţea, cum fiecare dintre noi simţim, că nu împlinim această
poruncă a iubirii aproapelui, cum trebuie. Căci cel mai simplu semn sunt certurile
şi conflictele pe care fiecare, mai mult sau mai puţin, dar în orice caz suficient de
multe, astfel încât să ne dăm seama că nu iubim cu adevărat pe cei de lângă noi,
chiar şi pe cei care ne-am dori să-i iubim. Şi de fapt, el simţea în sinea lui, că
neiubind pe oameni, desigur nici iubirea de Dumnezeu nu poate să fie deplină, ci
este ştirbă, căci atunci când nu iubim pe cel de lângă noi, noi nu iubim de fapt pe
cel pe care Dumnezeu îl iubeşte, şi nu ne putem apropia de Părintele ceresc, nu-L
putem primi în noi din tot cugetul nostru, dacă nu-i primim pe toţi oamenii pe care
El îi poartă în dragostea Lui.
Şi Mântuitorul îi va da o pildă pentru a-l aduce la acea cunostere de sine şi a-l

învăţa cum trebuie el să iubească.
Pe drumul de la Ierusalim la Ierihon se afla un om căzut între tâlhari. Rănit, acesta
nu se poate ajuta singur. Pe lângă el trec un preot şi un levit.
 Preotul simbolizează Legea lui Moise, dată lui Moise, care deşi l-a
descoperit Dumnezeu ca Unul şi i-a arătat pe toţi zeii şi idolii păgânilor
mincinoşi şi falşi, plăsmuiţi de oameni, deci prin toate lucrurile bune pe
care le-a dat legea lui Moise nu a putut să-i mântuiască pe oameni.
 Levitul este un fel de diacon din ziua de astăzi şi el îi reprezintă pe profeţii
Vechiului Testament, care a vorbit de la Dumnezeu şi despre Dumnezeu, l-
au profeţit pe Mântuitorul Hristos, dar nici ei nu au putut să mântuiască
poporul.
Dacă lui Dumnezeu îi este milă de cel care este căzut între tâlhari, între păcate, cei
ce îi slujesc Lui desăvârşit, cum ar trebui să fie un preot şi un levit, ar trebui să
împărtăşească acelaşi sentiment de milă. Iată însă că primii doi trecători, preotul şi
levitul, trec dar însă fără a-l ajuta, îl văd, dar îl lasă aşa. Iar Mântuitorul nu spune
că au păcătuit, şi nici nu-i judecă. Ei s-au ridicat la cât se putea ridica Legea
nedesăvârşită a Vechiului Testament, în care smerenia şi dragostea dumnezeieşti
nu erau pe deplin descoperite şi dăruite omului.
Abia samarineanului i se face milă. Samarinenii erau locuitori ai Samariei, un

neam amestecat care ţineau rânduielile legii lui Moise dar care ridicaseră alt
templu pe muntele Garizim. Ştim şi din alte locuri ale Evangheliei că erau socotiţi
ca fiind căzuţi de la credinţa adevărată în Dumnezeu, şi ei înşişi se considerau
greşiţi. Acea femeie samarineancă i-a zis Mântuitorului: ”Cum, Tu care eşti iudeu,
ceri de la mine să-ţi dau să bei apă?”.
Samarineanul însă a fost acela care s-a aplecat asupra lui cu dragoste şi i-a legat
rănile spre vinedecare. Şi Mântuitorul, terminând pilda, îl întreabă: “cine a fost
aproapele celui căzut între tâlhari?” Răspunsul a venit, şi era limpede: “cel care a
făcut milă cu el”. Aşadar, dragostea de aproapele a descoperit cine este atunci
aproapele, şi într-adevăr dragostea descoperă tuturor cine este cel de lângă noi.
Doar dacă-l iubim pe cel pe care Dumnezeu ni-l scoate în cale, îl descoperim pe el
că aproape, adică îl recunoaştem, şi ne comportăm ca fraţi, şi împreună-fii ai lui
Dumnezeu.
Dacă pe drumul dintre Ierusalim şi Ierihon ar fi fost căzut un frate al unuia dintre
cei care treceau pe acolo, nu ar fi avut cu siguranţă inima să-l lase jos. Iar dacă
fiecare ne gândim că în rugăciunile noastre îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru,
rămâne doar să împlinim ceea ce spunem, să-i recunoaştem pe ceilalţi ca fraţi şi ca
fii ai Tatălui ceresc.
Dacă dragostea descoperă aproapele, ei bine şi invers e valabil: aproapele ne

descoperă dragostea.
Sfântul Antonie cel mare spune limpede că de la el este viaţa, de la cel de lângă
noi. Dacă dobândim pe aproapele, pe Dumnezeu dobândim, iar dacă smintim pe
aproapele, lui Hristos greşim, căci într-adevăr apropierea între două suflete nu se
poate face decât prin harul Sfântului Duh. Acest aproape pe care noi îl sprijinim
prin dragoste devine el însuşi un ajutător al nostru. Fiecare ştim că de multe ori în
viaţă, atunci când dăruim ceva, ne bucurăm nespus de mult, şi uneori simţim că ne
bucurăm chiar mai mult decât am primi, şi poate chiar mai mult decât acela care a
primit acel dar al nostru. Şi de ce? Pentru că atunci suntem aproapele celui căruia îi
dăruim ceva şi ştim porunca: “mergi şi fă şi tu asemenea”.
Fraţi creştini, în cuvintele lor despre Evanghelia de astăzi, doi mari Părinţi ai
ultimilor decenii, mitropolitul Antonie de Suroj din Anglia şi Părintele Constantin
Galeriu, trecuţi amândoi la Domnul, în predică arată diferenţa între modul cum este
folosit acest cuvânt: aproapele, de învăţătorul de lege şi de Mântuitor, nu este
întâmplătoare.
Învăţătorul întreabă: cine este aproapele meu? Iar Mântuitorul întreabă: cine este
aproapele celui căzut între tâlhari? Deci nu aproapele samarineanului. Pentru învă-
ţător, înainte de a cunoaşte legea dragostei adusă de Mântuitorul, deci pentru acest
învăţător, şi pentru fiecare dintre noi care nu ne plecăm cu adevărat lui Hristos,
centrul existenţei suntem noi, iar aproapele este cineva de lângă acest centru, ex-
centric, lăturalnic, pe care-l folosim, îl ajutăm, dar care oricum nu este în centru.
Întrebarea Mântuitorului este invers: cine este aproapele celui căzut între tâlhari?
Şi vedem limpede că centrul este cel căzut între tâlhari, şi nu sunt numai nişte
cuvinte puse diferit într-o propoziţie, ci sunt două stări chiar contrare, dar care se
aseamănă doar ca formă.
Să luăm de pildă, un tată şi un fiu care seamănă la chip. Dacă spunem că fiul
seamănă cu tatăl am spus ceva firesc şi ne păstrăm în adevăr, dar dacă spunem tatăl
seamănă cu fiul, deodată am răsturnat adevărul, pentru că nu fiul a născut pe tatăl,
ca acesta să-i semene. Ca formă este adevărat, dar aşezarea celui care spune: tatăl
seamănă cu fiul a părăsit un cuget smerit şi prin aceasta a părăsit şi adevărul.
Cuvântul ajutor nu este în general potrivit pentru când ajutăm pe cineva, când
facem o milostenie, o milă, când îl ajutăm. Noi folosim acest cuvânt, dar cumva,
poate, fiind mai mult sau mai puţin conştient, ne punem tot pe noi în centru: că eu
îl ajut pe celălalt. Facem o faptă bună, dar rămânem tot, într-un fel, egoişti, şi în
centru fiind noi, nu numai pe aproapele îl considerăm lăturalnic, ci şi pe
Dumnezeu. Această aşezare smerită de a-l pune pe aproapele şi pe Dumnezeu în
centru este însăşi firea după care Dumnezeu a zidit lumea. Mântuitorul însuşi a
spuns că “n-am venit ca să fiu slujit, am venit ca să slujesc”.
Şi ştiţi că înainte de Cina cea de Taină, El însuşi a spălat picioarele ucenicilor Săi.
Şi de fapt toţi cei care s-au aşezat cu adevărat în nevoinţa lor pe urmele lui Hristos,
au făcut aşa: l-au pus pe aproapele sau pe Dumnezeu în centru, iar ei l-au slujit.
În chip opus, s-au aşezat mulţi dintre cei care au crezut că-l urmează, dar au rămas
la o morală, cum sunt sectanţii, ori cum spunea Dostoievski despre căderea cato-
licismului, că este Evanghelia răsturnată: ca formă asemănătoare, ca şi conţinut
exact opus.
Bunăoară, Sfântul Pavel ne spune despre rugăciune, deci noi considerăm că ne ru-
găm noi, ne spune că atunci când ne rugăm, “însuşi Duhul se roagă cu suspinuri
negrăite” - nu noi, ci El.
Deci acest cuvânt credem că este mai potrivit pentru a desemna relaţia noastră cu
aproapele: a-l sluji, şi a-I sluji lui Dumnezeu. Şi exemplul cel mai înalt al
ajutorului sau slujirii, mai bine zis, a omului către Dumnezeu este Maica
Domnului. Ea a fost vasul ales, după cum bine ştim, în care S-a întrupat Dumne-
zeu-Fiul. Dar mai cu seamă Maica Domnului nu a spus niciodată că L-a ajutat pe
Dumnezeu, ci a spus: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău”. L-a slujit
pe Dumnezeu. Pentru ea centrul ei este Hristos, Fiul ei şi Dumnezeul ei. Aceasta se
vede şi în icoane, în majoritatea Maica Domnului arată pe Fiul.
Şi de fapt, în această slujire a celuilalt ne ajutăm pe noi. În ce sens? Pentru că

ajutându-l, slujindu-l, ne împărtăşim de voia lui Dumnezeu şi restaurăm chipul lui
Hristos, Cel ce slujeşte, în noi, chipul iubirii. Şi aşadar celuilalt trebuie nu să-i
cerem recunoştinţă pentru că l-am ajutat, nu să-l aşteptăm să ne mulţumească, ci
noi să-i fim recunoscători, că prin el Dumnezeu ne-a apropiat de Sine, şi Lui să-I
mulţumim că ne-a trimis om, să ne arunce, precum odată pe slăbănog, în scăl-
dătoarea iubirii.
Ai cui apropiaţi suntem noi? În primul rând ai Mântuitorului Hristos, care spune
“n-am venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi“. Nu se pune pe Sine, ci ne
pune pe noi în centrul slujirii Lui, al Întrupării şi al vieţii Lui.
Căzând între tâlharii patimilor şi ale ispitelor nu avem decât să ne recunoaştem că

fiind răniţi şi neputincioşi. Prin harul Duhului Sfânt, El ne vindecă rănile, şi Sfinţii
Părinţi au tâlcuit că vinul şi untdelemnul cu care samarineanul l-a oblojit pe cel
căzut ca reprezentând adevărul - vinul - şi mila - untdelemnul, mila adică iubirea.
Când îl iubim pe celălalt îl ajutăm, ori când primim a fi iubiţi şi a fi ajutaţi în

Hristos, atuncea urmăm şi noi situaţia de astăzi. Turnăm sau primim a fi turnate
peste rănile noastre untdelemnul milei, dar acest untdelemn nu se poate turna decât
odată cu vinul, adică cu adevărul. Căci altfel, dacă nu suntem în Hristos în
milostivirea noastră, ori în dragostea noastră, ori în ajutorul nostru, acestea vor ţine
o vreme şi apoi se vor stinge sau, mai rău, se vor transforma în patimă. Căci atunci
când o prietenie ori o dragoste ne îndepărtează de Hristos, aceea nu este dragoste,
ci are doar forma dragostei, şi iarăşi, este opusul ei. Cel care nu-l ajută pe prietenul
său atunci când are să-l ajute cu ceva concret, nu-l ajută să se apropie de Hristos,
acela nu-l iubeşte, ci este un distrugător al sufletului.
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuieşte cuvântul Mântuitorului care zice că “ochiul
dacă te sminteşte trebuie scos“, pentru a avea Împărăţia cerurilor, ca referindu-se la
prieteni. Dacă un prieten care ne ajută, nu ne ajută şi să dobândim Împărăţia
cerurilor, dragostea lui este mincinoasă, căci cum spune Sfântul Pavel, dragostea
nu se bucură decât de adevăr. Iar vinul este acest adevăr. Oamenii beau vin pentru
a se întări, aşa şi sufletul omului are nevoe de adevăr pentru a fi viu. Adevărul
despre Dumnezeu, despre voia lui Dumnezeu cu noi, adevărul în relaţiile noastre
cu ceilalţi oameni.
Fraţi creştini, mila şi dragostea care au lipsit celor doi, şi ne lipsesc şi nouă - şi
sigur că de multe ori vedem, sau ni se pare că lipsesc mai mult celor din jur, că nu
se pogoară asupra noastră - mila şi dragostea sunt însă roadele, treptele de sus ale
devenirii noastre ca oameni. La ele nu se poate ajunge fără o rădăcină, fără a trece
prin nişte trepte de mai înainte.
Un părinte din Sfântul Munte Athos, explică cel mai limpede de ce este lipsă de
dragoste şi de milă în societatea noastră. Şi spune acest părinte că smerenia este
prima treaptă a virtuţilor, iar iubirea este treapta cea mai de sus. Şi continuă: de ce
nu ne sfinţim astăzi? Pentru că nu avem smerenie. Este o concluzie care desigur că
ne înfricoşează şi ne sperie pe fiecare dintre noi, cât ştim că suntem tare departe de
această virtute dumnezeiască, smerenia. Dar împotriva oricărei deznădejdi a
noastre pământeşti, şi împotriva oricărei deznădejdi absolute, tot Mântuitorul
spune: “Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima”.
Aşadar, de la modelul samarineanului, cel care s-a îngrijit de trupul celui căzut,
trebuie să primim în mintea şi inima noastră modelul celui care ne dă vindecare şi
viaţa veşnică, Iisus Hristos. Şi în vorbirea noastră cu noi înşine: ce să fac, ce-mi
spune conştiinţa să fac ca să mă mântuiesc?, putem spune mai des, şi să credem că,
într-adevăr, aceasta este calea: să învăţ de la Hristos. Doamne, învaţă-mă!
Dacă înţelegem, fraţi creştini, ajutorul ca pe o slujire, niciodată nu ne vom tulbura

dacă celălalt nu primeşte ajutorul şi slujirea noastră aşa cum ne-am dori noi, cu
multă dragoste. Celălalt ne poate ocărî, celălalt ne poate batjocori, celălalt poate să
nu ne răsplătească dragostea noastră cu dragostea lui. Dacă doar îl ajutăm, vom
înceta ajutorul, aşa cum se întâmplă între bănci şi datornici. Cel ce slujeşte însă nu
face aşa, cel ce slujeşte slujeşte până la sfârşit, căci el ştie că dragostea nu cere, ci
se oferă, nu pretinde, ci dăruieşte şi dragostea niciodată nu vrea să-l jertfească pe
celălalt, ci vrea să se jertfească pentru celălalt.
Înainte de a spune această pildă pe care am auzit-o în Sfânta Evanghelie,

Mântuitorul le-a spus apostolilor: “Fericiţi sunt ochii care văd cele ce voi le vedeţi,
căci vă zic vouă mulţi prooroci şi regi au voit să vadă ceea ce voi vedeţi, dar n-au
văzut şi să audă ceea ce voi auzit, dar n-au auzit”. Proorocii n-au cunoscut marea
taină a slujirii lui Hristos, răstignirea Sa din dragoste, iar regii au condus, dar n-au
ştiut că conducerea este taina slujirii. Aceste înţelesuri sunt ale Lui, dumnezeieşti,
El le ştie, pentru că I le-a dăruit Tatăl a le şti, şi El le dăruieşte la rândul lui celor
care ascultă cuvântul: “Mergi şi fă şi tu asemenea“. Un cuvânt care se face cale
către El, şi care îi ajută pe cei care-l urmează să devină, aşa cum spune Sfântul
Grigorie Palama, “dumnezei după har“, şi nu mai puţin, cum spune şi Mântuitorul
că “acolo unde Eu voi fi, acolo să fie şi ei“. Amin.
***
Predica părintelui Damaschin (Măn. Sihăstria Putnei) la samarineanul

milostiv (2010)
Astăzi este foarte la modă cuvântul acesta “iubire” sau “dragoste”, încât credem că
ştim mai toate despre dragoste şi despre iubire. Vine însă Sfânta Scriptură pe care o
auzim în biserică şi care vine să ne corecteze înţelegerea noastră deformată de către
cei din jurul nostru care nu sunt cu Dumnezeu, despre dragoste. Vine Cuvântul lui
Dumnezeu care să ne întoarcă frecvenţa de la postul de radio unde vorbeşte
vrăjmaşul mântuirii noastre, spre frecvenţa unde ne vorbeşte Dumnezeu şi ne
spune El ce înseamnă dragostea.
- Ce înseamnă dragostea faţă de aproapele? Înseamnă să-l iubeşti aşa cum te

iubeşti pe tine însuţi. Dar oare ştim noi să ne iubim pe noi înşine? Ne iubim noi pe
noi înşine? Ce înţelegi prin a te iubi pe tine? A-ţi fi bine? A fi sănătos? A-ţi avea
îndeplinite toate dorinţele? A fi fericit? Cam asta înţeleg oamenii prin “a se iubi pe
ei înşişi”.
Evanghelia, însă, şi cuvântul Scripturii ne spune că s-ar putea să trăim în înşelare

în ceea ce priveşte iubirea de noi înşine. De ce? Zice evanghelistul Ioan: “Întru
aceasta cunoaştem că iubim pe fiii lui Dumnezeu, dacă iubim pe Dumnezeu şi
împlinim poruncile Lui. Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim
poruncile Lui.” Deci cunoaştem că iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, dacă
iubim pe Dumnezeu şi împlinim poruncile Lui. Atunci când ceea ce mie mi se pare
că fac, iubindu-mă pe mine însumi, dar nu împlinesc sau calc o poruncă a lui
Dumnezeu nu este iubire de sine binecuvântată de Dumnezeu, ci este acea iubire
de sine de care dumneavoastră tot auziţi prin îndreptarele de spovedanie că este
rădăcina a tot păcatul.
Aşadar, este iubire de sine care este binecuvântată de Dumnezeu şi după modelul
căreia, după chipul căreia Hristos Domnul ne cheamă să ne iubim aproapele. Şi
este iubire de sine pătimaşă, care nu este după voia lui Dumnezeu, care încalcă
poruncile lui Dumnezeu şi dacă după modelul acesta noi credem că iubim pe
aproapele nostru, nu-l iubim pe aproapele. Plăcerea este cea care ne determină pe
noi de cele mai multe ori în alegerile noastre.
- Este iubire de aproapele nostru să-i îngăduim, să-i cultivăm şi să-i menţinem
patimile pe care el le are, pentru că şi eu le am înăuntrul meu şi aşa cum mă
iubesc pe mine însumi aşa să-l iubesc şi pe el? Dacă eu am patima fumatului şi
îmi place, îmi face plăcere, aceasta este pentru mine o împlinire, acesata este în
concepţia deformată a lumii de astăzi, aplicarea dictonului “Dacă-ţi place, fă-o!”
Deci dacă mie îmi place, şi mă iubesc pe mine însumi şi-mi cheltuiesc şi banii şi
sănătatea pe ţigări şi-i dau şi celui de lângă mine un pachet în cadou, când mă duc
la ziua lui, aceasta oare să fie iubire de aproapele nostru ca iubirea de noi înşine?
Nu prea cred…
Este iubire de cel de lângă noi, chiar foarte de aproape? Este iubire faţă de copilul
tău care acum este la o vârstă apropiată de vârsta adolescenţei sau chiar la înce-
putul adolescenţei, când mama sau tatăl îi pune în ghiozdanul băiatului reviste cu
conţinut indecent “ca să se educe băiatul meu”? Aceasta este dragoste de băiatul
tău? Sau aceasta este dragoste faţă de fiica ta când mama o duce de mână la
medicul ginecolog ca să facă avortul? Îţi ţii tu atunci fata în iubirea lui Hristos de
mână, sau în iubirea pătimaşă de sine (nu cumva să zică lumea că fata mea nu e
căsătorită şi a avut copil)? Aş putea să continui cu exemplele acestea la nesfârşit.
Ideea pe care vreau să o reţineţi astăzi este aceasta: nu confundaţi iubirea de sine
cu iubirea pătimaşă de sine. … Şi atunci când eu împlinesc poruncile în viaţa mea,
de-abia atunci mă iubesc pe mine însumi. Toţi care împlinim păcatul, nu ne iubim
pe noi înşine. Noi înşine suntem primii duşmani ai noştri. Noi suntem cei care
ne urăm cel mai mult şi noi cu mâinile noastre ne facem cel mai mare rău. Nici
vrăjmaşul nu ne face atât de mult rău, cât noi înşine, pentru că el nu are putere
direct asupra noastră, tot noi cu mâinile nostre ni le facem.
***
Vă aduceţi aminte de întâmplarea adevărată din Pateric, când un părinte, în Postul
mare îşi făcea un ou la lumânare, într-o lingură de tablă. Şi a venit mai-marele lui,
părintele stareţ, a bătut şi a zis: “Ce faci aici?”
Şi el, disculpându-se - ştiţi meteahna noastră dintotdeauna, să dăm vina tot pe altul
- : “Păi, diavolul m-a îndemnat.”
Şi atunci se aude glasul diavolului: “Nici eu n-am ştiut aceasta!” , “Nici mie nu mi-
a trecut prin cap lucrul acesta.” El dă săgeata, el picură sămânţa, dar mai departe de
noi depinde dacă sămânţa o scot şi o arunc afară la marginea ţarinii şi-i dau foc sau
de mine depinde dacă sămânţa aceea care e dulce, ştiu că-i dulce, ce fac, îi pun
îngrăşământ, o mai plivesc, şi fac să răsară pentru că-mi face mare plăcere.
&&&
Deci noi nu ne iubim pe noi înşine, fraţilor. Ne minţim pe noi înşine când credem
că dacă ne împlinim plăcerile care ne duc spre pierzare şi spre moarte, pentru că nu
spre altceva ne duce împlinirea păcatului decât spre moarte, moarte sufletească mai
întâi, pentru că ne desparte de Dumnezeu, apoi moarte trupească, pentru că păcatul
aduce şi suferinţă în trup. […]
Vedeţi fraţilor că trăim în minciună? Vedeţi că ni se pare că noi ne vrem binele, dar
de fapt ne vrem răul şi nu ne dăm seama de foarte multe lucruri. Şi dacă nu ştiu
dacă un lucru pe care vreau să-l fac îmi face bine sau rău, cum îmi dau seama?
Cum a spus Sfântul apostol şi evanghelist Ioan, în prima sa epistola sobornicească
din care v-am citat: prin împlinirea poruncilor. Este ceea ce vreau să fac eu după
voia lui Dumnezeu? Este o poruncă a lui Dumnezeu? Sunt în ceea ce Dumnezeu
doreşte? Dacă da, înseamnă că este bine. Dacă nu, nu mă iubesc pe mine însumi,
pentru că nimeni nu ne iubeşte mai mult decât Dumnezeu. Nici mama noastră, nici
noi nu ne iubim pe noi înşine aşa cum ne iubeşte Dumnezeu.
[…]
“De ce oare tâlharii se adună împrejurul Bisericii şi o batjocoresc?” Pentru că
nu ne mai doare şi nu mai apărăm Biserica atunci când este terfelită, “pentru
că nu ne mai identificăm cu ai noştri”
“Vedem în jurul nostru multă contestare a acestei cetăţi a Ierusalimului, care este
Biserica, vedem în jurul nostru multă lucrare împotriva…
Stabilitatea, credincioşia, ataşamentul faţă de valorile Bisericii şi faţă de oamenii

Bisericii sunt singurul lucru care contează cu adevărat”.
***
Predica Arhim. Hrisostom Rădăşanu la Pilda Samarineanului Milostiv (2011)

- Mănăstirea Sihăstria Putnei:
Notă: Bine ar fi dacă am putea şi asculta (audio), nu doar citi, cuvântul cu putere şi
cu… durere multă al acestui părinte, cuvânt atât de actual în aceste zile…
În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, Amin!
Părinţilor, fraţilor şi surorilor, citim la începutul Evangheliei pe care a rânduit-o

Sfânta Biserică să fie pusă acolo, în lăcaşul de taină al sufletului nostru,
următoarele cuvinte: „Un om se pogora de la Ierusalim la Ierihon”.
Ce nebunie! Ce grozavă nebunie! Auzi, să te pogori de la Ierusalim la Ierihon! De
la Ierusalimul care adăpostea casa regelui şi ale dregătorilor celor înalţi, a
Ierusalimului care era capitala, a Ierusalimului care era cetate aleasă a lui
Dumnezeu, a Ierusalimului unde sălăşluiseră odinioară împăraţii cei vestiţi: David,
şi Solomon, şi cei de un neam cu dânsul, a Ierusalimului în a cărui inimă se află
Templul Domnului, locaşul slăvit în care Dumnezeu Îşi aşezase şi Îşi arătase slava
Sa.
De la Ierusalim aşadar, de la acest Ierusalim aşadar, se pogora un om. Către ce?

Către Ierihon. Ierihonul era acea cetate veche, prima dintre cetăţi care a fost
cucerită de către Iosua, după ce, împreună cu poporul lui Dumnezeu, a trecut
Iordanul. Acea cetate care, prima, a stat împotriva poporului lui Dumnezeu. Şi
prima care a fost şi nimicită. Căci, spune Scriptura, de 7 ori au înconjurat preoţii
lui Dumnezeu, împreună cu Chivotul Legii, în sunet de timbal şi de ceteră, în sunet
de trâmbiţă şi de organe, acea cetate, până ce zidurile ei au căzut cu totul. Spre acel
Ierihon despre care se ştie că şi în ziua de astăzi este zidit sub nivelul mării, în
apropierea unui loc despre care se ştie că adăpostise odinioară cetăţile fărădelegii:
Sodoma şi Gomora. Ce nebunie aşadar, să laşi cetatea lui Dumnezeu pentru a te
pogori la o cetate a păcatului!
Căci, dorind să fugă de Ierusalim, toţi cei păcătoşi mergeau la Ierihon. Era viaţa
mai dulce, traiul poate mai liniştit. Pe înălţimile Ierusalimului vântul bătea cu
putere, la Ierihon lumea era mai ferită. Pe înălţimile Ierusalimului poate şi soarele
era mai neîndurător, pe malurile Iordanului însă, la Ierihon, clima era mai
răcoroasă, poate mai blândă. Nu degeaba acolo regii Idumeii, printre care şi Irod
cel mare, îşi făcuseră palatul de iarnă, unde se retrăgeau atunci când vremea aspră
de la Ierusalim îi alunga de acolo.
Un om, aşadar, se pogora de la Ierusalim la Ierihon. Şi ce nebunie, ce grozavă

nebunie! În acel om vedem destinul fiecăruia dintre noi, vedem destinul umanităţii
întregi. Căci dacă este adevărat că parabola samarineanului milostiv vorbeşte
despre vindecarea pe care Domnul o aduce neamului întreg omenesc, atunci
trebuie să înţelegem că acel om suntem noi, cu toţii împreună, şi fiecare în parte.
Iar Domnul, ca un medic desăvârşit ce este, Doctorul sufletelor şi al trupurilor
noastre, uitându-Se la starea noastră spune într-o simplă propoziţie totul: Oamenii
aceştia, umanitatea întreagă, se pogoară! Se pogoară de la Ierusalim la Ierihon.
Evanghelia de astăzi, dreptmăritorilor creştini, doreşte să tragă un semnal de

alarmă în ceea ce ne priveşte pe noi. Atunci când mergem la medic pentru a ne
tămădui vreo boală trupească, începem prin a-i spune despre ce este vorba, care
sunt simptomele, cum se manifestă această boală, cum este ea arătată, ce ne doare.
Şi iată, şi pe omul nostru, care se pogora de la Ierusalim la Ierihon, îl doare ceva.

Şi din păcate îl doare tare că, spune Evanghelia, a căzut între tâlhari. Nu unul, ci
mai mulţi - căci pe unul poate l-ar fi biruit, cu unul s-ar fi încumetat poate să se
războiască, dar nu unul, ci mai mulţi. Şi mai mulţi fiind, aceştia l-au bătut. Şi şi-au
bătut joc de dânsul, şi-au bătut joc de starea lui şi de firea lui omenească. Şi-au
bătut joc de demnitatea şi de onoarea lui. Şi-au bătut joc de sănătatea lui, şi-au
bătut joc de virtutea lui. Şi după ce au făcut aceasta, se spune că s-au dus, lăsându-l
abia suflând, lăsându-l în agonie.
Umanitatea, din păcate, din momentul în care a ales să se separe de cetatea lui
Dumnezeu, unde sălăşluieşte tronul slavei lui Dumnezeu în templul cel sfânt al
Lui, umanitatea nu face altceva decât să se pogoare, nu face altceva decât să
coboare, şi să coboare într-un ritm atât de alert, încât doar nenorocirile câteodată o
mai pot opri.
Şi eu îndrăznesc să cred că tâlharii aceia care au întâlnit şi au batjocorit pe omul

nostru, n-au făcut decât să împlinească un soi de dreptate dumnezeiască. Pentru că,
în momentul în care tu te coborî singur pe o cale care ştii că este vizitată de tâlhari,
pe o cale care ştii că trece prin pustiu, un pustiu unde sălăşluiesc, alături de tâlhari,
şi fiare sălbatice, un pustiu atât de neprimitor prin chiar firea lui, ce să mai zicem
de prezenţa şi a răufăcătorilor într-însul. Este curată nebunie să faci lucrul acesta!
Este curată nebunie să te coborî, şi mai curată nebunie este să ştii că te pogori într-
un loc periculos, şi să nu îţi iei nici o măsură de precauţie! Cu toţii suntem într-un
moment de pogorâre. Toate - să spunem - elitele noastre intelectuale - politice,
sociale, economice - ne asigură de faptul că suntem într-o criză. Ne asigură de
faptul că mergem într-o depresiune, sau într-o depresie. Ne asigură de faptul că
această perioadă de criză nu se ştie când se va termina. Şi vedem pentru a căta
oară, umanitatea pogorându-se de la Ierusalim la Ierihon, ajunşi fiind în pustiul
acesta, ajunşi fiind în lipsă, ajunşi fiind în necaz, nu ne luăm nici o măsură de
precauţie, şi ne livrăm, ne oferim, ne dăm batjocurii, chinului pe care tâlharii îl fac
când lucrează asupra sufletelor noastre.
Pentru că, dreptmăritorilor creştini, orice lucrare din această a crizei, să spunem,
economice, sociale, politice sau de altă natură, este consecinţa firească a deciziilor
noastre greşite - şi nu neapărat a deciziilor noastre greşite legate de politic, de
social sau de economic, ci a deciziilor noastre greşite legate de viaţa noastră
spirituală. Suntem atraşi, suntem fascinaţi atât de mult de Ierihonul acesta lumesc,
încât uităm că a noastră chemare este să rămânem în Ierusalimul cel de Sus, Patria
noastră cea adevărată, despre care mărturiseşte Scriptura. Adevărata noastră
chemare nu este să ne pogorâm.
Tot timpul în Evanghelii Mântuitorul Iisus Hristos este prezentat ca urcându-Se,

suindu-Se la Ierusalim. Ducându-Se înspre acea cetate unde, Doamne!, va fi
răstignit, va fi batjocorit, va fi dat la o parte şi desconsiderat. Dar El Se urcă la
Ierusalim. Se încăpăţânează să facă ceva de care până şi ucenicii Săi se smintesc:
De ce Te sui acolo dacă ştii că Te urăsc? De ce te sui acolo dacă ştii că vei muri?
„Cruţă-Te pe Tine!” spune Petru. Iar Domnul îi răspunde: „Înapoia mea, satano!
Că nu cugeţi cele ale Lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”.
Şi oamenii ce fac? Se pogoară. De la Ierusalim, la Ierihon. Se pogoară oamenii!

Atunci când vine vorba să mărturisească despre puterea lui Dumnezeu şi nu o fac,
se pogoară! Atunci când doresc mai mult decât orice lucrarea aceasta comodă a
vieţuirii în trup, oamenii coboară! Atunci când se leapădă de Cerescul Întemeietor
al Patriei noastre celei de Sus, al Cetăţii celei binecuvântate, oamenii se pogoară!
Şi se pogoară din ce în ce mai mult. Şi tare mă tem că nici o catastrofă, nici un
tâlhar, nici o altă nemernicie nu ne mai poate opri. Absolut nimica!
Vedem în jurul nostru multă contestare a lucrării lui Dumnezeu, vedem în jurul
nostru multă contestare a acestei cetăţi a Ierusalimului, care este Biserica, vedem în
jurul nostru multă lucrare împotrivă. Şi ne închipuim că noi facem un lucru bun
[când atacăm Biserica, ierarhii, preoţii], credem că facem o lucrare bineplăcută lui
Dumnezeu - dacă nu, măcar oamenilor. Şi acest lucru este cu desăvârşire rău, este
cu desăvârşire mincinos. Şi, fraţilor şi surorilor, ne aflăm în înşelare, că, deşi ne
pare nouă că ne urcăm, noi de fapt ne pogorâm. Deşi ni se pare că ne înălţăm, nu
facem decât să ne afundăm. Şi viaţa noastră, şi credinţa noastră dau mărturie
despre aceasta. Că este o viaţă petrecută în păcat, şi este o credinţă pe care noi nu o
mai slujm, o credinţă în a cărei date nu ne mai recunoaştem, o identitate de care ne
lepădăm de foarte multe ori cu plăcere chiar.
De ce oare cei fărădelege au curaj să se ridice împotriva noastră? De ce oare

tâlharii se adună împrejurul Bisericii şi o batjocoresc? Îi batjocoresc demnitatea şi
onoarea, îi batjocoresc lucrarea, îi batjocoresc Întâistătătorii, îi batjocoresc Sfinţii
şi proorocii, îi batjocoresc lucrarea binecuvântată? De ce? Pentru că noi am ales să
ne pogorâm, am ales să dăm prilej de judecată celuilalt, am ales să dăm prilej
acestei lucrări de răutate îndreptată împotriva noastră.
Nu se mai poate astăzi să mai ieşi în lume pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu,
pentru că imediat eşti batjocorit. De ce? Pentru că batjocură este viaţa noastră. Ne
numim creştini şi sălăşluim între tâlhari, şi între tâlhari fiind, nu ştim să dăm bună
mărturie despre lucrarea de creştin. Ne numim creştini şi ne pogorâm de la
Ierusalim, lăsându-l în spatele nostru, întorcând aşadar spatele lucrării lui Dumne-
zeu, întorcând spatele voinţei lui Dumnezeu şi la tot ce a făcut Dumnezeu pentru
noi. Şi ne mai mirăm că ne merge rău, ne mai mirăm că, uitându-ne la noi, ne
vedem de abia vii, de abia respirând, de abia târându-ne, de abia îndrăznind să
ridicăm capul pentru a merge, poate, mai departe.
Spre care departe întreb?! Spre Ierihon, spre groapă, spre Sodoma şi Gomora, spre
lucrurile acestea care nu ne fac cinste, spre lucrurile acestea care ne osândesc! Spre
ce coborâm? Care este destinaţia călătoriei noastre? Care este?
Am ajuns subiect de glume. Pe la televizor, dacă vrei să te dai mare, începi să râzi
de patriarhi, de mitropoliţi şi de episcopi. Dacă vrei cumva să îţi vinzi ziarul, te
apuci să batjocoreşti lucrarea vreunei mănăstiri eventual. Dacă vrei să fii grozav,
trebuie să spui un banc cu Ştefan cel mare alias “Fane babanul”. Şi ne simţim bine
în această lucrare. Nu ne plecăm capul ruşinaţi ori de câte ori ai noştri sunt arătaţi
cu degetul şi terfeliţi. Nu ne plecăm genunchii cerând iertare atunci când ai noştri
sunt arătaţi cu degetul şi a căror lucrare este batjocorită în toate, să spunem,
mijloacele acestea de propagare - chipurile - a „informaţiei”. Nu ne este ruşine
pentru că nu ne mai identificăm cu ai noştri. Nu ne mai este ruşine pentru că nu ne
mai identificăm cu Cel care a spus: „Iată, Eu sunt alături de tine!”, şi Cel care ne-a
învăţat: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos”. Căci
asta înseamnă credinţa, nu înseamnă batjocură şi arătat cu degetul, înseamnă
purtatul sarcinii.
Credeţi că samarineanului milostiv i-a convenit că i s-a stricat călătoria pentru a

ajuta un nemernic? Credeţi că i-a convenit [i-a fost uşor, n.n.] samarineanului
milostiv să îl pună pe asinul său, să toarne pe rănile aceluia untdelemn şi vin şi
apoi să îl ducă la o casă de oaspeţi şi să cheltuiască cu el? Nu i-a convenit [nu i-a
fost uşor, n.n.] deloc. Dar a făcut-o! A făcut-o! Câţi dintre noi mai suntem în stare
să purtăm neputinţele altora, să purtăm sarcinile altora, să purtăm necazurile altora,
să purtăm supărările altora? Nu mai avem nimic sfânt în noi tocmai pentru că nu
mai ştim să purtăm pe celălalt în spate. Rău, prost, nemernic, greşelnic, dar îl
purtăm! Pentru că este al nostru. Pentru că Dumnezeu ni l-a încredinţat, pentru că
Dumnezeu ne-a făcut, cu o legătură nedezlegată, ai Săi. Şi că în prezenţa Sa stând,
nu mai avem voie să fim tâlhari, nu mai avem voie să fim batjocoritori, nu mai
avem voie, dreptmăritorilor creştini, să ne coborâm! Nu mai avem voie să ne înfun-
dăm!
De aceea, în zi de prăznuire a Sfântului Ioan Gură de Aur, să ne aducem aminte şi

de persoana, şi de lucrarea acestui om care a considerat că stabilitatea, credincioşia,
ataşamentul faţă de valorile Bisericii şi faţă de oamenii Bisericii este singurul lucru
care contează cu adevărat. În viaţa sa vedem că a fost contestat uneori chiar
dinlăuntrul Bisericii, a fost trimis în exil de împăraţi care se numeau pe dânşii
„creştini”. A fost arătat cu degetul de oameni care se considerau poate ei înşişi
botezaţi. Şi cu toate acestea, ocărât fiind, batjocorit fiind, trimis fiind în exil, fiind
deposedat de toată demnitatea sa episcopală şi-a sfârşit viaţa aceasta pământească
închinând lui Dumnezeu un imn de slavă şi zicând: „Slava lui Dumnezeu pentru
toate!”.
Slavă lui Dumnezeu şi pentru ocară, slava lui Dumnezeu şi pentru necinste, slavă
lui Dumnezeu pentru deposedare de demnitate şi de onoare, slava lui Dumnezeu
pentru lucrarea Sa binecuvântată arătată în necazuri, în supărări şi necinste, slava
lui Dumnezeu pentru cuvântul de mângâiere - puţin poate - pe care l-am regăsit
aici şi acolo, slava lui Dumnezeu pentru atingerea binecuvântată a harului Sau
adresată inimilor noastre, prin care ne-am întărit, prin care am îndrăznit şi noi să
ridicăm capul, prin care am îndrăznit şi noi să privim spre cer, prin care am
îndrăznit să mai sperăm şi noi că poate se va opri cineva pe drum, şi- în această
stare de pogorâre şi de supărare şi de necaz şi de contestare fiind - se va găsi cineva
care să ne întindă mâna de ajutor, mână de mângâiere, mână de binecuvântare.
Să ne apropiem aşadar cu smerenie de rugăciunea care a mai rămas din Liturghia

cea pusă sub numele său - a Sfântului Ioan Gură de Aur - şi, în această stare fiind,
să cerem lui Dumnezeu putere ca să trecem de ispitele pe care ni le aduc în viaţa
noastră tâlharii diavoli, să trecem - cu bucurie, poate - de încercările pe care lumea
ni le aşează în faţă.
Şi să mai facem ceva: să cerem lui Dumnezeu să intervină în viaţa noastră în aşa
fel încât pogorârea noastră către păcat, pogorârea noastră către necinste, pogorârea
noastră către laşitate, să fie oprită! Să fie oprită, şi mai mult decât aceasta, sensul
călătoriei noastre să fie inversat, să nu ne mai coborâm, fraţilor, de la Ierusalim la
Ierihon, ci să îndrăznim, să îndrăznim şi să credem că şi pentru noi este posibilă
urcarea de la Ierihonul patimilor şi a oricărui fel de necinste, spre Ierusalimul cel
de Sus, patria noastră cea cerească, adevărul mântuirii noastre şi binecuvântarea
care se află în mâinile lui Dumnezeu şi în inimile noastre în veci de veci. Amin!
Ieromonah Atal Toma: „Mergi şi fă şi tu asemenea”
Fraţi creştini, astăzi Sfânta Evanghelie vorbeşte despre una dintre cele mai
grăitoare pilde, pilda samarineanului milostiv. Despre această pildă se pot vorbi
multe zile în şir, şi tot nu am epuiza învăţăturile folositoare pe care le putem afla
din ea; vă reţinem atenţia doar câteva minute pentru a culege nectarul învăţăturilor
şi îndemnurilor aflate în această pildă. Pilda e atât de însemnată că l-a făcut pe
Sfântul Ioan Gură de Aur să spună că Hristos şi dacă nu ar fi făcut minuni, şi ar fi
venit pe pământ spunând numai pilda aceasta, apoi să fie dat răstignirii, şi tot ar fi
fost de-ajuns ca să schimbe cursul istoriei omenirii.
Dar haide să recapitulăm pe scurt, mai ales pentru cei care nu au ajuns dintru
început la slujbă, această pildă şi contextul în care a fost spusă.
Era în primul an al propovăduirii. Iisus Hristos începuse deja să stârnească invidia

arhiereilor, preoţilor, cărturarilor evrei, care vedeau că un simplu fiu al unui tezlar
din Galileea strânge pe lângă el mulţimi imense de oameni, cât nici în templul lui
Solomon nu se strângeau. Şi vine la Hristos un învăţător de lege şi, ispitindu-l, îi
pune o întrebare. Zice Scriptura că îl ispitea pentru că el singur, învăţător al legii
fiind ştia răspunsul acestei întrebări, dar voia să-l prindă cumva, cu un cuvânt
greşit, să îl acuze de blasfemie şi să-l ucidă. Întrebarea era: Învăţătorule, care este
cea mai mare poruncă din lege? Hristos Iisus îi răspunde cu o întrebare: Ce este
scris în lege, cum citeşti? Adică îi aminteşte că el e cel care trebuie să ştie, să
citească, să cunoască, să înveţe poporul şi să trăiască - mai ales - legea. Să iubeşti
pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, şi din toată
puterea ta şi cu tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Atunci
Hristos, arătându-i că ştia răspunsul, dar voia doar să-l iscodească, îi răspunde.
Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. Cărturarul, vrând să se îndreptăţească pe
sine, adică văzând că a fost descoperit, face cumva pe prostul şi întreabă iar: şi cine
este aproapele meu?
Ei, fraţi creştini şi acum urmează pilda pe care i-o spune Hristos unui citit, unui
învăţat evreu: un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari care,
bătându-l l-au dezbrăcat, lăsându-l abia viu. Trece apoi pe calea aceea un preot. Îl
vede şi trece mai departe. Trece apoi un levit (leviţii erau evrei din seminţia lui
Levi, care ajutau la templu pe partea administrativă cu precădere fiind ajutoarele
preoţilor legii vechi) şi acesta îl vede pe bietul om şi-l lasă, trecând mai departe. Pe
aceeaşi cale însă, trece un samarinean. Acesta vede pe muribundu-l lovit şi prădat
de tâlhari, i se face milă, şi este foarte important de subliniat că ceilalţi nu au avut
acest sentiment, mila, i se face milă, aşadar, se apropie de el, îi leagă rănile cu
untdelemn şi vin, îl pune pe dobitocul său, îl duce la o casă de oaspeţi, şi i-a purtat
de grijă. Apoi plăteşte şi pe gazdă cu doi dinari, omul neîntremându-se încă, şi îl
roagă pe hangiu să aibă grijă de el făgăduindu-i că îi va plăti când se va întoarce.
După ce spune această pildă, Hristos îl întreabă pe cărturarul acela: Ei, care crezi
că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el răspunde: Cel care a făcut milă
cu el. „Mergi şi fă şi tu asemenea.”
Acesta este, fraţi creştini îndemnul lui Hristos pentru fiecare dintre noi. Omenirea
în ansamblu (ca şi fiecare om în parte), se coboară din Ierusalim în Ierihon. Ieru-
salimul simbolizează bogăţia spirituală a omenirii, este oraşul cheie al tuturor
religiilor monoteiste, este simbol al trăirii sufletului în Dumnezeu. Strict etimo-
logic vorbind, Ierusalim înseamnă în „oraşul păcii” Toţi coborâm azi, ca şi atunci,
în Ierihon. Ierihonul, pentru care de atâta timp se luptă islaeliţii cu palestinienii,
este cel mai mănos pământ al Israelului, al Palestinei biblice; în lumea aceea unde
deşertul e la el acasă, Ierihonul e o oază de prosperitate. Nu au evreii în tot statul
atâta vegetaţie câtă este în Ierihon. Spre asta merge şi omenirea. A plecat , a întors
spatele Ierusalimului, Bisericii, Templului, „Cetăţii Păcii”, şi se grăbeşte spre
bogaţia holdelor pământului Ierihonului,se grăbeşte să aibă averi pământeşti, să
aibă, să producă, să deţină. Ierihon, înseamnă „cetatea Lunii”.
Coborâm din lumina mântuitoare a cetăţii păcii, spre întunericul nocturn, abia
luminat de lună, de glasul conştiinţei pe care tare mult am dori să-l auzim tăcând.
Coborâm spiritual, şi coborâm pe un drum pe care mişună tâlharii. În goana aceasta
spre bogăţia Ierihonului, după ce nu ne mai pasă de spiritualitatea Ierusalimului,
iată că suntem atacaţi de hoţi. Şi hoţii ne fură tot ce agonisisem în Ierusalim. Tot
bagajul de cunoştinţe religioase, este dezbrăcat de pe noi, şi suntem lăsaţi abia
suflând, bătuţi, pe margini de drum. Nici la bogăţiile materiale ale Ierihonului nu
am ajuns, ne-am lipsit şi de cele spirituale ale Ierusalimului, şi zăcem dezgoliţi de
nădejdi, plini de bubele pricinuite de păcate, părăsiţi adesea şi de cei cu care
păcătuiam pe cale, ba chiar tâlhăriţi de ei.
Zilele trecute vorbeam cu un pedagog din Cluj, o educatoare a unei grădiniţe, care
se plângea că unii părinţi s-au unit şi vor să o deie în judecată , pe ea şi grădiniţa
unde profesează, pentru că a chemat preotul şi a făcut oră de religie la grădiniţă,
punând copii să se roage, şi învăţându-i Ortodoxia. Prozelitism, spun părinţii
isterizaţi. Însă, în aceeaşi grădiniţă cu doar trei zile înainte se sărbătorea
„Haloween-ul”. şi nici un părinte nu se mai lamenta că ai lor copii sunt învăţaţi să
se sperie unii pe alţii, să nu mai vorbim de maimuţărelile ieftine. Nu mai ştiu copiii
de şotron, oină ori jocurile cu mingea, însă ştiu despre ziua îndrăgostiţilor şi
Haloween. De mici copii sunt tâlhăriţi de darurile cele mai de preţ. Drepturile
omului, drepturile copiilor, au devenit drepturile dracilor de pe margini de drum,
care ne ologesc sufleteşte. Aceasta se întâmplă numai pentru că am părăsit
Ierusalimul şi liniştea lui, am părăsit învăţăturile drepte şi frumoase ale lui Hristos,
ale Ortodoxiei frumoase, şi ne preocupă doar bogăţiile Ierihonului.
Trece pe lângă societatea aceasta decăzută un preot. Trece pe lângă noi, muri-
bunzii, un preot. Trece ne vede şi pleacă. Prea adesea, şi ieri şi azi, preoţimea nu
mai are timp, e prea ocupată şi ea cu strângerea averilor. Vedem că şi în pildă şi
preotul părăsise Ierusalimul şi mergea spre Ierihon, şi lui îi sticlesc ochii după
averi şi ranguri. şi ce este de damnat este că vede societatea că zace aproape moartă
spiritual, şi nu mai e capabil de milă! Preotul legii vechi (ca şi unii confraţi de
astăzi) are neomenia de a nu se ocupa de muribunzii sufleteşti. Vede bine că
celălalt nu mai are nădejde, nu mai are credinţă, nu mai are iubire, dar coboară şi el
grăbit spre bogăţiile Ierihonului, i se împiedică paşii grăbiţi şi preotului spre
înavuţire.
Şi aici simt obligaţia unei paranteze: Cândva, Hristos le vorbea ucenicilor lui
despre apropiata Răstignire; le vorbea despre cum îl vor prinde şi-L vor chinui, Îl
vor ocărî şi-Lvor răstigni, va fi îngropat dar să nu se teamă, că va învia a treia zi.
Atunci, doi dintre apostoli, se duc la El şi cer, mai mult poruncindu-i, să-i aşeze pe
ei doi de-a dreapta şi de-a stânga Lui, în Împărăţie.Hristos, se uită trist la ei. Nu
înţeleseseră nimic aceşti doi apostoli. Hristos vorbea despre jertfă, vorbea despre
milă, vorbea despre dăruirea totală pentru aproapele şi pentru omenire, vorbea
despre suferinţa din iubire şi pentru iubire, despre credinţă şi despre nădejdea
Învierii vorbea Hristos, Dumnezeu mergea spre patimă pentru mântuirea omenirii
întregi, din iubire, şi ei, apostolii lui, cereau funcţii, măriri, ranguri, onoruri, şi
implicit faimă şi bani. Ce le răspunde, în tristeţea Lui, Hristos? „Nu ştiţi ce cereţi!”
Era trist, dar nu i-a alungat le-a înţeles ispita, i-a iubit şi povăţuit în continuare; şi
iubindu-i i-a câştigat pentru Împărăţie, pentru că mai apoi, după Coborârea
Duhului Sfânt, aceşti apostoli au devenit vrednici de numele de apostol, Iacov fiind
primul apostol care şi-a vărsat sângele pentru Hristos, el alcătuind şi prima
Liturghie, iară apostolul Ioan ne-a scris Evanghelia şi apocalipsa şi a îngrijit de
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria.
V-am adus aminte de această întâmplare din viaţa apostolilor pentru că vreau să
rog, fraţi creştin-ortodocşi români, să vă amintiţi cărui Dumnezeu slujim şi ne
închinăm Dumnezeului iubirii, al milei, al îngăduinţei şi al iertării. De aceea, dacă
aţi văzut zilele acestea, mai ales acum, în timpul perioadei electorale, preoţi care s-
au purtat nedemn de chemarea Evangheliei, a „Bunei-Vestiri”, spuneţi-vă în gând,
aşa cum Hristos le-a spus iubiţilor Lui apostoli: „Nu ştiţi ce cereţi!” şi chiar dacă
nu ştiu ce fac, şi nu ştiu ce cer, chiar dacă uită din treapta clericală că Biserica este
mireasa lui Hristos şi nu trebuie pângărită şi târâtă prin noroiul electoral, chiar dacă
sunt ademeniţi de demomul mamonei şi se pretează la fapte şi vorbe care nu fac
cinste nici Bisericii ca instituţie şi nici lor ca oameni şi membrii ai unei comunităţi
creştine, ba chiar ca şi păstori ai acestei comunităţi, totuşi, să nu uităm că asta nu
înseamnă că nu există iertare, prin pocăinţă, şi pentru ei, aşa cum există iertare,
numai prin pocăinţă, pentru fiecare om, şi nu înseamnă, cu toate aceste fapte de
necinste pe care le avem în vedere, că avem dreptul să judecăm şi să osândim pe
aproapele nostru, dovedindu-ne noi înşine nemilostivi. Să ne privim păcatele şi să
nu uităm că şi pentru noi, şi pentru ei se răstigneşte Iisus Hristos, Dumnezeul
nostru, în fiecare zi, în cadrul Sfintei Liturghii. Are cine să-i judece pentru purtarea
aceasta.
Şi dacă simţiţi revoltă şi gust amar, de v-au întristat inima, făceţi şi voi ca şi Iisus
Hristos: ziceţi doar atât în inimile voastre: „Nu ştiţi ce cereţi!” şi apoi purtaţi-vă cu
ei aşa cum s-a purtat Hristos cu ucencii Lui ademeniţi de bani şi funcţii şi ranguri:
iertaţi, iubiţi, aveţi milă de sufletele lor ispitite, tâlhărite pe drumul spre bogăţiile
Ierihonului, şi deveniţi voi samarinenii milostivi, având grijă şi trezvie să nu cădeţi
şi voi în ispită, că diavolul răcneşte ca un leu căutând pe cine să înghită.
Revenind la pilda de astăzi, trebuie să luăm aminte, poate că preotul din pildă se
grăbea să ajungă la o slujbă, nu ştim, nu ne spune Hristos; nu ne spune pentru că nu
contează unde te grăbeşti, contează că nu se naşte în tine sentimentul de milă care
să te facă să-ţi uiţi graba şi să zăboveşti puţin să-i vindeci rana, să mângâi
suferinţa, să ostoieşti setea de adevăr a societăţii în care Hristos te-a chemat să
mântuieşti sufletele preote, nu să să-ţi înavuţeşti moştenitorii.
Trece apoi un levit. Trece apoi administraţia, cei care sunt datori să se ocupe de
formarea spiritual-morală a societăţii. Şi aceştia, dascăli, educatori, profesori,
guvernanţi, formatori de opinie, mass-media, toţi aleargă şi ei numai după averi şi
ranguri şi văd suferinţa morală, decăderea spirituală în care zăcem dar nu au milă.
Se duc de-a valma şi ei, în văile Ierihonului, nu le mai pasă.
O, dar acestea se întâmplă doar în pilda lui Iisus Hristos, pentru că în ziua de
astăzi, toţi cei pomeniţi mai sus nu doar că nu se apropie de suferinţa aproapelui,
dar devin ei înşişi tâlhari. Pentru că tâlhar şi fur de cele sfinte este preotul care-şi
uită menirea, o clică de tâlhari sunt cei ce sărăcesc cu bunăştiinţă şi cu scopuri de
parvenire personală poporul acesta românesc, chiar dacă apoi îşi fac cruci mari cât
cea de pe Caraiman, şi mai aruncă ostentativ, nişte treizeci de arginţi şi în templu,
în biserică, mimând numai milostenia. Tâlhar este cel care minte cu neruşinare
călcând grăbit peste sufletele oamenilor, ca să ajungă la bogăţiile Ierihonului.
Vine, iată samarineanul milostiv. Acesta (Hristos, adică), vede societatea muri-
bundă, i se face milă, şi se apropie de ea. Fraţi creştini. Se apropie de muribund să
reţinem acest aspect. Îl ia pe dobitocul său, după ce îl unge cu untdelemn şi vin.
Vinul, alcool având, şi multe alte proprietăţi curative, nu este aici doar simbolul
medicamentului trupesc ci este simbol al medicaţiei sufleteşti; Vinul este Sfânta
Împărtăşanie care vindecă suflete. Untdelemnul este simbolul Sfintei Taine a
Sfântului Maslu, care se face în Ortodoxie şi care e taina în care ne rugăm pentru
sănătatea trupului şi a sufletului celui bolnav. Îl duce la o casă de oaspeti. Casa de
oaspeti este Biserica Creştină Ortodoxă, singura păstrătoare a tainelor instituite de
Mântuitorul Hristos, este comunitatea aceasta de suflete. Îl dă în grija „hangiului”,
şi acesta este preotul creştin-ortodox, care are menirea de a avea grijă de sufletele
date spre îngrijire, şi care a primit de la D-zeu doi talanţi, şi aici putem înţelege
Puterile trupului (cu tot cu abilitaţile de discernere) şi cele ale sufletului, sau putem
înţelege Sfânta tradiţie (cu tot cu slujbele ritului Ortodox-Răsăritean) şi Sfânta
Scriptură urmând ca tot ce va mai cheltuii preotul, timp, energie, sentiment,
sănătate, să îi răsplătească Dumnezeu la a doua venire.
Dar, fraţi creştini, nu doar preotul are datoria de a salva sufletele rănite. Fiecare
dintre noi suntem chemaţi, să fim aproapele celui de lângă noi. Să stopăm această
alergare cotidiană după bani şi ranguri, să o înfrânăm, măcar un ceas, şi să ne
facem timp să vedem suferinzii, să ne lăsăm să crească în noi mila, şi să ne
apropiem unul de celălalt. Suntem atât de dezbinaţi. Ne dezbină tot cea ce ar trebui
să ne unească. Ne dezbină religiile, ne dezbinăm în numele Dumnezeului Iubirii,
ne dezbină graniţe pe care singuri ni le-am impus. Nu mai ştim să fim apropiaţi.
Însă să luăm aminte că Hristos spune la sfârşitul pildei: Fă şi tu asemenea. Aşa

cum eu am făcut fă şi tu. Mila nu e un sentiment ruşinos. Este un sentiment înalt.
Fără milă suntem mai răi decât animalele pentru că ele dovedesc adesea că au acest
sentiment.
Şi o, cât adevăr este într-un vers al unui poet contemporan adormit de curând, care
spune că mai oameni decât oamenii or să ajungă câinii. Haideţi să vă facem timp să
privim suferinţa celui pe care-l vedem pe cale suferind, în lipsuri şi nevoi. Dar mai
ales, şi cu atât mai mult, vedeţi-vă suferinţele copiilor, fraţi creştini. Nu vedeţi că
atât timp cât voi alergaţi după fructele Ierihonului, copii voştri se rănesc trăind tot
mai acerb o lume virtuală, internautică, schilodindu-şi sufletele şi nemaiputând fii
în stare să socializeze normal în lumea reală? Nu vă e milă de ei? Credeţi că doar
de bani şi poziţie socială au nevoie?
Unde sunt copii voştri fraţi creştini? Unde sunt acum când vorbim despre ei? De ce
nu vă sunt ei aproapele despre care vorbeşte Hristos astăzi? De ce nu le sunteţi voi
samarineanul milostiv care să-i aduceţi la casa de oaspeţi să se vindece sufleteşte?
Nu cumva îşi pregătesc un ştreang în care îşi vor sinucide sufletele? Veniţi şi daţi
disperaţi pomelnice să se căsătoreacă băiatul sau fata, dar ei nu au nici prieteni, ei
nu mai sunt capabili de comunicare verbală normală pentru că trăiesc virtual. Nu
ştiu să cumpere o floare, să ducă gunoiul din casă, să îşi facă paturile, cum credeţi
că vor ştii să comunice cu un suflet, să se apropie cu respect şi afect de un suflet
când ei, ascunşi în spatele anonimatului permis de lumea virtuală nu fac altceva
decât să mintă şi să se mintă? De unde să ştie să iubească dacă nu au fost învătaţi?
Apropiaţi-vă de ei fraţi creştini, şi salvaţi ce se poate salva. Aduceţi copii la
Hristos, la biserică, urcaţi cu ei la Ierusalimul cel nou, rupeţi-i din cloaca în care
vrea societatea aceasta secularizată, globalizată, consumistă, să îi arunce.
Nu spunem să nu se folosească de mijloacele moderne de comunicare, dar nu se

poate copii la 12 - 13 ani să nu ştie să facă un sport, să nu aibă o activitate
extraşcolară educativă, ci să steie doar la computer, si pe site-uri de aşa zisă
socializare.
Creşteţi mila faţă de ai voştri în primul rând, fraţi creştini! Fiecare dintre noi putem
deveni samarineanul milostiv al unui suflet rănit.
Am intrat de câteva zile în postul Naşterii Domnului. E un post instituit de sfinţii
părinţi în amintirea proorocilor Vechiului Testament care posteau aşteptând
Naşterea lui Mesia cel aşteptat. Începem o perioadă de curăţire sufletească. Aşadar
să fie o perioadă de curăţire şi sporire sufletească, nu doar o perioadă de abstinenţă
de la unele mâncăruri. Să nu facem din postul acesta al Naşterii doar o perioadă de
vegetarism culinar, ci să îl privim serios ca o oportunitate de a spori duhovniceşte,
ca pe o scară cu patruzeci de trepte orientate spre cer, şi care aşteaptă să ne urcăm
pe ea. Şi totdeauna doar începutul e greu, sfârşitul fiind luminat. Să privim postul
acesta ca un drum în sens invers decât cel din pilda de astăzi, de la Ierihonul
grijilor lumeşti către Ierusalimul ceresc al păcii lăuntrice.
Haideţi să punem început bun şi să ne revizuim atitudinea faţă de tot ce ne

înconjoară. Suntem invitaţi de biserică, prin preoţii ei destoinici, şi sunt încă
generaţii de slujitori devotaţi vocaţiei, să postim, să ne spovedim, să ne recu-
noaştem neputinţele şi că cerem sfat pentru vindecarea lor, să ne împărtăşim cu
SfântulTrup şi Sfântul Sânge al lui Hristos. Folosiţi-vă de preoţii dedicaţi vocaţiei
lor! Deranjaţii, obosiţii, pentru că pentru aceasta vi i-a dat Hristos, alergaţi la ei ca
la deţinătorii tainelor Sfintei Biserici. Spovediţi-vă fraţi creştini, nu zăboviţi şi nu
amânaţi spovedania până la bătrâneţe, că vă cresc patimile şi regretele în voi,
dracul ia putere în voi si nu veţi mai putea să vă spovediţi, sau poate nu veţi apuca.
Îngemănaţi credinţa din inimă cu faptele credinţei.
Spovedania, şi oprirea de la păcate, mila creştină să vă fie însoţitoare pe drumul

fiecărei zile, aşa încât ajunşi seara în patul odihnei trudei noastre zilnice să ne
întrebăm fiecare: de cine am avut eu milă azi, şi cum? Nu se poate să nu aveţi
astăzi prilejul de a vă dezvolta mila. Mila pentru cei ce nu au (nu au casă, nu au
pâine, nu au mamă, nu mai au pe Dumnezeu în inimă nu au milă, chiar); milă
pentru cei ce nu sunt (nu sunt la biserică, nu sunt botezaţi, nu sunt spovediţi, nu
mai sunt pe acest pământ, nu sunt în pace şi întelegere cu ei înşişi), milă pentru cei
ce nu pot (nu pot merge, nu pot vedea minunile din fiece zi pe care Hristos le
savârşeşte cu ei, nu pot fi sinceri, nu pot să iubească frumosul din om, din natură,
din cer). Nu putem pretinde că suntem creştini şi să nu avem faptele milei creştine.
Da-ţi din puţinul cel aveţi celor ce au şi mai puţin. Milostenia este întreg
creştinismul.
Să jertfim puţin din ce avem, din timp, din energie, din sănătate, din bunuri, şi
astfel ne asemănăm şi noi lui Hristos. Altfel nu suntem creştini. E îndemnul
Dumnezeului nostru, al tuturor, grăit astăzi! Fă aceasta şi vei fi viu!!! Altfel suntem
morţi. Că fără cea mai mică jertfă, fără să ne urcăm măcar timpul pe cruce, nu
ajungem la învierea promisă de Hristos.
Aceasta ne învaţă şi părintele Arsenie Papacioc, fie-i pomenirea veşnic fericită:
„Oamenii nu ştiu cât de mult iubeşte Dumnezeu lumea. Ne iubeşte dincolo de
închipuirea îngerească. Ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine. Dar nu se
poate fără jertfă.”
Pr. Petru Roncea - Aproapele nostru
Cine n-a avut un bolnav în preajma sa? Şi, avându-l, cine n-a mers la el să-l
cerceteze, după cuvântul Mântuitorului (Mt 25, 36), şi să se roage, împreună cu
preoţii Bisericii, la săvârşirea Tainei Sfântului Maslu (Iac 5, 14 şi urm.)? Fiind
mădulare ale aceluiaşi trup, când un mădular suferă, ar putea celelalte sta
nepăsătoare, afară de cazul în care ele însele ar fi bolnave? Nicidecum! Şi cum am
participat cu toţii, în multe rânduri, la ungerea cu untdelemn sfinţit a celor bolnavi
dintre ai noştri, tot de atâtea ori am auzit citindu-se, prima dată între cele şapte
evanghelii, textul lucanic cu samarineanul cel milostiv. Se întâmplă însă că, prea
auzind o anumită parabolă a Mântuitorului, cum ar fi cea de astăzi, să-ţi scape
anumite sensuri pe care Mântuitorul le-a dat dialogului cu învăţătorul legii din
vremea Sa.
Textul acestei Evanghelii este interesant chiar de cum începe. Iisus era socotit de
cercul conducătorilor de la templu ca unul din popor. Şi iată că, un învăţător de
lege, un teolog întreabă pe un mirean ce să facă ca să se mântuiască. Chiar şi
pentru vremea noastră lucrul acesta este neobişnuit şi prea rar întâlnit. Cu atât mai
mult în vremea aceea, când orgoliile învăţătorilor de lege nu se lăsau deloc călcate
de sfaturile unor neiniţiaţi, cum era socotit Iisus de către contemporanii Săi,
întrebarea învăţătorului de lege putea face parte fie din vicleana inimă a celui care
crede că ştie tot şi-i gata să-L pună la zid pe fiul tâmplarului din Nazaret care s-a
trezit deodată vorbind din Scripturi, fie dintr-o conştiinţă tulburată de cuvântul
misterios al Nazarineanului.
Relatarea Evangheliei pare a da mai degrabă câştig vicleniei, decât pocăinţei. Căci
învăţătorul de lege, crezând că ştie mai dinainte răspunsul, pune întrebarea ca să-L
ispitească pe Iisus şi să-L facă de ruşine. O, dar Domnul l-a cunoscut îndată, de
cum a deschis gura, că-i viclean întrebătorul din faţa Sa. Aţi observat că nu-i
răspunde numai cu întrebarea despre ce scrie Legea, ci cum citeşte Legea de care
se bătea cu pumnul în piept la amvonul sinagogilor că-i cunoaşte şi ultima cirtă.
În câte rânduri cei de la templu n-au tălmăcit Legea în folosul lor? Însuşi cuvântul
„aproapele“ era în dispută în cancelariile sinagogale. Ei nu l-au restrâns numai la
hotarele poporului evreu, ci chiar l-au sugrumat pe funcţii şi familii, astfel că, de
exemplu, fariseii ar fi dorit să-i excludă pe nefarisei, călugării esenieni urau pe toţi
fiii întunericului, adică pe acei care nu făceau parte din tagma lor etc. Poate că şi
învăţătorul de lege ar fi avut rezerve faţă de Iisus că i-ar fi aproapele pe care să-L
iubească. Mântuitorul însă rosteşte parabola samarineanului milostiv, nu ca să-i
răspundă învăţătorului de lege până unde se întinde responsabilitatea iubirii, ci că
el însuşi, învăţătorul de lege, este aproapele de care are nevoie cel lipsit de
cunoaştere, care zace abia viu în aşteptarea mântuirii.
Samarineanul milostiv este icoana Mântuitorului Hristos Căruia-I pasă de fiecare

dintre oameni. El este aproapele nostru, indiferent de starea de păcătoşenie în care
ne-a schimonosit sufletul tâlharii iadului. El are timp pentru fiecare să Se aplece
asupra noastră. Unde nu te-aştepţi şi nu te mai aştepţi, mâna Lui caldă îţi leagă
rănile şi braţele-I moi te duc unde n-ai mai fi ajuns niciodată fără El: în leagănul
celor două Testamente şi sub cupola vindecătoare a Bisericii.
Şi-atunci, ca şi azi, acţiunea neprietenoasă a primelor două persoane ar trezi poate

o pornire anticlericală. Luată în parte, indiferenţa slujitorilor de la Templu faţă de
un caz social căruia par a nu-i da importanţă este un bun temei pentru sectari spre
a-şi mai face câţiva prozeliţi dintre oportuniştii Bisericii. Când învăţătorul de lege
se aştepta că al treilea care să salveze situaţia va fi, evident, unul pe măsura
interlocutorului său, un mirean evreu - şi cu asta Îl va prinde pe Iisus că este şi El
împotriva clerului din Ierusalim - Mântuitorul îl dezumflă pe ispititor, aducându-i
în urechi prezenţa unui samarinean.
Mai ales cu samarinenii, evreii aveau relaţii foarte înrăutăţite. Erau ele de mai
multă vreme aşa, dar în ultimul timp se ascuţiseră cu ură de moarte de când, la
miezul nopţii dintr-un Paşte, samarinenii reuşiseră să-şi descarce mânia faţă de ura
evreilor asupra lor, pângărind curtea templului prin împrăştierea în ea de oase de
oameni morţi. De atunci, numai ce auzeau cuvântul samarinean, evreilor li se
holbau ochii de mânie şi li se încingeau pântecele a răzbunare. Dar, mai mult, când
se aprindeau cu ură asupra cuiva, dinlăuntrul inimii lor învârtoşate izbucnea ca o
uşurare cuvântul batjocoritor de samarinean. Însuşi Iisus a avut parte de acest
tratament: „Nu zicem noi bine că eşti samarinean şi ai demon?“ (In 8, 48). Însă El
S-a apărat negând doar prezenţa demonului în Sine şi lăsând neatinsă numirea de
samarinean de care I-a plăcut să Se folosească în zugrăvirea tainei mântuirii.
Ce măiestrit Mântuitorul l-a pus pe gânduri pe acest învăţător de lege! El dorea să

afle cine este aproapele său, adică voia să afle obiectul iubirii, să ştie pe cine
trebuie să iubească şi să-l considere aproapele său. Sau până unde-şi poate întinde
hotarele iubirii. Şi când colo, se trezeşte cu întrebarea Mântuitorului referitoare la
subiectul iubirii, adică cine din cei trei a acţionat ca un aproape, iubind pe semenul
ce avea nevoie de dragostea cuiva. Răspunsul nu putea fi altul decât acesta,
inevitabil: „Cel care a făcut milă cu el“. Cu alte cuvinte, aproapele mi-este cel de
care eu am nevoie ca să-mi mântuiesc viaţa. Nu devine astfel Hristos aproapele cel
mai necesar, nu numai pentru învăţătorul de lege care dorea să moştenească viaţa
veşnică, ci şi pentru noi toţi? Dar, mai mult, Mântuitorul încheie parabola cu
dumnezeiasca trimitere: „Mergi şi fă şi tu asemenea!“, invitaţie nu doar pentru
învăţătorul de lege, ci pentru mine şi tine, cititorule, care suntem chemaţi de
Domnul nu să diferenţiem pe oameni, ci să mântuim din moarte pe tovarăşii de
cale.
Pr. Liviu Petcu - Compasiunea pentru aproapele nostru
Uşurându-le celor suferinzi și chiar muribunzi tristeţea singurătății şi suferinţa

trupului, aducem un zâmbet pe faţa lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură nu oferă explicații ample pentru durere și suferință, dar ne

îndreaptă privirea către compasiunea divină dovedită faptic de Mântuitorul în
timpul activității și misiunii Sale pământești în actele de vindecare ale unora dintre
contemporanii Săi, până la acceptarea morții Sale pe Cruce, „pentru noi oamenii și
pentru a noastră mântuire”.
Creștinul, ca ucenic al Domnului și ca următor al Lui, are vocația de a traduce

aceeași compasiune în fapte, de a lucra la rândul său, ca și Hristos, pentru a
vindeca, a ușura, a mângâia, a elibera de rău sau a-și întinde o mână salvatoare
acum unde nevoia o reclamă. În fiecare din gesturile pline de compasiune ale
creștinului este prezent Hristos Însuși. După o exprimare hrisostomică, creștinul
milostiv devine mâinile și picioarele lui Hristos care răspunde, prin el, rugăciunilor
celor neajutorați, strâmtorați, cuprinși de boală sau de oarece suferință, care au
cerut cu ardoare lui Dumnezeu să-i ajute. Însă Același Hristos Se ascunde cum
numai El știe sub chipul celui flămând, însetat, străin, gol, bolnav, în temniță etc.
(Mt. 25, 34-45).
Deci, pe de o parte, Hristos Domnul este Tămăduitorul care compătimește și
vindecă și, pe de altă parte, Bolnavul care este tratat și alinat. Cu siguranţă Bise-
rica, având la bază, în acest sens, învăţătura din Matei 25, 35-45, înţelege că cel
care refuză să-i ofere ajutorul unui bolnav aduce atingere lui Hristos Însuşi.
Gândul că Domnul Hristos ne-a purtat povara păcatelor, a cunoscut suferința

noastră și ne este un Prieten care ne înțelege, ne compătimește și ne ajută, ne oferă
un puternic imbold pentru a lucra spre alinarea durerii şi a suferinţei în lume,
nutrind propria noastră compasiune din cea a Învățătorului nostru. Compasiunea
este limbajul iubirii. Căutând să uşureze greutăţile suportate de alţii în această lume
dură, lucrăm pentru a uşura durerea lui Dumnezeu în faţa suferinţei creaţiei Sale.
Dumnezeu suferă împreună cu poporul Său.
Uşurându-le celor suferinzi și chiar muribunzi tristeţea singurătății şi suferinţa

trupului, aducem un zâmbet pe faţa lui Dumnezeu. Nu contează de fapt dacă
aceasta ia forma aplecării asupra necazurilor vecinilor care sunt bătrâni, bolnavi,
neputincioși şi infirmi sau a dăruirii de bunuri materiale pentru a împiedica
foametea, sau înseamnă a rupe din timpul nostru liber discutând cu cei singuri şi
trişti. Făcând oricare dintre acestea, răspundem unei nevoi umane reale, împlinim
porunca de a iubi după cum am fost iubiţi şi bucurăm inima părintească a unui
Dumnezeu care alege să sufere împreună cu cei pe care i-a creat şi-i iubeşte.
Bunul creștin ia parte, afabil, la suferințele și bucuriile celorlalți, manifestându-se

întotdeauna cu solicitudine, fiind dispus să ajute efectiv și din toată inima, bine
știind că religia creștină nu se reduce la simple formulări teoretice sau complicate
înșiruiri de construcții ideologice, ci recomandă întruparea principiilor sale în viața
cotidiană, așa cum ne-a arătat Însuși Întemeietorul creștinismului: Hristos Domnul.
Conștienți de înalta lor misiune, creștinii vor să-L reprezinte pe Mântuitorul și să-I
slujească, pătrunși de vocația lăuntrică de a fi în vremea vieții lor o „Evanghelie
întrupată”. Identitatea naturii nu admite deosebiri ființiale între oameni. Atitudinea
iubitoare și plină de compasiune față de aproapele suferind, îl fac pe acesta din
urmă să se simtă prețuit, stimat și iubit. Pentru cei aflați pe patul suferinței, de
multe ori este nevoie numai de inimă bună, de cuvânt bun, de intenție bună, adesea
de o singură privire caldă și compătimitoare.
Hristos nu doar recomandă gestul sau fapta milostivă, ci mai mult, Se sălășluiește
în cei care-și împărtășesc mutual iubirea: „De ne iubim unul pe altul, Dumnezeu
rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită” (I In. 4, 12).
În cartea biblică Facerea (Fac. 18), observăm cum ospitalitatea lui Avraam față de
cei trei călători care-l vizitează la stejarul Mamvri ilustrează o paradigmă
recomandată de atitudine binevoitoare. Primindu-i pe cei trei Tineri, Avraam Îl
primește pe Dumnezeu Însuși, fapt ce îl învrednicește să primească un fiu și să
devină părinte al unei descendențe atât de numeroase precum stelele cerului și
nisipul mării. Pe de altă parte, capitolul următor din cartea Facerii (19) arată că
nesocotirea legii ospitalității atrage pedeapsa divină.
Și peste secole, Sfântul apostol Pavel, în Epistola către Evrei, îi îndemna astfel pe
creștini, amintind episodul avraamic: „Primirea de oaspeţi să n-o uitaţi căci prin
aceasta unii, fără ca să ştie, au primit în gazdă, îngeri” (Evr. 13, 2).
Ioan-Lucian Radu - De ce îi urau evreii pe samarineni?
Iisus putea să aleagă pe oricine pentru a juca rolul aproapelui celui căzut între
tâlhari, dar l-a preferat pe samaritean.
Pilda samarineanului milostiv, ce se citeşte în Duminica a 25-a după Rusalii, în

cadrul Sfintei Liturghii, i-a şocat pe primii săi ascultători, adică pe evreii de acum
2000 de ani, prin alegerea, ca personaj principal al parabolei, al unui om de neam
samarinean, neam pe care evreii îl urau cel mai mult.
Țara locuită de evrei, în vremea Mântuitorului, cunoștea două provincii: Galileea,

la nord și Iudeea, la sud. Între aceste două provincii se interpunea Samaria. Când
trebuiau să meargă din Iudeea în Galileea și invers, evreii nu treceau prin Samaria,
deși drumul era cel mai scurt, ci preferau să ocolească, mergând prin deșert, pe
unde greutățile erau foarte mari, din cauza lipsei apei și a atacurilor fiarelor săl-
batice. Când erau totuși forțați să treacă prin Samaria, făceau călătoria în mare
grabă, iar când ieșeau din acest teritoriu, își scuturau sandalele, ca nu cumva praful
samarinenilor să spurce pământul sfânt al evreilor.
Cine erau samarinenii și de ce îi urau evreii așa de mult?
Odată cu divizarea regatului Israel, în anul 930 î. Hr., urmată de moartea lui
Solomon, Regatul de nord, cunoscut de acum sub numele de Israel și cel de Sud,
numit Iuda, au purtat războaie unul împotriva celuilalt, timp de două secole. Omri,
al șaptelea rege al lui Israel, care a venit la domnie în anul 885 î. Hr., a cumpărat
un munte, pe care a zidit un oraș, pe care l-a numit Samaria, după numele lui
Șemer, cel care i-l vânduse (III Regi 16, 24), întreaga regiune din jur devenind
cunoscută sub același nume.
Samaria, împreună cu regii care au domnit acolo, au devenit cunoscuți pentru

idolatria lor. Cel mai cunoscut rege idolatru este cunoscut în contextul activității
profetului Ilie și acesta este Ahab, a cărui soție, Izabela, de origine feniciană, a
omorât profeții Domnului, aducând în regat sute de profeți și preoți ai zeilor Baal și
Așera.
În 722, î.Hr, după un asediu de trei ani, regele Șalmaneser al Asiriei a cucerit
Samaria și a deportat elita israelită în Arisiria. Succesorul acestuia, Sargon, „a
adunat oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a
aşezat prin cetăţile Samariei în locul fiilor lui Israel” (IV Regi 17, 24). Fiecare grup
stabilit în regiune a venit cu propriile lui zeități, creându-se un amalgam de
credințe politeiste și, de aceea, Dumnezeu a trimis lei ca să-i omoare, deoarece „nu
cinsteau pe Domnul” (IV Regi 17,25). În urma acestor evenimente, coloniștii îi
raportează regelui faptul că leii îi omoară, deoarece nu cunosc legea Dumnezeului
țării în care au fost trimiși. Pentru a remedia situația, regele a trimis din exil un
preot, care să-i învețe cum să-L venereze pe Dumnezeu. Deoarece israeliții rămași
s-au căsătorit cu coloniștii, rezultatul a fost un popor amestecat, care afirma
credința în Dumnezeu și în legea lui Moise, dar, în același timp, venera zeitățile
străinilor, cu care se amestecaseră. Așadar, nici populația, nici credința nu era pură.
Ierusalim şi Garizim
În 538 Î. Hr., la 70 de ani după ce locuitorii Regatului de sud, Iuda, au fost duși în
exil în Babilon, regele persan, Cirus, a permis israeliților să se întoarcă la Ieru-
salim, unde aveau să refacă ținutul, care rămăsese pustiu și să construiască orașul și
templul. După cum relatează cărțile Ezdra și Neemia, samarinenii s-au oferit să îi
ajute la reconstruirea templului, deoarece, spuneau ei, se închinau aceluiași
Dumnezeu (Ezdra 4, 1-3). Când Zorobabel, conducătorul evreilor întorși din exil i-
a refuzat, samarinenii au încercat să împiedice construcția templului, mituind
sfetnicii regali și trimițând repetate scrisori regilor persani ce au urmat la domnie,
până ce armatele lui Artaxerxe au venit la Ierusalim și au oprit lucrările evreilor
(Ezdra 4, 4-23).
Cartea Neemia arată că Sanbalat, guvernatorul Samariei, i-a ridiculizat pe evrei

atunci când au început să rezidească zidurile Ierusalimului, aliindu-se cu arabii și
amoniții pentru a zădărnici inițiativa evreiască, lucru care nu i-a reușit. Nereușind
să domine acțiunea evreiască, samarinenii au construit un templu propriu, pe
Muntele Garizim, unde se aduceau jertfe similare celor aduse în templul din
Ierusalim. Se pare că acest templu a fost zidit de Sanbalat, cu consimțământul lui
Alexandru cel mare, așa cum menționează istoricul Iosif Flaviu, punându-l mare
preot pe ginerele său, Manase, unul dintre nepoții marelui preot din Ierusalim, care
fusese izgonit de Neemia, pentru că încălcase porunca de a nu se căsători cu femei
de alt neam (Neemia 13, 29). De atunci, templul de pe muntele Garizim s-a așezat
într-o poziție de rivalitate religioasă față de cultul oficiat în Ierusalim, până când,
în 166 î.Hr., Antiohus Epifanes l-a dedicat lui Zeus Xenios (iubitorul de străini), iar
în 109, regele evreu Ioan Hircan, l-a distrus.
Dar calea ce a dus la dușmănia dintre evrei și samarineni, așa cum este descrisă în
Noul Testament, cinci secole mai târziu, nu se oprește aici. În jurul anului 332 î.
Hr., văzând deschiderea lui Alexandru Macedon față de evreii din Ierusalim,
samarinenii își revendică descendența evreiască, însă, la scurt timp, îl asasinează
pe unul dintre guvernatorii numiți de împărat, lucru care a dus la cucerirea
Samariei și colonizarea ei cu macedoneni, având ca rezultat elenizarea poporului.
După moartea lui Alexandru, cultul de tip iudaic a continuat pe Muntele Garizim,
Iosif Flaviu informând că oricine din Ierusalim, care era acuzat de abateri de la
Lege, putea să fugă în Samaria, unde își putea continua forma tradițională de
venerare, în templul contrafăcut.
Aceeași pretenție de a avea origini iudaice au afișat-o și când dinastia Ptolemeilor

din Egipt s-a arătat favorabilă evreilor, însă a negat-o cu vehemență atunci când
seleucizii din Siria și, mai ales Antiohus IV Epifanes, au preluat conducerea
regiunii, fiind hotărâți să extermine orice urmă de iudaism. Samarinenii, după cum
relatează Iosif Flaviu, au trimis o scrisoare regelui, în care îi demonstrau că erau
fenicieni, de origine și că templul de pe Garizim fusese construit de înaintașii lor,
care practicaseră anumite superstiții evreiești, din cauza calamităților ce se
abătuseră asupra lor. De aceea, se arătau mulțumiți de pedepsele primite de evrei și
cereau ca templul lor să fie dedicat lui Zeus, lucru care s-a și întâmplat (II
Macabei, 6, 2).
În jurul anului 109, regele evreu Ioan Hircan a cucerit Samaria, distrugând orașul și
templul, iar mai târziu, orașul a fost reconstruit de către romani, iar Irod cel mare i-
a schimbat numele în Sevasta, și l-a organizat într-o puternică fortăreață.
Rolul onorabil al samarineanului din pilda lui Iisus
În vremea în care Iisus Hristos rostea pilda samarineanului milostiv, cel mai
disprețuit popor, în viziunea iudeilor, erau samarinenii. Istoria le dădea toate
motivele să urască acest popor corcit, care le crease atât de multe necazuri, popor
care îmbrățișase un iudaism corupt, sincretist, atunci când le era favorabil, dar îl
abandonase la fel de repede atunci când situația devenise constrângătoare. Și
samarinenii aveau conștiința acestei stări de fapt, căci femeia samarineancă îi
reproșează Mântuitorului: „Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care
sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii” (Ioan 4,
9).
Dar totuși, în parabola samarineanului, nici unul dintre conaționalii evreului rănit
nu se oprește să-i ofere primul ajutor, însă o face unul de alt neam, un ignorant, cu
o teologie dezordonată și o istorie care nu-i face cinste. Acesta se oprește, se uită la
cel care nu ar fi ezitat să-l scuipe în față dacă ar fi fost în stare bună și inima i se
frânge, văzând starea celui care îi era dușman declarat, încât îi bandajează rănile și
îl duce într-un loc unde putea să fie îngrijit, pentru a-și restabili sănătatea.
Iisus putea să aleagă pe oricine pentru a juca rolul aproapelui celui căzut între
tâlhari, dar nu a făcut-o. Alegându-l pe samarinean, a făcut o breșă adâncă în
modul de gândire al evreilor. L-a ales pe cel mai disprețuit, pentru a arăta că, în
fața lui Dumnezeu nu este importantă originea cuiva, ci important este doar
atunci când atributul dumnezeirii, iubirea, se manifestă în viața făpturilor Sale.
Pateric: „Nu fi de partea celui care face rău semenului său"
„E o nebunie ca un om cu un mort în casă, să-şi lase mortul său şi să se ducă să

plângă mortul aproapelui.”
***
Un novice îl întreabă avva Moise: „Ce trebuie să facă omul când este ispitit sau
când vine asupra lui un gând al duşmanului?”
Bătrânul îi zice: „Trebuie să plângă în faţa bunătăţii lui Dumnezeu ca să-l ajute.
Îndată ne găsim liniştea, dacă ne rugăm cu ştiinţă, căci este scris: Domnul m-a
ajutat, nu mă tem de ce-o să-mi facă omul”.
Din momentul în care omul îşi ia greşeala asupră-şi, spunând "am greşit", stăpânul
se milostiveşte de dânsul. Morala tuturor acestora este să nu ne judecăm aproapele.
Când mâna lui Dumnezeu a ucis pe toţi întâi-născuţii din Egipt, n-a rămas nici o
casă fără un mort".
Fratele îl întreabă: „Ce înseamnă aceasta?"
Bătrânul zice: „Înseamnă că dacă suntem atenţi la păcatele noastre, nu mai vedem
păcatele aproapelui. E o nebunie ca un om cu un mort în casă, să-şi lase mortul său
şi să se ducă să plângă mortul aproapelui. A muri faţă de aproapele tău, înseamnă
a-ţi duce păcatele proprii şi a nu avea grija altuia, dacă-i bun sau rău.
Să nu faci rău nimănui şi să nu ai nici un gând rău pentru cineva în inima ta. Nu-l
dispreţui pe cel care face rău, nu fi de partea celui care face rău semenului său şi nu
te bucura împreună cu el.
Nu bârfi pe nimeni, ci spune: «Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi». Nu fi alături de cel

care bârfeşte, nu te bucura de bârfa lui, dar nici nu-l urî. Iată ce înseamnă să nu
judeci pe nimeni.
Nu duşmăni pe nimeni şi nu ţine duşmănia în inima ta. Nu-l urî pe cel care-şi
duşmăneşte aproapele. Aceasta este pacea. În toate mângâie-te cu gândul că truda
durează puţin, iar odihna totdeauna, prin harul lui Dumnezeu, Cuvântul. Amin".
(Patericul, Editura Polirom, Iaşi, 2003)

Protosinghelul Nicodim Măndiță - Mergi la spitalul sufletelor şi vindecă-te
Precum în spital se vindecă bolnavii trupeşte de diferite boli; aşa şi în biserică,

bolnavii la suflet se vindecă de felurite boli sufleteşti şi trupeşti. Casa, Biserica
aceasta - zice Sfântul Ioan Hrisostom - este spital duhovnicesc, ca să vindecăm
aici rănile ce le vom lua de afară.
Biserica este spitalul sufletelor. Se cade, deci, precum atunci când ne ducem în
spital, după ce luăm doctoriile cele potrivite pentru răni, să ieşim; aşa şi în
Biserică, după ce ne alimentăm cu îmbelşugare din Cuvântul lui Dumnezeu, cu
cele Sfinte şi cu Dumnezeieştile Taine, după sfatul duhovnicilor iscusiţi, să ieşim
afară (în lume) la lucrul încredinţat sau la lupta cea bună. Privitor la aceasta,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, numeşte Biserica: spital sau
casă obştească, casă de oaspeţi, han, în pilda omului căzut între tâlhari, despuiat şi
rănit.
 Omul din pilda aceasta este Adam, Eva şi oricare dintre păcătoşi.
 Ierusalimul din care s-a pogorât este înfierea, Raiul, credincioşia şi
vieţuirea demnă de om şi creştin.
 Ierihonul e lumea şi păcatul care lesne înconjoară.
 Tâlharii sunt dracii.
 Rănile sunt patimile rele, păcatele.
 Samarineanul este Hristos Dumnezeu-Omul.
 Untdelemnul şi vinul sunt milostivirea și iubirea de oameni ale lui Dumne-
zeu.
 Casa de oaspeţi e Biserica; iar gazda sau îngrijitorul este Petru, Pavel,
apostolii şi urmaşii lor: arhiereii şi preoţii.
 Cei doi dinari sunt dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament.
 Ce va mai cheltui e Sfânta Tradiţie şi orice învăţătură folositoare de suflet,
vindecătoare de felurite răni sufleteşti.
Întoarcerea cu răsplătirea feluritelor învăţături şi osteneli depuse pentru vindecarea

bolnavilor la suflete e a doua venire a lui Hristos cu răsplătirea parţială la judecata
particulară şi răsplătirea definitivă la Judecata universală.
(Protosinghelul Nicodim Măndiță, Cum să ne purtăm în Sfânta Biserică,

Editura Agapis, 2005, p. 17)
Arhimandrit Melchisedec Velnic: „Societatea noastră suferă de lipsa de
rugăciune”
Acest început al Postului Crăciunului să ne fie nouă, tuturor, spre înnoire sufle-
tească, spre așezare în cumințenie, cumințenia aceea sfântă, spre a iubi frumosul,
spre a iubi libertatea, spre a iubi bucuria, spre a iubi ochii senini și frumoși, nu
ochii încețoșați de păcat și de alte răutăți.
Astăzi e pilda samarineanului milostiv (n.r. duminică, 16 noiembrie 2014), una

dintre cele mai frumoase și profunde Evanghelii. Ce ne învață aceasta? Indiferent
ce ești, să știi să cobori, să te duci la cel oropsit. Să te duci lângă cel necăjit - fie
material, fie spiritual. Să ai disponibilitatea să-i legi rănile și să te îngrijești de el.
Dar nu să-l lași acolo, undeva, să-l uiți, ci să-l cercetezi și a doua zi. „Când mă voi
întoarce, îți voi plăti”, spune samarineanul milostiv celui care l-a încredințat pe cel
căzut între tâlhari. Aceasta înseamnă cercetare, nu uitare. Nu i-ai dat ceva, acolo, și
l-ai uitat, spunând: Am făcut și eu ce-am putut.
Sunt pentru cel de lângă mine pace, bucurie și lumină?
Să facem permanent ce ne stă în putere, căci dacă ne vom sili mereu spre aceasta,
rugăciunea, prezența noastră în biserică - ne va aduna. Ne vom ruga unul pentru
celălalt mai mult. Căci, în cele din urmă, societatea noastră suferă de lipsa de
rugăciune, trăiește într-o închipuire și o iubire de bani și de plăcere și uită să se mai
smerească. Societatea noastră a uitat cu totul să se mai roage.
Să încercăm să avem acea odihnă a lui Hristos înlăuntrul nostru! Căci în cele din
urmă, toată zbaterea noastră, tot cuvântul nostru nu este decât pentru lucrul acesta
și spre aceasta ne silim: să-L odihnim pe Dumnezeu. Și dacă eu Îl odihnesc pe
Dumnezeu, atunci și eu mă odihnesc în Dumnezeu și îl odihnesc pe aproapele.
Sunt pentru cel de lângă mine pace, bucurie și lumină. Să ne ajute Bunul
Dumnezeu ca să înțelegem și să împlinim. (Arhimandrit Melchisedec Velnic,
starețul Mănăstirii Putna)
Ionela Cristina Răciu - Sindromul inimii zdrobite - putem muri de inimă
rănită?
Adesea, piesele puzzle-ului nu se potriveau nicicum. În mine clocotea revolta: cum

se poate ca viața să fie atât de lipsită de sens, atât de goală de înțeles și de bucurie,
atât de nedreaptă?! Cu toate acestea, atunci când am crezut că mi-e mai rău, atunci
când ceva parcă se rupea în mine, nu făceam decât să mai scutur un strat care-mi
ținea inima în menghină.
Când am ajuns la ultimul, când s-a luat coaja, s-a luat cu tot cu carne. În acel
moment am avut cu adevărat nevoie să-mi asum curajul de a trăi cu rana asta, de a
fi vulnerabilă în lumea noastră care, săraca, e legată la ochi și caută iubirea pe
marginea prăpastiei.
De Sus, lucrurile se văd întotdeauna cel mai bine. De Sus, viața noastră, cu trecut,
prezent și viitor, e o poveste pe care Dumnezeu o știe toată, deja. El cunoaște taina
inimii mele, El trece dincolo de orice carapace sub care fug să mă ascund. Știe
fiecare bucurie și durere care mi-au făcut inima să tresalte. Știe fiecare gând bun
sau îndoielnic ce mi-a traversat mintea. Știe când am căzut pentru că n-am știut
mai mult și când m-am dus la vale pentru că am ales conștient să fac răul. La fel,
Domnul cunoaște prezentul meu, dar și viitorul, cu toate pe care le voi face sau mi
se vor întâmpla.
Când în piept inima pulsa dezgolită de orice miraj, trezită din anestezie, soluția nu
era decât curajul. Curajul care tot bătea la ușă de ani de zile, dar pe care-l ignoram
pentru că presupunea efortul conștient de a mă schimba. Curajul de a lua decizii,
curajul de a ierta, curajul de a trăi liberă de prejudecăți, curajul asumării respon-
sabilităților. Curajul de a mă accepta așa cum sunt, nu doar cu performanțele și
armoniile mele, ci și cu lipsurile, greșelile, răutățile și nereușitele mele. Implicit,
curajul de a nu mai judeca și condamna pe nimeni pentru nimic. Curajul de a trăi
corect, onest, frumos, pentru mine, pentru oameni și pentru Dumnezeu. Curajul de
a accepta voia Lui în viața mea, în ciuda voii mele, adesea. Curajul de a iubi și de a
mă bucura de viață.
Când prin curaj aleg să mă predau în voia lui Dumnezeu, când renunț la auto-
apărarea egoismului de a fi „deasupra tuturor” - cum am auzit de curând într-o
melodie - când înțeleg că fiecare om pe care-l întâlnesc are durerile lui și că inima
sa e sensibilă, poate încă n-a răzbătut la lumină și nici n-a început să se vindece...
de ce să-l mai judec? De ce să mai înjunghii și eu acolo unde-i carne vie?
Mulți au trecut, fără a întinde o mână de ajutor, pe lângă omul lăsat mototol de
tâlhari, la marginea drumului. Nimeni nu s-a oprit să vadă măcar de mai respiră.
Dar samariteanul cel milostiv și-a plecat genunchii, i-a uns rănile, l-a cărat până la
cel mai apropiat han, l-a adăpostit acolo și a tocmit, pe banii lui, găzduire și
îngrijire, până la vindecarea deplină. Oare nu cumva rănile inimii sale, de
samaritean discriminat și etichetat de ceilalți ca fiind păcătos și nedemn, au fost
tocmai cele datorită cărora a simțit nevoia să ajute? Pentru că el știa cum e,
pricepea suferința și singurătatea celui părăsit de ajutorul omenesc. Vino, Doamne,
și ajută-ne să mergem și să facem și noi asemenea samariteanului!
Atunci când înțeleg că toți ne purtăm rănile așa, la vedere, dar nevăzute, că fiecare
dintre noi are o durere cât o mare - pe care nici el poate că n-o cunoaște în totalitate
- înțeleg și că, de vindecat, vindecă doar Dumnezeu. În rest, suntem niște răni
deschise care trecem unele pe lângă altele, iar când ne oprim să ascultăm rana
altuia, să vedem dacă inima sa mai respiră, atunci se mai repară un pic a noastră.
Vino, Doamne, cu untdelemnul milei Tale, vindecă durerile noastre!
Când ne oprim din egoism ca să fim atenți la durerea altuia, pur și simplu fiind
lângă el, măcar cu gândul și o mică rugăciune, atunci Dumnezeu picură balsam
vindecător și în inima lui, dar și într-a noastră. E minunat cum făcând bine, primim
bine. Știți cum? Ca atunci când, dăruind bucurie unui copil care plânge de dorul
mamei, zâmbetul lui înrourat cu lacrimi, întors către noi, este exact bucuria după
care tânjeam.
Așa se vindecă rănile ochilor care caută Lumina ziua în amiaza mare. Așa se
vindecă inima frântă. Să nu ne fie frică sau rușine că oamenii ne-ar putea judeca
pentru cicatrici. Ele sunt semnul biruinței.
Străinul… cel mai de aproape
12.11.2017
[…] Spun Sfinţii Părinţi că acest samarinean Îl reprezintă pe Hristos. Ne punem

noi întrebarea: samarinenii nu se închinau în Duh şi în adevăr. Aveau nişte greşeli,
totuşi, de credinţă. Şi pe acesta, pe samarineanul aceasta l-au asemănat Sfinţii
Părinţi cu Hristos. De ce oare? Pentru că acesta era străin. Era străin de ceea ce
poporul evreu numea Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu care spusese, totuşi, prin
prooroci: Îmi este silă să văd cum vă închinaţi voi şi cum Îmi slujiţi Mie: Poporul
acesta care Mă slujeşte doar cu buzele, dar cu inima este departe de Mine, l-am
urât. Aşa spune.
[Nota noastră - referire probabilă la Isaia 1:

10. Ascultaţi cuvântul Domnului, voi conducători ai Sodomei, luaţi aminte la
învăţătura Domnului, voi popor al Gomorei!
11. Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de
arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de
tauri, de miei şi de ţapi!
12. Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului
Meu!
13. Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi,
zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea
voastră e nelegiuire!
14. Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge!
15. Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când
înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge;
spălaţi-vă, curăţiţi-vă!
16. Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată! ]
Ne aducem aminte de slujba Prodohului, atunci când ne întoarcem, după ce am

înconjurat Biserica şi trecem pe sub Sfântul Aer, se cântă: Veniţi să fericim pe
Iosif, cel care s-a dus seara la Pilat şi a spus: Dă-mi pe Acest Străin care nu are
unde să-Şi plece capul, dă-mi pe Acest Străin pe care ucenicul cel viclean L-a
vândut, pe care Maica Sa L-a plâns la poalele Crucii!
Dă-mi pe Acest Străin... Era străin. Aduceţi-vă aminte, iarăşi, de momentul de

după Înviere, când, pe drumul spre Emaus, întâlnindu-Se cu cei doi ucenici, Luca
şi Cleopa, aceştia L-au întrebat, pentru că Hristos Se făcea că nu ştie despre ce
vorbeau ei acolo: Tu singur eşti străin în Ierusalim? Da, Dumnezeu singur este
străin. Aşa era şi acest samarinean.
Vă mai atrag atenţia asupra unui înţeles puţin mai profund care reiese din această
pildă şi anume: toate întâmplarea aceasta, toată pilda aceasta se petrece pe drumul
de la Ierusalim către Ierihon. De sus în jos. Cobora de la Ierusalim. Nu doar pentru
faptul că Ierusalimul, într-adevăr, este situat la o înălţime mai mare decât Ierihonul,
ci pentru că Ierusalimul era locul în care se închinau, locul unde era Templul lui
Dumnezeu. Coborând de la acest Templu, coborând din locaşul lui Dumnezeu
către cele pământeşti, către lume, s-au întâmplat aceste lucruri. Vine preotul,
coborând de la slujbă, şi nici măcar nu bagă în seamă pe un sărac, pe un străin.
Vine levitul de la aceeaşi slujbă; el încă îl mai vede. Şi vine samarineanul, tot de la
Ierusalim, dar care se rugase, se pare, în afara Templului, pentru că ei nu erau
primiţi acolo, fiind aşadar, repet, un străin. Vine şi vede pe acest la fel ca el străin
și se opreşte.
Nu face aceasta Dumnezeu, fraţi creştini? Se coboară din cer El, Străinul,
adevăratul Străin, singurul Străin, Se coboară către noi, cei înstrăinaţi, către noi, cei
care suntem loviţi de tâlharii patimilor. Aceşti tâlhari nu simbolizează altceva decât
patimile care ne lovesc, ne rănesc şi ne aduc în pragul morţii, căci plata păcatului
este moartea, după cum aţi auzit la Sfântul Pavel.
Şi, totuşi, acest Străin vine la noi și, de lângă noi - nu de deasupra! - de lângă noi
ne vindecă. Unge rănile noastre cu untdelemn, untdelemnul milosteniei. În limba
greacă, milă și untdelemn au aceeaşi rădăcină. Unge, aşadar, rănile păcatelor, rănile
de care noi înşine suntem vinovaţi, cu milă Sa. Și, după aceea, toarnă peste ele vin.
Vinul simbolizează Sfânta Împărtăşanie. Simbolizează, însă, şi asprimea iubirii şi
urmării lui Dumnezeu. Fiindcă, a-L urma pe Dumnezeu, nu este niciodată numai
bucurie şi numai iubire şi numai linişte. Ci este şi jertfă, este şi suferinţă, este şi
asprime. Pentru că acolo unde este vorba de nemurirea sau pieirea sufletului,
dragostea devine necruţătoare. Şi, aşa cum vinul este acid, aşa şi iubirea devine
acidă atunci când sufletul stă să moară.
Și vine de sus, de la Ierusalim, către Ierihonul cel de jos. Şi-l mângâie şi-l vindecă
şi-l pune pe acela mai presus decât pe sine. El poate a dat toţi banii lui. Spun Sfinţii
că cei doi dinari ar simboliza şi cele două Testamente: Vechiul şi Noul, care nu au
alt scop decât să descrie iubirea lui Dumnezeu, să slujească acelei iubiri.
Şi Mântuitorul îl întreabă mai departe pe învăţătorul de lege, după ce i-a spus

această pildă: Deci care ţi se pare ţie că a fost aproapele celui care căzuse în
mâinile tâlharului? Întrebare foarte simplă, drept care nici nu a mai stat pe gânduri
învăţătorul de lege, a răspuns fără să se mai gâdească la vreo întorsătură a vorbelor,
care să-L prindă în cuvânt pe Mântuitorul, a răspuns: Cel care a făcut milă cu el.
Răspunsul a fost simplu şi direct.
Iarăși vreau să vă atrag atenția asupra unui lucru: învățătorul de lege a făcut așa
cum facem și noi, înțelegem că trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine și
ne uităm în jur şi ne întrebăm: oare cine este aproapele meu? Să nu ne înşelăm,
frați creștini: atunci când ne uităm în jurul nostru, noi devenim centrul lumii. Noi
ne punem în centru şi ne uităm în jur să vedem pe cine pot eu să ajut? Dar Hristos
i-a întors această gândire sucită a învăţătorului de lege şi l-a întrebat: Deci, cine a
fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor? Nu săracul acela, străinul
acela care căzuse între tâlhari a fost aproapele tău! Tu eşti aproapele aceluia! El
este în centru şi tu gravitezi în jurul lui!
Noi nu ne uităm în jur să vedem către cine să ne vărsăm noi bunătatea noastră şi
mărinimia noastră! Nu! Noi ne uităm în jur să vedem: oare Dumnezeu îşi face milă
cu mine în ziua de astăzi şi-mi trimite și mie pe cineva pe care eu aş putea să fiu
învrednicit să-l ajut, astfel încât să caștig şi eu milă şi asemănare cu Hristos? Nu eu
sunt esenţial pentru cel de lângă mine, ci el este esenţial mie!
[…]
Continuarea (partea a doua a predicii transcrise) - o puteţi citi la: Dumnezeiescul
Ioan Hrisostom - mângâietorul lumii şi întruparea iubirii “năvalnice” a lui Hristos.
Predica de excepţie a Părintelui Hrisostom de la Putna: “El este singurul care a
văzut lumea prin ochii lui Dumnezeu şi de aceea unde este tronul Dumnezeirii,
acolo stă şi el”
Dumnezeiescul Ioan Hrisostom - mângâietorul lumii şi întruparea iubirii
“năvalnice” a lui Hristos. Predica de excepţie a părintelui Hrisostom de la
Putna: “El este singurul care a văzut lumea prin ochii lui Dumnezeu şi de
aceea unde este tronul Dumnezeirii, acolo stă şi el”
14.11.2016
Transcrierea unui fragment larg din Predica părintelui Hrisostom de la

Mănăstirea Putna la Duminica Samarineanului milostiv şi praznicul Sfântului
Ioan Gură de Aur (13 noiembrie 2016)
[…] Ziua de astăzi este o zi foarte luminoasă nu numai pentru că pilda de astăzi ne
vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu, care se coboară la noi şi iubirea adevărată a
omului care răspunde acestei iubiri, ci şi pentru că astăzi îl serbăm pe unul dintre
cei mai mari sfinţi ai Bisericii, pe Sfântul Ioan Gură de Aur, sfânt care a zis despre
milostenia aceasta pe care noi o facem faţă de cei săraci, că noi ar trebui să fim
recunoscători săracilor pentru că ei sunt cei care fac adevărată milă cu noi. Dacă n-
ar fi săracii să ne dea ocazia să-i ajutăm, noi n-am putea să devenim asemenea cu
Dumnezeu. Pentru că, spune Sfântul Ioan, dacă s-a spus despre o virtute că te face
asemenea cu Dumnezeu-Tatăl, atunci aceea este milostenia. Că s-a zis: Fiţi
milostivi, precum Tatăl vostru din cer este.
Aşadar, acest Sfânt Părinte, Ioan Gură de Aur, a arătat, a tâlcuit cuvântul Mân-
tuitorului, răspuns la întrebarea învăţătorului de lege, cam aşa: <Tu te întrebi cum
să-l iubeşti pe aproapele sau cine este aproapele tău - nici măcar cum să-l iubeşti pe
aproapele. Eu îți spun ţie: trebuie să iubeşti aşa cum iubeşte Dumnezeu. Iubeşte ca
Dumnezeu.> Nici un alt Sfânt Părinte nu a vorbit aşa.
Despre acest Sfânt Părinte, Sfântul Ioan Gură de Aur, mult s-a scris. Dacă ar
încerca cineva să-l laude, s-ar arăta mincinos şi cred că l-ar cuprinde ruşinea mai
mult decât pe oricare alt om. Cum să propovăduieşti tu despre propovăduitorul prin
excelenţă? O femeie simplă din popor, când l-a auzit predicând pentru prima oară,
a strigat în biserică: “Învăţătorule, sau mai bine să-ţi spun ţie Gură de Aur, fântâna
învăţăturilor tale este prea adâncă! Iar funia minţii noastre este prea scurtă şi nu
putem ajunge la apa cuvintelor tale.“ Şi acest cuvânt al unei femei simple, din
popor, a ajuns să fie numele purtat doar de acest sfânt: Gură de Aur.
După ce acesta şi-a dat obştescul sfârşit, în momentul în care s-a împărtăşit şi,
împărtăşindu-se, a spus lucrul pe care îl spunea el cel mai mult dintre toate - el
avea două vorbe specifice lui: una şi cea mai importantă era această: “Slavă lui
Dumnezeu pentru toate!“ şi a doua, repeta încontinuu: “Bunul meu Stăpân…!“ - s-
a împărtăşit în ziua Înălţării Sfintei Cruci, şi-a pus mâinile pe piept şi a zis: “Slavă
lui Dumnezeu pentru toate!” şi aşa sufletul lui s-a ridicat la cer.
Biserica a socotit că, dacă ar fi cinstit în ziua în care a adormit, aşa cum se face în
cazul oricărui sfânt, adică în ziua cinstirii Sfintei Cruci, pe 14 septembrie, cinstirea
lui ar fi ştirbită pe praznicul acesta prea luminos al Mântuitorului Iisus Hristos. Şi
n-a vrut, n-a suferit Biserica ca acest sfânt să nu aibă o sărbătoare specială, să nu i
se acorde toată atenţia. Nu s-a mai întâmplat cu nimeni aşa. Şi atunci s-a stabilit ca
zi a lui de prăznuire 13 noiembrie, ziua de astăzi.
A murit în surghiun, el, care nu închidea niciodată ochii, dacă dormea două ore pe
noapte şi stătea atârnat de o sfoară din tavan, ca să nu doarmă aşa cum doarme
orice om, ci doar să aţipească şi, dacă ar fi căzut într-un somn mai adânc, acea
funie să se rupă şi să se trezească, pentru că ştia că poporul are nevoie de el. El, ale
cărui uşi nu se închideau niciodată, el, care era mângâierea văduvelor şi întărirea
păcătoşilor, el a murit în exil, el a murit batjocorit şi alungat şi străin.
***
Şi un episcop pe nume Adelfie, care i-a fost pe parcursul acestui trist şi ruşinos
pentru noi, oamenii, exil, după ce a auzit că a adormit cel între sfinţi Părintele Ioan,
l-a cuprins o tristeţe foarte mare gândind că oamenii s-au lipsit de aşa un bine şi se
tot ruga lui Dumnezeu să-i arate unde este fericitul Ioan.
Şi, căzând el într-un somn adânc, trimis de Dumnezeu, un înger a venit la el şi i-a
zis: “De ce plângi?”
“Nu ştiu unde este fericitul Ioan. Şi mă întreb unde s-a dus.”
“Vino cu mine“, i-a spus acest înger şi l-a dus şi i-a arătat toate bucuriile Raiului şi
toate locurile în care erau adunaţi toţi cei care-I plăcuseră lui Dumnezeu. Şi i-a
arătat pe rând cetele ierarhilor şi ale învăţătorilor şi ale mucenicilor şi ale
cuvioşilor şi ale mărturisitorilor şi ale tuturor celor care au bineplăcut lui
Dumnezeu. Însă pe Ioan nu l-a văzut. Terminând, aşadar, de vizitat Raiul, Adelfie
episcopul era trist.
Şi îngerul îl întreabă: “Dar de ce eşti trist? Nimeni, intrând aici, în Rai, nu poate să
fie trist!”
Şi el a răspuns: “Sunt trist pentru că nu l-am văzut pe cel pe care-l iubesc atât, pe
Ioan.”
Iar îngerul l-a întrebat: “De Ioan, dascălul pocăinţei, vorbeşti tu?”
“Da.”
“Ei, află că pe acela om în trup nu poate să-l vadă. Căci unde este tronul dumne-
zeirii, acolo este și Ioan!“
&&&
De care sfânt s-a mai spus aşa şi cum va lăuda cineva pe cel care este chiar unde
este tronul dumnezeirii? Cine îndrăzneşte să-L laude pe Dumnezeu să îndrăznească
să-l laude și pe Ioan Gură de Aur. Acest sfânt nu poate să fie în altă parte decât
lângă tronul dumnezeirii pentru că el cu adevărat ne-a arătat nouă că Dumnezeu
este iubire.
Dacă cineva ar asemăna înălţimea aceasta a iubirii, sublimul acesta al iubirii cu un

munte, desigur că mulţi şi-ar încerca puterea şi măiestria să vorbească despre acest
munte. Dacă a fost vreodată vreun subiect care să fi fost mai drag şi mai pe buzele
tuturor, nu cred. Toţi au încercat să vorbească despre acest munte. Unii chiar au
îndrăznit şi au urcat pe el. Unii au vorbit despre acest munte de departe şi, desigur,
de departe muntele se vede în toată splendoarea lui. Pe măsură ce te apropii de
acest munte, el îţi pare de nepătruns, de necuprins, pentru că nu-i mai vezi vârful.
Însă, repet, unii au şi urcat pe acest munte şi de acolo, de pe acest munte, au şi
grăit. Au grăit despre ceea ce este iubire şi despre ceea ce este Dumnezeu pentru că
Dumnezeu este Iubire.
Însă, dacă a fost vreodată un om care să vorbească cu adevărat şi cu bună ştiinţă

despre acest munte, apăi acela este Ioan Gură de Aur. Pentru că el nu a vorbit ca
unul care a urcat pe acest munte, ci a vorbit ca vulturul care s-a ridicat deasupra
acestui munte. Pentru că Dumnezeu i-a dat lui darul de a explica şi a mângâia
inimile oamenilor cu iubirea Sa.
În viaţa Sfântului Ioan s-a arătat de două ori, pentru a-l întări, Sfinţii apostoli Ioan
şi Petru. Nu degeaba şi nu întâmplător Ioan şi Petru. Ioan - pentru că el a fost cel
mai iubit de Dumnezeu şi Petru pentru că el L-a iubit cel mai mult pe Dumnezeu.
În Ioan Gură de Aur s-au întâlnit şi iubirea lui Dumnezeu şi răspunsul întregii
omeniri la această iubire.
 Nu poţi să citeşti vreun cuvânt de-al Sfântului Ioan Gură de Aur şi să nu-l
iubeşti.
 Nu poţi să citeşti vreun cuvânt de-al Sfântului Ioan Gură de Aur şi încă să
rămâi în tristeţe sau deznădăjduit.
 Nu poţi să citeşti vreun cuvânt de-al Sfântului Ioan Gură de Aur şi să nu ţi
se aprindă inima de dor pentru patria cerească.
 Nu poţi să citeşti vreun cuvânt de-al Sfântului Ioan Gură de Aur şi să nu
râzi de iad. El n-a vorbit de iad. El însuşi mărturisește şi spune: “De ce să
vorbesc de iad? Dacă aţi cunoaşte bunătăţile Raiului şi cât de mult vă
iubeşte Dumnezeu aţi vedea că acele chinuri ale iadului sunt nimic în
comparaţie cu pierderea acestor bunătăţi.”
 El a fost cel care a arătat ce înseamnă mântuire.
 El a fost cel care a arătat ce înseamnă inimă iubitoare.
El, care spunea aşa: “Voi spuneţi că Dumnezeu proniază, că poartă de grijă, dar
Dumnezeu nu proniază pur şi simplu, ci o face cu o dragoste năvalnică. El este
mai afectuos decât un tată, mai grijuliu decât o mamă, mai înflăcărat în iubirea
Lui decât un mire sau o mireasă. El este Cel care face toate doar ca voi să-L
iubiţi. Şi, dacă vreţi să răsplătiți dragostea lui Dumnezeu, atunci să ştiţi un
singur mod aveţi: să-I mulţumiţi. Nimic mai mult nu doreşte Dumnezeu decât
să-I mulţumim şi pentru cele pe care toţi le ştim, dar mai ales pentru cele pe care
numai inima noastră le cunoaşte. Şi, dacă vom face aşa, vom ajunge să fim
adevăraţi sfinţi, să facem toate spre bucuria Tatălui.”
Mulţi sfinţi au grăit despre creaţia lui Dumnezeu, mulţi sfinţi au arătat că Dumne-
zeu Se ascunde în creaţie pentru că omul să-L găsească şi să-L iubească, însă ca
Sfântul Ioan Gură de Aur nimeni nu a reuşit să arată că în spatele cerului înstelat,
în spatele fiecărei mişcări a unei frunze nebăgate în seamă, în spatele fiecărui fir de
praf care se mişcă în jurul nostru este iubirea tandră a lui Dumnezeu pentru om.
Şi spune Sfântul Ioan: “Ce dar putea să-ţi facă ţie, omule, mai mult Dumnezeu
decât să-L dea pe Fiul Său Cel Unul-Născut? Şi dacă ţi L-a dat pe Fiul Său Cel
Unul-Născut, oare nu-ţi va da şi toate celelalte împreună cu El? Şi atunci de ce
să te întristezi, de ce să te întorci cu spatele la El?“
Şi striga Sfântul Ioan: “Aş vrea să am o voce mai puternică decât toate sunetele
de pe pământ şi din cer şi să mă ridic pe un loc mai înalt decât pământul şi să
strig către oameni: Întoarceți-vă! Întoarceți-vă la Cel care vă iubeşte! Pocăiţi-vă
şi întoarceţi-vă la Dumnezeu!“
El a zis că pocăinţa este întoarcerea în inimă a lui Dumnezeu. El a zis că nu noi

facem pocăinţă, ci chiar Hristos a venit şi ne-a dat nouă pocăinţa. El Se pocăieşte
pentru noi, pentru că El S-a pogorât cu inima în palmă, El, coborându-Se la noi, a
arătat că această pocăinţă nu este altceva decât iubirea lui Dumnezeu, iubire care se
cere a fi împărtăşită. De aceea el a fost numit de înger “dascălul pocăinţei“, pentru
că a înţeles că, dacă este Dumnezeu, este pentru că este milă, dacă este om este
pentru că este milă, el a zis: “Lumina de aici este mila lui Dumnezeu. Şi lumina
de acolo” - adică din cer - “este tot mila lui Dumnezeu.”
El este singurul care a văzut lumea prin ochii lui Dumnezeu şi de aceea unde este
Tronul Dumnezeirii, acolo stă şi el.
A spus cineva odată că, dacă noi suntem încercaţi pe pământ şi Dumnezeu îngă-
duie aceste încercări, Dumnezeu o face ca să ajungem şi noi să vedem lucrurile aşa
cum le vede El şi să vedem prin ochii lui Dumnezeu cum ne vede El pe noi.
Sfântul Ioan Gură de Aur i-a văzut pe oameni aşa cum i-a văzut Dumnezeu. De
aceea el rămâne cu adevărat cel care a fost trimis de Dumnezeu pentru mângâierea
oamenilor. Şi, dacă este un cuvânt care să desfiinţeze iadul, acela este cuvântul
Sfântului Ioan Gură de Aur. Dacă este cineva care să spulbere deznădejdea şi să
aprindă focul iubirii, acela este Ioan Gură de Aur. Pe acela nu numai astăzi să-l
prăznuim, căci acesta, cum a zis un al părinte, acesta este sfântul nostru, al
Liturghiei celei de fiecare zi. Prin el avem această Liturghie, prin el avem
această nădejde a împărtăşirii cu Dumnezeu. Poate cineva să spună mai mult
despre acest sfânt? Desigur că nimeni. Chiar el a spus: “Mai presus decât
scăparea de chinurile iadului, mai presus decât bunătăţile Raiului, mai presus
decât toată Împărăţia Cerului cu toate la un loc este să-L iubeşti pe Dumnezeu şi
să fii iubit de El!“
Şi se întreabă el: “Oare ce minte poate să înţeleagă fericirea acestui suflet

binecuvântat? Desigur că nici o minte. Doar experienţa directă a acestei
fericiri.“
Desigur, noi nu vom putea ajunge niciodată la înţelegerea acestui mare sfânt, şi
când zic “mare” mi-e ruşine că nu am alt cuvânt, mi-e foarte ruşine de puţinătatea
cuvintelor mele. Noi nu vom putea ajunge niciodată pentru că, dacă ar fi să-l
parafrazez tot pe el, aş spune că distanţa dintre el şi noi şi el este ca distanţă dintre
cel care aleargă cu toată puterea şi cel care stă în genunchi. Nu vom putea, însă
iubirea lui nu a murit, iubirea lui nu a slăbit, nu s-a împuţinat şi nu s-a oprit, iubirea
lui, dacă a fost atât de înfocată pe timpul vieţii sale, cu atât mai mult acum, când se
hrăneşte direct din iubirea lui Dumnezeu, când este lângă tronul Dumnezeirii.
Să nu încetăm să cerem rugăciunile acestui mare Părinte, să nu încetăm să cerem

rugăciunile şi ocrotirea lui, pentru că, dacă vom înţelege ceea ce el s-a străduit atât
de mult să ne transmită prin scrierile lui, atunci cu siguranţă Îl vom înţelege pe
Dumnezeu. Şi dacă ziua de azi e mare, e mare pentru că, iată, iubirea lui
Dumnezeu nu a rămas neîmpărtăşită. Cu adevărat s-a ridicat un sfânt din acest
neam păcătos, slab, neputincios dar atât de mult iubit de Dumnezeu. S-a ridicat un
sfânt care nu numai că a răspuns la iubirea lui Dumnezeu, dar a înflăcărat şi va
înflăcăra atâtea inimi.
Să ne rugăm şi noi: Doamne, ascultă pe robul Tău, Ioan, și nu ne lăsa pe noi lipsiţi
de rugăciunile lui şi de cuvintele lui de aur izvorâtoare! Amin.
Predica integrală audio:

http://www.ortodoxradio.ro/webcast/predici/Putna/2016/predica_2016.11.13-
Duminica_a_XXV-a_dupa_Rusalii_Sf._Ioan_Hrisostom_1.mp3
Sfântul Ioan Gură de Aur, păstorul cel bun “care a făcut din iubire însăşi
viaţa şi crucea lui”. Predica părintelui Hrisostom de la Putna
Predica părintelui Hrisostom de la Mănăstirea Putna la pomenirea Sfântului

mare dascăl al lumii şi ierarh, Ioan Gură de Aur şi Duminica Samarineanului
milostiv (2011)
Iubiţi credincioşi, m-am gândit de multe ori ce ne aduce pe noi aici în biserică, ce
anume ne aduce pe fiecare dintre noi aici. Cum de putem noi care suntem atât de
diferiţi, care avem fiecare nevoile noastre, modul nostru de viaţă, propriile griji,
propriile nevoi, cum putem să stăm împreună aici, cum putem să lăsăm toate aceste
griji şi aceste nevoi şi să venim aici în biserică? V-aţi gândit la asta?
E necesar să ne gândim la aşa ceva, pentru că oameni fiind, fiinţe raţionale fiind,
nu putem să facem nimic care să aibă valoare veşnică dacă nu o facem în mod
conştient. Şi am zis poate pentru că aşa trebuie. Să fim duminică şi de sărbători la
biserică. Aşa trebuie. Dacă nu venim e păcat. Poate să fie este şi asta, dar nu sunt
pe deplin convins de lucrul acesta. Ştim prea bine fiecare dintre noi cât de greu ne
lăsăm convinşi să facem ceva ce nu vrem, fie şi pentru Dumnezeu. Ştim din
propria experienţă cât de mult ne trage înapoi îndreptăţirea de sine. Avem nevoi de
toate felurile, avem griji, unele mai îndreptăţite decât altele şi toate ne împiedică de
obicei să venim la biserică.
Şi totuşi venim, lăsăm toate în urmă. De ce? Cu siguranţă că este o nevoie care le
depăşeşte pe acestea. Care să fie oare această nevoie? Răspunsul l-am găsit chiar în
felul în care, de obicei, ne începem predica: iubiţi credincioşi. De ce spunem noi
aşa? Pentru că vă iubeşte Dumnezeu. Hristos a spus: “Unde sunt doi sau trei
adunaţi în numele Meu, acolo voi fi şi Eu.” Şi Dumnezeu este iubire, ceea ce
înseamnă că prezenţa Lui aici în mijlocul nostru este o prezenţă iubitoare, iubire pe
care o simţim toţi, iubire pentru care venim aici la biserică. Avem nevoie de
această iubire, de aceea venim. Aşa ar şi trebui, pentru această iubire să venim la
biserică, ca să fie folosul pe deplin al nostru.
Dar avem astăzi şi alte două prilejuri care vin şi ele să întărească şi să facă mai
prezenta în noi această iubire.
 Cuvântul Evangheliei care ne pune înainte o pildă faţă de aproapele este

unul dintre aceste prilejuri.
 Celălalt prilej îl constituie sărbătorirea unuia dintre cei mai iubiţi părinţi ai
Bisericii noastre, cel care a fost numit şi Exegetul, sau Tâlcuitorul iubirii
dumnezeieşti, cel a cărui Liturghie o săvârşim şi acum şi în cea mai mare
parte a anului, zi de zi.
***
La începutul secolului al V-lea, un episcop pe nume Adelfie a avut o descoperire
minunată pe care eu însuşi a povestit-o aşa:
“Când a murit fericitul Ioan în surghiun“, zice el, “m-a cuprins o durere nespus de
mare că acest bărbat, dascălul întregii lumi, care a înveselit cu cuvintele sale
Biserica lui Dumnezeu, n-a adormit întru Domnul pe scaunul său. Şi m-am rugat
lui Dumnezeu cu multe lacrimi să-mi arate în ce stare se află el. După ce m-am
rugat multă vreme, într-o zi am căzut în extaz şi am văzut un bărbat frumos la chip
care m-a luat de mână şi m-a dus într-un loc luminos şi slăvit. Acolo mi-a arătat pe
predicatorii credinţei şi pe dascălii Bisericii. Eu mă uitam de jur împrejur să văd pe
cel pe care-l doream, pe marele Ioan. După ce mi-a arătat pe toţi şi mi-a spus
numele fiecăruia, m-a apucat iarăşi de mână şi m-a scos afară. L-am urmat întristat
căci n-am văzut împreună cu părinţi, pe cel între sfinţi, Ioan. La ieşire, cel ce stătea
la poartă, văzându-mă trist mi-a spus:
- Nici unul din cei care vin aici nu iese întristat.
Iar eu i-am răspuns:

- Asta mi-e durerea, că n-am văzut cu ceilalţi dascăli, pe prea iubitul meu Ioan,
episcopul Constantinopolului.
Acela m-a întrebat iarăşi:
- Vorbeşti de Ioan, dascălul pocăinţei?
- Da, i-am răspuns eu.
- Pe el, mi-a spus acela, nu-l poate vedea om în trup, pentru că el stă acolo unde
este tronul Stăpânului.”
&&&
Ioan, dascălul pocăinţei, Ioan, arhiepiscopul Constantinopolului, Ioan care a fost
numit de Biserica “cel cu Gura de Aur”. Dumnezeu a dat mărturie prin îngerii Săi
despre înălţimea acestui mare sfânt al Bisericii. Unde este tronul dumnezeirii,
acolo stă şi el. Pe acest Ioan îl sărbătoreşte astăzi Biserica.
Viaţa Sfântului Ioan a fost strălucită. De când s-a născut aproximativ în anul 347 în
Antiohia, el s-a arătat a fi lumină pentru toţi cei din jurul său, creştini sau
necreştini. Ascultător şi cu o neobişnuită dragoste pentru învăţătură, el a urmat
cursurile celor mai importante şcoli ale vremii, dascăl fiindu-i cel mai vestit retor
de pe atunci, neîntrecut, se spune, nici până în ziua de astăzi, anume, Libanius.
Acesta era de neam păgân, însă lucrul acesta nu l-a împiedicat pe Sfântul Ioan să
înveţe de la el, arătând el prin aceasta ca pe Dumnezeu Îl poţi găsi oriunde şi mai
ales, pe Dumnezeu Îl poţi sluji în orice condiţii.
Acest Libaniu, fiind întrebat la sfârşitul vieţii sale pe cine ar vrea să lase ca şi
continuator, ca şi moştenitor al învăţăturii sale, el ar fi răspuns: “Pe Ioan, dacă nu l-
ar fi furat creştinii”.
Încă de pe atunci, Sfântul Ioan s-a arătat a fi un mare predicator. El a socotit că

pentru un preot datoria de a predica este de cea mai mare importanţă, pentru că el
considera că poate fi transmis oamenilor aşa, şi doar aşa, în modul cel mai direct,
personal, Cuvântul şi învăţătura lui Dumnezeu. El însuşi şi-a asumat această
îndatorire pe care a urmat-o şi a dus-o până la cele mai înalte culmi, aşa cum
frumos a spus cineva despre el: “Dacă vreodată s-a născut un om pentru a predica,
atunci el este acela. Predica este gingăşia, harisma, forţa şi martiriul său. El se
răstigneşte prin cuvânt”.
Opera lui întrece cu mult opera oricărui alt sfânt părinte. Viaţa lui a fost o continuă
jertfire pe altarul slujirii oamenilor şi Cuvântului lui Dumnezeu. Nu a avut odihnă
întru apărarea săracilor şi a văduvelor, mustrând corupţia conducătorilor, nepăsarea
clerului, ducând o luptă neobosită împotriva păcatului sub orice chip s-ar fi ascuns
el. Era permanent ca şi pe câmpul de luptă, alergând peste tot unde ar fi fost nevoie
de el. Îl puteai vedea aici, cercetând bolnavii şi săracii, dincolo, îngrijindu-se de
treburile episcopiei, în toate şi peste tot păstorind turma lui Hristos, îngrijindu-se să
nu ducă lipsă de nimic. Ştia deopotrivă să folosească şi asprimea, atunci când era
nevoie, dar şi blândeţea.
Chiar el, într-una din scrisorile sale, se consideră pe sine a fi doctor sufletesc, şi în
viaţa sa a arătat cu prisosinţă că ştie să folosească şi cuţitul, pentru tăierea rănilor,
dar şi feșele pentru legarea lor. Dădea cu o foarte mare siguranţă leacuri amare, dar
şi dulci, toate însă, de mare şi imediat folos duhovnicesc.
Mulţi au fost cei care s-au bucurat de ajutorul lui, dar mulţi au fost şi cei care au
luptat împotriva lui. Şi viaţa Sfântului Ioan a fost presărată de multe necazuri şi
prigoniri, culminând cu condamnarea lui la un sinod mişelesc, Sinodul de la Stejar,
în urma căruia, Sfântul Ioan a fost exilat. Dumnezeu însă nu a suferit această con-
damnare pe nedrept şi a trimis foc şi cutremur care a cuprins şi a afectat cea mai
mare parte a oraşului. Însăşi Biserica din Constantinopol a fost cuprinsă de flăcări,
palatele împărăteşti s-au dărâmat iar poporul, văzând aceste lucruri, s-a ridicat intru
apărarea păstorului său. Şi atunci el a fost repus pe scaunul lui.
Dar încercările celor răuvoitori nu s-au oprit aici, astfel încât Sfântul Ioan a fost a
doua oară exilat. De data asta chiar Sfântul Ioan s-a dat pe sine ostaşilor care
veniseră să-l lege, învăţându-i chiar pe aceştia cum să-l ia pe ascuns la adăpostul
întunericului, astfel încât să nu prindă de veste poporul, să-i împiedice. De ce a
făcut el aceasta? Pentru că a înţeles că Dumnezeu deşi îi arătase că el este nepri-
hănit, totuşi, voia Lui întru suferinţă se vădeşte.
Aceasta a fost voia lui Dumnezeu pentru el, iar exilul lui a fost crunt. La greutatea
drumului şi răutăţile ostaşilor s-a adăugat şi firea lui bolnăvicioasă, şi vârsta
înaintată, iar sfârşitul lui nu a întârziat să apară, sfârşit care a fost astfel: în ajunul
zilei de 14 septembrie când Biserica sărbătoreşte Înălţarea Sfintei Cruci, Sfântul
Ioan a avut două vedenii minunate.
Într-una din ele i s-au arătat Sfinţii apostoli Petru şi Ioan care l-au întărit în
răbdarea lui. În cea de-a doua i s-a arătat Sfântul mucenic Vasilisc, a cărui Sfinte
moaşte erau în Biserica din acea localitate, şi anume, Comana, spunându-i: “Curaj,
frate Ioane, căci mâine vom fi împreună înaintea Stăpânului”.
Astfel, întărit fiind, Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit a doua zi, pe data de 14
septembrie, a slujit de Sfânta Liturghie, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine ale
Domnului nostru Iisus Hristos şi aşezându-se pe scaun şi-a dat sufletul în mâinile
Domnului, rostind aceste cuvinte care i-au fost sprijin întreaga viaţă: “Slavă lui
Dumnezeu pentru toate!”
Aşa a fost, şi aşa trebuia să fie, căci după cum spune Teodoret de Cir: “Se cuvenea
ca unei vieţi strălucite să urmeze un sfârşit strălucit.”
Atât de mare a fost Sfântul Ioan, încât Biserica i-a mutat ziua de pomenire de pe
data de 14 septembrie, pe data de 13 noiembrie, pentru a nu fi cu nimic umbrită
pomenirea sfântului.
Despre el s-au scris multe. Şi mai multe s-au grăit despre el, despre viaţa şi învă-
ţăturile lui nu se vor putea spune însă niciodată îndeajuns de multe lucruri. El este
un izvor inepuizabil de frumuseţe şi iubire, pentru că el a gustat din adâncurile
iubirii dumnezeieşti, pe care apoi ne-a transmis-o şi ne-o transmite şi nouă.
A fost neîntrecut în explicarea dumnezeieştilor Scripturi. El a socotit Sfânta

Scriptură ca fiind istoria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi a ştiut întotdeauna
să-i facă pe cei care-l ascultau să se apropie de Scriptură.
Istoricul Sozomen a spus despre el acestea: “Nu-i convingea pe oameni ca să fie

de acord cu el, cu vreo tehnică şi putere specială a cuvântului, ci prin faptul că
exprima cu sinceritate sensul Sfintei Scripturi”.
Era sincer, cuvintele lui exprimau sinceritate şi profunzime care veneau din dra-
gostea lui pentru Dumnezeu şi pentru Cuvântul Lui. Citea foarte mult Sfânta
Scriptură. Se spune că în perioada în care a stat în pustie, timp de doi ani, el citea
Sfânta Scriptură neîncetat şi timp de o săptămână el reuşea să citească întreaga
Sfântă Scriptură şi de trei ori Scrierile Sfântului apostol Pavel. Dar a şi transformat
în viaţa cuvintele acestei Scripturi, era pur şi simplu îndrăgostit de Scriptură. Şi
prin asta îi şi cucerea pe ascultători. Minunat este să vezi lucrurile prin ochii unui
îndrăgostit [de Dumnezeu]! El reuşea, deci, să-i facă pe ceilalţi să vadă, să
înţeleagă Sfânta Scriptură prin ochii săi. Avea nu numai “gura de aur” în
tâlcuirile Sfintei Scripturi, dar şi sufletul de aur în revărsarea iubirii, bunătăţii,
dreptăţii pentru orice om.
Actualitatea lui consta mai ales în aceea că el şi-a pus toată puterea, întreaga viaţă,
în slujba omului: iubirea faţă de om, indiferent de cât de mare sau mic, de cât de
bogat sau sărac, de păcătos sau drept ar fi fost el. De aceea, Sfântul Ioan i-a
îndemnat mereu pe oameni să citească Sfânta Scriptură pentru că, aşa după cum
spunea el, acesta este locul în care ne putem întâlni oricând cu Dumnezeu, unde
putem gusta iubirea Lui pentru noi, în care ne putem mereu împărtăşi cu
Dumnezeu.
Iar pilda de astăzi vine să exemplifice în modul cel mai fericit acest lucru. Pilda
samarineanului milostiv ilustrează foarte bine realitatea pe care o trăim fiecare
dintre noi: realitatea vieţuirii într-o comunitate, alături de alţi oameni pe care îi
iubim, pe care îi iubim mai puţin sau mai mult sau pe care, din păcate, nu-i băgăm
în seamă. Această realitate, dar şi modul în care această realitate se poate schimba
în iubire, şi modul în care iubirea aceasta ne poate schimba pe noi.
[…]
Acesta este mesajul pildei de astăzi: să învăţăm cu orice chip, prin orice aproape
să-i iubim pe cei de lângă noi. Să ne schimbăm, şi din străinii care am fost până
acum să devenim aproapele celui care este chiar în faţa noastră, chiar lângă noi. Să
învăţăm mai întâi să-l compătimim. A compătimi pe cineva înseamnă a suferi
împreună cu el, însuşi cuvântul ne spunea asta, compătimire - împreună-pătimire -
aici, de la compătimire până la iubire este un singur pas, la fel de mic ca acela
dintre aproape şi frate. Să învăţăm să facem asta, căci aţi văzut, câştigul este de
fapt al nostru. Şi avem astăzi înaintea ochilor.
Avem iarăşi, chipul aceluia care s-a făcut pe sine asemenea samarineanului cel
veşnic, care a făcut din această iubire însăşi viaţa şi crucea lui, pe Sfântul Ioan
Gură de Aur: sfânt cu viaţa, dumnezeiesc în tâlcuirea Sfintei Scripturi, aprig apă-
rător al săracilor şi al văduvelor, apostol al milosteniei, dascăl al pocăinţei. Acesta
este Sfântul Ioan din Constantinopol. Toate aceste calităţi şi altele pe care nici
mintea noastră şi nici limba nu le poate cuprinde aşa cum se cuvine, se adună însă
într-un cuvânt pe care Hristos l-a spus despre Sine, dar pe care l-a lăsat testament
tuturor celor ce-au vrut să-l urmeze în iubirea lor pentru oameni: “Eu sunt păstorul
cel bun“. Ceea ce-l deosebeşte însă pe Sfântul Ioan de ceilalţi părinţi ai Bisericii
este însă altceva, şi acesta este însuşi numele pe care i l-a dat Biserică, nume pe
care nici un alt sfânt nu l-a luat şi anume “Gură de Aur”. Prin acest nume, toate
celelalte virtuţi şi-au căpătat adevărata lor strălucire căci prin predica sa, prin
cuvântul lui asemenea unui fluier păstoresc el s-a făcut pe sine asemenea păstorului
celui bun, iar turma sa l-a ascultat, l-a urmat şi l-a iubit, aşa după cum spune chiar
Hristos despre oile cele bune, că ele ascultă de glasul lui şi el le cheamă pe nume şi
le mână afară, şi când le scoate afară pe toate ale sale merge înaintea lor şi oile
merg după el căci cunosc glasul lui. Un păstor trebuie iubit şi apărat, indiferent
cum este el. Iubirea unui păstor este jertfelnică. Şi o astfel de iubire nu poate fi
trecută cu vederea, ci trebuie răsplătită.
Şi, oare, cum am putea noi să-i întoarcem iubirea Sfântului Ioan, o spune chiar el:
“Să crească în voi ascultarea ucenicilor şi să se arate [astfel] cât de mult vă iubiţi
tatăl. Împodobiţi-mă, fiilor, puneţi-mi cununa ascultării voastre… Faceţi-mă să fiu
socotit fericit de toţi. Slăviţi-mi învăţătura prin ascultarea voastră!”
Să-l ascultăm, ca să-i facem deplină bucuria! Să-l ascultăm, ca să nu-i fi fost în
zadar jertfa pentru noi! Să-l iubim ca să ne putem împărtăşi de frumuseţea
cuvintelor lui! Să-l iubim ca, prin rugăciunile lui, să intrăm, aici şi acum, în
bucuria vieţii veşnice. Amin!
Sfântul mare mucenic Mina - “samarineanul milostiv” până la mucenicie
Mâine Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul mare mucenic Mina (viaţa sa este relatată
mai pe larg aici), care a trăit şi pătimit în vremea prigoanelor împotriva creştinilor.
Porunca împărătească fiind dată că acei creştini care nu se închină idolilor să fie
munciţi şi omorâţi.
Mina îşi lasă slujba ostăşească şi se duce în pustie, curăţindu-se cu postul şi rugă-
ciunea. După mulţi ani de nevoinţă, văzând cu duhul pregătirile hulitoare din cetate
şi aprinzându-se de râvna după Dumnezeu, Mina se arată în mijlocul unui mare
praznic idolesc pentru a mărturisi credinţa sa în Domnul Hristos în faţa tuturor
închinătorilor la idoli şi a primi cunună de mucenic.
Prin pilda vieţii sale, Sfântul mare mucenic Mina ne arată, în primul rând, că
pentru a ne putea închina Domnului în duh şi adevăr trebuie să fim dispuşi să
renunţăm la toate cele care ne ţin împătimiţi de duhul ucigaş al lumii: “Domnul a
împărăţit, să se mânie popoarele. Dacă împăraţii voştri se mânie asupra lui
Hristos şi asupra creştinilor care mărturisesc numele Lui, ce-mi pasă mie? Eu de
acea mânie nu ţin seama, fiind rob al Hristosului meu. Numai de aceasta am grijă,
ca să petrec în mărturisirea Preasfântului Său Nume până la moarte şi să mă
îndulcesc de dragostea Lui, de care cine mă va putea despărţi? Necazul sau
strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau nevoia, sau sabia? Nimic nu mă va
despărţi pe mine de dragostea lui Hristos!“, a mărturisit mucenicul.
Cu inima aprinsă de dragostea lui Dumnezeu, Sfântul Mina nu mai putea să se
liniştească în pustie.
“O inimă milostivă arde de dragoste pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru
păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru toată făptura” [Sfântul Isaac
Sirul].
Precum samarineanul milostiv, Sfântul Mina părăseşte pustia pentru a tămădui

rănile sufleteşti ale oamenilor care zăceau în inconştienţa închinării la idoli, adu-
cându-le mărturisirea credinţei sale curate drept alifie pentru vindecarea orbirii
duhovniceşti: “Venit-am către cei ce nu mă caută pe mine, arătatu-m-am celor ce
nu întrebau de mine. (…) Iar acum auzind de praznicul vostru cel necurat, am
râvnit după Dumnezeul meu şi am venit să mustru orbirea voastră şi să mărturisesc
pe Unul, adevăratul Dumnezeu, care a zidit cerul şi pământul cu cuvântul Său şi
ţine toată lumea“.
Mai mult decât atât, atunci când alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu fierăstrăul, ai
datoria să urli cât te ţine coşul pieptului, după cum spune părintele Nicolae
Steinhardt. Fraţii săi întru Hristos sufereau torturi groaznice în acest timp de
prigoană, iar Sfântul Mina vine să strige adevărul în faţa tuturor şi să sufere alături
de ei.
Sfântul Vasile cel Mare spunea într-o scrisoare adresată unor fraţi creştini prigoniţi
că ar vrea să zboare până la ei ca să pătimească împreună.
“Să-mi fie mie ca pentru adevăr să pătimesc şi din legăturile trupeşti să mă dezleg;
pentru că aceasta de multă vreme o doresc“, răspundea, cu altă ocazie, Sfântul
Vasile celui care-l ameninţa cu moartea.
Chiar dacă suntem hotărâţi să suferim pentru Hristos, jertfa noastră nu poate fi
primită decât dacă am fost chemaţi de Dumnezeu, care ne va da harul Său, do-
bândind dragostea care le răbda pe toate, fără de care nu vom rezista încercărilor
abătute asupra noastră.
„Întâlnim uneori oameni care doresc să sufere pentru Hristos, dar dacă n-avem
harul în însuşi trupul nostru, n-am putea suporta suferinţele muceniciei. De aceea
nu trebuie să ne angajăm cu îndrăzneală într-o asemenea ispravă. Dacă însă
Domnul ne cheamă la ea, atunci trebuie să-i cerem ajutorul şi El ni-l va da“, ne
învăţa părintele Sofronie Saharov.
Simpla noastră râvnă omenească, oricât de mare, nu ne va feri de cădere, după cum
nici Petru - pe care nu-l putem întrece în iubirea sa pentru Hristos [Sfântul Vasile
cel mare] - nu a mărturisit că este ucenic al Său, atunci când a fost încercat.
Mucenicii ne învaţă jertfa ca modalitate autentică de a fi milostivi până la capăt. Să

ne jertfim şi noi aproapelui şi să nu ne mulţumim cu redistribuirea prisosului
nostru. Ei ne mai învaţă să nu facem compromisuri. Nici măcar să ne prefacem că
jertfim idolilor! Dacă reuşim suntem cu un picior pe pragul uşii celei strâmte, poate
chiar un pas mai încolo…
Milostenia - între acţiune concretă relaţie personală şi lucrare lăuntrică: “A-i
iubi pe oameni în general înseamnă a nu iubi pe nimeni”, “Milostenia nu
înseamnă doar pomană, înseamnă dăruire de sine” (Larchet)
Practicile caritabile în Biserica Ortodoxă
Se cade ca de la bun început să risipim o neînţelegere manifestată în mod curent în

ceea ce priveşte locul practicilor caritabile în Biserica Ortodoxă. În Occident
adeseori se crede că Biserica Ortodoxă este mai mult „contemplativă” decât
„activă” şi că are în privinţa carităţii o concepţie mai curând interiorizată decât
exteriorizată, mai degrabă personală decât socială, duhovnicească, şi nu institu-
ţională.
Această impresie a fost generată de faptul că multe dintre Bisericile Ortodoxe au

trăit o mare parte a secolului al XX-lea sub regimuri comuniste, care toate urmă-
reau să reducă locul şi, prin urmare, şi influenţa şi acţiunea Bisericii în sânul
societăţii.
Dar putem observa că, în ţările care n-au avut astfel de regimuri, acţiunea caritabilă
a fost întotdeauna foarte prezentă şi manifestă pe plan „exterior”, social şi
instituţional, şi că ea a revenit în ţările eliberate în prezent de sub jugul comunist,
în care renasc şi se dezvoltă sub egida Bisericii, şi cu participarea a numeroşi
clerici şi laici, spitale, orfelinate, creşe, adăposturi, centre de educare, instituţii de
ajutorare a celor lipsiţi de cămin şi de venituri, a vârstnicilor, copiilor bolnavi, a
tinerilor rupţi de familia lor, a drogaţilor, a prizonierilor şi a tuturor persoanelor
defavorizate, excluse din societate sau care au nevoie de ajutor.
O astfel de acţiune caritabilă, manifestată pe plan social şi organizată instituţional,

corespunde de altfel unei vechi şi îndelungate tradiţii în Răsăritul creştin.
Sfântul Vasile cel mare, care a trăit în secolul al IV-lea, este îndeosebi cunoscut
drept un organizator neobosit al unor astfel de instituţii de ajutorare a săracilor şi
fondator al primelor spitale.
Cât priveşte ideea însăşi că Biserica Ortodoxă ar fi mai curând „contemplativă”

decât „activă”, având despre caritate o concepţie mai degrabă interiorizată decât
exteriorizată, spirituală, iar nu instituţională, este falsă într-un sens şi adevărată în
altul.
E falsă dacă se înţelege prin aceasta că acţiunea e respinsă în numele contemplaţiei,

în schimb e adevărată dacă se consideră că, în perspectiva ortodoxă, acţiunea nu
poate fi niciodată autonomă, ci trebuie să fie întotdeauna întemeiată pe o raportare
la Dumnezeu, care acordă valoare spirituală relaţiei cu celălalt.
Aceasta înseamnă aşadar o prioritate „logică” a carităţii trăite lăuntric în raport cu

aceea exteriorizată prin acţiune, dar nu implică în nici un caz o opoziţie şi cu atât
mai puţin o excludere a acesteia din urmă de cea dintâi. Caritatea „interioară” şi
caritatea „exteriorizată” apar ca două modalităţi complementare şi indisociabile:
caritatea ca atitudine spirituală interioară se exteriorizează în comportament,
acţiune şi vieţuire exterioară, pe care le inspiră, le orientează, le dinamizează şi le
spiritualizează; iar acestea, la rândul lor, concretizează şi autentifică atitudinea
interioară.
Tot aşa, ideea că atitudinea „personală” este mai importantă în ochii Bisericii Orto-
doxe decât activitatea „socială” este şi ea falsă dacă se înţelege prin aceasta
separarea sau chiar opoziţia celor două, şi adevărată dacă se consideră că acti-
vitatea socială, în perspectiva creştină, nu poate fi niciodată impersonală şi trebuie
aşadar să ia întotdeauna forma unor raporturi care au drept izvor şi ţel persoanele
aflate în relaţie. Trebuie, pe de altă parte, să subliniem faptul că nu doar concepţia
creştină despre caritate implică un raport concret cu aproapele, ci şi întreaga viaţă
creştină.
După cum voi arăta în continuare, teologia ortodoxă contemporană a valorizat

puternic concepţia despre viaţa spirituală că viaţa de comuniune, tradusă prin
trecerea de la un mod de existenţa individual, marcat de plierea pe sine, la un mod
de existenţă personal, marcat de deschiderea către celălalt şi relaţia cu el. Această
concepţie e nemijlocit ancorată în Sfânta Scriptură, pentru că unul dintre textele
majore în ceea ce priveşte acţiunile caritabile, pilda samarineanului milostiv (Lc
10, 25-37), învaţă că în faptele de caritate relaţia personală şi concretă cu aproapele
este esenţială.
Întrebarea Domnului: Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui
căzut între tâlhari? indică, prin inversiunea neaşteptată pe care o comportă, că nu
cel căzut în mâinile tâlharilor este aproapele celor trei oameni care au trecut pe
lângă el, ci acela care i-a venit în ajutor se arată a fi aproapele celui aflat în nevoie.
Această inversiune vrea să semnifice că aproapele nu există ca realitate generală şi
abstractă, exterioară nouă, ci doar ca persoană unică şi concretă, cu care noi intrăm
într-o relaţie de asemenea concretă. A iubi întreaga umanitate sau a-i iubi pe
oameni în general înseamnă a nu iubi pe nimeni. Aproapele nu există ca atare
pentru mine decât într-o relaţie personală, reală şi nemijlocită, în care mă fac eu
însumi aproapele lui, prin legătura pe care o stabilesc cu el, prin ajutorul pe care i-l
dau, prin prezenţa mea iubitoare pe care îl fac s-o simtă.
Consideraţiile precedente nu exclud dimensiunea instituţională a practicilor

caritabile: instituţiile religioase trebuie să fie un mod de concretizare a vieţii spi-
rituale, dând carităţii posibilitatea de a se exersa cu o mai mare eficacitate. Ele
subliniază însă faptul că viaţa spirituală trebuie în mod constant să inspire şi să
anime instituţiile, dat fiind riscul ca acestea să se înţepenească într-o funcţionare
autonomă şi „birocratică”: aceste consideraţii ne semnalează şi faptul că relaţiile
personale nu trebuie niciodată să cedeze locul unor structuri impersonale.
Perspectiva ortodoxă afirmă, aşadar, că dimensiunea interioară sau subiectivă a

carităţii şi dimensiunea sa exterioară sau obiectivă sunt inseparabile, dar insistă,
fără nici o îndoială, asupra faptului că lucrul acesta e valabil în ambele sensuri.
Dacă este adevărat că iubirea aproapelui trăită interior trebuie exprimată exterior în
mod concret, practicile caritabile nu pot avea însă o dimensiune pur obiectivă.
Din perspectiva ortodoxă, practicile caritabile nu capătă un sens creştin decât

printr-un raport cu Dumnezeu, trăit în mod subiectiv de cel care le împlineşte, în
care acestea să-şi afle izvorul, înfăptuirea şi ţelul, ceea ce le deosebeşte de actul
filantropic, de acţiunea umanitară şi de ajutorul social lipsite de o perspectivă
creştină. De aceea, din punct de vedere ortodox, nu poate exista o acţiune caritabilă
pur instituţională, obiectivă şi autonomă, care să nu implice în mod activ, în însăşi
săvârşirea ei, viaţa spirituală a celor ce o împlinesc, singura care îi poate acorda
semnificaţia şi valoarea ei creştină.
Trebuie să notăm şi faptul că Părinţii - care, urmând Scripturii, dau în general

numele de „milostenie” acţiunilor caritabile (nume care trebuie înţeles într-un sens
mai larg şi pozitiv, iar nu în sensul strict şi oarecum peiorativ, de „pomană”, pe
care l-a dobândit în zilele noastre) - insistă asupra semnificaţiei spirituale pe care o
are pentru cel care o împlineşte.
„Milostenia” face parte din procesul de transformare spirituală a creştinului. Ca să

arate limpede acest lucru, Sfântul Ioan Gură de Aur face o afirmaţie ce poate părea
paradoxală şi chiar şocantă dacă nu se ţine seama de contextul şi intenţia ei
pedagogică; astfel, el spune că: „Dumnezeu a poruncit milostenia nu atât pentru
ajutorarea nevoiaşilor, cât pentru folosul duhovnicesc al celor ce o fac”. De aceea,
potrivit naturii ei, milostenia nu este activism, ci virtute, adică, mai înainte de
orice, o bună obişnuinţă a sufletului. Este însă de la sine înţeles că această bună
obişnuinţă a sufletului, dacă e după dreptate, se arată în chip firesc în fapte, care
devin şi ele o bună obişnuinţă.
Dimensiunea nu doar activă, ci şi materială a practicilor caritabile se explică mai

cu seamă prin faptul că ele se adresează cel mai adesea aproapelui ca om care
vieţuieşte în trup, străduindu-se să răspundă suferinţelor şi nevoilor vitale pe care
acesta le resimte trupeşte.
După cum am arătat în altă parte, tradiţia ortodoxă acordă trupului un loc şi o va-
loare importantă. Spre deosebire de curentele filosofice sau sectare care deva-
lorizează trupul, antropologia Sfinţilor Părinţi răsăriteni nu doar că subliniază cu
putere faptul că făptură umană este în chip indisociabil duh, suflet şi trup, şi că
trupul este o dimensiune inalienabilă a persoanei, ci şi afirmă cu îndrăzneală că
omul a fost creat - şi deci constituit - după chipul lui Dumnezeu chiar şi în ceea ce
priveşte trupul său. Faptul că întruparea sta în centrul credinţei creştine a întărit
puternic această valorizare a trupului, pentru că de aici se vede că Hristos a mântuit
şi a îndumnezeit în Sine întreaga natură umană, şi astfel a mântuit şi a îndumnezeit
potenţial trupul fiecărei fiinţe omeneşti. Această valorizare a trupului a făcut ca, în
mod firesc, grija faţă de trupul aproapelui să fie socotită de tradiţia ortodoxă drept
o dimensiune fundamentală a practicilor caritabile.
Totuşi Biserica Ortodoxă nu consideră faptă de milostenie dintr-un punct de vedere

exclusiv material şi nu uita faptul că omul nu se hrăneşte numai cu pâine (cf. Deut.
8, 3; Mt. 4, 4). Dacă putem defini practicile caritabile drept un ajutor acordat
aproapelui, acest ajutor trebuie să răspundă tuturor nevoilor sale, care privesc toate
laturile fiinţei lui: nevoi materiale (hrana, îngrijirea trupului, locuinţa, loc de
muncă etc.), dar, după cum subliniază adesea Părinţii, şi nevoi spirituale: adu-
cându-l la Dumnezeu, dacă s-a înstrăinat de El, contribuind la îngrijirea bolilor sale
spirituale şi la sporirea lui duhovnicească, dorindu-i mântuirea, ajutându-l prin
cuvânt, slujire şi mai ales prin rugăciune. E de la sine înţeles că aceste activităţi
trebuie săvârşite în mod gratuit (cf. Mt. 10, 8), numai şi numai spre binele şi
folosul aproapelui, în deplin respect faţă de libertatea sa personală.
Practicile caritabile cer din partea celui ce le împlineşte ca latura materială să fie
dublată de o latură deopotrivă afectivă şi spirituală, pe care o putem exprima prin
cuvântul „compătimire”. Trebuie să amintim în această privinţă faptul că dacă
practicile caritabile sunt în mod obişnuit desemnate, în Scriptură şi în scrierile
patristice, prin cuvântul „milostenie”, termenul grec din care provine - eleemosune
- înseamnă, pe lângă faptă de milostenie, şi „milă”, „compătimire”. Altfel spus,
practicile caritabile constau şi în sprijinul psihologic, şi în ajutorul duhovnicesc
acordate aproapelui sub forma consolării şi a îmbărbătării sale. În toate acestea, ele
implică un angajament personal, care nu poate lipsi din nici o operă caritabilă,
pentru că iubirea este fundamental dăruire de sine. Să ne amintim aici de cuvântul
Domnului, care zice: Daţi milostenie întâi pe cele dinăuntru (Lc. 11,41).
În fine, iubirea de aproapele, caritatea, socotită în spiritualitatea ortodoxă drept

suma tuturor virtuţilor, implică o multitudine de simţiri şi purtări duhovniceşti care
trebuie să se manifeste în practicile caritabile, potrivit oglinzii pe care ne-o pune
înainte apostolul Pavel, spunând: Dragostea îndelung rabdă; dragostea este bine-
voitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se
poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede,
toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Cor. I 13, 4-7). Caritatea, potrivit Părinţilor,
se arată mai ales prin bunăvoinţă, bunătate, blândeţe, răbdare, compătimire, bine-
facere…
Practicile caritabile, ca gesturi exterioare, se întemeiază, sunt condiţionate şi cer în

prealabil o lucrare lăuntrică, asupra sufletului, din care se nasc aceste stări duhov-
nicesti pomenite mai sus, pe care tradiţia spirituală ortodoxă o numeşte chiar
praxis; lucrare ascetică de curăţire a sufletului de patimi, care sunt forme de alipire
de sine sau de lumea privită în afara lui Dumnezeu.
Părinţii spun că dragostea desăvârşită nu se arată decât în omul care s-a curăţit de
toate patimile sale, căci numai el poate să se lepede de sine, să se deschidă şi să se
dăruiască cu totul, intrând într-o relaţie de unire curată şi frumoasă cu aproapele şi
cu Dumnezeu”.
(în: Jean-Claude Larchet, “Despre iubirea creştină”, Editura Sophia, Bucureşti,

2010)
Jean-Claude Larchet - Punctul de plecare al adevăratei vieţi
În Biserică, fiinţa umană va învăţa să-L recunoască pe Bunul Samarinean atunci

când va veni la sfârşitul veacurilor.
Condiţia umanităţii este aceea de a nu fi în starea sa firească, ci într-una rănită.

Rănită, fiinţa umană se află aici, la marginea drumului, între viaţă şi moarte.
Dumnezeu coboară în această lume, vine la marginea acestui drum, întâlneşte
umanitatea - propria Sa umanitate accidentată. El o îngrijeşte, îi dă leacuri şi o
încredinţează Bisericii până la întoarcerea Sa.
În Biserică, fiinţa umană va învăţa să-L recunoască pe Bunul Samarinean atunci

când va veni la sfârşitul veacurilor.
Evanghelia Bunului Samarinean ne indică punctul de plecare al adevăratei vieţi.
(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, p. 5)

Pr. prof. univ. dr. Mihai Himcinschi - Evanghelia de Duminică - Un
samarinean milostiv la hotarul compasiunii și al generozității
10 noi, 2019
Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) Luca 10, 25-37
În rânduiala Bisericii Ortodoxe, duminica dinaintea intrării în postul Crăciunului

este închinată unei virtuți ce trebuie să ne însoțească pe toată durata acestui pele-
rinaj duhovnicesc, anume milostenia.
Pentru lumea modernă a fi milostiv e sinonim cu sentimentul compasiunii, a fi mo-

ral e totuna cu a fi etic. Nu este greșit, dar este insuficient. Spre exemplu, putem
avea compasiune, sau regret pentru nenorocirea altuia, pentru zeci de tineri care au
murit într-un incendiu, pentru bolnavii incurabili care ne cer sprijin material prin
intermediul televiziunilor ce ne solicită un SMS cu un preț anume, cu o valoare
mai mare sau mai mică, sau pentru cei care mor subit în accidentele cotidiene. De
ce este insuficient? Pentru că nu ne putem substitui real și personal suferinței ace-
stora, adică noi, în mod concret, nu putem fi în locul lor oricât de mult ne-am dori.
Această poziție a noastră, externă și neputincioasă, nu aduce vindecare și mân-
gâiere îndestulătoare, chiar dacă plângem pentru ei.
Creștinismul, prin Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Îl aduce pe Dumnezeu în proxy-
mitatea întrajutorării noastre, indiferent de națiune, sex sau condiție socială. Prin
Nașterea Sa cu trupul, Mântuitorul Se face ca unul dintre noi, substituindu-ne dure-
rile și întristările noastre, rănile și neajunsurile vieții. Nu vom întâlni această doc-
trină religioasă în nici o religie a lumii, deși ofertele spirituale de azi concurează cu
cele de supermarket.
Pentru a înțelege poporul lui Israel acest mesaj, Mântuitorul rostește una dintre cele
mai înduioșătoare parabole din Sfintele Evanghelii: pilda samarineanului milostiv,
o pildă a posibilului cotidian, a inevitabilului nedorit, a nenorocirii subite, pro-
vocată de întrebarea banală și naivă a unui presupus învățător de lege: cine este
aproapele meu?
Atitudinea preotului și a levitului avea acoperire în Legea Veche
Un om, se presupune, indiferent cine, dar fiind om - chip al lui Dumnezeu (Fac. 1,
26) - are valoare inestimabilă pentru Creatorul Său, care a căzut între tâlhari și a
fost dezbrăcat, tâlhărit și rănit până la pragul morții. Trec pe lângă el, succesiv, doi
slujitori ai Vechiului Legământ: un levit și un preot. L-au privit, l-au compătimit,
dar au mers mai departe la Ierusalim să slujească Domnului în templu. Trist, dar
adevărat, slujitorii lui Dumnezeu nu fac nimic.
Rușine!, am zice noi plini de conștiință, numai că rușinea aceasta avea un paravan
protector, o lege a Vechiului Testament care le interzicea slujitorilor consacrați să
se atingă de cineva mort, sau care putea fi considerat mort (Lev. 21, 2).
În pildă, Hristos menționează și se oprește la cel de-al treilea personaj: un sama-

rinean, păgân, dar milostiv. Acesta îl ia în brațe pe cel oropsit, îi îngrijește rănile, îl
așază pe asinul său și îl duce la un han plătind toate cele trebuincioase vindecării
sale. „Care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”
(Lc. 10, 36). Ce pedagogie simplă! Parcă am fi la o lecție de religie de clasa a IV-a.
Evident, ultimul anonim: samarineanul milostiv.
Secole de-a rândul, Biserica a tâlcuit pilda simplu: omul oarecare poate fi unul din-
tre noi, levitul și preotul e Legea Veche care nu ne mântuie; uleiul și vinul sunt
Sfintele Taine, hanul este Biserica, samarineanul milostiv este Hristos.
Așa este, tradiția bisericească are dreptatea ei pentru că doar în Biserică avem toate
cele necesare mântuirii și nu există mântuirea în afara ei. Mesajul pericopei este
unul care pune în evidență universalismul mântuirii, în și prin Iisus Hristos, al tutu-
ror neamurilor și al tuturor credincioșilor.
Oare ce tâlcuire a pericopei și-ar dori Mântuitorul în societatea postmodernă? O

altă perspectivă omiletică a acestei pilde? Dacă cel căzut între tâlhari nu aș fi eu,
sau aproapele meu, ci Hristos? Dacă noi, poporul credincios, cu unii dintre slu-
jitori, L-am dezbrăca pe Mântuitorul de toată dumnezeirea Lui - prin duhul secu-
larizării și al indiferentismului misionar - și L-am răni cu păcatele noastre răstig-
nindu-L încă o dată pe marginea drumului? Oare hermeneutica textului sfânt ar
mai fi aceeași? Cu siguranță, nu.
Atenție! Noi nu avem paravanul rușinii acoperit de scuze care să ne absolve de

vină, asemenea preotului și levitului amintit mai sus. Păcatul noi l-am săvârșit, dar
avem postul și rugăciunea intensificată pe durata ascezei în cinstea Nașterii
Domnului. Cu rănile Sale, Hristos vindecă rănile noastre, căci prin rănile Lui noi
toți ne-am vindecat (Is. 53, 5); noi Îi ungem Trupul cu doctoria vinului, dar El
preface vinul în Sângele Viței dumnezeiești spre cuminecarea noastră și spre ier-
tarea păcatelor (Canonul Sfintei Împărtășanii); untdelemnul compasiunii Îl preface
în ungerea dumnezeiască a Sfintei Preoții care ne schimbă din tâlhari în slujitori
smeriți și popor bine credincios; din urcarea pe asin Mântuitorul ne face părtași
ridicării noastre din robia păcatului și a morții, ne redă demnitatea și verticalitatea
firii umane mai pregnant decât în Eden; drumul spre han ne va fi calea postului
acestuia în care intrăm, iar hanul ospătării ne va fi Pilda celor poftiți la cină (Lc.
14, 16-24), dinaintea Duminicii Sfântului Crăciun. Ce dumnezeiască încredințare!
Ce post sfânt și binecuvântat în care devenim una cu Hristos. Milostivirea Lui
devine milostenia noastră, bunătatea Lui dărnicia noastră în acest post al darurilor,
vindecărilor și al bucuriilor duhovnicești.
Mântuirea e a tuturor
Acum înțelegem de ce compasiunea externă este mai puțin valoroasă decât asu-
marea internă a virtuților pe care Hristos ni le dăruiește ca Unul care este în noi și
cu noi. Toată disperarea lumii și a suferințelor umane este asumată de Cel căzut la
marginea drumului, care-i alungă pe tâlhari (Mat. 21, 13) chiar din casa Tatălui
Ceresc pentru ca noi să viețuim fără prihană și să călătorim spre hanul mântuirii
fără griji și plini de curaj.
Poporul lui Israel nu a înțeles că mântuirea este a tuturor, că unii dintre păgâni pot
avea mai multă credință decât ei (Lc. 7, 9), cu precizarea că aceasta se pune în
evidență doar prin Hristos și în Biserica Sa.
Există mulți oameni milostivi, uneori ne surprinde generozitatea faptelor acestora
săvârșite pe perioada postului de Crăciun, chiar și în afara spațiului eclesial. Postul
Crăciunului este un astfel de prilej al dăruirii și al milostivirii tuturor față de aproa-
pele nostru în mod necondiționat, față de tot cel ce este în suferință, dar când mila
izvorăște din Împărăția lui Dumnezeu care este înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21)
potența virtuții este generatoare de har, iar efectul ei unul expiator și vindecător.
Nu este suficient, ca medic spre exemplu, să dai medicamentele bolnavului. Îți faci
doar datoria, dar atunci când te și rogi pentru cel în suferință efectul acestora este
cu siguranță unul taumaturgic, de aceea Mântuitorul insistă că în locul jertfei, indi-
ferent câtă cheltuială materială sau de timp ar presupune aceasta, El Își dorește mi-
la: Milă voiesc, iar nu jertfă! (Mat. 9, 13). Milostivul se face asemenea cu Dumne-
zeul Său, devine una cu El în actul deplinei dăruirii.
Postul Crăciunului se încheie cu marele dar primit de omenire: un Prunc, Dumne-

zeu adevărat și Om adevărat, prin care Dumnezeu Își arată generozitatea supremă,
iar noi prin post, rugăciune, faptele milei trupești și sufletești răspundem acestui
act dumnezeiesc prin bunătatea și milostivirea noastră de creștini adevărați.
Un post binecuvântat!
Marius Nedelcu - Logica convențională răsturnată de legea iubirii
13 noi, 2020
Prin cuvintele Sale dumnezeiești- omenești, Mântuitorul Iisus Hristos a dorit să

facă o adevărată schimbare a minții omului - metanoia. Acel „Pocăiți-vă, căci s-a
apropiat Împărăția cerurilor!” transpare ca un laitmotiv din învățăturile Sale, și nu
este vorba numai de un act de căință, ci de un proces de îndreptare a vieții și
înnoire a percepției asupra realității. Dar față de ce ne cere Domnul Hristos să ne
schimbăm mintea, ce este acel ceva care ne face orbi la adevărurile lui Dumnezeu?
Acest obstacol a fost numit omul vechi, logica egoistă care ne închide într-un
univers asfixiant. Acesta pare să fie un pericol pe care Domnul îl semnalează în
repetate rânduri.
În Pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37), Domnul Iisus Hristos răstoarnă
logica convențională. Arată ce înseamnă aproapele nostru din porunca „Să iubești
pe aproapele tău ca pe tine însuți”, numită cea mai mare din Lege.
Cine este aproapele meu, ca să-l iubesc pe el? este întrebarea învățătorului de Lege.
O întrebare ipocrită în esența ei pentru că piedica iubirii nu era în celălalt așa cum
sugera acesta. Piedica iubirii era în el, iar Domnul Hristos îi descoperă acest lucru
printr-o pildă în care logica comună este răsturnată. Cine este aproapele meu în
această lume nebună în care ororile se înșiră la nesfârșit, în care omul este lup
pentru om, pare să spună interlocutorul Domnului. Într-un fel, el motiva lipsa
iubirii aproapelui de contextul istoric și de calitatea naturii umane. Cine mai este
aproapele meu în aceste vremuri?, se întreabă.
Pilda samarineanului milostiv prezintă istoria unui oarecare om care este tâlhărit și
rănit până la punctul de a fi ucis. În cele din urmă este salvat de un om străin, după
ce conaționalii săi îl evită. Preotul și levitul trec pe lângă el și nu îl cercetează,
pentru că ei credeau că e deja mort, și dacă s-ar fi atins de el ar fi fost necurați
cultic pentru datoriile de la Templu. Dintr-o motivație religioasă ei nu se ating de
el.
În schimb, este ajutat de un om impur, samarinean. Ajutorul acestuia nu este unul

limitat, ci salvarea unui om aproape de moarte în acele vremuri însemna o inve-
stiţie de timp și bani serioasă. Samarineanul se dedică jertfelnic ajutorării celui
rănit, descoperind tenacitatea și altruismul unui om care probabil nu era la prima
lui faptă bună.
Domnul Hristos arată că, în ciuda contextului, a stării general umane rele, omul
este capabil de iubire altruistă, de jertfă peste puterile sale limitate, și în același
timp omul merită orice sacrificiu și orice investiție pentru a fi salvat de la pieire.
Misterul aproapelui se vede și în omul rănit, și în cel care îl ajută, este un binom.
Misterul aproapelui se descoperă în ei doi. Omul nu poate exista în sine, închis. El
se definește prin raportare la celălalt, și Domnul Hristos îi schimbă logica învă-
țătorului de Lege, îi arată că el este aproapele de care celălalt are nevoie. „Mergi și
fă și tu asemenea!” este îndemnul cu care se termină pilda. În alt loc, Domnul
spune: „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca
6, 31).
Domnul Hristos ne cere acea milă sau kilometru în plus de parcurs, să ieșim din
logica convențională pentru a intra în spaţiul dumnezeiesc al iubirii, al logicii
divine. Domnul re-scrie relațiile naturale. Rudenia de neam este răsturnată, acum
este o nouă rudenie duhovnicească în care toți suntem fii ai lui Dumnezeu. În
această nouă calitate nu mai este barieră între noi, nu mai este opreliște în calea
binelui.
Preotul și levitul au pus între ei și cel rănit ca barieră motivul religios, cultic. Și în
ziua de azi se regăsesc aceste tipologii în lume, oameni evlavioși în comportament,
dar reci la suflet, care postesc și se roagă mult, dar care au o logică egoistă. Le fac
pe toate pentru ei, și nu sunt dispuși să parcurgă o distanță în plus pentru semenul
lor.
De asemenea, sunt și ceilalți, oameni impuri ca samarineanul, care nu au faptele
evlaviei la zi, dar care sunt mai dispuși să-l asculte pe semenul care le cere aju-
torul. Natura umană este misterioasă, și de multe ori nu poate fi judecată sau
definită după formule exterioare. Ea se îmblânzește prin faptele iubirii și ale
evlaviei deopotrivă. Nu se exclud unele pe altele.
Celui care sporește în evlavie i se cere și iubire față de aproapele, iar celui altruist,
i se cere să mulțumească și să-L slăvească pe Dumnezeu, Izvorul binelui.
Arhim. conf. univ. dr. Teofan Mada - Evanghelia de Duminică - Chipul
emblematic al samarineanului milostiv, la începutul postului Nașterii
Domnului
15 noi, 2020
Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) Luca 10, 25-37
Pilda samarineanului milostiv este una dintre cele mai cunoscute pilde, relatată în
Evanghelia după Sfântul evanghelist Luca, capitolul 10, versetele 29-37. Este con-
siderată una dintre cele mai realiste și revelatoare parabole ale metodei didactice
folosite de Domnul Iisus.
Mesajul narațiunii constă în expresivitatea istorisirii în sine, în exemplul pilduitor

și incisiv al mesajului propus. Fitzmeyer afirmă, în comentariul său la Evanghelia
după Luca, că „narațiunea în sine este una dintre pildele milostivirii caracteristice
celei de-a treia Evanghelii”, care descrie un eveniment pe drumul de la Ierusalim la
Ierihon, unul dintre drumurile pelerinaj ad loca sancta.
Parabola este istorisită de Domnul Iisus Însuși pentru a ilustra că iubirea și mila
sunt virtuțile care-i călăuzesc pe oameni spre credința vie, evlavie și sfințenie.
Pilda ne învață că, față de Torah, adică Lege, este mult mai importantă păstrarea
duhului ei, iubirea, decât păstrarea literei Legii, extinzând conținutul cuvântului
„aproapele”.
Este de remarcat faptul că Domnul Iisus Hristos nu a dat un răspuns, așa cum dorea
învățătorul de Lege, la întrebarea cine este aproapele, ci a prezentat pilda, care se
încheie cu interogația reflexivă și constructivă: „Care dintre acești trei ți se pare că
a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”. Iar învățătorul de Lege a răspuns că
acela care a acționat ca „aproapele” celui rănit.
În răspunsul practicantului legalist se arată că acela care se comportă compătimitor

este considerat „aproapele” celuilalt, înțelegerea fiind dată de termenii făptuirii: „A
făcut milă cu el”. Practicantul legalist nu a folosit numele de „samarinean”, con-
fruntându-se cu dificultatea interioară de a recunoaște că nu cohen-ul (ebraicul ‫כהן‬,
sau aramaicul ‫כהנא‬, cahana) sau levitul au respectat duhul Legii, ci cineva care, în
mediul evreiesc, era considerat un eretic, un proscris.
Robert J. Karris a remarcat, în comentariul la Evanghelia după Luca, că repre-

zentanți de seamă ai religiei iudaice „nu-l ajută pe omul care fusese complet dez-
brăcat și aparent mort de teama întinării”. Astfel, simbolismul preotului și levitului
nu ar fi impietatea sau cruzimea, ci plasarea formalismelor rituale înainte de milă și
iertare. Această imagine a echilibrului dintre duhul Legii și litera Legii este unul
dintre pilonii învățăturii lui Iisus Hristos și, de asemenea, ai scrierilor neviim, adică
ale profeților: „Milă vroiesc și nu jertfă” (Osea 6, 6).
În schimb, Joachim Jeremias subliniază în comentariile la Parabolele lui Iisus că

„Iisus... a vrut pur și simplu să-i descrie pe preot și pe levit ca fiind «nesimțiți și
lași», fără compasiune reală și indiferenți față de durerea altora”.
Pasajul biblic are două semnificații: este o lecție de iubire milostivă față de cei
lipsiți și, apoi, este un mesaj că și celelalte neamuri pot respecta Legea și, prin
urmare, pot moșteni viața veșnică. Iisus Hristos nu face distincție între oameni în
această privință: toți sunt „aproapele”, indiferent de naționalitate, religie sau idei
politice. Mântuitorul Hristos alege un samarinean pentru a ilustra conceptul unui
subiect a cărui extensie antropologică este nelimitată.
Raymond E. Brown accentuează în lucrarea Introducere în Noul Testament că

obiectivul pildei este „captarea atenției cititorului pentru imitarea compor-
tamentului unui proscris, un samarinean”.
Numai iubirea face loc aproapelui
Sfântul Irineu de Lyon, Clement Alexandrinul, Origin, Sfântul Ambrozie, Fericitul

-Augustin și Sfântul Ioan Gură de Aur au văzut în chipul samarineanului milostiv
pe Domnul Însuși, iar cel căzut în mâinile tâlharilor pe Adam, întreaga umanitate
rătăcită și rănită prin propriul său păcat. Indicații detaliate vin din comentariile în
cheie hristologică date de Origin la Evanghelia după Luca, care, în Omilia 34, vede
alegoric această pildă: omul atacat îl prezintă pe Adam după cădere, Ierusalimul
este paradisul, Ierihonul este lumea; tâlharii sunt forțele ostile, iar rănile sunt păca-
tele; preotul reprezintă Legea, levitul arată profeții; casa de oaspeți care-l
întâmpină pe rănit este Biserica și, când bunul samarinean, adică Hristos Mân-
tuitorul, declară că se va întoarce, El promite de fapt revenirea Sa pe Pământ.
Domnul Hristos face prezentă iubirea Tatălui, iubire fidelă, veșnică, fără bariere și
fără limite. Se apropie de durerea umană (cf. Filipeni, 2, 6-8). De pe Crucea Sa au
renăscut iertarea, fraternitatea umană, taina aproapelui. Hristos nu arată cu degetul
spre cineva, ci îmbrățișează paternal pe fiecare. Hristos ne salvează de adevărata
problemă a lumii, de lipsa de iubire. Evanghelia adevărată ia asupra sa crucile
fiecărui aproape. Numai iubirea face loc aproapelui, celui străin, numai iubirea
depășește „cultul” eului, indiferența față de aproapele. Hristos cel Înviat aduce
lumină și nădejde mântuitoare în lumina credinței, se apleacă asupra abisului
suferinței umane, pentru a vărsa untdelemnul mângâierii și vinul nădejdii.
Parabola ne spune că samarineanul milostiv se îngrijește de omul care suferă, văr-

sând pe rănile sale untdelemn și vin.
 Untdelemnul ne face să ne gândim la uleiul binecuvântat de la Taina Sfân-

tului Maslu.
 Vinul, în schimb, reprezintă semnificația iubirii și harului lui Hristos, care
provine din dăruirea vieții Sale pentru noi exprimată în bogăția vieții sacra-
mental-liturgice a -Bisericii.
În sfârșit, persoana suferindă este încredințată gazdei de la casa de oaspeți pentru a

continua îngrijirea ei. Ei bine, cine este această gazdă? Este Biserica, comunitatea
parohială, suntem noi, cărora în fiecare zi Domnul Iisus ne încredințează pe cei
care sunt suferinzi, în trup și suflet, pentru ca să continuăm revărsarea, fără măsură,
a milostivirii și mântuirii Sale.
Sfinții Bisericii au devenit milostivi pentru că și-au lăsat umplută inima de iubire,
reflexie a Feței iubirii lui Hristos. Au dat viață iubirii Domnului revărsând-o în
necesitățile multiple ale omenirii suferinde, arătând că nu evitarea suferinței, fuga
din fața durerii îl vindecă pe om, ci capacitatea acceptării încercării și creșterii în
ea, găsirea sensului vieții prin unirea cu Hristos, cel care a suferit din iubire infinită
pentru noi.
În actualele contingențe cauzate de pandemia de Covid-19, care a permis recu-
noașterea universală a crizei modului nostru de a înțelege realitatea și de a relaționa
între noi, suntem chemați să-L slujim pe Domnul Hristos prezent în cei suferinzi,
să devenim aproapele, să privim spre aproapele, să-i sprijinim pe toți cei implicați
în apostolatul iubirii milostive pentru ca să devină samarineni milostivi pentru cei
încercați de boală și suferință. Samarineni buni împart cu bucurie tăria dumne-
zeiască luminată de lumina pascală, nădejdea și reînnoirea certitudinii apropierii și
mângâierii Duhului Sfânt.
În cuvintele concluzive ale pildei, „Mergi și fă și tu asemenea” (Luca 10, 37),

Domnul Hristos ne arată care ar trebui să fie comportamentul față de ceilalți, în
timp ce Biserica promovează în lume cultura întâlnirii, „sacramentul” aproapelui.
Este importantă contribuția mass-mediei în promovarea unui mod de viață liber de

orice formă de prejudecată și de excludere. Vorbele urâte închid inima spre comu-
niune, închid unitatea Bisericii. Cu cât vom fi mai uniți și asemănători cu Dumne-
zeu, cu atât vom fi mai deschiși și misionari, pentru că ne simțim responsabili față
de aproapele.
IPS Ioachim, arhiepiscop al Romanului și Bacăului - Aproapele, pedagogul
mântuirii mele
Prin expunerea parabolei Bunului samarinenan, scopul lui Iisus nu este deloc acela
de a opune lipsa de umanitate a preotului și a levitului bunătății samarineanului,
care se gândește să îl ducă pe evreul rănit într-un loc în care să poată fi îngrijit.
După cum Iisus nu a vrut nici să condamne antagonismul etnic și religios care
exista între evrei și samarineni. Scopul Său a fost să proclame acest adevăr general
valabil: aproapele meu nu este doar cel de același sânge cu mine, sau cel care
trăiește în același loc cu mine, or are o credință apropiată de a mea; aproapele meu
este, în fiecare clipă, cel pe care Dumnezeu mi-l scoate în cale; aproapele meu este
cel pe care mi-l aduc aproape punându-mă în serviciul lui, chiar dacă el este un
străin sau un dușman. Depinde de mine dacă un astfel de om este sau nu aproapele
meu.
Pe de altă parte, Samarineanul milostiv este însuși Iisus Hristos, cel care toarnă vin
și ulei pe rănile umanității, făcându-se pe Sine aproapele fiecărui om în parte.
Nu dorim să reluăm aici parabola, nici să explicăm ceea ce e mai mult decât clar
pentru fiecare și anume că suntem datori să ne iubim aproapele, indiferent care ar fi
acela.
Vă propunem ca în această duminică să reflectăm asupra mai multor chestiuni.
Îndemn la meditație și acțiune

În primul rând, trebuie să ne întrebăm pentru câți dintre oameni această învățătură
se traduce în acte concrete, în acțiuni pe care le împlinesc pe parcursul vieții lor.
Căci e cale lungă de la vorbă la faptă, de la enunțarea unor principii la punerea lor
în practică.
În al doilea rând, trebuie să medităm la alegerile noastre: alegem să trecem pe

lângă aproapele nostru fără să îl observăm, or îl vedem, dar îl ignorăm, sau alegem
să îl ajutăm, să îi vorbim, chiar dacă acesta presupune să ne compromitem?
Alegem să facem din problemele lui problemele noastre, căci asta înseamnă a fi un
bun samarinean?
În al treilea rând, nu putem să nu gândim la faptul că această parabolă nu face

decât să redea în mod simbolic însăși istoria Mântuitorului. Iisus Hristos nu a
ignorat umanitatea. N-a fost El cel care a trecut pe lângă om alegând să îl ajute, să
îi vorbească, să se compromită la maxim luând firea umană, făcând din problemele
umanității propriile Sale probleme?
Persoana care suferă nu este doar un caz social
Asupra celei de a patra chestiuni vom stărui ceva mai mult. S-ar părea că viața
modernă nu mai este la fel de sensibilizată de destinul personal al fiecărui om, așa
cum era societatea din vremea lui Hristos. Astăzi nu se mai poate întâlni un rănit
pe marginea drumului, care să ne atragă atenția. Astăzi, un accident nu e decât un
accident, din cele atât de multe care se întâmplă pe drumurile noastre an de an, zi
de zi. În mod aproape mecanic, suntem preocupați mai mult de cum funcționează
serviciile de ajutorare și procedurile de plată ale asigurărilor de orice tip. Cu alte
cuvinte, chestiunea privind condiția persoanei umane se îneacă în marea proble-
melor sociale, administrative și juridice, ce trebuie să funcționeze perfect.
De exemplu, un cerșetor este acum un om fără un loc de muncă, care este ame-
nințat de o viață în mizerie, atât el, cât și familia sa. Așadar, un cerșetor nu e un om
în nevoie, ci un caz care atrage atenția asupra reformelor economice și sociale.
Tot astfel, un om bolnav, nu este un om care suferă, ci este un caz clinic, care
declanșează o mare de hârtii schimbate între asigurările medicale și instituțiile
spitalicești.
Un vagabond, nu mai este un tânăr debusolat și nici victima egoismului unor pă-
rinți, ci este un caz care cade sub incidența legii tribunalului pentru tineri.
Tendința nestăpânită de a generaliza, de a clasifica, de a așeza în statistici, ne
împiedică să vedem, în Omul de lângă noi, pe aproapele, pe care-l privim distrași,
detașați, la durerea căruia suspinăm instinctiv, simțind doar o vagă milă, așteptând
ca serviciile sociale să îl găsească, precum preotul din parabolă, care, fără îndoială,
se grăbea, poate pentru a face o înmormântare sau era într-o zi de slujbă.
Într-ajutorarea este o chestiune interpersonală, nu doar instituțională
Cu toate acestea, omul rămâne mereu, în fața lui Hristos, o personalitate complexă,
completă și vie, constituind o lume în sine, care face obiectul atenție și bunăvoinței
lui Dumnezeu. Astfel se descoperă Hristos însuși ca fiind primul bun samarinean:
El este mereu aproape de oricare om pe care-l întâlnește, încât are pentru fiecare
cuvântul sau gestul de care are nevoie.
S-a tot reproșat Bisericii că nu este implicată în problemele sociale, politice, eco-
nomice și internaționale. Dar, în ultimele decenii, suntem martorii unor mari
schimbări care au loc în Biserică. Și asta este minunat! Cu toate acestea nu este de
ajuns, căci nimeni nu poate fi considerat un autentic discipol al lui Hristos dacă nu
Îi urmează exemplul și în fiecare întâlnire personală cu aproapele, nu se preocupă
sau nu sare în ajutorul celui aflat în nevoi, fiind el însuși, în mod personal, sensibil
la suferință și devenind cu adevărat aproapele iubitor de care celălalt are nevoie.
Cel care suferă în trupul său, în inima sau în sufletul său, are nevoie nu atât de
cuvinte și predici distante și impersonale, cât de sprijin direct de la o ființă apro-
piată, de care se simte înțeles și iubit. Pe scurt, creștinul este dator să își ofere
iubirea sa aproapelui.
Răspunsul lui Hristos la frământarea tânărului bogat care dorea să moștenească

Împărăția Cerurilor este adresat și nouă. Întrebarea bogatului este și întrebarea
noastră, a celor de astăzi, care dorim să aflăm cine este cu adevărat aproapele
nostru, ca să învățăm să îl iubim și prin el să putem rămâne în iubirea lui Dumne-
zeu.
Scopul omului - viața veșnică
Întrebarea mereu valabilă este: „ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 10,
25) Și pentru că în fiecare zi uităm că pentru asta trăim, că acesta trebuie să fie
scopul nostru - viața veșnică - ar trebui ca în fiecare zi să recitim parabola Bunu-
lui samarinean. Și asta nu ca să înțelegem ceea ce s-a înțeles de mult, anume că
trebuie să ne iubim aroapele, ci pentru a ști cum să îl aflăm pe aproapele nostru.
Cum știu cine are nevoie de mine, cum îmi dau seama și cum mă pot pune în slujba
lui? De unde știu unde se află și unde nu, cine este și cine nu? Întrebarea „învă-
țătorului de lege”, profesorului de morală este legitimă: „cine este aproapele
meu?”. În epoca lui Iisus exista o dezbatere în societate cu privire la limitele milo-
steniei.
Mai întâi trebuie să înțelegem cu exactitate sensul frazei care apare în Biblie: „Să
iubeşti (...) pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Ne putem întreba ce înseamnă cu
exactitate „aproapele”, căci cu siguranță în vremea lui Iisus nu avea același sens ca
cel pe care noi îl dăm astăzi.
De altfel, în aramaică, limba pe care o vorbea Iisus, nici nu exista acest termen
„aproapele”. Era un termen mai apropiat de camarad, tovarăș, companion, înso-
țitor: „Să iubești pe companionul tău ca pe tine însuţi.”
Așadar, cine este acest companion? În concepția evreilor de atunci acesta era cel pe
care îl întâlnești zi de zi, cel care trăiește în comunitatea ta, concetățeanul, compa-
triotul, confratele. Așadar, mai curând vecinul, cel de aproape, de aici „aproapele”,
opusul celui de departe. Dar, dacă ar fi așa, porunca nu ar fi foarte greu de dus la
împlinire. Însă Iisus a dorit altceva. Prin răspunsul pe care îl dă învățătorului, care
încearcă să afle până unde merge datoria, Iisus aduce ceva nou: „Dragul meu prie-
ten, dragostea nu are limite. Datoria ta trebuie să meargă până la capăt. Orice om ai
întâlni, oriunde și oricine ar fi, tu trebuie să te faci aproapele lui.”
Cu aproapele ne hrănim din Pâinea-Hristos
Aceasta este o idee strălucită, care vine să aducă lumină în fiecare zi a vieții noa-
stre, de 2000 de ani. Cuvântul de ordine al fiecărei zile trebuie să fie „Iubește-ți
aproapele fără limită, fără excepție, fără discriminare, fără separare.” În Hristos,
termenul „străin” trebuie să-și piardă sensul. Trebuie ca cel de departe să devină
aproapele nostru, să își câștige cetățenia în Împărăția lui Dumnezeu, care este
aceeași pentru toți oamenii. Acesta este idealul viețuirii creștine.
Cuvântul însuși, companion, provine din latinescul com+panis, care desemnează

pe cel cu care împarți pâinea la masă. Aceasta este invitația pe care o face Hristos
tuturor oamenilor: să mănânce toți din aceeași pâine, care este însuși trupul
Mântuitorului. Căci „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru
Mine şi Eu întru el." (Ioan 6, 56), iar „Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în
veci” (Ioan, 6, 51).
Prin această parabolă, Iisus încearcă să ne spună de fapt că trebuie să ieșim din
starea noastră de confort, din obișnuința noastră, pentru a putea descoperi suferința
acolo unde se află ea. Apoi că trebuie să împărțim nu doar bunurile noastre, ci și
inima noastră. Pe măsură ce inima noastră se deschide, cel aflat în suferință nu este
el însuși aproapele, ci noi devenim aproapele său. Iar această transformare pro-
fundă este o reală metanoia, căci înseamnă că nu trebuie să caut în altă parte,
pentru că inima mea este cea care trebuie să se schimbe.
Știm să dăruim din bunurile materiale altora, și asta este oarecum ușor, dar inima
rămâne cel mai adesea închisă, într-o anume măsură insensibilă.
Să ne deschidem inima spre toți cei ce suferă
Dacă, din contră, învăț ca eu să devin aproapele celui care suferă, al celui care este
singur, acesta va deveni felul meu de a trăi și îmi voi dori să devin aproapele celui
ce are nevoie de ajutor așa cum Dumnezeu, deși îndepărtat de noi prin păcat, a
coborât la noi, devenind El Însuși aproapele nostru.
Să încercăm să reținem această lecție din Evanghelii și să devenim apropiați de toți

cei care suferă și care ne cer ajutorul în orice timp și-n orice loc, în această mare
comunitate umană din lumea întreagă, indiferent că ei sunt ortodocși sau nu, căci,
până la urmă, sângele vărsat pe nedrept, sângele care suferă este sângele lui Hri-
stos.
Să învățăm să auzim toate aceste voci, toate aceste plânsete, toate aceste rugi
fierbinți, care se înalță la El și înmoaie inima Domnului. Să învățăm să îi recu-
noaștem pe toți cei care sunt supuși la chinuri în numele lui Hristos.
Suntem cu toții chemați să devenim slujitori ai Domnului, ai lui Hristos, să deve-

nim ceilalți ai Lui, apropiații Lui. Suntem cu toții chemați să ne smerim voința în
fața lui Hristos, care e mai puternică decât a noastră. Căci voința Domnului este
cea care ne leagă, dar și cea care ne dăruiește libertatea. Când devenim robii
Domnului, așa cum auzim când suntem chemați la Sfânta Împărtășanie, abia atunci
suntem cu adevărat liberi, iar aceasta este rațiunea noastră de a fi.
Sursa: eprb.ro
IPS Irineu Pop-Bistriţeanul - Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii -
Pilda samarineanului milostiv
Hristos vrea să continue prin fiecare din noi, până la sfârşitul veacurilor, opera de
„Samarinean milostiv”. El vrea ca Împărăţia lui Dumnezeu sădită înăuntrul nostru
(cf. Lc. 17, 20-21) să nu rămână fără rezultat.
***
Dreptmăritori creştini, într-o zi, un legiuitor L-a întrebat pe Mântuitorul Hristos ce

trebuie să facă el pentru a moşteni viaţa veşnică. Domnul i-a răspuns prin pilda
bunului samarinean, acel călător de omenie, care s-a milostivit de omul rănit ce
zăcea în drum şi l-a ajutat cu multă compasiune şi iubire (Lc. 10, 33-35).
De aici rezultă adevărul că toţi care vor să se mântuiască trebuie să săvârşească

fapte de îndurare pentru semenii lor aflaţi în suferinţă. Prin milostivire ne
asemănăm cu Hristos Cel iubitor şi manifestăm supremaţia noastră, adică
demnitatea noastră de creaturi răscumpărate cu preţul jertfei dumnezeieşti (cf. I Pt.
1, 18-19).
Iubiţi credincioşi, omul îşi arată demnitatea de chip al lui Dumnezeu atunci când
concretizează prin fapte iubirea sa pentru aproapele. Domnul zice: „Poruncă nouă
vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi
unul pe altul să vă iubiţi” (In. 13, 34).
Hristos vrea să continue prin fiecare din noi, până la sfârşitul veacurilor, opera de
„Samarinean milostiv”. El vrea ca Împărăţia lui Dumnezeu sădită înăuntrul nostru
(cf. Lc. 17, 20-21) să nu rămână fără rezultat.
Numai punând în lucrare iubirea pentru semenii noştri, ne arătăm superioritatea

noastră, fiindcă ne asemănăm cu Dumnezeu, care este iubire (cf. I In. 4, 8).
În anul 1912, noua şi uriaşa navă oceanică Titanic s-a izbit de un bloc de gheaţă în
voiajul ei inaugural şi s-a scufundat, cu sute de vieţi pierdute. În urma acestei
tragedii, într-un ziar au apărut două ilustraţii. Una conţinea o imagine a vaporului
izbindu-se de blocul de gheaţă şi fărâmiţându-se ca o coajă de ou. Dedesubtul
ilustraţiei, se putea citi aceste cuvinte: „Slăbiciunea omului, supremaţia naturii”.
Celălalt desen îl reprezenta pe unul dintre pasageri, W.T. Stead, păşind înapoi spre
a oferi locul său în ultima barcă de salvare unei femei cu un copil; sub acea
imagine, se aflau înscrise cuvintele: „Slăbiciunea naturii, supremaţia omului”.
Despre această supremaţie a omului vorbeşte Hristos în Evanghelie când ne arată

că aceasta trebuie găsită în slujirea smerită a altora. „Cine vrea să fie întâi între voi
- zice Domnul - să fie tuturor slugă. Pentru că Fiul Omului n-a venit să fie slujit, ci
să slujească şi să-Şi dea viaţa Sa răscumpărare pentru mulţi” (Mc. 10, 44-45).
Supremaţia nu constă în faptul că mulţi te servesc pe tine, ci în faptul că tu slujeşti

pe oameni, din iubire pentru Hristos. Aceasta este adevărata supremaţie în ochii lui
Dumnezeu! Pentru că El, Dumnezeul suprem, a trăit în mijlocul nostru timp de 33
de ani ca un slujitor, spălând picioarele oamenilor ca un sclav şi murind moarte de
sclav pe cruce pentru mântuirea noastră!
Înainte de a putea fi slujitori eficienţi pentru Hristos, trebuie să ajungem să ştim

cine suntem şi de ce suntem aici. Noi nu suntem aici să fim fericiţi şi să avem parte
din belşug de toate bunurile.
Noi nu suntem aici să acumulăm atâta cât putem să mâncăm, să bem şi să ne

veselim. Noi suntem aici ca şi copii ai lui Dumnezeu spre a fi folosiţi de El drept
instrumente în lucrarea nesfârşită de a sluji, de a aduce sănătate şi izbăvire
oamenilor care suferă în această lume.
Noi suntem aici spre a traduce credinţa şi iubirea noastră în fapte de slujire,
semenilor noştri. Dumnezeu caută să exprime prin noi Împărăţia cerului, să o facă
pe ea reală înaintea oamenilor prin practicarea iubirii întru slujire smerită. „Slujiţi
unul altuia prin iubire”, scrie Sfântul apostol Pavel (Gal. 5, 13).
Evlavia faţă de Dumnezeu îşi găseşte expresia ei exterioară în iubirea semenilor,

adică este validată prin iubirea noastră pentru ceilalţi oameni. Sfântul apostol Ioan
scrie: „Cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu
L-a văzut, nu poate să-L iubească. Această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe
Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său” (I In. 4, 20-21).
Iubirea este unitatea între două persoane, datorită căreia, acestea ajung la realizarea
de sine, îmbogăţindu-se spiritual una pe alta.
Cu cât te dăruieşti mai mult, cu atât te îmbogăţeşti mai mult, cum se exprimă
părintele Nicolae Steinhardt: „Dăruind vei dobândi”. Iubirea este „brăţara de aur a
sufletului” (cf. Sfântul Ioan Gură de Aur), care dă omului nobleţe şi măreţie.
Bine spunea marele Dostoievski: „Toată gloria şi tot meritul omului pe pământ
sunt împlinirea milosteniei”. Supremaţia omului străluceşte acolo unde domneşte
iubirea. Căci iubirea are puterea de a transforma un păcătos în sfânt. Ea este un
toiag în mâna omului, cheia de aur care este în stare să deschidă poarta de aur a
cerului.
Arhiepiscopul Vasile al Cezareei, vizitând pe prezbiterul Anastasie, a găsit acolo,

într-un bordei, un om grav bolnav de lepră, căruia îi căzuseră mai multe mădulare
ale trupului. Văzându-l, ierarhul a zis lui Anastasie: „Pentru ce ai vrut să-mi
tăinuieşti această comoară a ta? De laudă este vrednicia ta, dar în noaptea aceasta
să mă laşi pe mine să-i slujesc, ca să fiu şi eu părtaş la plata ta”.
Stând cu el şi rugându-se, dimineaţa l-a scos cu totul sănătos. Pentru Sfântul Vasile
cel mare, omul însemna o comoară, iar preţuirea semenului însemna o sporire în
demnitatea ta de „om pentru alţii”, după Modelul divin, Iisus Hristos.
Soljeniţân s-a rugat odată: „Dumnezeule, dă-mi harul să cunosc cum ceea ce nu
mi-ai dat mie să fac, Tu ai dat altuia să facă şi lasă-mă să fac ceea ce Tu doreşti să
fac!”
Da, noi trebuie să-L rugăm pe Domnul să ne lumineze şi să ne arate unde este
nevoie de credinţă, de speranţă, de iubire şi de servire şi să ne folosească pentru a
duce aceste lucruri acolo unde sunt necesare. Pentru aceasta se cere o permanentă
trezvie.
Odată, unui soldat i s-a încredinţat o datorie; el fusese însărcinat să păzească un
prizonier. Aceasta este tot ce i se ceruse lui să facă, dar prizonierul a scăpat. Când i
s-a cerut o explicaţie, soldatul a putut răspunde doar atât: „În timp ce eu eram
ocupat cu alte treburi, el a fugit!”
În viaţă ni se oferă prilejuri pe care n-avem voie să le pierdem şi datorii pe care

trebuie să le îndeplinim. Acum este „vremea potrivită” în care trebuie să lucrăm
iubirea.
„Dar un samarinean..., i-a legat rănile...şi a purtat grijă de el”, aşa citim în pericopa
evanghelică de astăzi (Lc. 10, 33-34). Sfânta Scriptură ne îndeamnă să-l iubim pe
aproapele nostru. Domnul a portretizat adevărata natură a iubirii în pilda atât de
familiară a samarineanului milostiv.
El ne-a învăţat că dragostea vede nevoia sau durerea şi răspunde la ea. Exemplu, în
această privinţă, este Însuşi Mântuitorul nostru, care a văzut nevoile celor necăjiţi
şi a răspuns. El a făcut mult mai mult decât să arunce o monedă sau o bancnotă în
farfuria colectei şi în calitate de Samarinean milostiv, a avut milă de cei năpăstuiţi
şi i-a ajutat.
Făcându-Se Model al slujirii, Hristos vindecă bolile sufleteşti şi trupeşti şi revarsă

binecuvântarea mângâierii în sufletele necăjite.
Identificându-Se cu noi pentru a ne sluji, merge până acolo că Îşi dă viaţa pentru
noi (cf. In. 10, 18). De aceea „şi noi suntem datori să ne punem sufletele pentru
fraţi” (I In. 3,16).
Iubiţii mei, noi, creştinii, suntem „călători pe pământ” (Evr. 11, 13), dar în această
călătorie spre cealaltă lume ne decidem destinul nostru veşnic. De aceea, nu trebuie
să trecem nepăsători pe lângă lipsurile şi necazurile semenilor care cu glas sau fără
glas solicită sprijinul nostru.
Să ducem ajutoare de tot felul prin azile de bătrâni, prin casele celor nevoiaşi, prin
orfelinate şi spitale. Uşurând poveri, alinând dureri, miluind pe săraci şi mângâind
pe cei zdrobiţi cu inima, ne asemănăm cu Iisus Hristos, care a avut şi a arătat
îndurare şi iubire faţă de toţi (cf. Mt. 9, 36).
Îndurarea faţă de cei în suferinţă urcă pe ucenicii Domnului la Rai, pentru că cei ce
fac fapte bune vor ieşi din morminte „spre învierea vieţii” (In. 5, 29). Sfântul Ioan
Gură de Aur zice: „Aveţi un ban? Cumpăraţi cerul! Nu aveţi bani? Dăruiţi un
pahar cu apă, o pâine şi veţi primi Raiul. Daţi lucruri pieritoare şi veţi primi
fericirea veşnică. Miluiţi pe cel sărac şi chiar dacă veţi tăcea la Judecată, o mie
de guri vă vor lua apărarea”.
Într-adevăr, Dreptul Judecător va răsplăti pe miluitori şi binefăcători, zicându-le:

„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la
întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Amin.
PF. episcop Macarie Drăgoi „Să nu ne dăm sufletul și să nu ne pierdem
credința și mântuirea noastră”
Mulțumim Preamilostivului Dumnezeu că ne-a învrednicit să îi cinstim pe Sfinții

martiri și mărturisitori Năsăudeni în această frumoasă biserică de lemn, ocrotită de
ei, din sudul Suediei, din orașul Solvesborg, pe care noi o numim, așa cum v-am
transmis și în cuvântul de învățătură rostit după Evanghelie, un tricolor al faptei.
Lemnul pentru această bisericuță a fost adus din Bucovina, meșterii care au înălțat-
o sunt maramureșeni, iar bisericuța este în stil oltenesc. Deci, această biserică,
pentru noi, românii din Scandinavia, este un tricolor al faptei dând o bună și
dreaptă mărturie sub oblăduirea Sfinților martiri și mărturisitori Năsăudeni.
Unul dintre contemporanii (Sfinților Năsăudeni) care l-au mărturisit pe Mântuitorul

Iisus Hristos în perioada grea din Transilvania, când românii ortodocși au fost
forțați de autoritățile imperiale de la Viena să treacă la catolicism, spunea
următoarele: Împărăteasa - care pe atunci era Maria Tereza - poate să-mi ia puținul
meu avut, poate să-mi ia cojocul pe care îl port acum, poate să-mi ia chiar și
brațele, însă nu poate să-mi ia sufletul, pe care nu-l dau, fiindcă am un singur suflet
și o singură credință ortodoxă și o singură mântuire!
Așadar, prea iubiții mei frați și surori, avem un singur suflet, avem o singură
credință, avem un singur botez și o singură mântuire. Asemenea Sfinților martiri și
mărturisitori Năsăudeni, pe care îi cinstim astăzi, să nu ne dăm sufletul și să nu ne
pierdem credința și mântuirea noastră. Aceasta învățăm, în primul rând, de la
Sfinții martiri Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod,
Grigore din Zagra și Vasile din Telciu și de la toți Sfinții mărturisitori ai
Ortodoxiei din pământul binecuvântat al țării noastre și de pretutindeni, să nu ne
pierdem credința, fiindcă nu ne putem juca cu mântuirea noastră!
După cum știți, urmează să merg în Finlanda pentru a aduce alinare sufletească
pruncilor Johan-Mihail și Maria-Alexandra, care sunt despărțiți, de către auto-
ritățile finlandeze, de mama lor Camelia Smicală. Doresc să le aduc alinare
sufletească în cele din urmă, dându-mi-se acordul să îi vizitez pe copii la centrul de
plasament, acolo unde sunt izolați de mama lor și am nădejdea ca acest coșmar să
ia sfârșit cât mai repede.
Trebuie să ne arătăm solidaritatea și să transmitem încredere și sprijin doamnei

Camelia Smicală și copilașilor ei și să ne conjugăm toate forțele: autorități,
Biserică, societate civilă și presă pentru a ajuta această mamă îndurerată și pe
copilașii ei care suferă atât de mult și sunt atât de traumatizați. De aceea,
cunoscând îndeaproape cazurile familiilor Nan și Bodnariu din Norvegia, care s-au
reîntregit, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin solidaritatea oamenilor și prin
rugăciunile pe care le-am înălțat neîncetat pentru aceștia, trag nădejdea că și
familia Smicală se va reîntregi. Și autoritățile finlandeze trebuie să știe faptul că
această familie nu este fără stat, nu este fără patrie, nu este fără comunitate, nu este
a nimănui, ci că această familie are o țară!
(Cuvântul Părintelui episcop Macarie Drăgoi, rostit în biserica „Sfinții martiri și

mărturisitori Năsăudeni” din orașul Solvesborg, Suedia, duminică, 12 noiembrie
2017)
PS Sebastian:Samarineanul milostiv sau despre iubirea aproapelui: “Să ne
pese de celălalt, să ne doară durerea lui!”
Dreptmăritori creştini, Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie arată că
într-o zi a venit la Iisus un învăţător de lege care, cu gând viclean „ispitindu-L”,
L-a întrebat: “Învăţătorule, ce să fac să moştenesc viaţa de veci?“.
De câte ori nu ne punem şi noi această întrebare? Ce ar trebui, oare, să facem,

ca să fim fericiţi atât pe pământ, dar mai ales în vecii vecilor? Iată o întrebare cât
se poate de bună, pusă însă cu gând rău!… De aceea Hristos nu i-a dat nici un
răspuns, ci l-a pus să-şi răspundă singur. Doar era învăţător de lege!… Lua
cuvântul în sinagogă şi îi învaţă pe conaţionalii săi tainele şi poruncile lui
Dumnezeu… Cum adică, tocmai el să nu ştie? Tocmai el să aibă semne de
întrebare cu privire la mijloacele ori calea de a moşteni viaţa de veci? De aceea l-a
şi întrebat la rându-I: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Şi acela a trebuit să
spună, fiind nevoit să recunoască faptul că ştia foarte bine răspunsul:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău,
din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi…
Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu!“,i-a replicat Iisus.
Totuşi, învăţătorul de lege s-a simţit nemulţumit, dacă nu umilit de faptul că

Domnul nu i-a acordat destulă atenţie şi „l-a expediat” atât de uşor. El a avut un
gând anume, probabil acela de a-L prinde pe Iisus în cuvânt, iar Iisus se arăta
atât de „expeditiv”, va fi gândit rabinul? De aceea, zice, „voind să se îndrepteze pe
sine“, adică să se îndreptăţească, arătând că totuşi merită mai multă atenţie, a mai
pus şi următoarea întrebare: „Dar cine este aproapele meu?” Ar fi trebuit să-i
răspundă Hristos: Cum, nu ştii!? Tu eşti învăţător de lege şi nu şti cine este
aproapele tău? Tu care iei cuvântul în public şi înveţi pe oameni, Mă întrebi pe
Mine cine este aproapele tău? Hristos însă nu i-a reproşat acestea, ci a folosit
prilejul de a lărgi noţiunea de «aproapele» care la evrei ajunsese să fie limitată
strict la conaţionalii lor. Astfel, a rostit minunata parabolă a Samarineanului
milostiv, pildă ce poate fi interpretată diacronic, dar mai ales trebuie asumată de
fiecare dintre noi sincronic.
Diacronic, cel care cobora de la Ierusalim la Ierihon este omul în general,

alungat din paradis pentru neascultare pe pământ, căzut şi rănit de păcate. Căci,
cine altcineva credeţi că sunt tâlharii, dacă nu vrăjmaşii noştri, văzuţi şi
nevăzuţi, care prin răutăţile şi ispitirile lor ne aduc de atâtea ori în starea celui
„abia viu”? Au trecut însă, pe rând, pe lângă omul căzut, preotul şi levitul, adică
Legea şi proorocii Vechiului Testament, şi cu toţii s-au arătat neputincioşi să-l
ridice pe om din păcat!
De aceea a trebuit să vină „Samarineanul milostiv”, adică Mesia Hristos, Care

S-a aplecat cu deosebire asupra celui rănit, i-a îngrijit rănile cu untdelemn şi vin
- simbol al Sfintelor Taine ce folosesc drept materie untdelemnul şi vinul -, l-a
pus pe asinul Său şi l-a dus la o casă de oaspeţi. Ei bine, spun Sfinţii Părinţi că
aşezarea pe asinul Său înseamnă luarea asupra Sa a păcatelor lumii; asumarea
în trupul Său a „boldului păcatului”, iar casa de oaspeţi este „biserica”, unde
Însuşi l-a îngrijit. Plecând de pe pământ, a încredinţat doi dinari, adică Vechiul
şi Noul Testament gazdei, care nu este altcineva decât „noul preot”, ce se bucură
de această dată de încrederea Sa că poate purta grijă de cel rănit până la cea de-
a doua venire a Sa. Aceasta este interpretarea istorică sau, cum am spus,
diacronică.
Revenind la zilele noastre şi la noi însă, trebuie să încercăm şi o actualizare sau o

înţelegere sincronică a celor spuse, pentru că aşa şi-a şi încheiat Hristos pilda de
astăzi: “Du-te şi fă şi tu asemenea!” Asemenea cui? Asemenea „Aproapelui”
celui căzut între tâlhari; asemenea lui Hristos!
Dragii mei, îndemnul acesta ne obligă pe noi toţi să-L urmăm pe Domnul în ceea
ce priveşte atitudinea faţă de cei din jurul nostru, de la compasiune şi sprijin
concret, până la jertfă. El a pătimit pentru noi ocărî, bătăi şi moarte. De aceea,
datori suntem şi noi, dacă nu este nevoie să pătimim aceleaşi, oricum să „ne dăm
viaţa pentru El” intr-altfel, punându-ne-o în slujba Lui; făcând din viaţa noastră o
viaţă bineplăcută Lui, chiar dacă lumea de astăzi şi tentaţiile ei ne îndeamnă mai
degrabă spre moduri de a ne cheltui viaţa în distracţii în timp ce Biserica ne
cheamă la înfrânare şi chiar asceză; ne îndeamnă la destrăbălare, în vreme ce
Biserica ne cere curăţie trupească şi sufletească; ne îndeamnă la mâncare şi
băutură peste măsură, în timp ce Biserica ne vorbeşte de post şi cumpătare! Iată
cum trebuie să ne dăm viaţa pentru Hristos!
„Du-te şi fă şi tu asemenea!” înseamnă să dovedim şi noi milă şi înţelegere faţă de

aproapele nostru: faţă de cel căzut între „tâlharii” vieţii acesteia, faţă de văduva
căzută pradă singurătăţii, faţă de orfanul urgisit de soartă, faţă de bolnavul
căzut pradă suferinţei, faţă de cel întemniţat căzut pradă fărădelegii - către toţi
aceştia ne trimite Sfânta Evanghelie: „Du-te şi fă şi tu asemenea!”
Apleacă-ţi genunchiul tău lângă cel care suferă sau pătimeşte, fie de boală, fie
de singurătate, fie de lipsa unui sfat ori a unui cuvânt bun! Dacă eşti sărac şi nu
poţi ajuta material pe aproapele tău, dă-i măcar cuvântul tău bun! Arată-i cât a
pătimit Hristos! Îmbărbătează-l în singurătatea ori suferinţa lui şi vei fi şi tu
„samarineanul milostiv”.
„Du-te şi fă şi tu asemenea!” înseamnă să ne pese de celălalt; să ne doară de

durerea lui, pentru că se întâmplă, de multe ori, să trăim fără să ne gândim că,
poate, lângă noi, vecinul său străinul suferă de foame! De aceea, în ceea ce ne
priveşte, am cerut preoţilor în mod expres să monitorizeze atent cazurile sociale
din parohii, căci nu ne este îngăduit să sufere cineva lângă necunoaşterea ori
nepăsarea noastră. Nu îi este îngăduit nici unui creştin că, ştiind că alături îşi
duce cu greu zilele un bătrân ori un bolnav singur, să nu caute zilnic prilej potrivit
să-i slujească. Iată la ce ne îndeamnă evanghelia de azi: „Du-te şi fă şi tu
asemenea!” şi nu te preface, cum s-a prefăcut învăţătorul de lege de astăzi că nu
cunoaşte cine este aproapele lui şi că nu ştie ce trebuie să facă pentru a moşteni
viaţa de veci! Predica în fiecare sâmbătă în sinagogă şi se prefăcea că nu ştie
acestea. Oare nu ne prefacem şi noi uneori că nu cunoaştem acestea, sau că nu
ştim că lângă noi pătimesc adeseori tot felul de oameni „tâlhăriţi” într-un fel sau
altul de nedreptăţile vieţii? De câte ori nu vedem în jurul nostru oameni care se
mai prefac şi astăzi că nu ştiu prea multe despre Dumnezeu ori că nu ştiu cine este
aproapele lor sau ce datorie morală şi creştinească au faţă de acesta?
Fac unii milostenie pentru cei adormiţi ai lor, dând de pomană rudelor,
prietenilor şi cam atât!… Aceasta însă nu este milostenie, ci schimb de bunuri!
Căutaţi când faceţi milostenie pentru cei adormiţi să aduceţi bucurie văduvei,
săracului şi orfanului! La aceia să ajungă blidul dumneavoastră de mâncare,
căci aceea este pomană! Faceţi milă cu cei care merită milă! Iată, voi spune şi
aceasta: nu vă lăsaţi exploataţi de cei care vă cer ajutorul fără să-l merite; care
pot munci, dar se complac în cerşetorie! Nici aceea nu este pomană, ci
încurajare a lipsei de dorinţa de a-şi câştiga în mod cinstit hrană.
Iată câte putem învăţa din evanghelia de astăzi!

Pe de o parte ca, pentru a moşteni viaţa de veci trebuie să-L iubiţi pe
Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot
cugetul – o împătrită iubire, aşadar - iar
pe de alta, căci nu ajunge doar aceasta, să-l iubim şi pe aproapele ca pe noi
înşine.
Aşa cum te iubeşti pe tine însuţi şi îţi pasă de tine! Pui deoparte bănuţi pentru zile
negre; te hrăneşti când îţi este foame şi îţi potoleşti setea pe arşiţă; îţi îmbraci şi îţi
îngrijeşti trupul ca să fie sănătos şi curat şi celelalte lucruri trebuincioase firii – la
fel trebuie să ne preocupe şi soarta aproapelui nostru!
Aşadar, ce îndemn mai practic vreţi decât: „du-te şi fă şi tu asemenea!“
Măcar de am lua cu toţii în serios îndemnul Evangheliei şi ne-am strădui la o aşa

atitudine, iubind atât pe Dumnezeu din toată fiinţa noastră, dar şi iubindu-ne
aproapele cu măsura cu care ne iubim pe noi înşine, Amin!”
(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Predici la Duminicile de

peste an, Slatina, 2011)
IPS Timotei - Calea slujirii aproapelui, drum către Împărăţie/ Sfântul Ioan
Gură de Aur
† Timotei Prahoveanul, episcop-vicar

al Arhiepiscopiei Bucureştilor
- 12 noi, 2020
Cu puține zile înainte de începerea postului Nașterii Domnului, medităm la una

dintre parabolele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos în timpul misiunii Sale pă-
mântești.
Pilda pledează pentru un om milostiv, căruia îi păsa de suferințele aproapelui său,

rănit de tâlhari. Întâmplarea a fost luată din realitatea timpului, pentru că de la Ieru-
salim la Ierihon era o cale numită a sângelui sau a tâlharilor, cu multe peșteri unde
se adăposteau răufăcători, care îi atacau pe călătorii veniți din Galileea și Samaria,
ori din alte locuri.
Omul căzut pe cale era o victimă, între multe altele, întâlnite în vremea aceea, pen-
tru că răufăcătorii căutau averile călătorilor către Ierusalim ori ale celor care se
întorceau după ce făceau negoț. Erau între ei mulți care mergeau să se închine la
Templul din Ierusalim.
Pilda se adresa mai ales cunoscătorilor și propovăduitorilor Legii Vechi, care nu

erau sinceri şi se apropiau de Mântuitorul nu pentru a învăța ceva, ci căutau să-L
prindă în cuvânt, cu dorința de a-L învinovăți. Cu un astfel de interlocutor Mân-
tuitorul a avut discuția așezată într-o pildă care îi viza pe farisei și cărturari.
Omul căzut pe cale, pe lângă care au trecut succesiv slujitorii Templului, rămași
insensibili la suferința celui prezentat de Evanghelie, aproape mort, sau într-o altă
traducere, abia viu, avea nevoie de ajutorul altora. În mod neașteptat, acesta a venit
din partea unuia desconsiderat de iudei, un samarinean cu care nu aveau comu-
niune. Relațiile dintre iudei și samarineni păreau a fi ireconciliabile.
Mântuitorul l-a oferit ca exemplu pozitiv pe samarinean, arătând că de multe ori

primim ajutorul de la o persoană neașteptată, iar uneori chiar de la cei pe care îi
desconsiderăm.
Pilda este de mare actualitate, mai ales în vremea noastră, când foar-te puțini oa-
meni privesc alături, la cei căzuți pe cale. Deși cuvintele Evangheliei şi ale
Sfinților părinți ne recomandă atenție față de ceilalți, rămânem insensibili la
durerea, suferințele, încercările, cererile pe care ni le adresează şi pe care le igno-
răm aproape întotdeauna.
De ce credeți că Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că Mântuitorul Hristos Se așază

permanent la ușa bisericii şi așteaptă ajutorul nostru sub chipul săracilor? Împreună
cu ei Se află Mântuitorul Hristos, până la sfârșitul veacurilor. Preocuparea excesivă
de a ne gândi doar la noi, de a trece pe lângă oamenii aflați în suferință, de a-i
ignora, sub diferite pretexte, ne face să fim asemenea slujitorilor Legii Vechi.
Mântuitorul le-a spus celor care Îl ascultau, care nu veniseră cu inimă curată în
preajma Lui, că aproapele este tot omul care are nevoie de ajutorul nostru, mai ales
că în gândirea poporului ales aproapele însemna doar cel de același neam şi sânge
cu el.
Dacă atunci erau puțini oameni căzuți pe cale, acum sunt tot mai mulți. După cum
spun părinții Bisericii, omul căzut pe cale îi reprezintă pe Adam şi pe toți care au
descendența din el, pe cei loviți de păcat, de patimi și moarte, depărtaţi de Dumne-
zeu, fără dorința întoarcerii și a întâlnirii cu El.
Bunul samarinean nu este altul decât Mântuitorul Iisus Hristos, care a venit, arătân-
du-ne calea slujirii aproapelui, despre care toți putem vorbi frumos, dar acţionăm
cu dificultate și anevoie la vremea împlinirii faptelor.
Evanghelia acestei duminici ne recomandă calea slujirii aproapelui. Dacă ne-am
putea scuza uneori că nu le putem oferi casa, avuțiile sau diferite bunuri materiale,
nimeni nu poate fi iertat de lipsa atenției sau a cuvântului bun pe care îl poate dărui
unui om aflat în suferință. Suferința nu este doar aceea a omului căzut pe cale, ci și
a celor singuri, uitați, vârstnici, pe care nici măcar propriii lor copii nu-i caută, a
părinţilor care și-au lăsat copiii și au plecat pentru o bucată de pâine în lumea cea
mare, nemaigândindu-se la familiile lor.
Evanghelia îi îndeamnă pe fiii Bisericii să cugete mai puțin la ei și mai mult la alții,
pentru că fiecare dintre noi în ziua din urmă va lua doar faptele pe care le-a făcut
pentru alții, nu și pentru sine. Mântuitorul ne îndeamnă să-I urmăm milostivirea
arătată și pe care o mărturisim la fiecare Sfântă Liturghie. Cei care participă cu
atenție aud adeseori ecfonisele slujitorilor Bisericii, care spun: „Că bun și milostiv
și iubitor de oameni ești”, iar după aceea mărturisim că este „Dumnezeul îndu-
rărilor și al iubirii de oameni”.
Toate aceste cuvinte vorbesc despre o realitate clară, că Mântuitorul a arătat față de
noi iubirea Sa nemărginită, pe care suntem datori s-o urmăm și s-o împărtășim la
rândul nostru.
Mâine îl pomenim pe unul dintre marii ierarhi ai Bisericii noastre, pe slăvitul Ioan
Hrisostom, cel cu mintea și cuvintele de aur, strălucit teolog și exeget, alături de
slăviții păstori de suflete din „veacul de aur” și din perioadele de zbucium și luptă
grea.
Sfântul Ioan Gură de Aur este cel mai pomenit ierarh din Biserica noastră la
sfintele slujbe, mai ales la Liturghia care-i poartă numele și pe care a diortosit-o și
îmbogățit-o, în comparație cu rânduiala Euharistiei care se oficia în vremea când a
ajuns ierarh al Bisericii. Pentru râvna cea mare manifestată prin cuvântul scris şi
rostit, Dumnezeu a rânduit ca numele să-i fie pomenit în cea mai mare parte a
anului, la toate Liturghiile săvârșite, atât la Proscomidie, înainte de începutul
slujbei, cât și la finalul ei.
Deși nu a trăit ani îndelungați, a avut o viață intensă. Teologii spun că a scris mult,
chiar mai mult decât Origen, și că a iubit Biserica aşa cum rareori s-a întâmplat în
istorie, înfruntând felurite încercări, iar în locul prieteniei pe care o arăta s-a
întâlnit cu nerecunoștința celor din preajmă.
Sfântul Ioan Gură de Aur, după o activitate misionară și ascetică în Antiohia Siriei,
unde a fost diacon și preot, a păstorit zece ani Biserica Constantinopolului, fiind
supranumit „ambasadorul săracilor”.
Slujitorii Bisericii pot privi la smerenia lui adâncă și la fuga de preoție, pe care a
arătat-o mulți ani la rând, rămânând departe de slujirea Sfântului Altar, socotindu-
se nevrednic.
A închinat cele mai frumoase cuvinte slujirii preoțești, dar și nevoințelor mona-
hicești. Pe lângă tratatul cunoscut Despre preoție, a scris profund despre diferențele
dintre slujirea monahilor și a regilor, spunând că tot ceea ce fac regii este legat
numai de pământ, dar nevoința monahilor și a slujitorilor Bisericii este îndreptată
către veșnicie.
S-a nevoit în munți, în isihie, în rugăciune profundă, dobândind asemenea marilor

bărbați ai Bisericii darul Duhului Sfânt pentru râvna și stăruința sa.
Tâlcuia scrierile nou-testamentare, în special opera marelui apostol al neamurilor,

Pavel. Unul dintre slujbașii imperiali, căzut în dizgrație, i-a cerut audiență, dar l-a
rugat să ajungă la reședința arhiepiscopală noaptea, pentru a nu fi văzut de unii sau
de alții. Când a ajuns, Proclu s-a dus să vadă dacă arhiepiscopul îl poate primi. Prin
ușa întredeschisă, l-a văzut vorbind cu un om necunoscut, care îi șoptea ceva la
ureche, și i-a spus demnitarului că nu-l poate primi.
Arhiepiscopul și-a adus aminte de dorința celui care intenționa să-i spună
supărările prin care trecea. Ucenicul i-a spus: „A venit în câteva seri, dar erai întot-
deauna ocupat cu un necunoscut care stătea aproape de ureche și îți șoptea ceva”.
Arhiepiscopul mirat i-a răspuns: „N-a fost nimeni la mine în aceste zile, am lucrat
până noaptea târziu la comentariile epistolelor Sfântului apostol Pavel. Uitându-se
atent, ucenicul a văzut că Sfântul Pavel, cu chipul în icoana din chilia arhiepisco-
pului, era de fapt omul care îi stătuse alături și îl inspira în scrierea lui.
Chiar dacă a avut sfinte bucurii pe care le-a primit tainic de la Domnul, Sfântul
Ioan Gură de Aur a trecut prin mari încercări, mai ales prin atitudinea manifestată
faţă de el de împărăteasa Eudoxia, pe care a avut curajul s-o înfrunte de mai multe
ori. Eudoxia, dimpreună cu cei din anturajul său, l-a exilat, iar marele Ioan Gură de
Aur a murit în 407, departe de Biserica unde propovăduia Evanghelia și de credin-
cioșii care îl iubeau.
Abia după 31 de ani, moaştele i-au fost aduse la Constantinopol, în timpul lui
Teodosie al II-lea, și au fost așezate în Catedrala Arhiepiscopală.
Istoria cetăţii Constantinopolului consemnează că la 431 corabia care i-a adus
moaștele din exil nu a putut acosta în port, ci într-un loc aproape de via femeii
văduve, pe care Ioan Gură de Aur a apărat-o, vie răpită în mod nedrept de împă-
răteasa Eudoxia.
În piața din faţa catedralei, Teodosie al II-lea și-a scos mantia imperială și a aşezat-
o înaintea sfintelor moaște, zicând: „Îmi cer iertare în numele mamei mele pentru
umilințele ce ți le-a pricinuit”.
Sfântul Ioan Gură de Aur este unul dintre marii dascăli ai iubirii creștine, prin lu-
crarea sa sfântă şi prin scrierile care sunt mereu actuale, deși au trecut 1.600 de ani.
Înălțăm rugăciuni smerite către părintele îndurărilor și al milostivirii, să dobândim

sporită atenție față de omul aflat în suferință, să fim samarineni milostivi, după
cum a fost permanent și rămâne până la sfârșitul veacurilor Domnul slavei. Să-I
urmăm exemplul, pentru a ne bucura împreună cu El în veșnicie, cu sfinții Lui și cu
marele ierarh, Sfântul Ioan Gură de Aur.
Predica prea fericitului părinte Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
la Duminica a XXV-a după Rusalii - Samarineanul milostiv - chipul iubirii lui
Hristos în oameni
Biserica a rânduit ca în Duminica a XXV-a după Rusalii să fie citită Evanghelia

care conţine Pilda samarineanului milostiv rostită de Mântuitorul Iisus Hristos
ca fiind o tâlcuire a tainei mântuirii neamului omenesc şi un dreptar pentru
viaţa Bisericii şi a fiecărui creştin în parte.
Întrucât lectura acestei Evanghelii precede începutul Postului Naşterii Domnului,

Pilda samarineanului milostiv ne ajută să ne pregătim pentru această perioadă,
să înţelegem semnificaţia ei duhovnicească, a postului unit cu rugăciunea şi cu
milostenia, ca urcuş interior al sufletului în comuniunea sfinţilor împlinitori ai
voii lui Dumnezeu. Prin toate acestea ne pregătim să primim în 'peştera'
sufletului nostru pe Hristos Domnul Care Se naşte duhovniceşte în viaţa fiecărui
creştin potrivit credinţei şi iubirii sale faţă de Dumnezeu şi de oameni.
Coborârea de la Ierusalim la Ierihon reprezintă înstrăinarea de Dumnezeu a

omenirii păcătoase
Pilda pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o prezintă în Evanghelia de astăzi arată
însăşi taina mântuirii neamului omenesc. Omul care cobora de la Ierusalim spre
Ierihon şi a căzut între tâlhari, fiind dezbrăcat, rănit şi lăsat aproape mort,
reprezintă neamul omenesc, care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi,
adevăraţi tâlhari răpitori şi ucigaşi de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre
Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu. Astfel,
omul păcătos decade, devine aproape mort sufleteşte şi coboară spre moarte
biologică, pentru că 'plata păcatului este moartea' (Romani 6, 23). Totuşi, el
trebuia să fie ajutat 'pe calea vieţii', adică în cursul istoriei mântuirii, de către
preoţii şi leviţii Vechiului Testament. Însă aceştia au devenit cu timpul învăţători
formalişti şi ritualişti ai Legii Vechi, fiind incapabili să unească adevărul credinţei
cu iubirea milostivă, ca să aducă omului căzut în boala păcatului harul mântuitor
care-l vindecă şi îi dăruieşte viaţă veşnică.
Samarineanul milostiv, aparent un simplu călător sau pelerin, după cum ne spune
Evanghelia, era considerat de evrei ca fiind un străin. De fapt, toţi samarinenii erau
consideraţi inferiori evreilor fiind de alt neam şi de altă credinţă, adică înstrăinaţi
de credinţa iudaică din cauza unor influenţe străine şi, ca atare, dispreţuiţi de iudei,
cu toate că locuiau în regiuni vecine cu ei. Dar tocmai aici se descoperă înţelesul
tainic al pildei, şi anume că cel care are milă de omul rănit este un călător străin,
diferit ca neam şi credinţă, nu un prieten sau conaţional al celui rănit. Chiar mai
mult decât atât, călătorul milostiv este cineva de la care un evreu nu se aştepta
niciodată să primească vreun ajutor. Aşadar, ceea ce distinge pe samarineanul
acesta călător de preotul şi levitul Legii Vechi este milostivirea sau bunătatea
sufletului său. În acest sens, Evanghelia spune: 'I s-a făcut milă de cel rănit
aproape de moarte' (cf. Luca 10, 33). A mers spre el, l-a ridicat din locul în care
fusese lăsat de tâlhari, i-a legat rănile şi a turnat pe ele untdelemn şi vin, apoi l-a
aşezat pe asinul său şi l-a dus la o casă de oaspeţi. Această faptă bună a
Samarineanului milostiv, adică a Mântuitorului Hristos, înseamnă ridicarea
naturii umane căzută în păcat şi rănită de patimi. Hristos Domnul o unge cu
untdelemnul Botezului (Sfântul şi Marele Mir) care se dăruieşte omului spre
vindecare de păcat şi creştere spirituală.
Iar vinul turnat pe răni înseamnă vinul Sfintei Euharistii, adică Sângele
Domnului, pe care omul îl primeşte în Sfânta Împărtăşanie dimpreună cu
Trupul Domnului 'spre vindecarea sufletului şi a trupului', 'spre iertarea
păcatelor şi viaţă veşnică'.
Biserica, spitalul în care se vindecă rănile pricinuite de păcate
Casa de oaspeţi în care se vindecă omul rănit de tâlhari reprezintă Biserica.

Călătorul samarinean care a salvat pe omul căzut între tâlhari a dăruit doi dinari
celui care era gazda casei de oaspeţi şi i-a zis: 'Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui,
eu, când mă voi întoarce, îţi voi da' (Luca 10, 35). Cei doi dinari au fost tâlcuiţi
de unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii ca fiind Vechiul şi Noul Testament care se oferă
umanităţii spre vindecare şi mântuire de păcate 'în casa de oaspeţi' care este
Biserica. Aceşti doi dinari pot simboliza şi cele două porunci ale iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele. Cuvintele 'când mă voi întoarce, îţi voi da' se referă la
a doua venire a Mântuitorului Hristos. Atunci El va răsplăti din belşug celor care
în casa de oaspeţi a lui Dumnezeu, adică în Biserică, s-au ostenit, cu timp şi fără
timp, pentru mântuirea oamenilor, pentru vindecarea şi ridicarea lor din păcate şi
pentru dobândirea vieţii veşnice.
Întrucât casa de oaspeţi în care se vindecă cei răniţi de păcate şi patimi

reprezintă Biserica, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Biserica nu este tribunal
în care oamenii sunt judecaţi, ci spital în care ei se vindecă.
Evanghelia de astăzi ne arată, aşadar, că tocmai un samarinean de la care nici unul

dintre iudei nu se aştepta să-i facă vreun bine sau să-i fie de vreun folos săvârşeşte
binele în mod dezinteresat. Fără a pretinde vreo recompensă sau vreo laudă, el
săvârşeşte fapta bună doar pentru că îi este milă de omul suferind, doar pentru că
este milostiv ca Dumnezeu Cel milostiv.
Fapta samarineanului milostiv reprezintă lucrarea iubirii milostive a lui Hristos

pentru mântuirea oamenilor
După ce a rostit Pilda samarineanului milostiv, Mântuitorul Iisus Hristos i-a cerut
învăţătorului de Lege să spună care dintre cei trei oameni pomeniţi înainte poate fi
considerat aproapele celui căzut între tâlhari. Iar acesta a răspuns: 'Cel care a făcut
milă cu el' (cf. Luca 10, 37). Auzind acest răspuns, Mântuitorul îi spune
învăţătorului de Lege: 'Mergi şi fă şi tu asemenea' (Luca 10, 37). Prin urmare,
Evanghelia de astăzi nu se mărgineşte la descrierea unui gest frumos, ci ea este
şi un îndemn clar şi ferm la acţiune, la fapta cea bună: 'Mergi şi fă şi tu
asemenea'!
Acest îndemn al Mântuitorului, care este de fapt concluzia practică a Pildei

samarineanului milostiv, a fost urmat de Biserică încă de la începuturile sale.
Astfel se explică opera filantropică sau lucrarea caritabilă a Bisericii de-a lungul
veacurilor. Numele de Bunul samarinean a fost dat mai ales unor spitale. Deci,
Samarineanul milostiv simbolizează iubirea lui Hristos şi lucrarea filantropică
sau caritabilă a Bisericii. Dar nu numai lucrarea Bisericii înţeleasă ca instituţie, ci
şi cea a fiecărui creştin în parte. Aproapele este, aşadar, orice om care ajută pe
semenul său, dar şi orice om care se află în nevoi şi aşteaptă ajutorul celorlalţi
oameni, indiferent de neam, rang, funcţie sau vârstă. În consecinţă, fiecare om
poate deveni chipul milostiv al Bunului Samarinean, al milostivirii
Mântuitorului Iisus Hristos, după cum prin fiecare om Hristos Domnul poate
arăta iubirea Sa în lume, dacă inima fiecărui om devine milostivă.
Deci, samarinean milostiv este orice om care ajută pe semenul său aflat în
situaţii dificile. Aproapele nostru nu este însă întotdeauna cel ce ne este nouă
apropiat prin înrudire sau prin apropiere geografică sau fizică. Mulţi părinţi nu mai
sunt cu adevărat aproapele pentru copiii lor pe care i-au abandonat, după cum
mulţi copii nu mai sunt aproapele pentru părinţii lor pe care i-au părăsit şi nu îi
mai ajută. Mulţi oameni, care erau cândva prieteni apropiaţi unii cu alţii, s-au
înstrăinat cu timpul unii de alţii şi au devenit indiferenţi sau chiar ostili unii faţă
de alţii. Deci problema aproapelui nu este una de ordin spaţial, ci una de ordin
spiritual.
Aproapele poate fi omul prin care Dumnezeu ne ajută cu harul Său, adesea într-
un mod neaşteptat
De multe ori ne vine în ajutor un străin pe care nu l-am văzut vreodată sau de la
care niciodată nu ne-am aşteptat să ne ajute. Evanghelia ne arată, aşadar, că fiecare
om din lumea aceasta, indiferent de etnie, stare socială sau vârstă, are o valoare
eternă şi unică. Fiecare om poate să devină mâinile iubirii milostive a lui
Dumnezeu prin care El lucrează în lume ca să ridice şi să vindece pe cel căzut
sau suferind. În istoria poporului român, pentru a răsplăti rugăciunile multe ale
celor care au suferit sau au dorit să împlinească un act de dreptate sau un ideal
nobil ca libertatea sau unitatea naţională, adesea Dumnezeu a lucrat chiar şi prin
oameni străini de neamul nostru. De pildă, România Mare s-a realizat mai ales prin
conducători ai României ca regele Ferdinand şi regina Maria, care nu aveau deloc
sânge românesc în venele lor. Când Dumnezeu voieşte ca să ridice şi să ajute un
popor, lucrează prin cine voieşte El, când voieşte şi cum voieşte, ca noi să
învăţăm că nu numai cei de un neam cu noi sau rude apropiate pot să ne ajute,
ci, adesea, chiar şi oameni străini de neamul nostru.
Aşadar, uneori, aproapele nu este un vecin sau un prieten, ci un străin, un om de

la care nu te aştepţi să primeşti ajutor, astfel încât harul lui Dumnezeu ne
surprinde când lucrează prin el. De ce? Ca să nu ne punem nădejdea prea mult
în oamenii cunoscuţi, ci mai întâi în ajutorul lui Dumnezeu, Care poate face
dintr-un străin un prieten pentru noi, în timp ce un prieten al nostru a devenit
pentru noi un indiferent sau chiar un duşman. Fiecare dintre noi poate fi
aproapele cuiva dacă devine mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru
oamenii aflaţi în nevoi. Unii oameni ajung la disperare pentru că nu mai simt pe
nimeni ca fiind aproapele lor, deşi mulţi oameni se află în vecinătate cu ei. Nu mai
au pe cineva apropiat ca să-i încurajeze când sunt dezorientaţi sau neputincioşi.
Unii îşi pierd cumpătul şi chiar îşi curmă zilele dacă nu i-a ajutat nimeni la timpul
potrivit, cu rugăciunea şi cu prezenţa smerită şi milostivă lângă ei.
Prin urmare, Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să fim, după posibilităţi, aproapele

celui ce are nevoie de ajutorul nostru. În ultimii ani, Biserica noastră a intensificat
opera de caritate, a înfiinţat cantine pentru săraci, cămine pentru copii şi case
pentru bătrâni, unităţi medicale pentru bolnavi, iar prezenţa preoţilor de caritate se
face simţită în spitale, în armată, în penitenciare, toate reprezentând o lucrare de
Bun samarinean. Totuşi, nevoia de ajutor fiind foarte mare, această activitate a
Bisericii trebuie amplificată pentru a răspunde mai adecvat la îndemnul permanent
al Mântuitorului Iisus Hristos: 'Mergi şi fă şi tu asemenea'!
Să arătăm iubire milostivă prin fapte, nu doar prin cuvinte
Evanghelia care conţine Pilda samarineanului milostiv nu este doar o istorioară

frumoasă, ci ea este pentru noi toţi un program, un îndemn la fapte bune, iar dacă
lucrăm cu iubire şi bucurie pentru mântuirea altora, lucrăm şi pentru propria
noastră mântuire, deoarece harul iubirii milostive a lui Hristos uneşte pe
aproapele care ajută cu aproapele care este ajutat.
Desigur, putem rosti predici frumoase despre iubirea de Dumnezeu şi de

aproapele, dar limbajul faptelor bune săvârşite în situaţii concrete, fapte izvorâte
din iubire sinceră, smerită şi milostivă, este mai convingător decât orice vorbire
pentru oamenii aflaţi în nevoi, răniţi de patimi, suferinzi de boală, sărăcie sau
singurătate. E necesar ca Biserica să organizeze cât mai multe programe de
ajutorare a acestora şi împreună cu Statul şi cu diferite instituţii sau organizaţii să
contribuie la alinarea suferinţei lor. Astfel, mulţi oameni vor simţi că Bunul
samarinean nu este o pildă din trecut, ci este iubirea lui Hristos lucrătoare şi în
prezent. Astfel, fiecare dintre noi poate deveni un slujitor al Domnului în 'casa Lui
de oaspeţi'. Iar dacă în adăpostul milostivirii Lui vindecătoare 'am cheltuit' sau am
ajutat mai mult decât ni s-a cerut, Dumnezeu Preamilostivul ne va dărui nouă din
belşug bucuria harului Său, la a doua venire a Sa, când va judeca toate persoanele
şi popoarele după criteriul iubirii milostive arătate oamenilor aflaţi în nevoi.
În concluzie, putem spune că Evanghelia Duminicii a XXV-a după Rusalii este o

Evanghelie a milostivirii şi a vindecării. Iar iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu-
Tatăl, arătată în iubirea milostivă a lui Iisus Hristos faţă de toţi oamenii şi
împărtăşită Bisericii şi lumii întregi prin Duhul Sfânt, ne îndeamnă să arătăm şi noi
iubire milostivă faţă de toţi oamenii, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea
noastră. Amin!
„Să facem din ajutorarea aproapelui un program al vieţii”
Arhid. Ştefan Sfarghie

- 15 noi, 2020
„Samarineanul milostiv este chipul iubirii lui Hristos în oameni”, a subliniat Prea-
fericitul părinte Daniel, patriarhul României, în cuvântul de învăţătură rostit dumi-
nica, 15 noiembrie 2020, în Paraclisul istoric „Sfântul mare mucenic Gheorghe” al
Reşedinţei Patriarhale. În Duminica a 25-a după Rusalii, în bisericile ortodoxe a
fost citit pasajul evanghelic de la Sfântul evanghelist Luca în care este relatată
Pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37). Părintele patriarh Daniel a pre-
cizat că această Evanghelie ne cheamă să facem din ajutorarea aproapelui un pro-
gram al vieţii.
Întâistătătorul Bisericii noastre a subliniat faptul că Biserica a rânduit ca la înce-

putul postului Naşterii Domnului sau Crăciunului să fie citită Evanghelia în care
este prezentată parabola samarineanului milostiv, întrucât aceasta conţine patru
mari învăţături duhovniceşti.
 „În primul rând, Pilda samarineanului milostiv ne prezintă taina mântuirii
neamului omenesc prin Iisus Hristos şi, în acelaşi timp, ea este un model
pentru viaţa Bisericii şi pentru viaţa fiecărui creştin.
 În al doilea rând, vindecarea rănilor celui căzut între tâlhari, prin ungere cu
untdelemn şi cu vin, prefigurează sau simbolizează vindecarea oamenilor de
boala păcatului, prin Taina Botezului şi prin Taina Sfintei Euharistii, care
înseamnă harul vindecător şi mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos.
 În al treilea rând, Evanghelia de astăzi ne arată că, de fapt, casa de oaspeţi
la care este dus omul rănit pentru îngrijire şi vindecare simbolizează Bise-
rica lui Hristos în care oamenii răniţi de multe patimi găsesc vindecare şi
mântuire.
 În al patrulea rând, Pilda samarineanului milostiv a inspirat de-a lungul
istoriei întreaga operă filantropică sau caritabilă a Bisericii”, a explicat
prea fericirea sa.
Preafericitul părinte patriarh Daniel a precizat că acea coborâre a unui om de la

Ierusalim la Ierihon şi căderea sa între tâlhari au înţelesul de degradare a naturii
umane, prin înstrăinarea ei de Dumnezeu.
„Omul care cobora de la Ierusalim la Ierihon reprezintă simbolic întreg neamul

omenesc, ce a intrat într-o stare de decădere, de mergere spre moarte sufletească şi
apoi şi spre moarte fizică (...). Înomenirea Fiului veşnic al lui Dumnezeu şi venirea
Lui în lume ca Om smerit şi ca Vindecător de suflete şi de trupuri sunt simbolizate
de samarineanul milostiv. Casa de oaspeţi reprezintă Biserica şi, de aceea, Sfinţii
părinţi au interpretat că acei doi dinari pe care samarineanul milostiv i-a dat stăpâ-
nului casei de oaspeţi simbolizează Vechiul şi Noul Testament pe care Dumnezeu
le-a lăsat ca izvoare vindecătoare, luminătoare ale vieţii şi călăuzitoare spre unirea
oamenilor cu Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Biserica nu este tribunal, ci spital, în care oame-
nii se vindecă de patimi, de tot ceea ce este degradant şi foarte vătămător pentru
suflet. Cei doi dinari pot să reprezinte şi cele două porunci: iubirea faţă de Dumne-
zeu prin rugăciune şi iubirea faţă de semeni prin fapte bune”.
În continuare, părintele patriarh Daniel a arătat că de-a lungul veacurilor Pilda

samarineanului milostiv a inspirat lucrarea filantropică a Bisericii: „De la sama-
rineanul milostiv a învăţat Biserica să facă operă samarineană. Chiar aşa se nu-
meşte adesea, în scrierile bisericeşti, lucrarea social-filantropică a Bisericii sau
lucrarea caritabilă. Aşa au apărut spitale cu numele «Bunul Samarinean», au apărut
case pentru îngrijirea celor săraci, bătrâni şi bolnavi, dar şi pentru ajutorarea vădu-
velor, orfanilor şi călătorilor. Această lucrare filantropică izvorâtă din Evanghelia
iubirii milostive a lui Hristos a făcut ca Evanghelia să nu rămână o simplă isto-
rioară frumoasă, ci să devină un program”.
Preafericirea sa a explicat apoi cine este aproapele nostru: „Foarte adesea se consi-
deră că aproapele nostru este cel din familia noastră, sau din neamul nostru, sau
prietenul nostru (...). Mântuitorul ne arată că aproapele nu se defineşte doar prin
legătura de sânge, de neam, ci aproapele poate să fie orice om care ajută pe seme-
nul lui aflat în dificultate. Deci, interpretarea corectă a noţiunii de «aproapele» nu
este legată spaţial, ci spiritual, nu este vorba de o distanţă geografică, ci de calitatea
relaţiilor dintre oameni. Aproapele poate să fie un necunoscut, dar care are simţul
compasiunii.
Astăzi, din nefericire, mulţi părinţi nu mai sunt aproapele pentru copiii lor, deoa-
rece i-au abandonat. Adesea, copiii nu mai sunt aproapele pentru părinţii lor, pen-
tru că i-au părăsit, au plecat departe şi au uitat de ei. Calitatea relaţiilor dintre
oameni face pe cineva să fie aproapele nostru, iar adesea aproapele nu este numai
cel care ajută pe semenii aflaţi în dificultate, ci şi cel care are nevoie de ajutorul
nostru.
De aceea, Biserica Ortodoxă Română, după ce a obţinut libertatea după schim-

bările din 1989, a revenit la tradiţia de lucrare social-filantropică. S-au înfiinţat
case pentru copii, case pentru bătrâni, unităţi medicale, cantine pentru săraci etc.,
astfel încât astăzi avem peste 800 de instituţii şi programe filantropice în Patriarhia
Română”.
Preafericitul părinte patriarh Daniel a îndemnat ca mai ales în această perioadă a

postului Crăciunului să răspundem şi noi cu iubire milostivă, „prin ajutorarea celor
bolnavi, săraci, bătrâni şi singuri şi aşa vom simţi bucuria prezenţei iubirii milo-
stive a lui Hristos în viaţa noastră”.
La final, patriarhul României a vorbit despre viaţa şi activitatea Sfântului cuvios

Paisie de la Neamţ. „Sfântul Paisie de la Neamţ este cunoscut pentru că a tradus
din greceşte în limba slavonă, cu ajutorul ucenicilor săi români, Filocalia, iubirea
de frumuseţe spirituală, netrecătoare. Astfel, cu un an înainte de moartea sa, în
1793, a apărut la Moscova celebra Filocalie în limba slavonă, care a avut o
influenţă deosebită asupra spiritualităţii ortodoxe din Rusia şi Ucraina şi din toate
ţările slave (...). Sfântul cuvios Paisie a fost un dar al Ucrainei pentru Ţările Ro-
mâne şi pentru întreaga Ortodoxie, după cum Sfântul Petru Movilă a fost un dar al
românilor pentru Ucraina”, a subliniat prea fericirea sa.
Parabola bunului Samarinean. Chemarea la slujire în iubire
A nesocoti porunca iubirii
Şi văzându-l, a trecut pe alături. (Luca 10,30)
În parabola bunului samarinean ne sunt înfăţişaţi mai întâi un preot şi un levit,

persoane considerate evlavioase. Ambii, văzându-l pe nefericitul călător rănit,
prădat de tâlhari, au trecut nepăsători pe alături. Este limpede că aceşti oameni nu-
şi puteau iubi aproapele ca pe ei înşişi.
La drept vorbind, nici preotul nici levitul nu i-au făcut omului aceluia nici un rău.
Nu l-au lovit, nu l-au prădat, ci pur şi simplu, uitându-se la el, au trecut mai
departe. Veţi spune că nu poate fi vorba de un păcat. Adevăraţii vinovaţi au fost
tâlharii, care s-au arătat atât de cruzi cu acel om, rănindu-l, prădându-l şi lăsându-l
aruncat în drum. Nici preotul, nici levitul nu au fost părtaşi la această ticăloşie. N-
au participat, dar au greşit împotriva poruncii iubirii, abţinându-se de a-i da o mână
de ajutor aproapelui.
Nu obişnuim să ne facem reproşuri pentru ce n-am făcut. Fireşte, ne pare rău când
se întâmplă să-i aducem cuiva un prejudiciu. Dar nu ne învinuim de faptul că am
scăpat ocazia de a face un bine, de a da un ajutor care stătea în puterea noastră să-l
dăm. Nu încape îndoială că ne asumăm un mare păcat, atunci când îi refuzăm
aproapelui nostru iubirea sau binele pe care am fi putut să i le arătăm.
Vom răspunde pentru fiecare caz în care puteam să ne ajutăm aproapele, dar pe
care l-am ratat din neglijenţă, neatenţie, lene sau egoism. Asemenea cazuri nu se
mai întorc şi ar fi trebuit să le folosim, fiindcă ne fuseseră trimise de Dumnezeu.
Pe drumul vieţii întâlnim la tot pasul răniţi, fraţi şi surori năpăstuiţi, lăsaţi în
părăsire de toţi. Ce vom fi pentru ei: preotul, levitul sau samarineanul?
Slujire în iubire
Iubiţilor, dacă Dumnezeu în acest fel ne-a iubit pe noi, datori suntem ca şi noi să
ne iubim unii pe alţii. (I Ioan 4, 11)
Un om de rând, de neam din Samaria, mergea călare pe asin, pe un drum plin de

praf. Văzând un călător aflat în necaz l-a ridicat din locul unde zăcea, l-a ajutat, pe
cât i-a fost cu putinţă, apoi şi-a continuat drumul. Iată slujirea pe care legea lui
Dumnezeu ne porunceşte să o facem, iată pe ce insistă, cu deosebire, Hristos. Să
perseverăm în iubire, oricât de grea, de lungă şi de anevoioasă ar fi calea pe care
ne-a fost dat s-o străbatem.
Domnul ne cere o slujire care să se exprime în dragoste către toţi oamenii, pe care
i-a răscumpărat prin jertfa Sa, toţi fiind fraţi între ei. Slujirea noastră faţă de
Hristos trebuie să se arate, neîncetat, într-o blândeţe neschimbătoare, în uitare şi
jertfire de sine faţă de toţi oamenii, în toate zilele, în familie, în societate. Să
domnească pretutindeni blândeţea, răbdarea, iubirea fraternă. Să fie rodul credinţei
noastre. Să ne fie pătrunse de acest duh rugăciunile; cele de obşte şi cele de sine.
Este singura slujire pe care o aşteaptă Domnul de la fiecare părinte, de la fiecare
copil, de la stăpâni şi de la slugi.
Aceasta înseamnă adevărata religie, duhul blândeţii netulburate, iubirea exprimată

în cuvinte mângâietoare, atitudinea calmă, egală cu sine, care, răspândindu-se,
umple casa, uşurează viaţa, aduce lumină şi bucurie în fiecare inimă, asemenea ra-
zelor soarelui care pătrund în fiecare colţişor al unui cămin oricât de modest.
Dacă refugiul nostru este în Dumnezeu, tot în El ne este şi puterea. El ne va da în

mod sigur puterea de a duce la bun sfârşit tot ce ne-a cerut să facem. Numai în
numele Lui reuşim să supunem în noi acel duh al răutăţii, iritării, răcelii, care nu
poate fi izgonit decât „prin post şi rugăciune”.
Să ne punem nădejdea în „începătorul mântuirii” noastre (Evrei 2, 10), care este
„pururea viu ca să mijlocească pentru noi” (cf. Evrei 7, 25). În El aflându-ne, vom
ajunge să ne biruim veşnică nerăbdare, egoismul rece, pornirile de mânie împotriva
oamenilor şi împrejurărilor, eşecurile, defăimările de la semeni, propriile vicii şi
alunecări. Să nu uităm că peste toate domneşte Dumnezeu. Să fim convinşi că
putem ajunge la El oricând. Prima poruncă este „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul
tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău” şi „să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi” (Marcu 12, 30, 31).
Ajută, caută să uşurezi suferinţa, ocupă-te de oricine îţi cere ajutor, iată încă o
poruncă în completarea celei dintâi.
Iubirea triumfătoare
Şi vă voi da o inimă nouă, şi duh nou voi da întru voi; inima de piatră o voi lua
din trupul vostru şi vă voi da inimă de carne (Iezechiel 36, 26)
Nu poate fi suferinţă mai mare decât aceea de a purta în piept o inimă de piatră. S-a
răcit sufletul tău? Simţi că te-ai îndepărtat de Dumnezeu, ţi se pare că nu mai ai
viaţă în tine, nici bucurii, nici speranţe? Rugăciunile au amuţit, lumina din tine s-a
stins; te apasă un gol pe suflet şi te întrebi: „Te mai poate iubi Dumnezeu aşa cum
eşti: nesimţitor, nevrednic, poate chiar necredincios?”
Caută atunci spre infinita, neschimbata iubire care din veac în veac a rămas
aceeaşi: ea nu se clatină, nu ezită, din pricina schimbărilor prin care ai trecut, ea
poate da căldură inimii tale de piatră, o poate transforma pe de-a-ntregul cu puterea
sa.
Domnul l-a iubit pe Petru şi atunci când, cu puţin timp după ce se lepădase de El, Îl
urma „de departe”. Privirea neadormitei iubiri a Domnului a frânt inima lui Petru, a
aprins focul din ea, care se stinsese. Această iubire a Domnului îţi „aparţine”. Ţine-
te de ea, nu întârzia să revii pe minunatul ei liman!
Ştiu că duci dorul celor care erau până nu demult bucuria vieţii tale şi care acum
sunt în Împărăţia cerurilor. Te stingi de dorul lor după această amară despărţire.
Există însă o legătură de inimă care nu s-a curmat. Când sufletul îţi tânjeşte după
ei, caută spre înălţimea iubirii lui Hristos. Acea iubire e triumfătoare. În slava în
care se găsesc cei mântuiţi, izbăviţi de păcate, îi înalţă laudă şi ea se revarsă şi
asupra aleanului tău, îmbrăţişându-ţi inima pustiită, creând o legătură vie între tine
şi ei. Aceeaşi unică iubire care cuprinde cerul şi pământul se bucură de cei ce s-au
întors acolo şi nu-i părăseşte pe cei ce au rămas aici.
Crede că inima ta de piatră va prinde carne şi că bătăile ei vor fi mai puternice sub
lucrarea acestei iubiri, fiindcă, oricât de lungi şi istovitoare ţi se vor părea zilele,
oricât de grele încercările, nici înălţimea dorinţelor, nici adâncul suferinţelor „nu
va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul
nostru“ (Romani 8, 39).
Crucea lui Hristos şi iubirea
Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are; să-şi pună cineva viaţa pentru
prietenii săi. (Ioan 15,13)
Ţi-a trecut vreodată prin minte că crucea lui Hristos ar putea fi o minunată mărturie
a chipului în care Dumnezeu a iubit lumea dintru începuturile ei? Că prin ea a
revărsat în lume râuri de iubire, care au lăsat urme de neşters, dar că iubirea însăşi
nu s-a reîntors în sânul lui Dumnezeu? Nu s-a reîntors, crucea este semnul şi
măsura unei nesfârşite, nemuritoare iubiri. Crucea este simbolul dorinţei
nestăvilite, împinse până la sacrificiul vieţii de a binecuvânta şi mântui omenirea,
dar este şi expresia iubirii pe care Dumnezeu o poartă omenirii şi astăzi.
Dă, omenirii! Fără să vrei, ajungi să-ţi dai seama cât de mici suntem noi în faţa
acestei iubiri care îmbrăţişează întreaga lume. Ce-ar putea reprezenta înaintea
Domnului durerea noastră, nevoile noastre, disperările noastre? Ştim însă că
iubirea lui Dumnezeu este nemărginită. Iubirea nu se împarte, ea înseamnă tot sau
nimic. Şi iubirea noastră […] poate fi neţărmurită, nemuritoare, neînfricată şi
puternică până la moarte. Marea, nesecata, desăvârşită iubire a lui Dumnezeu este
şi a ta, ca şi cum n-ar exista o altă fiinţă asupra căreia să se reverse. Poţi zice
„Dumnezeul meu”, ca şi cum El ţi-ar aparţine doar ţie. Acest mod de a ţi-L însuşi
nu trebuie să fie unul egoist şi nici trufaş.
Puterea acestei iubiri a lui Dumnezeu este atât de mare, încât ea „lucrează” nu
numai asupra sufletului meu, ci şi a sufletelor celor din jurul meu. Dacă, în privinţa
bunurilor pământeşti, cu cât îţi vei agonisi mai multe, cu atât mai puţine vor
rămâne altora, aici lucrurile stau altfel: cu cât mai mult îmi voi agonisi eu din cele
dumnezeieşti, tot atât de mult se vor bucura de ele şi alţii. Adevărata iubire, ca şi
adevărul însuşi nu se împuţinează niciodată; ea tinde să se reverse, să dea pe
dinafară. Adevărul şi iubirea sunt ca soarele: raţiunea lor de a exista este să
lumineze.
Chemare la slujire
Fiecare, judecând, să-şi ajute vecinul şi fratele. Şi cineva va zice: meşterul s-a
întărit (Isaia 41, 6).
Un scriitor faimos, cu preocupări spirituale, spunea: „Începem să căpătăm ase-

mănare cu Dumnezeu numai atunci când devenim folositori semenilor noştri”.
Într-adevăr, slujirea aproapelui este o lege divină. Hristos a luat chip de rob, a venit
pentru a sluji, ne-a învăţat să slujim.
„Eu, în mijlocul vostru, sunt asemenea celui ce slujeşte“ (Luca 22, 27).
A slujit neîncetat: cu cuvântul, cu fapta, cu viaţa; a slujit trupului şi sufletului,

oamenilor din jurul Său, cu răbdare, fără răgaz, mereu cu ochii la binele lor.
„El, care a umblat făcând bine” (Faptele Apostolilor 10, 38). Dumnezeiasca Sa
iubire s-a văzut printr-o slujire care avea să fie urmată de sacrificiul propriei Sale
vieţi.
În ceruri se slujeşte ziua şi noaptea, ne spune Scriptura. Îngerii, numiţi „duhuri

slujitoare”, pogoară pe pământ ori de câte ori apare o slujire deosebită, spre folosul
oamenilor. Dumnezeu Însuşi slujeşte oamenilor cu o râvnă infinită, pentru veşnicul
lor bine, chemând la sine, îndrumând, uşurând sufletele păcătoşilor. Se cuvine ca şi
noi să slujim. Dumnezeu ne-a arătat cinste deosebită, chemându-ne să lucrăm, aşa
cum lucrează El, să dăm ajutor oamenilor, să-i încurajăm, să-i susţinem, să fim
gata de orice slujire pentru a le aduce oamenilor folos adevărat.
„Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumne-

zeu în El” (I Ioan 4, 16).
„Fiecare să-şi ajute aproapele”, aceasta este menirea dată de Dumnezeu tuturor
persoanelor create de El, nu numai unor aleşi. Să nu te aştepţi la o slujire
răsunătoare, importantă; numără-te de pe acum printre cei ce întind o mână de
ajutor semenilor lor şi-ţi vei da seama că, dacă îi vei adresa o vorbă plină de
căldură, de încurajare fratelui tău, vei prinde şi tu mai mult curaj şi avânt pe
drumul vieţii tale creştine.
După necazuri, mângâiere

Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, pentru ca pe cei ce se află-n tot
necazul să-i putem şi noi mângâia, prin mângâierea cu care noi înşine suntem
mângâiaţi de Dumnezeu. (II Corinteni 1,4)
Există diferite moduri prin care „suntem mângâiaţi de Dumnezeu”, iar acestea sunt
infinite la număr. Uneori ne trimite o rază de lumină să ne lumineze calea, care
pare cufundată în beznă, sub forma unui verset din Sfânta Scriptură, care ne-a
căzut întâmplător sub ochi. Alteori cuvântul lui Dumnezeu răsună mângâietor în
noi, repetându-se parcă de la sine, cu o putere care sporeşte mereu. Uneori, când ni
se acordă o atenţie la care nu ne-am fi aşteptat, ni se adresează un cuvânt bun, ne
aducem aminte de acea iubire care rămâne şi lucrează neîncetat în noi. Sau ne
poate aduce mângâiere apariţia neaşteptată a unui prieten drag aşa cum s-au simţit
corintenii la venirea lui Tit (II Corinteni 7, 6).
Nu există o zi chiar atât de neagră, de lipsită de bucurie, în care Domnul să nu

picure măcar un singur strop de mângâiere. Poate că nu întotdeauna ne va scăpa de
o boală, fiindcă boala ne poate vindeca prin ea însăşi, în schimb ne va da de fiecare
dată forţa de a trece prin noianul de suferinţe şi de a ieşi învingători.
Să căutăm să „prindem” acele raze de lumină cerească pe care ni le trimite

Domnul. Nu există supărare după care să nu vină mângâiere. Dacă nu o simţim
întotdeauna este pentru că ne lăsăm prea mult copleşiţi de necaz, iar atunci când
vărsăm lacrimi deasupra unui mormânt proaspăt nu-l observăm pe îngerul
mângâietor care veghează la căpătâiul lui. În plus, deseori, necazul ni se pare
insuportabil pentru că nu-i vedem rostul, uităm că în fiecare încercare pe care ne-o
trimite Domnul există o raţiune, un scop, chiar dacă nouă ne scapă.
Să ne aducem aminte că suntem chemaţi „să mângâiem pe cei ce se află în tot

necazul” şi că, pentru a putea face aşa ceva, trebuie să trecem noi înşine prin
necazuri. Va veni timpul când toate cele trăite şi îndurate de noi vor putea servi
drept lecţie şi mângâiere fraţilor noştri aflaţi în suferinţă. Cu siguranţă, experienţa
noastră le va putea fi de folos şi altora, iar atunci când aproapele nostru ne va
destăinui eşecurile din viaţă care i-au îmbolnăvit inima, vom găsi cuvinte de
mângâiere care să-i vorbească despre nemăsurata milă a lui Dumnezeu, care ne-a
scos şi pe noi din beznă la lumină.
Cuvântul nostru, bazat pe cele trăite, îl va scoate din disperare pe fratele ajuns în
suferinţă, fiindu-i ancoră de salvare, iar nouă, prin această nevoinţă iubitoare, ni se
va descoperi planul înţelept al proniei dumnezeieşti, atunci când ne-a încercat şi pe
noi cu necazuri şi suferinţe.
(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu - Cuvinte de folos pentru toate zilele
anului“, Editura Sophia, 2008)
Pildă de seară - Călugărul milostiv
Un călugăr, mergând la oraş să-şi vândă vasele de lut, s-a întâlnit cu un cerşetor
olog care i-a zis:
- Părinte, ia-mă şi pe mine la oraş să cerşesc, să-mi câştig şi eu o pâine.
Călugărul l-a luat în spate, l-a aşezat în piaţă lângă el şi a început să-şi vândă va-
sele.
Cum vindea un vas, cerşetorul zicea:

- Părinte, ia-mi şi mie o gogoaşă!
Părintele îi lua!
După ce mai vindea părintele nişte vase, cerşetorul zicea:

- Părinte, ia-mi şi mie nişte pâine!
Şi tot aşa, până când părintele a rămas fără nici un ban. Dar nu l-a refuzat nici-
odată. Făcându-se seară, călugărul a luat cerşetorul în spate şi s-a întors spre casă.
Ieşind din oraş, bătrânul nu l-a mai simţit pe cerşetor lângă el. Fusese un înger al
lui Dumnezeu care l-a pus la încercare pe călugăr să vadă dacă este milostiv.
”Nu-ți ține rănile inimii doar pentru tine!”/ “Binecuvântată fie neputința
mea!”
(icoană de Elena Murariu)
Dragostea în care cred/ Marius Iordăchioaia:
Bunul Samarinean ne așteaptă
Bunul Samarinean ne așteaptă…

Să ne aducem familia și prietenii,
ca să-i plimbe cu măgărușul Său:
dincolo de toate
rănile lor…
Pe măgărușul Lui încape toată lumea.

Trebuie doar niște inimi
care să-i ducă acolo;
cu rănile lor.
Cu cât rănile inimii sunt mai mari

cu atât pot duce
mai multă lume….
Nu-ți ține rănile inimii doar pentru tine!

Ele nu se închid decât cu oamenii
pe care inima ta îi scoate
din rănile lor…
De fapt, nu mor decât oamenii
care își țin rănile
doar pentru ei….
Bunul Samarinean ne așteaptă, azi,

la biserică…
Să venim la El
cu rănile noastre pline
de durerile
celorlalți…
Bineînțeles, asta numai
dacă mergem la biserică
ca să găsim
viața veșnică…
Bunul Samarinean ne așteaptă: ne

așteaptă la biserică dragostea,
dragostea noastră bătută și tâlhărită de patimi:
pentru că doar ea poate să primească
și să trăiască
viața veșnică….
El ne dă veșnicia
nu vindecându-ne
rănile,
ci
dragostea…
dând puterea Lui de a iubi
tuturor rănilor
noastre…
***
Rugă înaintea unui paraman
Doamne Iisuse,
pe Tine Te caută
rănile mele…
Mulţi pot să mi le închidă;
dar numai Tu poţi
să mi le-adânceşti
aşa de mult
încât,
după lacrimi şi sânge,
să curgă
din ele
Lumină…
Mulţi, Doamne,
îmi pot vindeca rănile
pe care mi le-a făcut viaţa…
dar, nimeni
afară de Tine
nu poate vindeca rănile
pe care
eu
le-am făcut
Vieţii…
(sursa online: Lumea credinţei, poezie din 2010)
***
Binecuvântată fie neputința
Binecuvântată fie neputința!

binecuvântată fie neputința mea de a scrie
căci din pricina ei
am început să-L rog pe Dumnezeu
să vă scrie
câteva cuvinte de dragoste
în inimi….
binecuvântată fie neputința mea

de a trăi creștinește
pe pământ,
căci doar ea are puterea
de a reda credinței mele
dragostea dintâi,
care a fost
Cerul….
binecuvântată să fie zilnica mea neputință

de a fi om,
care-l face pe Dumnezeu să-mi dea viața Lui
ca să o pot trăi
pe a mea…
binecuvântat să fie Dumnezeu

pentru nesfârșita mea neputință
de a fi…
din pricina ei L-am căutat

prin ea L-am cunoscut
și numai datorită ei
rămâne cu mine….
***
Învierea cea de toate zilele

iar am căzut Doamne între tâlhari
între hoții de copilărie
căci iar m-am jucat de-a oamenii mari
și-acum mi-e inima pustie…
și nu mai pot Doamne să trăiesc deloc…
stau întins în moarte și privesc în sus…
și deodată fulgeră, tună,
și-ncepe să plouă
în inima mea
cu
IISUS….
Bunule Samarinean…, Dr. Mengele n-a murit
Oameni şi demoni: scrisoare către Bunul Samarinean
Bunule Samarinean,
când mai vii pe la noi?
ne-ai lăsat în han
şi am ajuns în şanţ…
hangiul
renovează clădirea şi spune
că banii trimişi de tine
nu mai sunt de ajuns…
aşa că s-a înţeles cu tâlharii
să mă scoată iar la marginea
Europei
şi să mă închirieze oricărui cetăţean civilizat
care vrea să bată şi să dezbrace legal
un copil amărât…
Bunule Samarinean
mi-e frig şi mă doare totul…
Tu când mai vii pe la noi?
***
lagăr de suflete
copiii scăpaţi de la Auschwitz
şi-l amintesc pe doctorul Mengele
ca pe un bărbat frumos elegant educat
care îi mângâia pe cap vorbindu-le blând
când benzina sau altă substanţă pe care le-o injecta
începea să-şi facă efectul letal…
“era doar un om de ştiinţă care încerca
să obţină soldatul perfect…”
dar copiii de mâine ai Europei

îşi vor mai aminti de modul civilizat şi umanist
în care Dr.Corectitudine Politică le-a administrat
diversele dejecţii morale?
“e doar un sistem ştiinţific care încearcă

să obţină cetăţeanul perfect…”
Dr. Mengele n-a murit şi Auschwitzul

nu s-a închis:
doctorul îşi continuă experimentele
ca politician
iar Auschwitzul prosperă ca
lagăr de suflete
în care
aşa cum arătau atunci copiii evrei la trup
aşa sunt aduşi să arate acum
copiii creştini
pe dinăuntru….
căci
aşa trebuie să plătească
cele două popoare “vina”
întrupării Fiului
lui Dumnezeu….
Pr. Silviu Cluci - Hanul Samarineanului milostiv
La jumătatea drumului ce leagă Ierusalimul de Ierihon se găseşte locul numit Khan

el-Hatruri sau hanul Samarineanului milostiv.
După tradiţie, aici este locul unde a fost găzduit omul căzut între tâlhari din
pilda Samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37).
În secolul al VI-lea aici a fost construită o biserică bizantină lungă de 20 de metri

şi lată de 11. Din vechea construcţie au mai rămas câteva porţiuni de zid şi părţi
din coloane peste care a fost ridicată o structură uşoară din lemn, după vechea
formă a bisericii. Pe partea stângă a şoselei se observă ruinele unui turn fortificat,
construit de templieri în secolul al XII-lea.
Pilda samarineanului milostiv (desen animat)
https://www.youtube.com/watch?time_continue=1453&v=zumwZxeuTMk&feature=emb_l
ogo
Icoane
„Doamne, iată, stau căzut în drumul vieţii. Tâlharii (ispitele şi păcatele) mi-au
ieşit în cale şi m-au rănit. Rănile mă dor şi nu este cine să le lege. Puterea mi se
scurge şi nu este cine să mă ridice. Fie-Ţi milă de mine, Doamne! Iartă-mă,
ridică-mă şi mă ia în «grija» Ta cea sfântă şi mântuitoare!”

Predici La Duminica A XXV A Dupa Rusalii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Predici La Duminica A XXV A Dupa Rusalii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Predici la Duminica a XXV-a după Rusalii - Pilda samarineanului

Ev. Luca 10, 25-37

25. Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce

Epistola către Efeseni a Sfântului apostol Pavel

Botezătorule al lui Hristos, propovăduitorule al pocăinţei! Nu mă trece cu vederea

Te rog ca hananeeanca: să mă satur şi eu, ca un câine, din fărâmiturile care cad de

Primeşte-i pe cinstitul Înainte-mergător şi Botezător al Tău Ioan şi pe Maica Ta

(Extras din cartea: Sfântul Chiril al Turovului - Rugăciuni pentru fiecare zi a

Duminica a 25-a după Rusalii (Ev. Luca 10, 25-37)

(Sfântul Efrem Sirul,Comentariu la Diatesaronul lui Tatian. 16.23, traducere

(Sfântul Ambrozieal Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 7, 69-70,

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 69, traducere pentru

(Origen, Omilii la Evanghelia după Luca 34.2, traducere pentru Doxologia.ro de

(Fericitul Ieronim, Omilie la Psalmul 15, traducere pentru Doxologia.ro de

(Lc. 10, 30) Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7. 73,

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 74,

Unul dintre bătrâni a vrut să interpreteze parabola precum urmează. Omul ce

(Origen, Omilii la Evanghelia după Luca 34, 3, 9, traducere pentru Doxologia.ro

(Fericitul Augustin,Predica 179A.7-8,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 75,

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 79,

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 74,

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 82,

(Fericitul Augustin, Povățuiri creștine 33, traducere pentru Doxologia.ro de

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 82,

Şi iată un învăţător de lege s-a ridicat şi, ispitindu-L, a zis:Învăţătorule ce voi

Iubiţi credincioşi, dacă citim cu atenţie Sfânta Evanghelie vedem că

Vedeţi înţelepciunea cea fără de margine a Mântuitorului nostru Iisus

Iubiţi credincioşi, dar să revenim cu cuvântul nostru la cele despre care am

Mai întâi să arătăm ce este vicleşugul

Trebuie să ştim şi să înţelegem că tatăl tuturor răutăţilor şi izvor a tot vicleşugul

 întâi, că diavolul este începutul şi rădăcina tuturor răutăţilor şi al

De aceea şi Sfântul Apostol Petru îndeamnă pe toţi creştinii să fugă de vicleşug

Dumnezeu pe oamenii făţarnici îi socoteşte urâciune (Isaia, 1, 11-14); oamenii

Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru şi vom

Model de purtare de grijă pentru mântuirea sufletească a altora ne dă nouă Însuşi

Aşa a făcut şi Apostolul Pavel. După ce amestecătorul de sânge din Corint

Deci, dacă samariteanul a fost atât de plin de dragoste şi atât de compătimitor

La o astfel de nenorocire să nu rămânem cu sânge rece, să nu trecem fără

Deci, când vezi pe cineva care are trebuinţă nu de vindecarea trupului, ci a

Nu trebuie să limbuţim asupra slăbiciunilor celor bolnavi, ci să le tămăduim.

(din “Predici la duminici şi sărbători”)

Lucrurile însă se petrec cu totul dimpotrivă; suntem prieteni cu iudeii şi cu păgânii,

10,25: “Iată însă că s-a sculat un învăţător de lege ispitindu-L şi zicând:

Evanghelistul numeşte şi vorbeşte de trupul acela în care petrecea în Şederea Sa pe

Şi numeşte evanghelistul în aceste cuvinte învăţător al legii, pe cel ce ştia legea,

El vine la Mântuitorul cu ipocrizie, şi prefăcându-se că Îl cinsteşte şi având o

Dar lasă deoparte astfel de vorbe, şi folosind cuvintele Mântuitorului se face pe

Dar dacă ai fi iubitor de învăţătură cu adevărat, învăţătorule de lege, ai fi ascultat

10,28: ” Şi a spus Iisus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. ”

Cu adevărat în aceste cuvinte virtutea vieţii constă în dragostea faţă de Dumnezeu

Şi de asemenea când ea adaugă şi imitarea lui Hristos, adică să iubim pe aproapele

Aşadar după ce a fost lăudat de Mântuitorul, învăţătorul de lege pentru că a dat

Şi aceasta de acum se arată, că are lipsă de dragoste. Şi are lipsă de dragoste pe

10,30: ” Un om se pogora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari…”

Şi se mai arată în parabola de mai sus şi aceasta, că mai curând găseşte pe

10, 34: “Şi suindu-l pe asinul său. ”

Manes (e vorba de fondatorul maniheismului) şi înaintea lui Marcion aceşti oameni

(Din „Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca”, Sfântul Chiril al Alexandriei,

„I-a zis deci Iisus: Mergi, de fă şi tu asemenea” (Luca 10, 37)

Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se întâmplau multe nenorociri. Un

În puţine cuvinte aceasta este pilda. În persoanele ei se ascund alte persoane.