Matematica I - Elemente de Matematica Superioara

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
Investeşte în oameni!
Formarea profesională a cadrelor didactice

din învăţământul preuniversitar
pentru noi oportunităţi de dezvoltare în carieră
ELEMENTE DE
MATEMATICĂ SUPERIOARĂ
Ion CHIŢESCU
Program de conversie profesională la nivel postuniversitar

pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar
Specializarea MATEMATICĂ
Forma de învăţământ ID - semestrul II
2011
MATEMATICĂ
Elemente de matematică
superioară
Ion CHIŢESCU
2011
© 2011 Acest manual a fost elaborat în cadrul "Proiectului pentru
Învăţământul Rural", proiect co-finanţat de către Banca Mondială,
Guvernul României şi comunităţile locale.
Nici o parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul

scris al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
ISBN 973-0-04103-2
Introducere
CUPRINS
Introducere .................................................................................................................... I
Unitatea de învăţare 1: Elemente de teoria structurilor algebrice ................................ 1
Obiectivele Unităţii de învăţare 1 ......................................................................... 1
1.1. Operaţie internă. Morfism .......................................................................... 2
1.2. Structuri cu o operaţie: semigrup, monoid, grup. Morfisme ........................ 6
1.3. Structuri cu două operaţii: inel, corp. Morfisme. ......................................... 17
1.4. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare, unitatea de învăţare 1 28
1.5. Lucrare de verificare pentru studenţi, unitatea de învăţare 1 ...................... 29
1.6. Bibliografie, unitatea de învăţare 1 ............................................................. 30
Unitatea de învăţare 2: Elemente de algebră liniară şi teoria polinoamelor ................. 31
2.1. Spaţii vectoriale. Operaţii liniare................................................................. 32
2.2. Aplicaţii liniare ............................................................................................ 46
2.3. Sisteme liniare. ......................................................................................... 57
2.4. Algebre. Polinoame .................................................................................... 64
2.5. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare unitatea de
învăţare 2 ................................................................................................. 68
2.6. Lucrare de verificare pentru studenţi, unitatea de învăţare 2 .................... 73
2.7. Bibliografie, unitatea de învăţare 2............................................................. 75
Unitatea de învăţare 3: Elemente de analiză matematică ........................................... 76
3.1. Recapitularea elementelor de Analiză Matematică din liceu .................... 77
3.2. Spaţii metrice. Spaţii normate .................................................................... 129
3.3. Limită şi continuitate (reluare) .................................................................... 136
3.4. Derivabilitate .............................................................................................. 141
3.5. Derivate parţiale şi analiticitate .................................................................. 147
3.6. Integrale improprii ...................................................................................... 173
3.7. Integrale curbilinii ....................................................................................... 177
3.8. Integrale multiple ....................................................................................... 181
3.9. Elemente de teoria ecuaţiilor diferenţiale ................................................... 191
3.10. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare, unitatea de
învăţare 3 ................................................................................................ 200
3.11. Lucrare de verificare pentru studenţi, unitatea de învăţare 3 ................... 207
3.12. Bibliografie, unitatea de învăţare 3........................................................... 209
Bibliografie ................................................................................................................... 210
I
Introducere
INTRODUCERE
Proiectul pentru învăţământul rural (P.I.R.) nu este un program de
învăţământ superior (este un program de reconversie profesională), deci
nu poate substitui o pregătire universitară sistematică în domeniul
respectiv (aici matematica). Pe de altă parte, este necesar ca în urma
absolvirii programului prevăzut de P.I.R., absolvenţii să aibă o pregătire
minimală de tip superior pentru a putea să aibă o viziune de ansamblu şi
dintr-o perspectivă mai elevată asupra materiei predate, precum şi pentru
a putea să facă faţă unor situaţii speciale (de exemplu, chestionării din
partea elevilor). De asemenea, absolvirea acestui program conferă
absolvenţilor anumite drepturi, similare cu cele ale unor absolvenţi de
învăţământ superior. Din această cauză s-a ajuns la concluzia că o
pregătire minimală în câteva domenii de matematică de nivel superior este
absolut necesară pentru a justifica diploma de absolvire a programelor din
cadrul P.I.R.
Din cele ce preced, rezultă deplina justificare a Modulului de Elemente de
matematică superioară.
Modulul este structurat pe trei unităţi de învăţare (capitole)
Prima unitate de învăţare este intitulată Elemente de teoria structurilor
algebrice. Se prezintă semigrupul, monoidul, grupul, inelul şi corpul,
precum şi morfismele corespunzătoare.
A doua unitate de învăţare este intitulată Elemente de algebră liniară şi
teoria polinoamelor. De fapt, în acest capitol se prezintă noţiunile şi
rezultatele fundamentale ale algebrei liniare însoţite de câteva chestiuni de
bază legate de teoria polinoamelor.
Unitate de învăţare 3 este intitulată Elemente de analiză matematică.
Această unitate de învăţare este mult mai voluminoasă decât celelalte din
două motive: primul motiv este acela că se începe cu o substanţială
recapitulare a analizei matematice din liceu (pe care o considerăm absolut
necesară), al doilea motiv este multitudinea subiectelor trecute în revistă
(spaţii abstracte – metrice şi normate, limită şi continuitate, derivabilitate,
derivate parţiale, analiticitate, integrale (improprii, curbilinii şi multiple),
ecuaţii diferenţiale).
Există trei lucrări de verificare, câte una la sfârşitul fiecărei unităţi de
învăţare. La fiecare lucrare de verificare se dau indicaţii de întocmire şi
transmitere către tutore. Se cere cursanţilor să trateze problemele în
ordinea care apar. Observaţii de fond asupra modului de rezolvare şi de
redactare vor apărea după întâlnirile cu tutorii. Rezolvările vor fi transmise
către tutori prin poştă sau, dacă este cazul, prin e-mail.
Evaluarea continuă se face prin rezolvarea testelor de autoevaluare şi
discuţiile la întâlnirile cu tutorii.
Evaluarea finală se face pe baza celor trei lucrări de verificare şi a
examenului de la finele cursului. Evaluarea continuă şi evaluarea finală au
ponderi egale în stabilirea notei: câte 50%.
II
Elemente de teoria structurilor algebrice
Unitatea de învăţare 1
ELEMENTE DE TEORIA STRUCTURILOR ALGEBRICE
Vom expune câteva noţiuni de „algebră abstractă”. Această denumire improprie subliniază
faptul că structurile în discuţie pot fi altele decât cele numerice.
Necesitatea prezentării unor fapte de algebră structurală este evidentă astăzi. Structurile
algebrice, de exemplu grupurile, sunt inevitabile în modelarea realităţii. O cunoaştere a
unor fapte minimale privind algebra structurală apare ca stringent necesară în vederea
unei bune înţelegeri a ceea ce ne înconjoară. Multe din chestiunile prezentate aici reiau
fapte din liceu.
Cuprins
Obiectivele Unităţii de învăţare 1 ................................................................................... 1
1.1. Operaţie internă. Morfism ........................................................................................ 2
1.2. Structuri cu o operaţie: semigrup, monoid, grup. Morfisme ..................................... 6
1.3. Structuri cu două operaţii: inel, corp. Morfisme. ..................................................... 17
1.4. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare .............................................. 29
1.5. Lucrare de verificare pentru studenţi ...................................................................... 30
1.6. Bibliografie .............................................................................................................. 31
Obiectivele Unităţii de învăţare 1
După ce veţi parcurge această unitate de învăţare, veţi avea cunoştinţe

suficiente pentru a fi capabil să faceţi următoarele operaţii matematice:
 Identificarea în contextul problemelor a tipului de structură
algebrică despre care se face studiul şi se încearcă rezolvarea.
 Găsirea elementelor care caracterizează structura şi precizarea
lor în vederea utilizării conform teoriei.
 Aplicarea concretă a teoriei generale a structurii algebrice
identificate: calcule de verificare a proprietăţilor şi de găsire a
elementelor lipsă.
 Descriere în termenii algebrei superioare a structurilor studiate,
cu precizarea concretă a elementelor caracterizate.
 Aplicarea procedurilor folosite în rezolvarea problemei la obiecte
care prezintă proprietăţi similare cu obiectul studiat, în cadrul
teoriei generale a structurii care a apărut în problemă.
 Determinarea caracteristicilor de structură algebrică abstractă
ale unor obiecte şi situaţii întâlnite în cotidian (de exemplu:
simetria ca fenomen reprezentativ pentru teoria grupurilor).
1
1.1. Operaţie internă. Morfism. Operaţie indusă
1.1.1. Operaţie internă

Vom considera o mulţime nevidă X. Numim operaţie internă pe X o
funcţie h : X × X → X .
De cele mai multe ori vom folosi notaţii speciale pentru operaţiile interne.
Anume, dacă x şi y sunt în X, în loc să scriem h(x ,y) pentru a desemna
rezultatul aplicării funcţiei h asupra perechii (x ,y), vom scrie:
x y sau x · y sau x ∗ y
(sau, eventual, alte simboluri).
În conformitate cu simbolurile de mai sus, vom scrie
(X, ·) sau (X, ∗ ),
pentru a desemna pe X cu operaţia internă respectivă.
Vom mai spune în acest caz că (X,· ) (sau (X, ∗ )) este o structură
algebrică (cu o operaţie).
Ne vom întâlni şi cu structuri algebrice cu două operaţii (când pe X
există două operaţii interne cu anumite legături între ele). Menţionăm că
se poate dezvolta o teorie generală a unor structuri algebrice cu un număr
oarecare de operaţii.
Revenim la situaţia când avem o operaţie algebrică. Fie deci (X,· ) o
structură algebrică. Vom enumera câteva proprietăţi speciale pe care le
poate avea operaţia ∗ .
-- Spunem că ∗ este comutativă dacă pentru orice x şi y din X avem x ∗

Proprietăţi y=y ∗ x .
speciale ale
operaţiilor -- Spunem că ∗ este asociativă dacă pentru orice x , y şi z din X avem (x
∗ y) ∗ z=x ∗ (y ∗ z).
În acest caz, vom nota ultima valoare comună prin x ∗ y ∗ z. Putem scrie şi
pentru mai multe elemente x ∗ y ∗ z ∗ t pentru a desemna pe (x ∗ y) ∗ (z ∗ t)
sau (x ∗ (y ∗ z)) ∗ t etc. De asemenea, vom scrie x ∗ x =x 2, x ∗ x ∗ x =x 3 şi,
în general, x ∗ x ∗ x ∗ … ∗ x =xn (dacă x apare de n ori).
● Spunem că ∗ admite element neutru dacă există e∈X cu proprietatea
că x ∗ e=e ∗ x =x pentru orice x ∈X. Se arată că un astfel
de element e, dacă există, este unic. Îl vom numi pe e element neutru
(sau element de efect nul).
● În fine, să presupunem că ∗ admite element neutru e. Vom spune că un
element x ∈X este simetrizabil (sau inversabil) dacă există un element
y∈X cu proprietatea că x ∗ y=y ∗ x =e.
● Dacă ∗ este şi asociativă, elementul y de mai sus este unic. În acest
caz, numim pe y simetricul (sau inversul) lui x . De obicei, în acest caz,
scriem y=x -1.
2
Să presupunem acum că X={x 1,x 2, … , xn} este finită şi fie ∗ o operaţie

internă pe X. Pentru a descrie structura (X, ∗ ) putem folosi tabela
operaţiei:
∗ x1 x2 … xn
x1 x11 x12 … x1n
x2 x21 x22 … x2n
! ! ! ! !
xn xn1 xn2 … xnn
unde xij =xi ∗ xj , i, j=1, 2,…,n.
De semnalat că, în acest caz, comutativitatea operaţiei ∗ este echivalentă
cu simetria tabelei operaţiei.
Test de autoevaluare 1
1. Următoarele „operaţii interne” sunt prezentate incorect. Să se
precizeze de ce definiţiile nu sunt corecte:
1
a) Operaţia ∗ definită pe R prin x ∗ y= .
xy
b) Operaţia · definită pe N prin x · y=x– y.
Răspunsurile
la test se vor 2. Pe X={1,2,3} considerăm operaţia internă dată prin:
da în spaţiul
liber din iH j=k (unde k ≠ i, k ≠ j) pentru i ≠ j;
chenar, în i ∗ i=i.
continuarea
enunţurilor. a) Este ∗ comutativă?
b) Este ∗ asociativă?
c) Admite ∗ element neutru?
Răspunsurile la acest test se găsesc la pagina 29 a acestei unităţi de

învăţare.
3
1.1.2. Morfism
Acum să considerăm două structuri algebrice cu o operaţie (X, ∗ ) şi (Y, · ).
Vom spune că o funcţie f:X→Y este un morfism de structuri dacă are
proprietatea următoare:
pentru orice x ' şi x '' din X avem f(x' ∗ x'')=f(x ')· f(x'').
Dacă (X, ∗ )=(Y,· ) numim pe f endomorfism.
În ipoteza suplimentară că f este şi bijectivă, vom spune că f este un
izomorfism de structuri. Rezultă imediat că f–1:Y→ X este, de
asemenea, morfism (deci izomorfism) de structuri, numit izomorfismul
invers lui f.
Structurile (X, ∗ ) şi (Y, ·) se numesc izomorfe dacă există un izomorfism
f:X→Y.
Notaţii: a) Dacă f:X→Y este morfism ca mai sus, vom scrie de multe ori f:(X, ∗ )→
(Y,· ) pentru a pune în evidenţă şi structurile.
b) Dacă (X, ∗ ) şi (Y,· ) sunt structuri izomorfe, vom scrie de multe ori (X,
∗ ) ≈ (Y,· ).
c) Dacă f:(X, ∗ )→ (Y,· ) şi g:(Y,· ) → (Z,⊥) sunt morfisme, rezultă că şi g ◦ f
: (X,*) → (Z,⊥ ) este morfism.
O metodă de a construi noi structuri şi izomorfisme este transportul de

structuri, pe care îl prezentăm mai jos.
Se consideră o structură (X, ∗ ), o mulţime Y şi o funcţie bijectivă f:X→Y.
Definim pe Y operaţia internă · după cum urmează: pentru orice y', y'' din
Y
D
y '⋅ y '' =f (f -1( y ') ∗ f -1( y '')) .
Rezultă atunci că f:(X, ∗ )→ (Y,· ) este izomorfism.

Din punct de vedere algebric, două structuri izomorfe sunt identice. În
acest sens, dacă f:(X, ∗ )→ (Y,· ) este izomorfism şi dacă e∈ X şi e'∈Y
sunt elementele neutre, rezultă că f(e)=e'. Mai mult, dacă x ∈X este
simetrizabil, atunci f(x -1)=(f(x ))-1.
1.1.2. Operaţie indusă

Fie (X, ∗ ) o structură şi H⊂X o submulţime nevidă. Vom spune că H este
stabilă la ∗ dacă are proprietatea că pentru orice x şi y din H avem x
∗ y∈H. În acest caz, putem defini pe H o operaţie internă · după cum
D
urmează: pentru orice x şi y din H, x ⋅ y = x ∗ y
Vom spune în acest caz că · este operaţia indusă pe H de ∗ . Vom scrie

în cele ce urmează prin abuz (H, ∗ ) în loc de (H,· ) şi vom numi pe (H, ∗ )
structură indusă.
4
În contextul de mai sus, aplicaţia iH : (H, ∗ )→ (X, ∗ ), definită prin iH(x)=x

pentru orice x∈H este un morfism, numit incluziunea canonică.
Exemplu. Să considerăm trei numere reale a, b, c. Cu ajutorul lor definim operaţia

internă ∗ pe R definită prin x ∗ y=ax + by + c.
Vom studia structura (R, ∗ ).
• a) Avem echivalenţa:
[(R, ∗ ) este comutativă (adică ∗ este comutativă)] ⇔ [a=b (şi c este
arbitrar)].
Implicaţia ⇐ este evidentă.
Invers, demonstrăm implicaţia  . Dacă ∗ este comutativă, rezultă că
pentru orice x şi y din R avem ax + by + c = ay + bx + c, adică (a –b)(x – y)
= 0.
Luând x ≠ y rezultă că în mod necesar avem a=b.
• b) Avem echivalenţa:
[ ∗ este asociativă] ⇔ [(a=0, b=1, c=0) sau (a=1, b=0, c=0) sau [(a=0, b=0,
c arbitrar) sau (a=1, b=1, c arbitrar)].
Implicaţia ⇐ rezultă imediat prin verificare directă, arătându-se că fiecare
din variantele din parantezele rotunde implică asociativitate.
Invers, arătăm  . Dacă ∗ este asociativă, rezultă că pentru orice x , y, z
din R avem (x ∗ y) ∗ z = x ∗ (y ∗ z), adică:
a(ax+by+c)+ bz+ c= ax+ b(ay+bz+c)+ c ⇔ (a2-a)x+ (b-b2)z+ c(a-b)=0. (1)

Se vede imediat că dacă a2-a=b–b2=c(a–b)=0 avem (1) pentru orice x , y,
z din R. Invers, admiţând (1) pentru orice x, y, z din R, vom putea lua x =0,
ceea ce implică faptul că polinomul (b-b2)z+ c(a-b) este identic nul, adică
b–b2=c(a–b)=0. Similar rezultă că trebuie să avem şi a2–a=0. Aşadar:
a2 - a = 0
∗ este asociativă  b 2 - b = 0 (2)
c (a - b ) = 0
Din prima ecuaţie rezultă a=0 sau a=1, din a doua ecuaţie b=0 sau b=1.
Din ultima ecuaţie rezultă că sau (a=b şi c este arbitrar) sau (a≠b şi c=0).
Sistemul (2) are deci soluţiile din enunţ.
• c) Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1°. Operaţia ∗ are element neutru.
2°. Avem a=b=1 (şi c este arbitrar).
3°. Operaţia ∗ este comutativă, asociativă, are element neutru şi
orice element este simetrizabil (adică (R, ∗ ) este grup abelian!).
În acest caz elementul neutru este e=– c şi simetricul lui x este –
x–2c.
5
Într-adevăr:
1°. 2°. Fie e elementul neutru. Vom avea pentru orice x ∈ R:
ax +be +c =ae +bx +c=x .
Rezultă în primul rând (a-b)(x -e)=0 şi cum x este arbitrar, iar e fix , avem
a=b. Apoi ax+ ae+ c= x pentru orice x , deci a=1 şi e= – c.
2°  3°. Avem deci x ∗ y=x +y+c.

Proprietăţile din enunţ se verifică imediat (de exemplu x ∗ (– c) = = x–
c + c = x pentru orice x , deci – c este element neutru).
3°.1°. Evident.
1.2. Structuri cu o operaţie: semigrup, monoid, grup. Morfisme
1.2.1. Semigrup
Se numeşte semigrup o structură (X, ∗ ) pentru care ∗ este asociativă.
Dacă ∗ este şi comutativă avem un semigrup comutativ.
Exemple Fie T o mulţime finită cu n elemente, n ≥ 2. Vom nota, ca de obicei, prin

P(T), mulţimea tuturor părţilor lui T.
Fie X={A∈P(T) | A are cel mult n–1 elemente}. Considerăm pe X operaţia
internă dată astfel:
A ∗ B=A ∩B.
Atunci (X, ∗ ) este semigrup comutativ.
Remarcăm că acest semigrup nu are element neutru. Într-adevăr, dacă
prin absurd ar exista un element neutru E, atunci vom arăta că E=T, ceea
ce nu este posibil deoarece E ar trebui să aibă cel mult n–1 elemente. Într-
adevăr: fie a∈T. Luând A={a}, ar trebui să avem A ∗ E=A, adică {a}∩ E={a},
deci a∈E. Cum a este arbitrar, rezultă E=T etc.
1.2.2. Monoid
Se numeşte monoid o structură (X, ∗ ) care este semigrup şi, în plus, are
element neutru. Dacă ∗ este şi comutativă avem un monoid comutativ.
Exemple. 1°. Vom considera o mulţime nevidă oarecare T.

D
Pe X = P (T ) considerăm operaţia internă ∗ dată prin A ∗ B=A ∩ B. Atunci
(X, ∗ ) este monoid comutativ. Elementul neutru este T.
2°. Fie T o mulţime nevidă. Vom nota prin  (T) mulţimea tuturor funcţiilor
f:T→T. Pe (T) considerăm operaţia internă dată de compunere: f ◦ g.
Atunci ( (T), ) este monoid (necomutativ în general). Elementul neutru
este funcţia 1T.
6
3°. Fie K=R sau C şi n≥ 2. Notăm (K)= mulţimea tuturor matricelor

pătrate de tip (n, n) cu elemente din K. Pe n(K) considerăm operaţia
internă dată de înmulţirea matricelor. Atunci (n(K),· ) este monoid
necomutativ.
Elementul neutru este matricea unitate En (reamintim că En=(aij)1≤i≤ n,1≤j ≤n}
unde aii =1, i=1,2,… ,n şi aij =0 dacă i≠j).
4°. Fie T o mulţime finită cu n elemente, n≥1, anume:
T={a1,a2,… ,an}. Vom numi pe T alfabet.
Se numeşte cuvânt peste alfabetul T un element formal de tipul x
=x1x2… xp, unde xi∈T pentru i=1,2,…,p. În cazul de mai sus p≥ 1 şi numim
pe p lungimea cuvântului x } (scriem p=l(x )). Introducem şi cuvântul vid
e pentru care avem prin convenţie l(e)=0.
Vom nota prin T* mulţimea tuturor cuvintelor peste T (T* se mai numeşte
şi semigrupul liber generat de T). Pe T* introducem operaţia internă ·
dată de concatenare: dacă x =x1x2… xp şi y=y1y2 … yq, atunci x · y =
x1x2… x p y1y2… yq. Rezultă că (T*,· ) este monoid necomutativ cu
elementul neutru e.
Orice submulţime nevidă H⊂ T* se numeşte limbaj peste T. Studiul

limbajelor formale peste un alfabet dat formează obiectul lingvisticii
matematice. De obicei un limbaj formal H este închis la · (stabil la ·).
1.2.3. Grup
Noţiunea de grup este una din cele mai importante noţiuni ale matematicii.
Cu ajutorul ei se descrie o mulţime de fenomene din realitate, în special
simetria. Grupurile se folosesc intens în cristalografie.
Se numeşte grup un monoid (X, ∗ ) care are proprietatea suplimentară că
orice element x∈X este simetrizabil. Dacă ∗ este şi comutativă avem un
grup comutativ sau grup abelian.
Observaţie privind notaţia. De obicei, operaţia într-un grup abelian se
notează aditiv: în loc de ∗ scriem +. De exemplu, regula de asociativitate
devine: x +(y+z)=(x +y)+z pentru orice x , y, z din X. În cadrul aceleiaşi
notaţii aditive, dacă (X,+) este un grup abelian, vom nota prin O elementul
neutru şi prin – x simetricul lui x .
Observaţie privind definiţia. Putem defini noţiunea de grup în mod
echivalent, prin mai puţine cerinţe şi anume lucrând unilateral. Mai precis,
se poate constata că funcţionează următoarea:
Teoremă. Fie (X, ∗ ) o structură. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1°. (X, ∗ ) este grup.
2°. Operaţia ∗ are următoarele proprietăţi:
a) este asociativă;
7
b) există e∈X cu proprietatea că e ∗ a=a pentru orice a∈X (de obicei

un astfel de e se numeşte element neutru la stânga sau unitate stângă);
c) pentru orice a∈X există un element b∈X cu proprietatea că b ∗ a=e
(de obicei un astfel de element b se numeşte invers la stânga al lui a).
3°. Operaţia ∗ are următoarele proprietăţi:
a') este asociativă;
b') există e'∈X cu proprietatea că a ∗ e'=a pentru orice a∈X (de obicei
un astfel de e' se numeşte element neutru la dreapta sau unitate
dreaptă);
c') pentru orice x ∈X există un element b'∈X cu proprietatea că
a ∗ b'=e' (de obicei un astfel de element se numeşte invers la dreapta al
lui a).
Remarcă. În condiţiile teoremei precedente rezultă că e = e ' = elementul neutru al lui
∗ şi, b=b'=a–1 (simetricul lui a).
Dacă (X, ∗ ) este un grup, vom numi subgrup al lui X o parte nevidă H⊂X
cu proprietăţile:
a) H este stabilă la ∗ ;
b) structura indusă (H, ∗ ) este grup.
Se arată următoarele (câteodată mai spunem şi că (H, ∗ ) este subgrup al
lui (X, ∗ )).
-- Dacă (H, ∗ ) este subgrup al lui (X, ∗ ) atunci elementul neutru din (H, ∗ )
coincide cu elementul neutru din (X, ∗ ). De asemenea, pentru orice x ∈H,
simetricul lui x calculat în (H, ∗ ) coincide cu simetricul lui x calculat în (X,
∗ ).
-- Pentru o parte nevidă H ⊂ X următoarele afirmaţii sunt echivalente:
α ) H este stabilă la ∗ şi pentru orice x ∈H avem x -1∈H (aici x–1 se
calculează în (X, ∗ ));
β ) pentru orice x şi y din H avem x–1 ∗ y ∈ H;
γ ) pentru orice x şi y din H avem x ∗ y–1 ∈ H.
Teorema lui Lagrange. Fie (X, ∗ ) un grup finit cu x elemente şi (H, ∗ ) un subgrup al său
cu h elemente. Atunci h este divizor al lui x .
Să considerăm din nou un grup (X, ∗ ). Pentru fiecare A⊂X, A ≠ şi
fiecare x∈X putem considera mulţimile:
x A={x a | a∈A} şi Ax = {ax | a∈A }.
Un subgrup (H, ∗ ) al lui (X, ∗ ) se numeşte subgrup normal dacă are
proprietatea că xH=Hx pentru orice x ∈X. Evident, dacă (X, ∗ ) este
abelian, orice subgrup al său este normal. Admiţând că H este subgrup
normal al lui (X, ∗ ) vom nota
X/H={xH | x ∈X}.
Atunci X/H devine grup dacă este înzestrat cu operaţia internă · dată
astfel:
8
D
( xH )· ( yH ) = xyH
Grupul (X/H,· ) se numeşte grupul cât al lui X dat de subgrupul normal H.
În acest grup elementul neutru este H=eH şi inversul lui x H este x –1H.
Mai menţionăm că un grup (X, ∗ ) se numeşte ciclic dacă există un
element a∈X (numit generator al lui (X, ∗ )), astfel încât
X={an | n∈Z}.
Notaţia folosită se explică astfel: dacă n=0 avem a0=e= elementul neutru
al lui X.
Dacă n>0, am mai dat această notaţie: an=a ∗ a ∗ a ∗ … ∗ a (n factori).
Dacă n<0, avem an=(a|n|)–1.
Exemple. 1°. Fie T o mulţime nevidă. Notăm:
Π(T)={f:T→ T| f este bijecţie}
(un element din Π(T) se numeşte permutare a mulţimii T).
Se constată că pentru orice f, g din Π(T) avem şi f ⇔ g ∈ Π(T)
(compunerea a două bijecţii este bijecţie).
Atunci (Π (T),⇔ ) este grup (necomutativ în general). Elementul neutru
este 1T, iar simetricul lui f este f–1 (funcţia inversă).
Dacă T este mulţime finită cu n elemente, rezultă că Π(T) are n! elemente.
De obicei, în acest caz notăm Π(T) =Sn.
2°. Vom considera o mulţime X cu 4 elemente X={e, a, b, c}. Pe X vom
considera operaţia internă ∗ al cărei tabel este:
∗ e a b c
e e a b c
a a e c b
b b c e a
c c b a e
Cititorul este invitat să verifice faptul că (X, ∗ ) este grup abelian. Acest
grup se numeşte grupul lui Klein. Elementul neutru este e.
Pentru fiecare element x ∈X avem x–1=x.
3°. Notăm K=R sau C. Considerăm un număr natural n ≥ 2.
Notăm prin GLn(K) mulţimea matricelor A pătrate de tip (n, n) cu elemente
din K pentru care det (A)≠ 0.
Se vede că dacă A, B∈GLn(K) atunci AB∈GLn(K) deci putem considera pe
GLn(K)operaţia internă · dată de înmulţire. Atunci (GLn(K),· ) este grup
necomutativ numit grupul linear de ordin n peste K. Elementul neutru
este matricea unitate En, iar inversul lui A este A–1 (matricea inversă)
4°. Fie (X, ∗ ) un grup şi H⊂X o parte finită şi nevidă a lui X. Următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
a) H este subgrup al lui X.
9
b) H este stabilă la ∗ .
Într-adevăr, implicaţia a)  b) este banală, aşa că vom demonstra
b)  a). Notăm cu e elementul neutru din (X, ∗ ).
Fie x ∈H. Definim Tx :H→H prin Tx (h)=x ∗ h. Cum Tx este injecţie, rezultă
că Tx este surjecţie, căci H este finită.
Există deci e'∈H cu proprietatea Tx (e')=x , adică x ∗ e'=x. Prin înmulţire la
stânga cu x–1 deducem e'=e, deci e∈H.
Din nou luăm un element arbitrar din H. Aplicaţia Tx fiind surjecţie există x
'∈H cu Tx (x ')=e∈H, deci x ∗ x '=e. Dar x ∗ x –1=e, deci x ∗ x–1=x ∗ x ', de
unde x '=x–1∈H.
Am arătat că H este stabilă la ∗ şi pentru orice x ∈H avem x–1∈H, deci H
este subgrup.
5°. Grupuri de transformări (transformări geometrice). Fie n∈N, n ≥ 1.
Reluăm exemplul de la 1° în cazul special când:
T=Rn={x =(x1, x2, … , xn) | xi∈R, i=1,2, … , n}.
Vom numi grup de transformări (sau grup de transformări geometrice)
orice subgrup H al lui Π(Rn). Aşadar, elementele lui H (care sunt denumite
transformări geometrice) sunt bijecţii h:Rn → Rn. Pentru orice două
elemente h, g: Rn → Rn din H avem h ◦ g∈H şi, de asemenea, h–1∈H etc.
Denumirea de transformare geometrică este pe deplin justificată,
deoarece Rn (spaţiul cu n dimensiuni) are interpretare geometrică, prin
intermediul coordonatelor carteziene, în cazurile n=2 şi n=3. Anume R2 se
identifică cu planul, iar R3 se identifică cu spaţiul (vezi figura 1.1 şi figura
1.2).
În R2 un punct M din plan se identifică cu perechea de numere (x ,y)∈ R2

(anume x = abscisa lui M, y = ordonata lui M).
În R3 punctul M din spaţiu se identifică cu terna de numere (x, y, z) ∈ R3
(anume x = abscisa lui M, y= ordonata lui M şi z= cota lui M).
Vom ilustra prin câteva exemple noţiunea de grup de transformări.
a) Lucrăm în R2.
Vom lua H={1R2,T0x ,T0y,T0) unde:
TOx (x ,y)=(x ,–y) (simetrie faţă de Ox );
TOy(x ,y)=(–x ,y) (simetria faţă de Oy);
10
TO (y)=(–x ,–y) (simetrie faţă de O).

Totul este ilustrat în figura 1.3.
(H,⇔) are aceeaşi tabelă cu cea de la exemplul 2° (practic (H, ⇔) este

grupul lui Klein).
„Dicţionarul” este: 1 R2=e, TOx =a, TOy =b, TO =c.
 
3 H = 1R 3 ,T2 π ,T4 π ,TS ,T 2 π ,T 4 π 
b) Lucrăm în R . Vom lua  3 3
S
3
S
3 
.
 x 3 x 3 y 
T2 π ( x, y , z ) =  − − y , − , z  2π
 2 2 2 2  (rotaţie de unghi egal cu în jurul
3
3
lui Oz);
 x y 3 −x 3 y 
T 4 π ( x, y , z ) =  − + , − ,z  4π
 2 2 2 2  (rotaţie de unghi în jurul ax ei
3   3
Oz);
TS(x ,y, z) = (x ,y, -z) (simetrie faţă de planul Ox y);
 x y 3 x 3 y 
( x, y , z ) =  − − − , −z 
 (rotaţie de unghi egal cu 2π în
T ,
2π  2 2 2 2
S
3   3
jurul lui Oz plus simetrie faţă de planul Ox y);

 x y 3 −x 3 y 
T 4π ( x, y , z ) =  − + , − , − z  4π
S
 2 2 2 2  (rotaţie de unghi egal cu în
3
3
jurul axei Oz plus simetrie faţă de planul Ox y).
11
Tabela grupului (H,⇔) (este un grup comutativ cu 6 elemente, deci

izomorf cu Z 6):
T2 π T4 π T T
⇔ 1R3 S
2π
S
4π TS
3 3 3 3
T2 π T4 π T T
1R3 1R3 S
2π
S
4π TS
3 3 3 3
T2 π T2 π T4 π T T
1R3 S
2π TS S
4π
3 3 3 3 3
T4 π T4 π T2 π T T
1R3 TS S
2π
S
4π
3 3 3 3 3
T T T T4 π T2 π
S
2π
S
2π
S
4π TS 1R3
3 3 3 3 3
T T T T2 π T4 π
S
4π
S
4π TS S
2π 1R3
3 3 3 3 3
T T T2 π T4 π
TS TS S
2π
S
4π 1R3
3 3 3 3
Acest grup cu şase elemente este grupul de simetrie al cristalului de

cuarţ.
Anume, un cristal de cuarţ rămâne invariant la transformările geometrice
din H.
c) Lucrăm în R2. Vom lua H={Rθ | θ ∈R} unde
pentru orice θ∈R avem Rθ :R2 →R2,
Rθ (x ,y)=(x cosθ – y sinθ, xsin θ + ycos θ).
De fapt, Rθ este rotaţia de unghi θ în sensul că
dacă M(x ,y) şi M ' (x ', y ' ) unde (x ', y')=Rθ (x ,y),
atunci M' provine din M printr-o rotaţie de unghi θ
în jurul originii O (vezi figura 1.4).
6°. Vom arăta că ((–1,1), ∗ ) este grup abelian, unde:
x+y
x∗y = pentru orice x şi y din (–1,1).
1 + xy
Demonstraţia începe cu o parte preliminară.
Întâi observăm că dacă x şi y sunt în (–1,1) avem |x y|<1, deci 1+xy>0 şi
x+y
putem scrie . Apoi observăm că dacă x şi y sunt în (–1,1) avem, de
1 + xy
x+y
asemenea ∈ ( −1,1) , adică (–1,1) este stabilă la ∗ (mai corect spus,
1 + xy
∗ este, într-adevăr, operaţie internă pe (–1,1)). Într-adevăr, deoarece 1+x
y>0 avem echivalenţa:
12
x+y
∈ ( −1,1) ⇔ −1 − xy < x + y < 1 + xy .
1 + xy
Avem însă – 1– x y< x+ y ⇔ x+ x y+ 1+ y> 0 ⇔(1+x)(1+y)> 0 evident.
Similar, x+y<1+xy ⇔x+y–xy–1<0 ⇔ (x–1)(1– y)<0 ⇔ (1–x)(1-y)>0 evident.
Operaţia ∗ este evident comutativă. Asociativitatea rezultă prin calcul:
x+y
+z
(x ∗ y ) + z 1 + xy x + y + z + xyz
(x ∗ y ) ∗ x = = = şi
1 + ( x ∗ y )z 1 + x + y z 1 + yz + zx + xy
1 + xy
x + ( y ∗ z ) x + y + z + xyz
(x ∗ y ) ∗ x = =
1 + x( y ∗ z ) 1 + yz + zx + xy
Elementul neutru e (dacă există) satisface relaţia (valabilă pentru orice x
∈(–1,1)):
x +e
= x ⇔ ex 2 = e ⇔ ex 2 − e = 0 ⇔ e = 0 .
1 + xe
În fine, dacă x ∈(–1,1) vom arăta că x este simetrizabil.
Fie deci x ∈(–1,1). Căutăm y∈(–1,1) aşa ca x ∗ y=0 (=y ∗ x ).
x+y
Revine la = 0 ⇔ y = −x .
1 + xy
13
1. Se consideră o mulţime T care are n elemente, n≥ 2. Fie a∈T. Definim
f:T→T prin f(t)=a pentru orice t∈T.
Să se arate că f nu admite invers în monoidul ((T),) definit la începutul

paragrafului 2.
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul
liber din
chenar, în
continuarea
enunţurilor.
2. Să se deducă de aici că ((T),) este grup dacă şi numai dacă T are
un singur element.

învăţare.
14
În continuare, câteva chestiuni legate de morfismele de grup.
Morfism de grup. Reamintim denumirea: dacă avem două grupuri (X, ∗ ) şi (Y,· ), atunci
un morfism de structuri f:(X, ∗ )→ (Y,· ) se numeşte morfism de grup.
Dacă f este, în plus, şi bijecţie, vom spune că f este izomorfism de grupuri
(deci în acest caz (X, ∗ ) şi (Y,· ) sunt grupuri izomorfe). Dacă (X, ∗ ) = (Y,·
) vom numi un morfism f:(X, ∗ )→ (X, ∗ ) endomorfism (de grupuri), iar
dacă f:(X, ∗ )→ (X, ∗ ) este izomorfism de structuri (deci, aici, izomorfism
de grupuri) vom numi pe f automorfism.
În continuare, fie (X, ∗ ) un grup (cu element neutru e) şi (Y,·) alt grup (cu
e' ca element neutru). Să considerăm un morfism de grupuri f:(X, ∗ )→ (Y,·
). Atunci f(e)=e'.
De asemenea, dacă notăm prin x–1 inversul lui x ∈(X, ∗ ) şi (în mod abuziv
la fel) prin y–1 inversul lui y∈(Y,· ), vom avea pentru orice x ∈X relaţia:
f(x–1)=(f(x ))–1.
În virtutea celor ce preced, vom nota:
D
ker (f)={x ∈X | f(x ) =e'} = nucleul lui f.
Atunci f este injecţie dacă şi numai dacă ker (f)={e}. În plus: ker(f) este
subgrup normal al lui (X, ∗ ).
De asemenea, se arată că f(X) este subgrup al lui Y (numim pe f(X)
imaginea lui f; uneori notăm f(X)= Im (f)).
Vom discuta pe scurt despre cel mai important tip de morfism de grup şi
anume surjecţia canonică.
Se consideră un grup (X, ∗ ) şi un subgrup normal al său H, care
generează grupul cât X/H.
D
Pentru orice element x ∈X putem forma xH = x ∈ X / H (de obicei x se
numeşte clasa de echivalenţă a lui x generată de H). Aplicaţia
pH:X→X/H dată prin pH(x)= x se numeşte surjecţia canonică generată
de H (este într-adevăr o surjecţie).
Se constată că pH este un morfism de grupuri. Avem ker (pH)=H (deci în
general pH nu este şi injecţie; avem pH (x )= pH (y) ⇔x H= yH, sau, cum se
D
mai spune, x şi y sunt echivalente). De fapt, relaţia x  y ≈ xH = yH este
realmente o relaţie de echivalenţă.
Exemplificăm această construcţie. Vom lua (X, ∗ )=(Z,+), deci considerăm
grupul abelian Z cu operaţia de adunare.
Se poate arăta că un subgrup H al lui Z are următoarea structură: există
un număr natural p unic determinat aşa ca
D
H = pZ ={ pz | z ∈ Z } .
Evident, H este normal.
15
Vom evita cazurile extreme când p=0 (deci H={0}= grupul nul) şi p=1 (deci
H=Z), deci vom considera cazul H= pZ , p∈ N, p≥2. În această situaţie se
D
obişnuieşte să se noteze X / H = Z / pZ = Z p .
Elementele lui Zp se numesc clase de resturi modulo p. Se arată că Zp

.
are exact p elemente, anume Z p = {0,1 

 ,, p − 1} .
D .
Operaţia internă pe Zp se face pe reprezentanţi, în sensul că a ⊕ b = a

+b .
În mod precis, grupul cât (X/H,·) este în acest caz (Zp,/). Se mai observă
că elementul neutru este 0 = pZ .
D
De asemenea, pentru orice a∈Z, avem a = a + pZ = {a + pz | z ∈ Z } .
Rezultă că a = b ⇔ a − b este divizibil cu p (scriem a≡ b mod(p)).
Alte exemple de morfism de grup

1°. Considerăm grupul (U,· ), unde U={z∈ C | |z|=1} şi operaţia · este
înmulţirea obişnuită. Atunci f:(R,+)→ (U,·) dată prin
f(θ)=cos θ +i sin θ
este morfism de grupuri surjectiv.
Avem ker (f)={2kπ | k∈Z}.
D
2°. Aplicaţia f: GLn(K)→ K\{0} dată prin f(A)=det(A) = determinantul lui A
este morfism de grupuri (mai precis,
f:(GLn(K),· )→ (K\ {0},· }
este morfism de grupuri). Mai precis chiar, grupul GLn(K) a fost descris la
exemplul 3° anterior, iar grupul (K \ {0},·) este dat de K\ {0} cu operaţia
internă de înmulţire. Este o recitire a faptului că, în general, dacă A şi B
sunt matrice pătrate de ordinul n peste K avem det(A· B)=det(A) · det(B).
Şi acest morfism este surjectiv. Avem
ker (A)={a∈GLn(K) | det(A)=1}= grupul unimodular al lui K, de dimensiune
n.
3°. Dacă p∈Z este liber de pătrate (deci nu există a∈N, a prim, aşa ca a2
să fie divizor al lui p) vom considera
Q  p  = {a + b p | a, b ∈ Q} .
Reprezentarea unui element Q  p  ⊂ C este unică. Atunci

din
( Q  p  ,+) este grup (subgrup al lui (C,+). Aplicaţia „de conjugare” T:
Q  ( )
p  → Q  p  , T a + b p = a − b p este automorfism.
4°. Dacă (X, ∗ ) este un grup oarecare, putem considera un element

arbitrar a∈X. El generează automorfismul interior ua:(X, ∗ )→ (x, ∗ ) dat
prin ua(x )=a–1x a.
16
Încheiem acest subparagraf dedicat grupurilor cu prezentarea câtorva

tipuri de grupuri finite (numim tip al unui grup G mulţi-mea tuturor
grupurilor izomorfe cu G).
Grupurile cu 1 element: unicul element este e.
Grupurile cu 2 elemente: izomorfe cu Z2.
Grupurile cu 4 elemente: izomorfe cu Z4 sau cu grupul Klein (sunt
comutative).
Grupurile cu 6 elemente: izomorfe cu Z6 sau cu S3 (cele izomorfe cu S3
sunt deci necomutative). Reamintim că S3 este grupul permutărilor unei
mulţimi cu 3 elemente.
Teoremă. Dacă un grup (X, ∗ ) are n elemente, n număr prim, atunci (X, ∗ ) este
izomorf cu Zn.
1.3. Structuri cu două operaţii: inel, corp. Morfisme
1.3.1. Inel
Se numeşte inel un triplet (X, /, ?) unde:
a) (X, /) este grup abelian (elementul neutru este 0 şi inversul lui x
este –x ).
b) (X, ?) este semigrup;
c) Avem regulile de distributivitate ale lui ? faţă de /: pentru orice a, b,
c în X avem:
a ? (b/c)=(a ? b) / (a ? c)
(b / c) ? a=(b ? a) / (c ? a).
Admiţând regulile de prioritate obişnuite vom scrie:
(a ? b) /(a ? c)=a ? b / a ? c etc.
Vom numi pe / adunare şi pe ? înmulţire.
Dacă, în plus, (X, ? ) este monoid cu elementul unitate 1, vom spune că
(X, /, ?) este inel unitar (inel cu unitate).
Dacă (X, ?) este semigrup comutativ, vom spune că (X, /, ?) este inel
comutativ.
Avem deci şi inele comutative cu unitate.
În inele avem reguli de calcul care trebuie să fie respectate pentru a nu
se face erori. De exemplu, dacă a, b sunt în X, pentru a calcula (a / b)2=(a
/ b) ? (a / b) vom efectua înmulţirea:
(a / b) ? (a / b)=a ? a / b? a / a ? b / b ? b.
Evident, dacă inelul este comutativ (adică ? este comutativă) vom avea:
17
D
(a / b)2=a ? a / a ? b / a ? b / b? b = a2 /2a ? b/ b2
(am scris 2a ? b în loc de a ? b / a ? b; în mod similar scriem :
D
3a ? b = a ? b / a ? b / a ?b etc.)
Avem şi regula semnelor: –(a ? b)=(–a) ? b=a ? (-b); – (–a) = a.
În inele avem şi noţiunea de divizibilitate. Anume, fie (X,/, ?) un inel şi a,
b∈X. Vom spune că a divide pe b (sau a este divizor al lui b, sau b este
multiplu de a) dacă există x ∈X aşa ca b=a ? x sau b=x ? a.
În acelaşi sens, vom spune că inelul (X, ? , /) are divizori ai lui zero dacă
există a, b≠0 în X aşa ca a ? b=0. Un inel care nu are divizori ai lui zero se
numeşte domeniu de integritate sau inel integru.
O noţiune importantă în teoria inelelor, care joacă un rol similar rolului
jucat de subgrupurile normale în teoria grupurilor, este noţiunea de ideal.
Considerăm un inel (X, /, ?). O submulţime nevidă H ⊂ X se numeşte ideal
la stânga al inelului (X, /, ?) dacă are următoarele proprietăţi:
1) Pentru orice a, b în H avem a – b∈H (am scris simplu a – b în loc de a /
(–b)).
2) Pentru orice a∈H şi x ∈X avem x ? a∈H.
Similar, avem noţiunea de ideal la dreapta (anume H are proprietatea 1)
şi 2') unde
2') Pentru orice a∈H şi x ∈X avem a ? x ∈H.
Un ideal care este simultan ideal la stânga şi la dreapta se numeşte ideal
bilateral sau ideal.
Să remarcăm că într-un inel comutativ idealele la stânga, la dreapta sau
bilaterale coincid.
Dacă (X, /, ? ) este inel şi H este ideal (la stânga, la dreapta sau bilateral)
atunci H este subinel al lui X, adică:
a) H este stabilă la / şi ?
b) H cu operaţiile induse, notat (H, /, ?) este inel.
Considerăm inelul (X, /, ? ). El conţine următoarele ideale:
a) Idealul nul H={0};
b) Idealul total H=X;
c) Pentru orice a∈X, idealul (a) generat de elementul a, anume:
(a)={x? a / n a | x ∈X, n∈Z}
(se consideră că X este comutativ).
Dacă (X, /, ?) este inel comutativ cu unitate avem:
(a)={x ? a | x ∈X }.
Admitem acum că (X, /, ?) este un inel şi H⊂X este ideal bilateral. Cum H
este subgrup normal al lui X, putem construi mulţimea X/H. Un element din
D
X/H este de forma x / H = {x / h | h∈H}.
18
D
Vom nota un astfel de element x / H = x }.
D .
, 
Atunci X/H devine inel cu operaţiile ⊕  y = x
 date prin x ⊕ ⊕ y şi
D .
 y = x
x  y .
, 
Inelul (X/H, ⊕  ) se numeşte inelul cât generat de idealul H.
O altă noţiune este următoarea. Se consideră în inelul unitar (X, /, ?),

mulţimea U(X)={x ∈X | x este inversibil faţă de operaţia de înmulţire ?}.
Evident 1∈U(X). Elementele din U(X) se numesc unităţi ale inelului (X, /,
? ). Remarcăm că U(X) este stabilă la ? şi (U(X), ?) este grup (numit
grupul lui X).
Exemple. 1°. Cu operaţiile de adunare + şi înmulţire · obişnuite, Z, Q, R sau C sunt
inele comutative cu unitate.
Singurele ideale în Z sunt cele de forma pZ ={pz | z∈Z} unde p este
natural.
În Q, R sau C idealele nenule coincid cu Q, R sau C.
Unităţile lui Z sunt 1 şi –1. În Q, R sau C unităţile sunt Q \ {0}, R \ {0}, C \ {0}.
2°. Acum, fie p ≥ 2 un număr natural. Pe baza celor de mai sus avem
D .
, 
inelul (Zp, ⊕  y = x
 ) unde operaţiile sunt date astfel: x ⊕ + y şi
D .
.
 y = xy
x 
În Zp unităţile sunt exact acele elemente x care au proprietatea (x, p)=1
(adică x şi p sunt numere întregi prime între ele). De exemplu, în Z8
unităţile (elementele inversabile) sunt 1 , 3 (cu inversul 3 ), 5 (cu inversul
5 ) şi 7 (cu inversul 7 ).
3°. Considerăm o mulţime nevidă T. Vom nota:
R(T)={f :T→R}, C(T)={f : T → C}.
Atunci (R(T),/, ?) (sau (C(T), /, ?)) este inel comutativ cu unitate.

Operaţiile sunt date astfel:
D
a) f / g = h, unde h ∈R (T) acţionează prin h(t)=f(t)+g(t);
D
b) f ? g = u, unde u∈R (T) acţionează prin u(t)=f(t)g(t).
Unităţile sunt acele funcţii f∈R (T) care au proprietatea că f(t)≠0 pentru
orice t∈T. Anume, elementul unitate este funcţia identic egală cu 1, iar
inversa lui f este funcţia care ia valoarea 1/f(t) în fiecare punct t∈T.
Un ideal în R (T) poate fi obţinut astfel: se consideră o parte nevidă A⊂T,

care generează idealul:
H={f:T→R | f(t)=0, pentru orice t∈A}.
19
Consideraţii similare pentru C (T).
În cazul particular, când T=I (unde I ⊂ R este interval nedegenerat) un

subinel al lui R (I) este (I)={f :I →R}, f este continuă} sau
(I)={f :I→R | f este derivabilă}.
4°. Din nou considerăm o mulţime nevidă T. Obţinem inelul comutativ cu
D D
unitate ((T),/,?) unde A / B = A Δ B=(A\B)∪ (B\A) şi A ? B = A ∩ B.
Elementul unitate este T, elementul neutru la adunare este ∅ . Inversul
(faţă de /) al lui A este tot A. Singura unitate este T.
Acum admitem că T este infinită. Un subinel al lui ((T),/,?) este

((T),/,? ) unde {(T) = {A⊂T | A este finită}. Acest inel nu are
unitate.
5° . Notăm K=R sau C şi considerăm n natural, n ≥ 2. Obţinem inelul
necomutativ cu unitate ((n(K), /, ?). Aici / este adunarea obişnuită de
D
matrice (dacă A = (aij) şi B = (bij) atunci A / B = C=(cij) unde cij= aij+ bij) şi ?
D
este înmulţirea obişnuită de matrice (pentru A, B ca mai sus, A ? B =
D n
= D=(dij) unde dij=  aip bpj . Elementul unitate este En, unităţile sunt
p =1
matricele A cu det(A)≠0. Elementul 0 este matricea A cu toate elementele

0 etc.
În continuare, câteva elemente cu privire la morfismele de inel.
Considerăm două inele (X, / , ?) şi (Y,Φ, Ε). O aplicaţie f : X → Y se
numeşte morfism de inele dacă are proprietăţile următoare:
(i) f(a / b)=f(a) Φ f(b), pentru orice a şi b în X.
(ii) f(a ? b)=f(a) Ε f(b), pentru orice a şi b în X.
De multe ori, pentru a desemna un morfism de inele, vom scrie:
f : (X, /, ?)→ (Y, Φ, Ε).
Un morfism de inele care este bijectiv se numeşte izomorfism de inele.
Se constată că inversul unui izomorfism de inele este tot izomorfism de
inele (izomorfismul invers).
Considerăm un morfism de inele f : X → Y . Nucleul lui f este mulţimea
ker(f)={x ∈X | f(x)=0∈Y} care este ideal bilateral în Y. Rezultă că f este
injecţie dacă şi numai dacă ker(f) ={0} (aici 0∈X). Rezultă, de asemenea,
că f(X) este subinel al lui Y (notăm f(X)=Im(f)= imaginea lui f).
Dacă (X, /, ?) este inel cu unitate 1 şi (Y, Φ, Ε) este inel cu unitate 1',
spunem că un morfism de inele f :X → Y se numeşte morfism de inele cu
unitate dacă f(1)=1' (în general nu rezultă că f(1)=1' pentru orice morfism
de inele).
20
În cazul în care pentru inelele (X, /, ?) şi (Y, Φ, Ε) există un izomorfism

f : X → Y , spunem că inelele X şi Y sunt izomorfe. În cazul când inelele X
şi Y sunt izomorfe şi în plus au şi elemente unitate, rezultă că orice
izomorfism f : X → Y este izomorfism de inele cu unitate (adică este şi
morfism de inele cu unitate).
21
Fie (X,+,· ) un inel comutativ cu unitate.
Pentru orice a∈X definim aplicaţia Ta:X→X dată prin Ta(x )=ax .
1. Există elemente a∈X cu proprietatea că Ta este morfism de inele
(endomorfism)?
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul
liber din
chenar, în
continuarea 2. Să se determine toate elementele a∈X pentru care Ta este
enunţurilor. morfism de inele.

învăţare.
22
Considerând un inel (X,/ ,?) şi un ideal bilateral H⊂X, putem defini şi aici
surjecţia canonică PH : X → X / H care este morfism de inele, anume PH :
, 
(X,/ ,?) → (X/H, ⊕  ).
Avem ker (pH)=H.
Exemple. 1°. Surjecţia canonică în cazul inelului Zp se prezintă după cum urmează.
Inelul (X,/ , ?) este (Z,+,· ) deci Z cu operaţiile obişnuite. Idealul H ⊂ Z este
dat de un număr natural p ≥ 2, anume H=pZ. Atunci pH : Z → Z p este exact
pH(x )= x .
Faptul că PH este morfism de inele revine la definirea operaţiilor în Zp:
.
 pH (y)= x
pH (x +y)= pH (x ) ⊕ +y
.
 pH (y)= xy
pH (x y)= pH (x)  .
2°. Vom prezenta şi rezolvarea unui sistem de două ecuaţii cu două

necunoscute în Z12.
Vom rezolva sistemul:
3   4 
 x⊕  y = 7

 9 ⊕
 x⊕
9   y = 9
pe care îl vom scrie, pentru simplitate:

3 x + 4y = 7 (α)

9 x + 9y = 9 (β)
având grijă să reţinem semnificaţia reală a operaţiilor.
Să admitem că (x ,y)∈Z 12 × Z 12 este o soluţie, deci verifică sistemul format
cu egalităţile (α) şi (β).
Ecuaţia (β) se mai scrie:
9(x +y)=9.
În Z 12, ecuaţia 9u=9 are soluţiile u=1, u=5, u=9.
-- Dacă x+y=1, sistemul devine:
3 x + 4y = 7 3( x + y ) + y = 7
  
x + y = 1 x + y = 1
y = 7 − 3 = 4 în Z 12
3 + y = 7 
   x = 1 − y = 1 − 4 = −3 = 9.
x + y = 1
Obţinem soluţia (x1,y1)=(9,4) care verifică (α) şi (β).
-- Dacă x+y=5, sistemul devine:
23
3 x + 4y = 7 3( x + y ) + y = 7
  
x + y = 5 x + y = 5
y = 4
3 + y = 7 
   x = 5 − y = 1.
x + y = 4
Obţinem soluţia (x2, y2)=(1,4) care verifică (α) şi (β).
-- Dacă x +y=9, sistemul devine:
y = 4
3 x + 4y = 7 3( x + y ) + y = 7 3 + y = 7 
    x = 5 .
x + y = 9 x + y = 9 x + y = 9
Obţinem soluţia (x3,y3) = (5, 4) care verifică (α) şi (β).
Sistemul nostru are deci 3 soluţii, adică mulţimea soluţiilor este:
S={(1,4), (5,4), (9,4)}.
3°. Reluăm inelul R(T) (sau C(T)) construit la exemplul 3°. anterior.
Fixăm un element t0∈T. Atunci aplicaţia E t :(R(T),/,?)→(R,+,·) dată prin

0
E t (f)=f(t0) este morfism de inele (numit morfismul de evaluare în t0}).

0
4°. Fie n ≥ 2 natural. Pentru orice a∈C definim matricea E(n, a) care are a
pe diagonală şi 0 în rest:
a 0  0
 
 0 a  0
E ( n, a ) =
    
 0 0  a 
 
Aplicaţia h: C →n(C) dată prin h(a)=E(n, a) este un morfism injectiv de

inele h(C,+,· )→ (n(C), /, ? ).
5°. Notăm Z[i] = {a+ i b | a, b ∈ Z}. Deoarece Z[i] este stabilă la adunarea
şi înmulţirea obişnuită de numere complexe, rezultă că (Z [i],+,· ) este inel
comutativ cu unitate (egală cu 1∈Z) numit inelul întregilor lui Gauss}. În
acest inel unităţile sunt 1, –1, i, – i.
Aplicaţia de conjugare T:Z[i]→ Z [i] dată prin T(a+ ib) = a – ib este
izomorfism de inele (automorfism al lui Z [i]).
6°. Dacă (X,/, ? ) şi (Y, Φ, Ε) sunt inele, putem construi inelul produs (X ×
Y, ∗ ,· ) unde operaţiile sunt date pe componente:
D
(x, y) ∗ (x ', y') = (x / x ', y Φ y')
D
(x ,y) · (x ,y') = (x ? x ', y Ε y').
Aplicaţiile de proiecţie. p1:(X × Y,*,· )→ (X, /, ?), p1(x ,y)=x
(respectiv p2:(X × Y, ∗ ,·)→(Y, Φ, Ε ), p2(x ,y)=y) sunt morfisme de inel.
24
Observaţie. În mod asemănător se pot construi şi grupurile produs şi din

nou proiecţiile sunt morfisme.
1.3.2. Corp.
Se numeşte corp un inel unitar (X, /, ?) cu următoarele două proprietăţi
suplimentare:
(i) 1 ≠ 0 (aici 1 este elementul neutru pentru ? şi 0 este elementul neutru
pentru /).
(ii) Orice element x ∈X \ {0} este simetrizabil faţă de ? (vom nota prin
−1
x simetricul lui x faţă de înmulţirea ?).
Aşadar, într-un corp, grupul unităţilor (X \ {0},?) este foarte bogat. Numim
uneori acest grup grupul multiplicativ al corpului.
Un corp comutativ (adică ? este comutativă) se mai numeşte şi câmp.
Avem următoarea teoremă celebră:
Teorema lui Wedderburn. Orice corp finit este comutativ.
Fie (X, /, ?) şi (Y, Φ, Ε) două corpuri. Se numeşte morfism de corpuri
orice morfism de inele cu unitate f : (X, /, ?) → (Y, Φ, Ε).
Dacă f este şi bijecţie, el se numeşte izomorfism de corpuri (rezultă că şi
f – 1 este izomorfism de corpuri).
Orice morfism de corpuri este injectiv.
Exemple. 1°. Q, R, C cu operaţiile obişnuite de adunare şi înmulţire sunt corpuri
comutative.
Aplicaţiile de incluziune canonică:
IR, Q : Q→ R, iR, Q (x )=x ,
i C R : R→ C , i C R (x )=x ,
iC, Q : Q→ C, iC, Q (x )=x ,
sunt morfisme de corpuri.
Aplicaţia de conjugare T:C→ C, T(z)= z este automorfism de corpuri.
2°. Dacă d∈Z este un întreg liber de pătrate, Q  d  este corp comutativ
 
cu operaţiile obişnuite de adunare şi înmulţire.
Reamintim că Q  d  = {a + b d | a, b ∈ Q } . În ( Q  d  ,+,·) inversul unui
   
a b
element nenul x = a + b d este: x −1 = 2 − d
a − db 2 a 2 − db 2
Aplicaţia de „conjugare”:
    (
h: Q d  → Q d , h a +b d = a −b d )
este automorfism de corpuri.
3°. (Zp, /, ?) este corp dacă şi numai dacă p este număr prim.
25
3x +5y=1
De exemplu, să rezolvăm în corpul Z7 sistemul  (cu notaţii
 2x +2y=4
similare celor folosite anterior în cadrul unui exemplu asemănător).
Admitem că (x ,y)∈Z7 × Z7 este o soluţie.
Deoarece 2 ≠ 0 , a doua ecuaţie este echivalentă cu ecuaţia simplificată
x + y = 2 (înmulţim cu 2–1 în ambii membri şi folosim echivalenţa 2a =2b
⇔ a=b).
3 x + 5 y = 1 3( x + y ) + 2 y = 1
Sistemul devine:  ⇔ ⇔
2 x + 2 y = 4 x + y = 2
2 y = 2 y = 1 y = 1
 ⇔  ⇔  .
x + y = 2 x + y = 2 x = 1
Avem soluţia unică (x ,y)=(1,1).
4°. Acum vom prezenta un exemplu de corp necomutativ. De remarcat că
un astfel de exemplu este dificil de dat, mai ales în perspectiva teoremei
lui Wedderburn.
Exemplul acesta este datorat lui Hamilton.
Notăm prin H mulţimea H ⊂2(C) dată prin:
 z w 
H =   z, w ∈ C  .
 −w z 
Vom verifica faptul că H este stabilă la adunarea + şi înmulţirea · de
matrice:
 z w  a b  z +a w +b 
Adunarea:  + = .
 −w z   −b a   −(w + b ) (z + a) 
 z w  a b   za − wb zb + wa 
Înmulţirea:  + = .
 −w z   −b a   −( zb + wa ) z a − wb 
1 0
Rezultă imediat că H,+,· ) este inel comutativ, deoarece  ∈H .
 0 1
 z w
Fie acum: A =  ≠0
 −w z 
D
(deci z≠ 0 sau w ≠ 0). Atunci: det( A) = Δ =| z |2 + | w |2 > 0 , deci A este
inversabilă (în 2(C)).
Avem, calculând în 2(C):
z w
 −
A −1 =Δ Δ ∈H ;

w z 
 
Δ Δ 
26
deci putem calcula acest invers chiar în H.

Aşadar (H,+,· ) este corp.
Acest corp nu este comutativ. Într-adevăr, să luăm elementele speciale A,
B, C∈H:
i 0  0 1 0 i 
A= ; B =  ; C = .
0 −i   −1 0   i 0
Să observăm că:
BC = – CB=A; CA= – AC =B; AB= –BA=C
ceea ce probează că H este corp necomutativ.
5°. Un exemplu similar cu precedentul este dat de corpul (U,+,·), unde
U⊂2(R) este dat de
 a b 
U =   a, b ∈ R 
 − b a 
(aici +,· sunt adunarea şi înmulţirea obişnuită de matrice). Inversul
 a b 
 a b  2
a +b 2
a + b2  .
2
elementului nenul   este  
 −b a   b a 
 2 
 a + b2 a2 + b2 
 a b
Aplicaţia T: C→ U, dată prin T(z= a+ ib)=   este izomorfism de
 −b a 
corpuri, deci U este izomorf cu C.
6°. Corpuri finite
Considerăm un corp (X, /, ?) care este finit (adică X este o mulţime finită).
Avem următoarele rezultate esenţiale:
1°) (X, /, ?) este comutativ (am mai expus acest rezultat).
2°) Numărul elementelor lui X trebuie să fie de forma pn, unde p este
număr prim şi n este număr natural nenul.
3°) Considerând două corpuri (X,/, ?) şi (Y, Φ, Ε) cu acelaşi număr
de elemente, ele sunt izomorfe.
Având în vedere rezultatele de mai sus, se justifică faptul că pentru orice
număr prim p şi orice număr natural n≥1 se notează prin GF(pn) un corp cu
pn elemente (toate GF(pn) sunt izomorfe).
Un astfel de GF(pn) există în mod sigur.
Corpurile finite se mai numesc şi câmpuri Galois.
Menţionăm că teoria câmpurilor Galois este folosită în teoria codurilor.
27
1. Există corpuri cu 6 elemente?
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul 2. Fie (X,+,· ) un corp şi x , y, z elemente în X.
liber din
chenar, în În ce condiţii putem avea relaţia:
continuarea
x y=x z ?
enunţurilor.
Răspunsurile la acest test se găsesc la pagina 30 a acestei unităţi

de învăţare.
28
1.4. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare

Test 1
1
1. a) Nu putem scrie dacă x = 0 sau y=0, deci „operaţia” nu este
xy
definită pentru toate perechile (x ,y)∈ R ×R.
b) Dacă x , y sunt în N şi x <y rezultă că x –y<0, deci x -y∉N (N nu este
stabilă faţă de „operaţie``).
2 a) Da.
b) Nu. De exemplu:
(1 ∗ 2) ∗ 3=3 ∗ 3=3
1 ∗ (2 ∗ 3)=1 ∗ 1=1.
c) Nu. Dacă ar exista un element neutru pentru e, am avea pentru a ≠ e:
a ∗ e = a şi a ∗ e = b,
unde b ≠ a, b ≠ e, contradicţie.
Test 2
1. Dacă ar exista fa−1 , am avea fa  fa−1 =1T unde
1T (t)=t pentru orice t∈T.

Luăm x ≠ y în T şi atunci ( fa  fa−1 )(x )=1T(x )=1
şi ( fa  fa−1 ) (y)=1T(y)=y.
Dar ( fa  fa−1 )(x )=fa( fa−1 (x ))=a=( fa  fa−1 )(y) etc.
2. Dacă T are un singur element, rezultă că (T)={1T} şi este banal că (

(T), ◦ ) este grup în acest caz.
Invers, dacă T are cel puţin 2 elemente, am văzut că există în ((T), ◦)

elemente neinversabile, deci ((T), ◦) nu este grup.
Test 3
1. Da. Putem lua a=1 (unitatea ∗ a lui X). Atunci T1(x )=x etc.
2. Un astfel de a trebuie să aibă proprietatea că pentru x , y din X este
valabilă egalitatea: Ta ( xy ) = Ta ( x )Ta ( y ) , adică
axy = (ax )(ay ) = a 2 xy

Luând x =y=1, trebuie să avem: a=a2.
Cititorul este invitat să verifice că mulţimea elementelor căutate este
A={a∈X | a2=a}
29
Test 4
1. Nu. Un corp finit are un număr de elemente de forma pn, cu p prim şi n
natural, n ≥1. Numărul 6=2· 3 nu are această formă.
2. Evident, dacă x =0, avem x y=x z=0 pentru orice y, z din X.
Dacă x ≠0, avem:
x y=x z x y-x z=0 x (y-z)=0 x–1(x (y–z))=0 (x–1·x)(y-z)=0
 y–z=0 y=z
Aşadar: x y=x z ⇔ x =0 sau y=z.
1.5. Lucrare de verificare pentru studenţi

Indicaţii de redactare. Problemele se vor rezolva în ordinea din textul enunţului.
Rezolvările se vor expedia pe adresa tutorelui.
1 punct din oficiu
1,5 p 1. Fie X o mulţime cu cel puţin două elemente. Definim pe X operaţia
internă:
a ∗ b=a.
Să se arate că:
a) Operaţia ∗ este asociativă
b) Operaţia ∗ nu este comutativă.
c) Operaţia ∗ nu are element neutru.
1,5 p 2. Fie (X,· ) un grup comutativ. Să se arate că funcţia f:X→ X, definită prin
f(x )=x–1 este morfism de grupuri.
Unde a intervenit ipoteza de comutativitate?
1,5 p 3. Se consideră mulţimea F a tuturor funcţiilor f: R →R care au următoarea
formă: există 0≠a ∈ R , b ∈ R cu proprietatea că f(x ) = ax +b pentru orice x
∈R.
Arătaţi că (F, ◦) (adică F cu operaţia de compunere) este grup
necomutativ.
1,5 p 4. Să se determine elementele inversabile în inelul Z4 şi inversele lor.
1,5 p 5. Să se arate că inelul M2(R) al matricelor pătrate de ordin 2 cu elemente
din R este necomutativ.
1,5 p 6. a) Să se arate că există corpuri (X,+,· ) cu proprietatea că x +x =0
pentru orice x ∈X.
b) Să se arate că, dacă într-un corp (X,+,· ) există un element a≠0 cu
proprietatea că a+a=0, rezultă că x +x =0 pentru orice x ∈X.
30
1.6. Bibliografie
1. I. D. Ion, N. Radu: Algebră, ed. III, Ed. Did. Ped. Bucureşti, 1981.
2. I. D. Ion, C. Niţă, D. Popescu, N. Radu: Probleme de algebră. Ed. Did.
Ped. Bucureşti, 1981.
3. C. Năstăsescu, C. Niţă, C. Vraciu: Bazele algebrei, vol. I Ed. Acad.
R.S.R. Bucureşti, 1986.
4. C. Năstăsescu, C. Niţă, M. Brandiburu, D. Joiţa: Culegere de probleme
pentru liceu. Algebra, clasele IX-XII. Ed. Rotech Pro. Bucureşti, 2004.
5. C. Năstăsescu, M. Ţena, G. Andrei, I. Otărăşanu: Probleme de structuri
algebrice. Ed. Acad. R.S.R. Bucureşti, 1988.
6. C. Năstăsescu, M. Ţena, I. Otărăşanu, G. Andrei: Probleme de algebră
pentru clasa a XII-a. Ed. Rotech Pro. Bucureşti, 1997.
7. C. Niţă, T. Spircu: Probleme de structuri algebrice. Ed. Tehnică.
Bucureşti, 1974.
8. B. L. Van der Waerden: Algebra, achte Auflage. Springer Verlag. Berlin,
Heidelberg, New Yok, 1971.
31
Elemente de algebră liniară şi teoria polinoamelor
ELEMENTE DE ALGEBRĂ LINIARĂ ŞI TEORIA POLINOAMELOR
Cuprins
Obiectivele Unităţii de învăţare 2 ................................................................................. 32
2.1. Spaţii vectoriale. Operaţii liniare ............................................................................. 33
2.2. Aplicaţii liniare ........................................................................................................ 47
2.3. Sisteme liniare. ...................................................................................................... 58
2.4. Algebre. Polinoame ................................................................................................ 65
2.5. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare .............................................. 70
2.6. Lucrare de verificare pentru studenţi ..................................................................... 75
2.7. Bibliografie ............................................................................................................. 76
După ce veţi parcurge această unitate de învăţare, veţi avea cunoştinţe

suficiente pentru a fi capabili să faceţi următoarele operaţii matematice:
 Identificarea liniarităţii obiectelor sau aplicaţiilor care intervin în
problemă.
 Găsirea elementelor care caracterizează liniaritatea problemei.
 Aplicarea formulelor de calcul aferente structurii liniare sau
aplicaţiei liniare studiate.
 Exprimarea în termenii teoriei spaţiilor vectoriale sau / şi în
termenii teoriei aplicaţiilor liniare a caracteristicilor matematice ale
obiectelor în studiu.
 Analogia cu alte obiecte şi studierea lor în cadrul teoriei algebrei
liniare cu aceleaşi metode ca la studiul obiectului întâlnit în
problemă.
 Considerarea unor obiecte sau situaţii din cotidian, care au
structură liniară (identificarea acestei structuri la obiecte concrete).
 Folosirea teoriei polinoamelor şi a ecuaţiilor algebrice pentru
rezolvarea unor probleme apărute în cotidian sau în domenii
aparţinând altei specialităţi decât matematica.
32
2.1. Spaţii vectoriale. Operaţii lineare.
Vom introduce şi noţiunea de operaţie externă. Să considerăm o mulţime
nevidă X şi o altă mulţime nevidă A (numită mulţime de operatori peste
X). Numim operaţie externă pe X (cu operatori din A) orice funcţie ϕ: A
D
× X → X. De obicei, dacă a ∈ A şi x ∈ X, vom scrie ϕ (a, x) = ax.
Incidental, vom folosi şi alte notaţii.
1. Să considerăm un grup abelian (X, /) (elementul neutru este 0X şi
inversul unui element x ∈ X se notează –x). Fie şi (A, Φ, Ε) un inel
comutativ. Vom admite că avem şi o operaţie externă pe X cu operatori
din A, notată ca mai sus, care are următoarele proprietăţi:
( α Φ β )x= (α x) / (β x)
α (x / y) = (α x) / (α y)
(α Ε β )x = α (β x)
pentru orice x, y ∈ X şi orice α , β ∈ A.
În aceste condiţii spunem că X este modul peste A (sau A-modul).
În aceleaşi condiţii, dacă A este chiar corp şi avem, în plus, pentru orice
x∈ X
1x=x,
spunem că X este un spaţiu vectorial peste A (sau A-spaţiu vectorial).
Alte denumiri: spaţiu liniar peste A (sau A-spaţiu liniar).
Noi ne vom ocupa mai mult de spaţii vectoriale.
Exemple de module
1°. Orice grup abelian devine automat Z-modul. Mai precis: fie (X, /) un
grup abelian. Atunci putem gândi pe Z ca mulţime de operatori peste X,
operaţia externă fiind definită astfel:
D
0x = 0X pentru orice x ∈ X
(aici 0 ∈ Z este notat obişnuit):
D
nx = x / x / x/ ... / x
(n termeni în sumă) dacă n ∈ N, n ≥ 1 şi x ∈ X:
D
mx = – (|m|x) dacă x ∈ X şi m ∈ Z , m<0.
Se verifică imediat că X este Z-modul pentru operaţia externă definită mai
sus.
2°. Orice inel comutativ (A, /, ?) devine A-modul, operaţia externă fiind
D
definită prin ax = a ? x pentru orice a∈ A şi x∈ A.
Similar, dacă (A, /, ?) este corp comutativ, el devine K- spaţiu vectorial.
3°. Reluăm din alt punct de vedere un exemplu anterior.
33
Să notăm prin K pe R sau C . Fie şi T o mulţime nevidă, precum şi un K-
spaţiu vectorial X. Vom nota:
X (T)={f : T→ X }.
Atunci, dacă notăm ca de obicei:
K (T) = { f : T→ K },
vom observa că:
a) K (T) este inel comutativ cu unitate pentru operaţiile obişnuite de

adunare şi înmulţire a funcţiilor. Avem deci inelul ( K(T), /, ?).
b) X (T) devine K (T )-modul. Operaţiile se definesc astfel:

D
(X (T), Φ) este grup abelian faţă de adunarea funcţiilor f Φ g =
h, unde h : T→ X, h(t) = f (t) ⊥ g(t) (am notat „adunarea” din X prin ⊥).
Dacă u ∈K (T ), atunci operaţia externă cu operatori din K (T ) (aici

D
operatorul este u) se defineşte pentru orice f ∈ X (T) prin uf = g unde g(t)
D
= u(t) f(t) pentru orice t ∈ T.
c) X (T ) devine K-spaţiu vectorial. Anume, operaţia externă se
D
defineşte acum pentru orice α ∈ K şi orice f ∈ X (T) prin α f = h, unde:
h:T→ X, h (t) = α f(t).

2. Vom considera un spaţiu vectorial X peste corpul K (operaţiile în K se
notează normal: (K,+, ·)). În X adunarea (care dă structura de grup
abelian) se notează cu /, iar elementul neutru este 0X ∈ X. În K elementul
neutru la adunarea + este 0, iar elementul neutru la înmulţirea · este 1.
Avem nişte reguli de calcul:
(i) Pentru orice α ∈ K, x ∈ X: (α x=0X) ⇔ (α =0 sau x=0X);
D D
(ii) Pentru orice α ∈ K, x ∈ X: (-α )x= α (– x) = – (α x) = –α x.
În expresia (– α ) x minusul este în K, în expresia α (– x) minusul este în
X, iar în expresia – (α x) minusul este în X. Valoarea comună se
desemnează deci prin – α x.
(iii) În consecinţă, pentru orice α,β ∈ K şi x, y ∈ X avem:
(α –β ) x = α x – β x
(de fapt avem egalitatea (α +( – β )) x = (α x) / (– β x))
α (x – y) = α x – α y
(de fapt avem egalitatea α (x / (–y)) = (α x) / (– α y)).
Elementele din X se numesc vectori, elementele din K se numesc
scalari, operaţia / se numeşte adunare, iar ϕ înmulţire cu scalari.
34
Să considerăm în continuare un număr finit de vectori x1,x2,..., xn ∈ X. Un
element x ∈ X se numeşte combinaţie liniară de x1,x2,... ,xn dacă există
α 1, α2,... ,α n ∈ K astfel încât x=α 1x1/ α2x2/ ... / α nxn.
Vom scrie de obicei aceasta sub forma:
n
x =  α i ⋅ xi .
i =1
Sistemul de vectori (x1,x2,... ,xn) se numeşte liniar independent dacă are

următoarea proprietate:
 n 
∀ α 1α 2... α n ∈ K,   α i ⋅ xi = 0 X  ⇔ (α 1=α 2= ... = α n = 0).
 i =1 
Se mai spune şi că vectorii x1,x2,... ,xn sunt liniari independenţi. În caz
contrar, spunem că sistemul (x1,x2,... ,xn) este liniar dependent. Aceasta
revine la faptul că există i ∈ {1,2,... ,n} astfel încât:
n
x i =  α u ⋅ xu
u =1
(unul din vectori poate fi exprimat ca o combinaţie liniară formată cu ceilalţi

vectori). Se mai spune şi că vectorii x1,x2,... ,xn sunt liniari dependenţi.
Observaţie. În definiţia de mai sus nu am impus faptul că x1,x2,... ,xn sunt elemente
distincte. Se poate constata că, dacă există i ≠ j aşa ca xi=xj, atunci
n
automat sistemul (x1,x2,... ,xn) este liniar dependent: xi =  αu ⋅ xu , unde
u =1
u ≠i
αu=1 dacă u=j şi αu =0 dacă u≠ j şi u≠ i.

Din acest motiv, de acum înainte, când ne vom referi la independenţa sau
dependenţa liniară a unui sistem (x1,x2,... ,xn), vom subînţelege că x1,x2,...
,xn sunt vectori distincţi.
În acest sens, dacă B ⊂ X este o mulţime nevidă, vom spune că B este

liberă sau liniar independentă dacă pentru orice parte finită nevidă a sa
F ⊂ B avem că F privită ca sistemul (x1,x2,... ,xn) format cu elementele lui F
este sistem liniar independent (atenţie, avem F={ x1, x2, ... , xn }, deci i≠ j
 xi≠ xj).
Observaţii. 1°. Dacă 0X ∈ B rezultă automat că mulţimea B nu este liniar
independentă.
2°. Dacă B este liberă şi ∅ ≠ G ⊂ B atunci G este liberă.
Similar, dacă x1,x2,... ,xn sunt în X (iarăşi, presupuse distincte) vom spune
că (x1, x2, ..., xn) este un sistem de generatori pentru X dacă orice
element x ∈ X poate fi exprimat ca o combinaţie liniară de x1, x2, ..., xn
(adică pentru orice x ∈ X există α1,α 2,..., α n ∈ K aşa ca
n
x =  α i ⋅ xi ). Cu alte cuvinte, X coincide cu mulţimea tuturor combinaţiilor
i =1
lineare de (x1, x2, ... , xn).
35
Dacă G ⊂ X este o mulţime nevidă, vom spune că G este o mulţime de
generatori pentru X dacă pentru orice x ∈ X există x1,x2,...,xn ∈ G astfel
încât x este combinaţie liniară de x1,x2,... ,xn.
Aşadar, dacă G = {x1,x2,... ,xn}, a spune că G este mulţime de generatori
pentru X revine la a spune că (x1,x2,... ,xn) este sistem de generatori
pentru X.
Observaţie. Dacă G este mulţime de generatori şi H ⊃ G, atunci H este mulţime de
generatori.
Putem interpreta definiţia mulţimii de generatori şi în alt mod.
Vom spune că o submulţime nevidă Y ⊂ X este subspaţiu vectorial al lui
X dacă are următoarele proprietăţi:
(i) Y este subgrup al lui (X, /);
(ii) Pentru orice α ∈ K şi y ∈ Y avem α y ∈ Y.
Rezultă atunci că Y devine, de asemenea, spaţiu vectorial peste K
(operaţia internă pe Y fiind operaţia indusă de / pe Y şi operaţia externă
fiind dată de θ :K×Y→ Y, θ (α, y)=α y).
Evident, cel mai mic subspaţiu vectorial al lui X este subspaţiul nul Y={0},
cel mai mare subspaţiu vectorial este subspaţiul total Y=X. Un subspaţiu
vectorial Y al lui X pentru care Y≠{0X } şi Y≠ X se numeşte subspaţiu
propriu.
Intersecţia unei familii oarecare de subspaţii vectoriale ale lui X este, de
asemenea, subspaţiu vectorial al lui X.
Fie acum o mulţime nevidă A ⊂ X. Există cel puţin un subspaţiu vectorial
al lui X care include pe A, anume Y=X. Atunci, putem considera intersecţia
tuturor subspaţiilor vectoriale Y ale lui X care au proprietatea că Y ⊃ A. Se
obţine un subspaţiu vectorial care include de asemenea pe A. Vom nota
acest subspaţiu prin Sp(A).
Aşadar, Sp(A) este cel mai mic (în raport cu relaţia de incluziune)
subspaţiu vectorial Y al lui X pentru care Y ⊃ A.
Din punct de vedere efectiv se constată că Sp(A)= mulţimea tuturor
combinaţiilor lineare cu elemente din A. Cu alte cuvinte:
x ∈ Sp(A)⇔ ⏐ x1,x2, ... , xn ∈ A şi ⏐ α 1,α 2,... ,αn ∈ K
n
astfel încât x =  α i ⋅ xi (bineînţeles, n se schimbă odată cu x etc.).
i =1
Cele de mai sus arată că avem următoarea echivalenţă pentru o mulţime

nevidă G ⊂ X:
G este mulţime de generatori pentru X⇔ Sp(G)=X.
Se numeşte bază a spaţiului vectorial X o submulţime nevidă B ⊂ X care
are următoarele proprietăţi:
(i) B este liniar independentă;
(ii) B este mulţime de generatori pentru X.
O caracterizare alternativă a noţiunii de bază este dată de următoarea
36
Teoremă. Fie B ⊂ X o mulţime nevidă. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) B este bază;
2) Pentru orice x∈ X există o familie unică (x1,x2,... ,xn) de elemente xi ∈ B
n
şi o familie unică (α 1, α2,... ,α n ) de elemente α i ∈ K aşa ca x =  α i ⋅ xi
i =1
Cu alte cuvinte, orice element x din X se scrie în mod unic ca o combinaţie

liniară de elementele bazei.
Existenţa şi „unicitatea” unei baze într-un spaţiu vectorial sunt date de
următoarea teoremă fundamentală:
Teorema bazei. Fie X un spaţiu vectorial nenul peste un corp comutativ K. Atunci:
I. Există cel puţin o bază B ⊂ X a lui X.

II. Orice două baze sunt cardinal echivalente (i.e. dacă B1 şi B2 sunt
baze ale lui X atunci există o funcţie bijectivă h : B1→ B2).
Vedem deci că două baze trebuie să aibă acelaşi „număr de elemente”.
Un spaţiu vectorial X se numeşte finit dimensional dacă are o bază finită.
Atunci, rezultă din teorema bazei că orice altă bază este tot finită şi are
acelaşi număr de elemente. Acest număr comun de elemente dintr-o bază
se numeşte dimensiunea spaţiului şi se notează prin dimK (X ). Prin
convenţie dimK ({0X })=0.
Un spaţiu care nu este finit dimensional se numeşte infinit dimensional.
Teorema de completare a bazei. Fie X un spaţiu vectorial.
1. Dacă A ⊂ X este o mulţime liberă, atunci există o bază B a lui X aşa ca
B ⊃ A.
2. Dacă Y⊂X este un subspaţiu vectorial al lui X având o bază A, există o
bază B a lui X aşa că B ⊃ A.
În virtutea acestei teoreme rezultă următoarele:
1°. Dacă Y⊂ X este un subspaţiu finit dimensional şi Z⊂Y este un
subspaţiu al lui X, rezultă că şi Z este finit dimensional şi avem:
dimK(Z)≤ dimK (Y).
2°. Dacă Y⊂ X este un subspaţiu vectorial infinit dimensional şi Z ⊃Y
este un subspaţiu al lui X, rezultă că şi Z este infinit dimensional.
În mod dual avem următoarea:
Teoremă. Dacă X este un spaţiu vectorial şi G ⊂ X este o mulţime de generatori,
rezultă că există o bază B a spaţiului X aşa ca B ⊂ G.
Să considerăm un spaţiu vectorial finit dimensional X cu dimK(X) =n şi fie
B = {e1, e2, ... , en} o bază a spaţiului X.
n
După cum ştim, orice element x ∈ X se scrie unic sub forma x =  α i ⋅ xi .
i =1
D
Elementul K ∋ α i =πi ( x ) determinat de x se numeşte coordonata de
ordin i a lui x în baza B={e1,e2,... ,en}.
37
Trecerea de la baza B la o altă bază se poate face în câte un pas,
înlocuind câte un element din baza B cu alt element, după regula dată de:
Lema substituţiei. Fie X un spaţiu vectorial finit dimensional peste corpul comutativ K şi
B={e1,e2,... ,en} o bază a lui X.
n
Fie α1,α2,... ,αn ∈ K, x =  α p ep şi i ∈ {1,2, ... ,n} .
p =1
Notăm B*={e1,e2,...,ei-1, x, ei+1,... ,en} = (B \ {ei}) ∪ {x}.

I. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) B* este şi ea bază pentru X.
2) αi ! 0
II. Admiţând că B* de mai sus este bază pentru spaţiul X, să considerăm
un vector oarecare v ∈ X. El se scrie în mod unic în cele două baze B şi B*
după cum urmează:
n
v =  λ p ep (în B)
p =1
n
v =  λ *p ep* (în B*).
p =1
În mod precis, am notat B*={e1*,e2*,... ,en*}, unde ek*=ek dacă k≠ i şi ei*=x

de mai sus. Atunci avem relaţiile:
λi λ
λ *i = , λ *j = λ j − α j i , dacă j ≠ i
αi αi
D
λi
(am scris
αi
=λα i
−1
i ).
Tot în acelaşi cadru finit dimensional (adică X= spaţiu vectorial peste K cu

baza B={ e1,e2,... ,en }), vom considera un sistem finit de vectori (nu
neapărat distincţi), anume V=(v1,v2,... ,vp) cu vi ∈ X.
Fiecare vi se scrie în mod unic în funcţie de elementele bazei B după cum
urmează:
n
v 1 =  α1i ei ;
i =1
n
v 2 =  α i2ei ;
i =1
.............
n
v p =  α ip ei .
i =1
Putem forma matricea M(V)=M(v ,v ,... ,vp) dată astfel:

1 2
38
α 1
1 α 2
1  α  p
1
 1 2 p 
α 2 α 2  α  2
M(v ,v ,... ,v )=  
1 2 p
   
 1 
 αn α 2n  α np 
v1 v 2  vp
Este o matrice cu n linii şi p coloane, având pe coloana j coordonatele lui
v j în baza B, fapt marcat jos prin v j .
Teorema de recunoaştere.
I. Sistemul V=( v1,v2,... ,vp) este liniar independent dacă şi numai dacă
rang (M(V))=p (deci p ≤ n).
II. Sistemul V=( v1,v2,... ,vp) este sistem de generatori dacă şi numai dacă
rang (M(V)) = n (deci p ≥ n).
III. Sistemul V=(v1,v2,... ,vp) este bază dacă şi numai dacă p=n şi rang
(M(V))=n (adică det (M(V)) ≠ 0).
Observaţii. 1°. Rangul unei matrice oarecare şi determinantul unei matrice pătrate
(notate ca aici cu rang (M(V)) şi det (M(V)) se definesc ca la matricele cu
elemente numerice.
2°. În condiţiile de mai sus, avem, de fapt, egalitatea rang (M(V))=dimK
(Sp({v1,v2,... ,vp })).
39
1. a) Sunt linear independenţi vectorii (1,3) şi (3,2) în spaţiul R2?
b) Pentru ce valori ale lui a ∈ R sunt vectorii (1,3) şi (3,a) liniar
dependenţi?
2. a) Să se arate că vectorii (1,3),(3,2) şi (1,0) sunt liniar dependenţi.

b) Încercaţi să generalizaţi rezultatul de mai sus (cât de „mulţi” vectori
liniar independenţi putem avea?)
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul
liber din
chenar, în
continuarea
enunţurilor.
3. a) Este {(1, 3), (3, 2)} mulţime de generatori pentru R2?

b) Pentru ce valori ale lui a ∈ R mulţimea {(1,3), (3,a)} nu este mulţime
de generatori?
c) Comparaţi rezultatele de la 1. b) şi 3. b). Puteţi trage o concluzie?

învăţare.
40
Exemple. 1°. Exemplul fundamental: Kn.

Considerăm un corp comutativ K şi un număr natural n ≥ 1. Ca de obicei,
notăm:
Kn={(α 1,α 2,... ,α n)  α1,α2,...,α n ∈ K}
(în cazul n=1, Kn=K).
Atunci Kn devine în mod canonic spaţiu vectorial peste K, după cum
urmează:
Structura de grup abelian. Avem operaţia internă / pe Kn dată astfel:
dacă x=( x1,x2,... ,xn) şi y=(y1,y2,...,yn) ∈ Kn, punem
x/ y =(x1+y1, x2+y2, ... , xn+yn).
Elementul neutru este 0Kn=(0,... ,0) şi inversul lui x=(x1,x2, ...,xn) este –
x=(–x1,–x2,... ,–xn).
Înmulţirea cu scalari. Dacă α ∈ K şi x=( x1,x2,... ,xn) ∈ Kn, avem αx=(α x1,
αx2, ... , α xn).
În spaţiul vectorial Kn avem baza canonică {e1,e2,... ,en} unde:
e1=(1,0,0,... ,0,0)
e2=(0,1,0,... ,0,0)
e3=(0,0,1,0,... ,0,0)
................
en=(0,0,0,... 0,1).\ea}
Aşadar Kn are dimensiunea n, adică dimK(K n )=n.
n
Dacă x=(x1, x2, ... , xn) ∈ Kn, avem x =  xi ei Deci coordonata de ordin i a
i =1
lui x în baza canonică este xi.
De fapt, orice spaţiu vectorial n-dimensional peste K este izomorf cu Kn.
2°. Vom lucra în C . Cum C este corp (cu operaţiile obişnuite) rezultă că C
este C-spaţiu vectorial în mod canonic (de dimensiune dimC (C)=1).
Pe de altă parte, C se identifică cu R2, prin identificarea :
C υ z =x + iy ≡ (x, y) ∈ R2.
Atunci C devine şi R-spaţiu vectorial de dimensiunea dimR(C )=2. În R-
spaţiul vectorial C , operaţia internă este adunarea obişnuită, iar înmulţirea
cu scalari din R este dată astfel: dacă α ∈ R şi z = x + i y,
α z=α x+i α y.
D D
3°. În spaţiul R3 vectorii (1, λ, 1) = x şi (λ, –1, λ) = y sunt liniar
independenţi, pentru orice număr λ ∈ R.
Într-adevăr, avem matricea:
1 λ 
 
M ( x, y ) =  λ −1 .
1 λ 
 
41
1 λ
Avem = −1 − λ 2 < 0 , dacă rang (M (x, y)) =2 adică (cu teorema de
λ −1
recunoaştere) x şi y sunt liniar independenţi.
4°. În spaţiul C 3 se consideră vectorii x=(1, λ,1) şi y=(λ,-1,λ), unde λ ∈ C
este fixat.
a) Dacă λ= i, avem:
1 i 
 
M ( x, y ) =  i −1
1 i 
 
şi rang (M(x, y))=1 (de fapt, în acest caz y=i x) deci x şi y sunt liniar
dependenţi.
Dacă λ= – i, avem:
 1 −i 
 
M ( x, y ) =  −i −1
 1 −i 
 
şi rang (M(x, y))=1 (de fapt, în acest caz y= – ix) deci x şi y sunt liniar
dependenţi.
b) Dacă λ ≠ i şi λ ≠ – i, vom arăta că x şi y sunt liniar independenţi. Într-
adevăr, avem:
1 λ 
 
M ( x, y ) =  λ −1 .
1 λ 
 
1 λ
Există trei minori de ordinul doi. De exemplu, minorul = −1 − λ 2
λ −1
este nenul dacă λ ≠ ± i. Deci rang(M(x, y)) = 2, adică x şi y sunt
independenţi.
5°. Se consideră în R2 (sau C 2) vectorii x=(1,1), y=(λ, -λ) şi z=(1+λ,1– λ)
(unde λ ∈ R (sau λ ∈ C ) este fixat).
Atunci {x, y, z} este mulţime de generatori dacă şi numai dacă λ ≠ 0.
Într-adevăr, dacă λ ≠ 0 avem:
1 λ 1+ λ 
M ( x, y , z ) =  
 1 −λ 1 − λ 
1 λ
şi = −2λ ≠ 0 , deci rang (M(x, y, z))=2. Cu teorema de recunoaştere
1 −λ
avem: {x, y, z} este mulţime de generatori.
Dacă λ=0 avem:
 1 0 1
M ( x, y , z ) =  
 1 0 1
42
şi rang (M(x, y, z))=1. Atunci, din nou teorema de recunoaştere ne arată
că mulţimea {x, y, z} nu este mulţime de generatori. De exemplu, în acest
caz nu putem scrie vectorul (1, 2) ca o combinaţie liniară de x, y, z : dacă
ar exista u, v, w în R sau C aşa ca (1,2)=u(1,1)+v(0,0)+w(1,1), ar rezulta (1,
2)=(u+ w, u+ w), deci u+w=1 şi u+w=2, imposibil.
Faptul că în cazul λ ≠ 0 mulţimea {x, y, z} este mulţime de generatori poate
fi verificat şi direct după cum urmează.
Considerăm un element arbitrar (a, b) din R2 (sau C 2). Avem de arătat că
există numere u, v, w aşa ca u x / v y / w z=(a, b), adică:
u(1,1)/ v ( λ, –λ) / w(1+λ,1-λ) = (a, b),
ceea ce revine la faptul că:
u + λv + (1 + λ )w = a
u − λv + (1 − λ)w = b,
a+b a−b
deci u = −w , v = −w .
2 2λ
Se observă că scrierea lui (a, b) ca o combinaţie liniară de x, y, z nu este
unică (coeficienţii u, v depind de parametrul w).
Aceasta se explică prin faptul că x, y, z nu sunt liniar independenţi.
6°. Se consideră vectorii x = (1, 0, 0), y = (1, 1, 0), z=(1,1,1). Atunci aceşti
vectori formează bază în R3.
Într-adevăr, avem:
 1 1 1
 
M ( x, y , z ) =  0 1 1 .
 0 0 1
 
Cum det (M(x, y, z))=1 rezultă că {x, y, z} este bază în R3.
7°. Să considerăm un vector arbitrar x=(a,b,c) ∈ R3. Ne propunem să
scriem acest vector ca o combinaţie liniară de vectorii bazei precedente:
u=(1,0,0), v=(1,1,0), w=(1,1,1).
Prima metodă. Căutăm scalari α, β, γ ∈ R aşa ca x=α u / βv/ γ w. Deci:
(a,b,c)=α (1,0,0)/ β (1,1,0)/ γ (1,1,1)
adică:
α +β+ γ = a α =a−b
β+ γ = b  β = b−c .
γ=c γ=c
A doua metodă. Vom folosi lema substituţiei. Plecăm cu baza canonică
B=( e1,e2, e3):
e1=(1, 0, 0),
e2=(0,1, 0),
e3=(0, 0, 1).
43
În primul pas trecem la noua bază B *=(f1, f 2, f3) unde:
f1 = e1 = (1,0,0),
f2 = (1,1,0),
f3 = e3=(0, 0, 1).
Faptul că B* este bază rezultă din prima parte a lemei substituţiei: am
modificat elementul numărul i=2 al bazei B pentru a ajunge la B*. Noul
vector este f2=1e1/ 1e2, cu coeficientul lui e2 nenul, egal cu 1. De fapt: f2 =
α1e1 / α 2 e 2 / α 3e 3 cu α 1=1, α 2 = 1, α 3 = 0.
Scriind x=ae1/ be2/ ce3=a *f1/ b *f2/ c *f3, avem atunci:
b
b* =
1
*
a = a − 1⋅ b = a − b
c* = c − 0 ⋅ b = c
Aşadar x=(a – b)f1 + bf2 + cf3.
Acum trecem de la baza B*={(1, 0, 0), (1, 1, 0), (0, 0, 1)} la baza B**= {(1,
0, 0), (1, 1, 0), ( 1, 1, 1)} modificând deci ultimul vector. Noul vector
numărul i = 3 este (1,1,1).
Avem (1,1,1)=1(0,0,1) / 1(1,1,0) = 0(1,0,0) / 1(1,1,0) / 1(0,0,1).
Atunci vom scrie x=a**(1,0,0) / b**(1,1,0) / c**(1,1,1) unde
c
c ** =
1
**
a = (a − b ) − 0 ⋅ c = a − b
b** = b − 1⋅ c = b − c
Aşadar, x=(a – b) (1,0,0) / (b – c) (1,1,0) / c (1,1,1) reconfirmând primul
rezultat.
8°. Considerăm un interval nedegenerat I ⊂ R. Notăm
 (I) = {f : I→ R f este continuă}.
Atunci  (I) este R-spaţiu vectorial, operaţiile fiind cele obişnuite:

D
Operaţia internă / este dată prin f / g = h, unde h(t)=f(t)+ g(t). Aici f, g, h
sunt în  (I).
D
Operaţia externă este dată prin α f = g unde g(t) = α f(t). Aici α∈R şi f, g
sunt în  (I).
a) Fie un număr natural fixat n. Putem defini subspaţiul (n+1)-dimensional

n(I) al lui  (I), anume:
n(I) ={f :I→ R f este funcţie polinomială de grad cel mult n}
44
Pentru orice p natural introducem funcţia up:I→ R, up(t)=tp, deci up ∈  (I).

Atunci Bn = {u0,u1,u2,... ,un} formează bază pentru n(I). Într-adevăr, Bn
n
este sistem de generatori: dacă f ∈ n(I) este dată prin f (t ) =  ak t k , vom
k =0
n
avea f =  ak uk .
k =0
n n
B este liniar independentă: fie f =  ak uk =O(I). Deci a u k k este funcţia
k =0 k =0
identic nulă, adică avem pentru orice t ∈ I relaţia:

n n
 ak uk (t ) =  ak t k = 0 .
k =0 k =0
Acest lucru nu este posibil decât dacă a0=a1=... =an=0 etc.
Putem introduce subspaţiul vectorial  (I)⊂  (I), anume:

∞
 (I)=  n (I ) . Deci  (I)={f :I→ R  f este funcţie polinomială}.
n =0
Atunci  (I) este un spaţiu infinit dimensional.
Într-adevăr, să presupunem prin absurd că dimR((I))=n< ∞. Atunci fie

m ∈ N, m ≥ n. Rezultă că dimR(m(I)) = m + 1 >n. Pe de altă parte m(I)
⊂  (I), deci dimR(m(I)) ≤ dimR (), deci m + 1 ≠ n fals.
Cum (I)⊂ (I) rezultă că şi  (I) este (cu atât mai mult) spaţiu vectorial
infinit dimensional.
45
1. a) Să se arate că {(a,a+1), (a+1,a+2)} este bază pentru R2 pentru orice
a ∈ R.
b) Care sunt coordonatele vectorului (1,1) în baza de mai sus (pentru
a ∈ R oarecare)?
Răspunsurile
la test se vor
2. a) Poate fi {(1,2,3),(1,0,0)} bază pentru R3?
da în spaţiul
liber din b) Puteţi completa mulţimea {(1,2,3),(1,0,0)} pentru ca să obţineţi o
chenar, în bază a lui R3?
continuarea
enunţurilor.

învăţare.
46
2.2. Aplicaţii liniare
Acum ne ocupăm de aplicaţii liniare (morfisme liniare sau morfisme de
spaţii vectoriale).
Considerăm două spaţii vectoriale X, Y peste acelaşi corp comutativ K. În
X adunarea se notează cu / iar în Y adunarea se notează cu Φ . Înmulţirea
cu scalari se va nota la fel şi în X şi în Y: (α ,x)→ α x (pentru α ∈ K,
x ∈ X) şi (α , y)→ α y (pentru α ∈ K, y ∈ Y).
O aplicaţie T:X→Y se numeşte aplicaţie liniară dacă a are următoarea
proprietate:
-- pentru orice x', x'' în X avem T(x' / x'')=T(x') Φ T(x'').
-- pentru orice α ∈ K şi x ∈ X avem T(α x)=α T(x).
Rezultă imediat că pentru orice α1,α2,..., α p∈K şi orice x1,x2,...,xp∈ X avem
 p  p
T   αi xi  =  αiT ( xi ) . În particular T(x'-x'')=T(x')-T(x'').
 i =1  i =1
De asemenea, se vede că T(0X)=0Y.
Nucleul lui T este subspaţiul vectorial al lui X definit prin:
ker (T)={x ∈ X  T(x)=0Y}
(cu alte cuvinte ker (T)=T – 1 ({Oy}). Se vede că T este injecţie dacă şi
numai dacă ker (T)={0X}.
Relativ la această noţiune vom mai face şi o altă observaţie foarte utilă şi
anume:
Considerăm ca mai înainte o aplicaţie liniară T:X→ Y şi un element b ∈ Y.
Ne propunem să ne ocupăm de ecuaţia T(x)=b (necunoscuta este x).
Avem două posibilităţi.
 Prima posibilitate: ecuaţia nu are soluţie (revine la faptul că b∉ T(X)).
 A doua posibilitate: ecuaţia are soluţie (revine la faptul că b∈ T(X)).
Atunci, fie x0 ∈ X o soluţie oarecare. Se constată imediat că mulţimea
tuturor soluţiilor ecuaţiei este:
D
S = x0 / ker(T) = {x0 / u u ∈ ker (T)}.
Spunem că o soluţie oarecare a ecuaţiei este de forma x = x0 / u= o soluţie
particulară (adică x0) plus o soluţie a ecuaţiei omogene ataşate T(x)=0Y
(adică u).
Imaginea lui T este subspaţiul vectorial T(X) ⊂ Y.
O aplicaţie liniară T:X→ Y se numeşte izomorfism liniar dacă este
bijectivă. În acest caz rezultă imediat că şi T – 1 este izomorfism liniar
(numit izomorfismul invers al lui T). Evident că nu întotdeauna două spaţii
vectoriale peste acelaşi corp K pot fi izomorfe (adică există un izomorfism
liniar între ele). Vom reveni imediat.
Dacă X, Y, Z sunt spaţii vectoriale peste K şi T:X→ Y, S:Y→ Z sunt liniare,
rezultă că şi S◦T:X→ Z este liniară.
47
Dacă T şi S sunt izomorfisme liniare, rezultă că şi S ◦T este izomorfism

liniar.
Fie acum X, Y două spaţii vectoriale peste corpul comutativ K şi A⊂X
bază, B⊂Y bază. A da o aplicaţie liniară bijectivă T:X→ Y revine la a da o
 n
 n
funcţie U : A → B bijectivă. Anume, T  x =  xi bi  =  xi U (bi ) , pentru
 i =1  i =1
orice b1, b2,... ,bn ∈ A. În particular, rezultă că două spaţii liniare finit
dimensionale sunt izomorfe dacă şi numai dacă au aceeaşi dimensiune.
De exemplu, dacă X are dimensiunea n, rezultă că X este izomorf cu Kn.
Anume, dacă B={b1,b2,... ,bn} este o bază a lui X şi {e1,e2,... ,en} este baza
canonică a lui Kn, un izomorfism posibil T : X → Kn este dat prin
 n
 n
T  x =  xi bi  =  xi ei = ( x1, x2 ,, xn ) .
 i =1  i =1
Avem un rezultat general privind aplicaţiile liniare între spaţii vectoriale finit
dimensionale. Anume, dacă X şi Y sunt spaţii vectoriale finit dimensionale
peste acelaşi corp comutativ K vom avea pentru orice aplicaţie liniară T : X
→ Y formula dimensiunii:
DimK (X) = dim K (ker(T))+dimK (T(X)).
Recomandăm cititorului ca, studiind cele ce preced, să demonstreze
următorul rezultat de rigiditate care are două părţi strâns legate:
I. Fie X un spaţiu vectorial de dimensiune finită dimK (X)=n peste corpul
comutativ K. Fie şi x1,x2,... ,xn elemente în X. Următoarele afirmaţii sunt
echivalente:
1) { x1,x2,... ,xn } este liberă;
2) { x1,x2,... ,xn } este mulţime de generatori pentru X;
3) { x1,x2,... ,xn } este bază pentru X.
II. Fie X un spaţiu vectorial finit dimensional peste K şi Y un alt spaţiu
vectorial finit dimensional peste K, astfel încât dimK(X) = dimK (Y). Fie şi
T:X→ Y o aplicaţie liniară. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) T este injecţie;
2) T este surjecţie;
3) T este izomorfism liniar.
48
1. a) Se consideră un număr real a. Definim aplicaţia T:R2→ R prin
T(x, y)=x+y+ax2. Poate fi T liniară? În ce condiţii?
b) Fie n ∈ N. În ce condiţii este liniară aplicaţia T : R → R, definită
prin T(x)=xn?
2. a) Considerăm pe C ca R-spaţiu liniar. Arătaţi că aplicaţia

Răspunsurile
la test se vor T : C → C, definită prin T ( z ) = z (conjugatul complex) este liniară
da în spaţiul
(adică R-lineară).
liber din
chenar, în b) Arătaţi că aplicaţia de mai sus nu este C-liniară (acum
continuarea considerăm pe C ca C -spaţiu liniar).
enunţurilor.

de învăţare.
49
Încheiem această expunere a teoriei privind aplicaţiile liniare cu prezenta-
rea legăturii între aplicaţii liniare între spaţii finit dimensionale şi
matrice.
Dacă X şi Y sunt spaţii vectoriale peste acelaşi corp comutativ K vom nota
L(X,Y) = {T:X→ Y T este liniară}. Evident că şi L(X,Y) devine K-spaţiu
vectorial cu operaţiile obişnuite (L(X,Y) este un subspaţiu al lui Y(X)),
vezi începutul paragrafului).
De asemenea, dacă m, n sunt numere naturale nenule, putem construi
spaţiul n, m(K) al tuturor matricelor (a )
ij 1≤ i ≤n
1≤ j ≤ m
cu elemente aij ∈ K şi
având n linii şi m coloane. Şi acesta este un spaţiu vectorial peste K (de

dimensiune mn) cu operaţia internă de adunare obişnuită a matricelor şi
înmulţirea cu scalari din K dată prin (α ,(aij)ij)→ (α aij)ij (înmulţirea
obişnuită cu scalari a matricelor). Remarcăm notaţia (aij)ij pentru o matrice.
Considerăm acum două spaţii vectoriale finit dimensionale: X cu dimK (X) =
m şi o bază U={u1,u2,... ,um} şi Y cu dimK (Y)=n şi o bază V={v1,v2,... ,vn}.
Vom stabili un izomorfism liniar:
Ω :L(X,Y)→ n,m(K).
Fie T∈ L(X,Y). În virtutea liniarităţii, a da pe T înseamnă a da modul cum

acţionează T pe vectorii bazei U, deci a preciza:
T(u1), T(u2),... T(um) ∈Y
m
(deoarece pentru x =  x j u j ∈ X oarecare vom avea:
j =1
m
T ( x ) =  x jT (u j ))
j =1
Fiecare element T(uj) este în Y, deci vom scrie T(uj) în baza V:

n
T (u j ) =  aij v i , j=1,2,... m
i =1
cu aij ∈ K.
În acest mod am pus în evidenţă matricea:
M(T;U,V)= aij ( ) 1≤ i ≤n
1≤ j ≤ m
∈ n,m (K)
care are pe coloane coordonatele vectorilor T(uj) în baza V:

 a11 a12  a1m 
 
 a21 a22  a2 m 
     
 
 an1 an 2  anm 
T (u1 ) T (u2 ) … T (um )
Cu ajutorul matricei M(T,U,V) putem descrie în întregime acţiunea
aplicaţiei T.
50
m
Anume, fie x =  x j u j ∈ X arbitrar. Vom avea T(x)=y ∈Y, deci y va fi de
j =1
n
forma y =  y i v i . Exprimarea elementelor yi în funcţie de elementele
i =1
xj dă deci felul cum acţionează T.
Se constată că deducerea elementelor yi din xj se face prin înmulţire
formală de matrice:
 a11 a12  a1m   x1   y1 
    
 a21 a22  a2 m   x2   y 2 
= (m)
          
    
 an1 an 2  anm   xm   y n 
Din acest motiv matricea M(T;U,V) se numeşte matricea operaţiei T în

D
perechea de baze (U,V). Dacă X=Y şi U=V, vom nota M(T;U) = M(T;U,U)
şi vom numi pe M(T;U) matricea aplicaţiei T în baza U.
Observaţie. Avem rang (M(T;U,V))=dimK (T(X)).
Aplicaţia Ω: L(X,Y)→ n,m(K) este izomorfism liniar. Faptul că Ω este

bijecţie (deci inversabilă) rezultă din faptul că, reciproc, pentru orice
matrice M=(aij)ij ∈n,m(K) putem defini aplicaţia liniară T∈ L(X,Y) dată
prin:
 n
 n
T  x =  x j bj  =  y i v i ,
 j =1  i =1
unde yi se deduc din xy ca în (m) de mai sus. Avem atunci T=Ω–1(M).
Având în vedere cele două baze fixate U şi V, vom folosi următoarea
notaţie: dacă M ∈ n,m(K) este dată, aplicaţia T obţinută ca mai sus din M
se notează prin T=T(M;U,V) şi numim pe T(M;U,V) aplicaţia liniară
generată de matricea M în perechea de baze (U,V).
Notaţii similare: T(M;U) când U=V etc.
Atenţie! În toate consideraţiile făcute privind legătura între matrice şi operaţii
liniare, bazele se consideră ordonate (ordinea în care se scriu
elementele bazei este esenţială).
Izomorfismul Ω de mai sus are proprietăţi suplimentare:
A) La compunerea de aplicaţii liniare corespunde înmulţire de matrice
(şi reciproc). Mai precis: dacă X, Y, Z sunt spaţii vectoriale finit
dimensionale cu bazele U ⊂ X, V ⊂ Y, W ⊂ Z şi S ∈ L(X,Y), T ∈ L(Y,Z),
vom avea:
M (T ◦ S;U,W ) =M (T;V,W)· M(S;U,V),
care se mai poate scrie şi astfel (scrierea este incompletă! reflectaţi...):
Ω (T◦ S)=Ω (T) · Ω (S)
51
B) Acum, admiţând, în plus, că spaţiile vectoriale X, Y sunt izomorfe şi
luând o bază U ⊂ X şi o bază V ⊂ Y vom considera un izomorfism liniar
T∈ L(X,Y). Pentru el există izomorfismul invers T – 1L(Y, X). Atunci:
M(T – 1;V, U) = (M (T;U,V))–1
(la inverse de aplicaţii corespund inverse de matrice).
Remarcăm deci că izomorfismele liniare sunt caracterizate de matrice de
reprezentare inversabile.
1. a) Pentru orice număr real t considerăm matricea:
 cos t sin t 
A(t ) =  
 − sin t cos t 
Demonstraţi că A(t) ·A(s)=A(t+s) pentru orice t şi s din R.
b) Să se arate că A(t) este inversabilă pentru orice t ∈ R. Să se
arate că:
(A(t)) –1=A (–t).
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul 2. a) Să se determine aplicaţia liniară Tt generată de matricea A(t)
liber din
chenar, în de la punctul 1., pentru orice t ∈ R.
continuarea b) Este Tt inversabilă?
enunţurilor.
c) Aţi mai întâlnit aplicaţia Tt?

de învăţare.
52
Remarcă importantă. Cititorul trebuie să observe importanţa decisivă pentru calcul a
faptului că s-a fixat câte o pereche de baze în teoria reprezentării
aplicaţiilor liniare ca matrice.
-- De obicei se lucrează în spaţii Kn cu bazele canonice.
Prin trecerea la alte perechi de baze, matricea de reprezentare se
schimbă, putând deveni foarte simplă. Formele simplificate (canonice) ale
matricelor de reprezentare formează obiectul unui capitol al algebrei
liniare.
Exemple. 1°. Spaţiul dual. Considerăm un spaţiu vectorial X peste un corp
comutativ K. Vom nota:
X *={T:X→ K  T este liniară} = L(X,K)
Atunci spaţiul vectorial peste K astfel obţinut X * se numeşte dualul
(algebric) al lui X.
Operaţiile din X * au mai fost definite.
a) Operaţia internă (adunarea): pentru x*, y* în X * avem:
x*Φy*=z*
unde z*∈ X*, z*(x)=x*(x)+y*(x).
b) Înmulţirea cu scalari: dacă α ∈ K şi x* ∈ X*, avem α x*∈ X * dat
prin (α x *)(x)=α x*(x).
În continuare vom considera că X este finit dimensional şi fie
e1,e2,... ,en ∈ X o bază a lui X.
Această bază generează baza duală a lui X *, anume e1*,e2*,... ,en*
obţinută după cum urmează:
n
Fie 1≤ i <n. Pentru orice x =  x pep ∈ X , avem ei*(x)=xi.
p =1
Verificăm faptul că e1*,e2*,... ,en x este bază pentru X*.

Elementele e1*,e2*,... ,en* sunt liniar independente. Într-adevăr, conside-
n
rând o combinaţie liniară nulă  α e* , vom avea pentru orice x∈X egalita-
i =1
i i
n n
tea  αi ei* ( x ) = 0 . Luând x=et, vom avea
i =1
 α e * (e ) = α
i =1
i i t t = 0 şi t este
arbitrar, t =1, 2,... ,n.

Elementele e1*,e2*,... ,en* sunt un sistem de generatori pentru X*. Într-
adevăr, fie x*∈ X*. Fie pentru orice i=1, 2, ... ,n: x*(ei)=αi ∈ K. Atunci
n n
x =  αi ei . Într-adevăr, dacă x =  xt et , vom avea:
* *
i =1 t =1
n n
x * ( x ) =  xt x * (et ) =  αt xt .
t =1 t =1
53
Pe de altă parte
 n *
n n
*
n

 i i    i i   xt et  =
*
α e ( x ) = α e
i i ( x ) = α e
 i =1  i =1 i =1  t =1 
n
 n  n
=  αi   xt ei* (et )  =  αi xi etc.
i =1  t =1  i =1
Aşadar, spaţiile X şi X^* sunt izomorfe. Izomorfismul este următorul:
 n
 n
h
h :X → X*, 

x = 
i =1
x i i  =  xi ei .
e
 i =1
*
2°. Considerăm aplicaţia liniară T : R3→ R2, dată prin:

T(x, y, z)=(x+y+z, x+y+z).
Calculăm ker(T)={(x, y, z) ∈ R3 T(x, y, z)=0R2}, adică:
ker(T)={(x, y, z) ∈ R3  x+y+z=0}.
Se constată că ker(T) este un subspaţiu al lui R3 (reprezentarea
geometrică este aceea a unui plan care trece prin origine).
Avem dimR(ker(T))=2.
Apoi Im(T)=T(R3)={(u, v) ∈ R2 u=v} după cum se poate verifica uşor. Este
un subspaţiu 1-dimensional al lui R2, a cărui reprezentare geometrică este
prima bisectoare în plan.
Se verifică şi formula dimensiunii:
3 = dimR (X = R3) = dimR (ker(T)) + dimR (Im(T))=2+1.
3°. În spaţiul R3 considerăm baza U={u1,u2,u3} unde u1=(1,0,0), u2=(1,1,0),
u3=(1,1,1) (verificarea că U este bază a mai fost făcută). În spaţiul R2 avem
baza V={v1,v2} unde v1=(1,0), v2(1,1).
Vom considera matricea:
1 2 3 
M = ,
 0 1 −1
care dă aplicaţia liniară T(M;U,V). Anume avem înmulţirea formală:
x
 1 2 3     x + 2y + 3 x 
  y  =  .
 0 1 −1  z   y − x 
 
Atunci acţiunea lui T este următoarea:
T(xu1 / yu2 / zu3) = (x + 2y + 3z) v1 Φ (y-z) v2.
Avem deci:
T(xu1/ yu2/ zu3)=(x+2y+3z)(1,0)Φ(y –z)(1,1)=(x+3y+2z, y – z).
Cum însă:
xu1 / yu2 / zu3 = x(1,0,0) / y(1,1,0) / z(1,1,1) = (x+y+z,y+z,z),
vom recalcula pe T.
54
Să luăm acum un element arbitrar (a,b,c) ∈R3. Vom calcula T((a,b,c)).
Pentru aceasta, vom exprima pe (a,b,c) sub forma:
(a,b,c) = (x+y+z, y+z, z),
deci:
 x + y + z = a  x = a − b
 .
 y + z = b  y = b − c 
z = c  z = c 
 
Atunci:
T(a,b,c) = (x + 3y + 2z, y – z) = ((a – b) + 3(b– c) + 2c, (b – c)– c)=
=(a+2b – c, b– 2c).
3
Dacă vom considera în R baza canonică:
M={e1=(1,0,0), e2=(0,1,0), e3=(0,0,1)}
2
şi în R baza canonică: N={f1= (1,0), f2 = (0,1)} putem obţine matricea lui T
în această pereche de baze:
T(e1)=T(1,0,0)=(1,0);
T(e2)=T(0,1,0)=(2,1);
T(e3)=T(0,0,1)=(-1,-2);
 1 2 −1
M (T ; M, N ) =  .
 0 1 −2 
4°. Acum vom lucra în sens invers (ca verificare). Anume, considerăm
aplicaţia T : R3→ R2, dată prin T(a,b,c) = (a+2b –c,b–2c).
Vom considera în R3 baza U = {u1,u2,u3} unde u1=(1,0,0), u2=(1,1,0) şi
u3=(1,1,1). În R2 vom considera baza V={v1,v2} unde v1=(1,0), v2=(1,1).
Ne propunem să găsim matricea M (T; U, V).
Fie un element arbitrar xu1 / yu2 / zu3 din R3. Vom calcula:
T(xu1 / yu2 / zu3)=α v1Φ β v2.
Pentru aceasta vom folosi metoda de aflare a matricei în bazele U,V.
T(u1) = T(1,0,0) = (1,0).
Exprimăm (1,0) în baza V, deci
(1,0) = α v1 Φ β v2 = α (1,0) Φ β (1,1) = (α +β, β ).
Rezultă că α +β =1 şi β =0, deci α =1.
T(u2)=T(1,1,0)=(3,1)=α v1 Φ β v2=α (1,0) Φ β (1,1)=(α +β , β).
Rezultă că α +β = 3 şi β =1, deci α = 2.
T(u3)=T(1,1,1)=(2,–1)=α v1 Φ β v2 = α (1,0) Φ β(1,1) = (α +β , β).
Rezultă că α +β =2, β = –1, deci α = 3.
55
Avem deci:
1 2 4 
M (T ;U,V ) =  
 0 1 −1
regăsind matricea de la 3°, ca o verificare. Deci, la fel
T(xu1/ yu2 / zu3) = (x + 2y + 3z) v1 Φ (y – z)v2.
5°. Considerăm un număr natural n ≥ 1, un interval nedegenerat I ⊂ R şi
spaţiul vectorial peste R (deja construit):
n(I)={f:I→ R f este o funcţie polinomială de grad ≥ n}.
Avem deci dimR(n(I)) = n+1.
Considerăm în acest spaţiu baza B = {u0,u1,u2,... ,un}, unde uk(t)=tk pentru

k=0,1,... ,n.
Definim aplicaţia T:n(I)→ n(I) dată prin T(f)=f ' . Ne propunem să calcu-
lăm matricea acestei aplicaţii în baza B, deci matricea M(T;B) ∈ n(R).
Avem T(u0)=0 şi T(uk)=kuk-1 pentru 1≤ k ≤ n. Atunci, cu regula de formare

a matricei avem:
0 1 0 0  0
 
0 0 2 0  0
0 0 2 3  0
M (T ; B ) =  
     
0 0 0 0  n
 
0 0 0 0  0 
Explicaţii: pe prima coloană am scris coordonatele lui
T (u0 ) = On (I ) =0u0 ⊕ 0u1 ⊗  ⊗ 0un (I ) .
Pe a doua coloană am scris coordonatele lui

T(u1) =1u0 / 0u1 / ... / 0un.
Pe a treia coloană am scris coordonatele lui
T(u2)=0u0/ 2u1/ 0u2/ ... / 0un etc.
56
1. a) Se consideră aplicaţia T:R2→ R2, definită prin:
T(x, y) = (x – y, x + y).
Să se arate că T este liniară şi să se calculeze matricea lui T în
perechea de baze (U,U) unde U = {(1, 0), (0, 1)} = baza canonică.
b) Să se scrie matricea lui T în perechea de baze (V, V) unde
V={(1, 0), (1, 1)} (verificaţi că V este bază!).
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul
liber din
chenar, în
continuarea 2. a) Descrieţi acţiunea unei aplicaţii liniare T:Rn→ Rn care are în
enunţurilor. perechea de baze (U,U) (unde U este baza canonică) matricea de
reprezentare diagonală (adică aij = 0 dacă i ≠ j).
b) Invers, dacă V={u1,u2,... ,un} este o bază a lui Rn, calculaţi
matricea de reprezentare a unei aplicaţii liniare T:Rn → Rn care are
proprietatea că există t1, t2,... , tn în R cu proprietatea că
T(ui) = tiui, i=1,2,... ,n.

de învăţare.
57
2.3. Sisteme liniare
Un sistem liniar este un sistem de forma
a11x1 + a12 x2 + ... + a1m xm = b1

a21x1 + a22 x2 + ... + a2m xm = b2
 (1)
.........................................
an1x1 + an 2 x2 + ... + anm xm = bn
unde aij şi bi sunt elemente date în K=R sau C şi x1,x2,... ,xm sunt
necunoscutele (xi ∈ K). Spunem că avem un sistem de n ecuaţii cu m
necunoscute.
O soluţie a lui (1) este un element (x1,x2,..., xm) ∈ Km care verifică (1).
Observaţie. Teoria poate fi expusă exact la fel pentru un corp comutativ oarecare K în
loc de R sau C .
Putem privi pe (1) în alt mod. Considerăm aplicaţia liniară T:Km → Kn dată
( )
de matricea A = aij 1≤i ≤n (numită matricea sistemului (1)).
1≤ j ≤ m
Anume, se iau bazele canonice U = {e1,e2,... ,em} în Km şi V = {f1, f2, ... ,fn}
în spaţiul K n . Deci e1 = (1,0,0,...,0), e2 = (0,1,0,... ,0) ... în Km şi f1 =
(1,0,0,0,...,0) f2 = (0,1,0,... ,0),... în Kn.
Considerăm T=T(A;U,V) ∈ L(Km, Kn). Atunci rezultă imediat că pentru
orice x=(x1,x2,... ,xm) ∈ Km şi orice y = (y1,y2,... ,yn) ∈ Kn egalitatea T(x) = y
echivalează cu egalitatea A tx = ty, unde:
 x1   y1 
   
 x2  y2
şi y =  
t t
x=
     
   
 xm   yn 
(scriem vectorii pe coloană).
În concluzie, a spune că x=(x1,x2,... ,xm) ∈ Km este soluţie pentru sistemul
(1) (unde notăm b=(b1,b2,... ,bn)) înseamnă a spune una din următoarele
afirmaţii echivalente:
T(x) = b
A tx = tb
Matricea extinsă a sistemului (1) este:
 a11 a12 ... a1m b1 
 
a a ... a2m b2 
A =  21 22
 ... ... ... ... ... 
 
 an1 an 2 ... anm bn 
58
Teorema Kronecker-Capelli. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) Sistemul (1) este compatibil i.e. are cel puţin o soluţie

2) rang (A) = rang ( A ).
Această teoremă fundamentală va fi mai puţin folosită în practica rezolvării
efective a sistemului (1) de care ne vom ocupa în cele ce urmează.
Pentru început, reamintim că dacă m = n (matricea A este pătrată, deci
numărul ecuaţiilor este egal cu numărul necunoscutelor şi rang (A)=n,
adică det (A) ≠ 0) sistemul (1) are soluţie unică dată de formulele lui
Cramer:
Δj
xj = j=1,2,... , m
Δ
unde Δ = det (A) şi Δj = det (Aj). Aici Aj este matricea obţinută din matricea
A prin înlocuirea coloanei j cu coloana termenilor liberi b.
Rezolvarea practică presupune noţiunile de minor principal şi minor
caracteristic.
Dacă rang (A) = r ≥ 1 (excludem cazul când matricea A este identic nulă),
numim minor principal (al matricei A) un minor P de ordinul r al lui A
pentru care det (P) ≠ 0. Liniile corespunzătoare acestui minor principal dau
ecuaţiile principale ale sistemului (1) (deci avem r ecuaţii principale) iar
necunoscutele xj din sistem indexate cu indici de coloană dintr-un minor
principal se numesc necunoscute principale (avem deci r necunoscute
principale), celelalte necunoscute (dacă mai rămân, în cazul m–r>0) se
numesc necunoscute secundare.
Un minor de ordinul r+1 al matricei extinse A obţinut prin bordarea cu o
linie din cele n – r linii rămase a minorului principal şi prin bordarea pe
verticală a aceluiaşi minor cu elementele corespunzătoare din coloana
termenilor liberi se numeşte determinant caracteristic al sistemului (1).
Evident, noţiunea are sens numai dacă n – r > 0 (numărul ecuaţiilor >
rangul matricei A). Avem deci n-r determinanţi caracteristici.
Teorema lui Rouché. Se presupune că n – r > 0. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) Sistemul (1) este compatibil.

2) Toţi cei n – r determinanţi caracteristici sunt nuli.
Să urmărim cum se face discutarea şi rezolvarea (în caz de
compatibilitate) a sistemului A. Notăm prin r rangul matricei A.
Primul caz: r = n
În acest caz sistemul este compatibil,
-- Dacă m = r = n, sistemul este cramerian. Avem soluţie unică, dată de
formulele lui Cramer.
-- Dacă m > r, avem r necunoscute principale şi m – r necunoscute
secundare.
59
Ducem în membrul al doilea necunoscutele secundare, scriind deci
(renumerotăm necunoscutele pentru ca x1, x2, ... ,xr să fie necunoscutele
principale):
a11x1 + a12 x2 + ... + a1r xr = b1 − a1,r +1xr +1 − a1,r +2 xr +2 −  − a1m xm
a21x1 + a22 x2 + ... + a2r xr = b2 − a2,r +1xr +1 − a2,r +2 xr +2 −  − a2m xm
(2)
......................................................................................
ar 1x1 + ar 2 x2 + ... + ar r xr = br − ar , r +1xr +1 − ar , r +2 xr +2 −  − ar m xm
Rezolvăm sistemul cramerian (2) în raport cu x1,x2,... ,xr. Soluţiile depind
de m – r parametri (necunoscutele secundare xr+1, xr+2, ... , xm). Spunem
că sistemul (1) este (m – r)-nedeterminat (nu are soluţie unică).
Al doilea caz: r<n.
În acest caz folosim teorema lui Rouché.
Întâi studiem compatibilitatea lui (1) cu teorema lui Rouché.
Dacă sistemul este compatibil avem două situaţii (în ambele cazuri
renumerotăm necunoscutele şi ecuaţiile astfel încât ecuaţiile principale să
fie 1, 2, ... , r şi necunoscutele principale să fie x1,x2,... , xr.
Reţinem numai necunoscutele şi ecuaţiile principale ca mai sus, formăm
sistemul (2) şi îl rezolvăm ca la primul caz. Din nou sistemul este
compatibil (m–r)-nedeterminat.
SCHEMĂ
n =numărul de ecuaţii
m =numărul de necunoscute
r =rangul matricei sistemului
I. r = n COMPATIBIL
1) m= r= n CRAMER
2) m> r compatibil (m – r)-nedeterminat
II. r < n ROUCHÉ
INCOMPATIBIL → STOP
COMPATIBIL
1) m= r CRAMER pe ecuaţiile principale, soluţie unică
2) m> r compatibil (m – r)-nedeterminat pe ecuaţiile principale
Observaţie. Se vede că avem soluţie unică dacă şi numai dacă m (numărul de

necunoscute) = r (rangul matricei sistemului).
60
tx + y = 1
1. Se consideră sistemul (t este parametru) .
− x + ty = 1
a) Este cramerian sistemul (adică admite soluţie unică) privit ca
sistem în R?
b) Este cramerian sistemul, privit ca sistem în C ?
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul
liber din x+y +z =3
chenar, în 2. a) Să se rezolve sistemul .
x−y =0
continuarea
enunţurilor. b) Să se discute şi să se rezolve sistemul (t este un parametru):
x+y =2
tx + y = 2 .
x + ty = 2

de învăţare.
61
Sistemul (1) se numeşte omogen dacă avem b1= b2 =... = bn = 0.
Din cele ce preced rezultă că un sistem omogen este întotdeauna
compatibil (are cel puţin soluţia banală x1= x2 =... = xm = 0). Practic, a
rezolva sistemul omogen înseamnă a determina ker (T(A;U,V)).
De asemenea mai rezultă următoarele:
1°. Sistemul omogen are şi soluţii nebanale dacă şi numai dacă r =
rangul matricei sistemului < m = numărul necunoscutelor.
2°. Presupunând că (1) este compatibil, o soluţie oarecare x a
sistemului are forma:
x=x0 / u
unde x0 este o soluţie particulară a sistemului şi u este o soluţie a
sistemului omogen asociat lui (1) (adică a sistemului obţinut din (1) prin
înlocuirea tuturor bi cu 0, sau, echivalent, u ∈ ker(T(A;U,V))
Exemple. 1°. Să se discute şi să se rezolve sistemul:
ax + y + z = 3
x + ay + z = 3
x + y + az = 3
în funcţie de parametrul (real sau complex) a.
În primul rând, deoarece numărul de ecuaţii este egal cu numărul de
necunoscute, vom calcula determinantul Δ al matricei sistemului:
 a 1 1
 
Δ = det  1 a 1  = (a − 1)2 (a + 2) .
 1 1 a
 
I. Întâi considerăm situaţia când a ≠ 1 şi a ≠ – 2. Rezultă Δ ≠ 0 şi sistemul
este cramerian.
3 1 1 a 1 1
Δ1 = Δ x = 3 a 1 = 3 1 a 1 = 3(a − 1)2
3 1 a 1 1 a
Δx 3
deci x = = .
Δ a+2
3
Similar y = z = .
a+2
 3 3 3 
Avem soluţia unică ( x, y , z ) =  , , .
a+2 a+2 a+2
II. Acum, fie a =1. Sistemul devine:
x+y +z =3
x +y +z =3.
x+y +z =3
Rangul matricei A este r = 1.
62
Ecuaţia principală cu necunoscuta principală x:
x + y + z = 3 ⇔ x = 3 – y –z.
Sistemul este compatibil dublu nedeterminat (2-nedeterminat) având o
infinitate de soluţii care depinde de 2 parametri λ, μ reali sau complecşi.
Mulţimea soluţiilor este:
S = {(3– λ – μ, λ, μ) λ, μ ∈ K }
unde K=R sau C.
III. În fine, fie şi a = – 2.
Matricea sistemului devine:
 −2 1 1
 
1 −1 1
A=
 
 
 1 1 −2 
şi rang (A) = r = 2 (am încadrat un minor principal).
Aplicăm teorema lui Rouché. Avem un singur determinant caracteristic,
anume
−2 1 3
C = 1 −2 3 = 27 ≠ 0 .
1 1 3
În acest caz sistemul este incompatibil.
Observaţie. 1. În cazul a = –2, sistemul devine
−2x + y + z = 3
x − 2y + z = 3 .
x + y − 2z = 3
Prin adunare rezultă 0 = 9 şi se vede direct incompatibilitate.
2°. Să se discute şi să se rezolve sistemul
x+y =2
ax + y = 2
3 x + 2ay = 5
în funcţie de parametrul (real sau complex) a.
Deoarece rangul matricei sistemului este cel mult 2, vom aplica teorema
lui Rouché.
1 1
Minorul dat de primele două ecuaţii este = 1− a .
a 1
Prima variantă: a ≠ 1.
Rangul este 2. Ecuaţiile principale sunt primele două.
Avem un singur determinant caracteristic:
63
1 1 2
C=a 1 2 = 4a2 − 9a + 5
3 2a 5
5
Avem C = 0 ⇔ a=1 (exclus) sau a = . Deci în acest caz sistemul este
4
5
compatibil dacă şi numai dacă a = .
4
În acest caz avem soluţia unică x=0, y=2.
A doua variantă: a=1
Rangul este tot 2. Ecuaţiile principale sunt ultimele două.
Unicul determinant caracteristic este
1 1 2
C = 1 1 2 =0,
3 2 5
deci sistemul este compatibil.
În acest caz avem soluţia unică x = 1, y = 1.
3°. Vom face o aplicaţie la teoria ecuaţiilor integrale.
O ecuaţie integrală cu nucleu degenerat este o ecuaţie de forma:
b
 n 
ϕ( x ) =    ui ( x )v i ( y )ϕ( y )  dy + f ( x ) .
a  i =1 
Aici funcţiile continue ui : [a, b] → R, vi : [a, b]→ R şi f : [a, b]→ R sunt
cunoscute, iar necunoscuta este funcţia ϕ (tot continuă), ϕ :[a, b]→ R.
Rezolvarea unei astfel de ecuaţii se reduce la rezolvarea unui sistem liniar
de ecuaţii algebrice.
Vom exemplifica modul cum se rezolvă aceste ecuaţii pe un exemplu
simplu.
Ne propunem să rezolvăm ecuaţia integrală
1
( )
ϕ( x ) =  xy + x 2 y ϕ( y )dy + x (e)
0
Aici n = 2; u1 : [0,1]→ R, u1(x) = x; u2 : [0,1]→ R, u2(x) = x2;

v1 = v2:[0,1]→ R, v1(y) = y şi f : [0,1]→ R, f (x) = x.
Reluând relaţia (e) observăm că rezultă ϕ (x)= αx+α x2+x, unde
1
α( x ) =  y ϕ( y )dy (deci şi α ∈ R este necunoscut).
0
Rezultă că trebuie să căutăm pe ϕ de forma:

ϕ (x) = ax + bx2,
cu a, b necunoscute. Ecuaţia (e) devine:
64
1
( )( )
ax + bx 2 =  xy + x 2 y ay + by 2 dy + x ,
0
deci pentru orice x ∈ [0,1] vom avea:

a b  a b
ax + bx 2 =  + + 1 x +  +  x 2 .
3 4  3 4
Rezultă că trebuie să avem:
a b a b
a= + +1 şi b= + .
3 4 3 4
Rezultă sistemul:
2 1
a− b =1
3 4
deci a – b = 1,
1 3
a− b =0
3 4
9 4
cu soluţiile a = , b= .
5 5
Soluţia ϕ a ecuaţiei integrale (e) este deci
9 4
ϕ :[0,1]→ R, ϕ( x ) = x + x2 .
5 5
2.4. Algebre. Polinoame

Vom considera un corp comutativ K. Se numeşte algebră peste K un inel
(X, / ,? ) care este spaţiu vectorial peste K şi are în plus proprietatea:
pentru orice α ∈ K şi orice x, y în X avem:
α (x ? y) = (α x) ? y = x ? (α y).
În K unitatea este 1 şi operaţiile sunt notate obişnuit: α + β şi α β . Dacă
inelul (X, / ,? ) este comutativ spunem că algebra este comutativă, iar dacă
inelul (X, / ,? ) este unitar spunem că algebra este unitară. Rezultă şi (α β)
(x ? y) = (α x) ? (β y) pentru orice α, β ∈ K; x, y ∈ X.
Exemple. 1°. Orice corp comutativ K devine automat algebră comutativă cu unitate
peste K.
2°. Din nou, fie K un corp comutativ. Fie şi T o mulţime nevidă . Am notat
k(T) = {f : T→ K}. Atunci k(T) devine algebră comutativă cu unitate
peste K. Structura de inel (k(T), /, ?) este cea canonică: f/ g= h unde
h(t)=f(t)+g(t); f ? g = u unde u(t) = f(t) g(t). Înmulţirea cu scalari este cea
obişnuită: α f = g unde g(t) = α f(t). Unitatea este funcţia 1:T→ K, 1(t)=1.
3°. Luând T=I ⊂ R interval ⊂ R şi K=R, putem forma ca mai sus R ([a, b]).
O subalgebră a lui R ([a, b]) este:
65
([a, b])={f :[a, b]→ R│ f este continuă }

Noţiunea de subalgebră este definită natural: este şi subinel şi sub-spaţiu
vectorial.
4°. Din nou, fie K un corp comutativ. Atunci n(K) = mulţimea matricelor
pătrate de ordin n cu elemente din K este algebră (necomutativă) peste K.
Operaţiile de inel sunt adunarea şi înmulţirea obişnuite de matrice, iar
înmulţirea este cea obişnuită (cu scalari). Matricea unitate En este element
unitate.
5°. Strâns legat de exemplul precedent este exemplul care este prezentat
acum. Fie K un corp comutativ şi X un K-spaţiu vectorial. Notăm, ca de
D
obicei, L(X,X)={T:X→ X T este liniară} = L(X). Atunci L(X) devine algebră
peste K cu operaţiile următoare: operaţiile de inel sunt / (adunarea
obişnuită a funcţiilor), ca „adunare”, compunerea funcţiilor, ca „înmulţire”.
Înmulţirea cu scalari este cea obişnuită. Această algebră este
necomutativă, dar are unitate pe 1X.
Acum să considerăm două algebre X şi Y peste acelaşi corp comutativ K.

O aplicaţie h : X→ Y se numeşte morfism de algebre dacă este morfism
de inele n şi aplicaţie liniară. Dacă este şi morfism de inele cu unitate (în
cazul în care algebrele sunt cu unitate) îi vom spune morfism unitar de
algebre. În cazul special când Y=K numim un morfism de algebre
caracter. Un morfism bijectiv de algebre se numeşte izomorfism de
algebre. Inversul lui este de asemenea izomorfism.
Exemple. 1°. Considerăm o mulţime nevidă T, un element fixat t 0 ∈T şi un corp
comutativ K. Fie k(T) algebra definită mai sus la 2° şi considerăm
aplicaţia de evaluare în t0, anume h :k(T)→ K, h (f ) = f (t 0). Atunci h
este caracter.
2°. Considerăm un spaţiu vectorial n-dimensional peste corpul comutativ
K şi fie U o bază a lui X. Atunci aplicaţia Ω : L (X)→ n(K) dată prin Ω (T)
= M(T;U), este izomorfism de algebre.
În rest vom considera un corp comutativ K şi ne vom ocupa de algebra
K[X] a polinoamelor într-o nedeterminată peste K.
Se ştie că un astfel de polinom este de fapt un şir (an) n≥0 de elemente din
K cu proprietatea că { n ∈ N an≠ 0} este o mulţime finită.
Să considerăm un polinom P = (an)n≥ 0 = (a0, a1, a2, ... ,an, ...). Dacă toţi an
= 0 vom scrie P = 0. Dacă există n ∈ N aşa ca an ≠ 0 vom considera:
deg (P)= max{n ∈ N an≠0}
(acest număr se numeşte gradul lui P). În acest caz vom scrie:
P = a0 + a1 X + a2 X2+ ... + an Xn
unde n= deg (P).
Prin convenţie deg (0)= – ∞ .
66
Atunci K[X] devine algebră comutativă cu unitate, operaţiile fiind date
astfel:
D
♦ Dacă P = (an)n≥0, Q = (bn)n≥0, atunci P / Q = S=(un)n≥0, unde un =an+
bn pentru orice n.
D
♦ Dacă P = (an) n≥0, Q = (bn) n≥0, atunci P ? Q = T=(vn)n≥0 unde
vn=a0bn+a1bn–1 + a2bn–2 + ... +an b 0.
D
♦ Dacă P = (an) n≥0 şi α ∈ K, atunci α P = U=(wn)n≥0 unde wn= α an
(operaţia externă).
Inelul (K[X],/ ,? ) este integru.
Menţionăm că operaţiile de mai sus au fost definite în mod abstract.
Operaţiile / şi ? sunt efectiv operaţii interne. De exemplu, dacă P şi Q sunt
nenule, calculând P ? Q=(vn) n≥0 avem vn=0 pentru orice n > deg (P) + deg
(Q). Cititorul a observat că în corpul K suma elementelor a şi b se notează
prin a + b, iar produsul lor prin ab.
Mai menţionăm că operaţiile definite abstract ca mai sus revin la cele
cunoscute prin calcul clasic. De exemplu, dacă P=a0+a1X+...+amXm şi Q =
D
b0+b1X+... +bnXn, vom scrie P ? Q = T=v0+v1X+... +vm+n Xm+n înmulţirea
fiind cea obişnuită:
(a0+a1X+... +amXm)(b0+b1X+... +bnXn)=
= a0b0 + (a0b1 + a1b0)X +...+ (ambn)Xm+n.
K
Fiecare polinom P =  an X n (sau P=0) pune în evidenţă funcţia
n =0
polinomială ataşată lui P, anume funcţia:
fP:K→ K, fp (a) = a0 + a1a + a2a2 + ... + an an.
Aplicaţia H:K[X]→ k(K) dată prin H(P)=fP este morfism de algebre.

Subliniem faptul că H nu este întotdeauna injectivă. De exemplu, dacă
vom lua K = Z2, observăm că avem f0 = fp = 0 (funcţia identic nulă) pentru P
= X + X2. Cititorul va reflecta asupra acestei chestiuni, observând că
avem:
ker (H)={P∈ K[X]  fP (x)=0 pentru orice x ∈ K}.
Aşadar, identificarea obişnuită a unui polinom P cu funcţia polinomială fP
ataşată lui, nu este întotdeauna justificată.
În cazul când K = Q sau R sau C aplicaţia H este injectivă şi se obişnuieşte
să se identifice P cu fP.
Aceasta revine la faptul că ker (H) = {0} (unicul element al lui ker H este
polinomul 0 = (0,0,0,... ,0,... ) numit polinomul identic nul).
În general H nu este nici surjectivă. De remarcat că atunci când K este un
corp finit, H este surjecţie (orice funcţie f : K→ K este polinomială).
67
O problemă fundamentală în teoria polinoamelor este problema
rădăcinilor unui polinom.
Reamintim că dacă P∈ K[X], un element a ∈ K se numeşte rădăcină a lui
P dacă fP (a) = 0 (uneori se scrie mai simplu P(a)=0). De acum înainte vom
scrie şi noi pentru orice a ∈ K mai simplu P(a) în loc de fP (a).
Pentru un polinom P ∈ K[X] şi un element a ∈ K, calculul valorii P(a)
se poate face direct prin înlocuire sau folosind teorema lui Bézout: P(a) =
R(a), unde R∈ K[X] este polinomul rest al împărţirii lui P la polinomul X-a
(de fapt R este o constantă!). Menţionăm că în K[X] calculele de împărţire
cu rest, aflarea celui mai mare divizor comun (algoritmul lui Euclid) şi
schema lui Horner se fac după reguli similare celor din R [X] sau C [X].
Exemplu. Să efectuăm în Z5[X] împărţirea lui P = X 4 + 3 X 2 + 1 la Q = 4 X 2 + X + 3 .
Vom folosi tabla de înmulţire a lui Z5: (1)  −1 = 1 , (2) −1 = 3 , (3)
 −1 = 2 ,
 −1 = 4 . Aşezăm calculele astfel:
(4)
X 4 + 0 X 3 + 3 X 2 + 0 X + 1 4 X 2 + X + 1
4 X 4 + 1 X 3 + 1 X 2
/ 1 X 3 + 4 X 2 + 0 X
4 X 3 + 1 X 2 + 1 X
/ / 1 X + 1
Aşadar, câtul este 4 X 2 + 4 X şi restul este X + 1 adică identitatea

împărţirii cu rest este:
( )( )
X 4 + 3 X 2 + 1 = 4 X 2 + X + 1 4 X 2 + 4 X + X + 1 .
Rezultă că un element a ∈ K este rădăcină pentru P∈ K[X] dacă şi numai

dacă (X-a) P (X-a este divizor al lui P, adică există Q ∈ K[X] aşa ca P =
(X-a)Q).
Un polinom P ∈ K [X] se numeşte reductibil dacă există două polinoame
U, V ∈ K[X] de grad strict mai mic decât P (atenţie! deci în orice caz P≠ 0)
astfel încât P=UV. În caz contrar, P se numeşte ireductibil.
Un polinom P∈ K [X] ireductibil nu are rădăcini. Invers este fals.
Totuşi, dacă deg (P) = 2 sau 3 şi P nu are rădăcini, rezultă că P este
ireductibil. Evident, polinoamele de grad 1 sunt ireductibile şi au rădăcini.
Să considerăm un polinom nenul P ∈ K [X] şi a ∈ K. Vom spune că a este
rădăcină simplă pentru P dacă a este rădăcină pentru P şi (X-a)2 nu este
divizor al lui P. Dacă a ∈ K este rădăcină pentru P, vom spune că a este
rădăcină multiplă pentru P dacă (X-a)2 P. Pentru o rădăcină a ∈ K a lui
P se defineşte ordinul de multiplicitate al lui P ca fiind unicul număr
natural n ≥ 1 care are următoarele proprietăţi: (X – a)n  P şi (X– a)n+1 nu îl
divide pe P.
Fie P = a0 + a1X +a2X2+... +anXn ∈ K[X]. Derivata formală a lui P este prin
definiţie:
P'=P (1) = a1 + 2a2 X + 3a3 X 2 + ... +nan X n – 1 .
68
Derivata secundă formală este prin definiţie:
P''=P(2) = (P' )' = 2a2 + 6a3X + ... + n(n –1) anX n – 2 .
Putem defini în general P(t ) ∈ K[X] (se vede că P (t )=0 dacă t ≥ n+1).
Se poate arăta atunci că dacă P ∈ K[X] este nenul şi a ∈ K următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
1) a este rădăcină pentru P cu ordinul de multiplicitate t ≥ 1;
2) P(a) = P(1)(a) = P(2)(a) = ... = P (t–1) (a) = 0 şi P (t ) (a) ≠ 0.
Un corp comutativ K se numeşte algebric închis dacă pentru orice P∈
K[X], P nenul, există a ∈ P astfel încât a este rădăcină pentru P. Dacă
P ∈ K[X], P ≠ 0, în general P are un număr de rădăcini mai mic sau cel
mult egal cu gradul lui P. Dacă K este algebric închis rezultă că P are
exact n rădăcini (nu neapărat distincte! fiecare rădăcină se numără cu
ordinul ei de multiplicitate). Dacă deg (P)= n rezultă în acest caz
descompunerea:
P = an ( X − a1 )n1 ( X − a2 )n2 ... ( X − at )nt
unde ai sunt rădăcinile distincte, fiecare cu ordinul de multiplicitate
ni şi avem n1+n2+... +nt = n.
Dacă P şi Q sunt în K[X], rezultă că P şi Q au rădăcini comune dacă şi
numai dacă cel mai mare divizor comun al lor, notat (P,Q) (se poate
calcula cu algoritmul lui Euclid) nu este 1, adică polinoamele nu sunt prime
între ele.
În particular, a spune că P are şi rădăcini multiple înseamnă a spune că P
şi P' au rădăcini comune, deci (P,P') ≠ 1.
Încheiem cu celebra teoremă Hamilton-Cayley. Fie n ∈ N , n≥1 şi
A ∈ n(C ). Se consideră polinomul caracteristic al lui A, adică
polinomul P = a0 + a1X + a2 X 2 + ... +anXn
obţinut astfel: pentru orice λ ∈ C avem P(λ)=det (λ En – A).
Atunci P (A)=0, adică avem:
a0En + a1A + a2A2+... +anAn=0.

Test 1
 1 3
1. a) Da. Folosim teorema de recunoaştere: matricea   are
3 2
determinantul egal cu –7 ≠ 0, deci rangul matricei este egal cu numărul
coloanelor.
 1 3
b) Tot cu teorema de recunoaştere: matricea   trebuie să aibă
3 a
rangul < 2 = numărul vectorilor = numărul coloanelor, adică trebuie să aibă
determinantul a – 9 egal cu 0.
69
Vectorii sunt liniar dependenţi dacă şi numai dacă a=9.
 1 3 1
2. a) Folosim din nou teorema de recunoaştere: matricea   nu
3 2 0
poate avea rangul 3 = numărul vectorilor (rangul este ≤ 2).
Se poate încerca şi direct: se arată că, de exemplu, (1,3) este combinaţie
liniară de (3,2) şi (1,0). Într-adevăr, egalitatea
3a + b = 1 3
(1,3) = a (3, 2) + b (1,0) revine la sistemul  cu soluţia a = ,
2a = 3 2
7
b=− .
2
b) Dacă avem un spaţiu vectorial X de dimensiune m şi n vectori din X, n >
m, atunci vectorii respectivi sunt liniar dependenţi.
 1 3
3. a) Da. Cu teorema de recunoaştere, rezultă că matricea  
3 2
are rangul 2=numărul liniilor.
 1 3
b) Matricea   cu determinantul a – 9 trebuie să aibă rangul < 2 =
3 a
dimensiunea spaţiilor = numărul liniilor, adică trebuie să avem:
a – 9 = 0 ⇔ a = 9.
c) Am găsit echivalenţele: {(1, 3), (3, a)} este liberă ⇔ {(1,3),(3,a)} este
mulţime de generatori ⇔ a ≠ 9.
Test 2
 a a + 1
1. a) Cu teorema de recunoaştere: matricea   are
a + 1 a + 2
determinantul egal cu –1≠ 0, pentru orice a ∈ R.
b) Coordonatele cerute sunt numerele reale (unic determinate!) x şi y
cu proprietatea că (1,1) = x(a,a+1) + y(a+1, a+2). Ele sunt soluţiile
ax + (a + 1)y = 1
sistemului  cu soluţiile x= –1, y = 1.
(a + 1)x + (a + 2)y = 1
2. a) Nu. Dimensiunea lui R3 este 3.
b) Întâi trebuie} să verificăm că vectorii (1,2,3) şi (1,0,0) sunt liniar
 1 1
 
independenţi. Într-adevăr, matricea  2 0  are rangul 2, deoarece:
3 0
 
1 1
= −2 ≠ 0 .
2 0
O bază posibilă, obţinută prin completare este
{(1, 2, 3), (1, 0, 0), (0, 1, 0)}.
70
 1 1 0
 
În adevăr, determinantul matricei  2 0 1  este egal cu 3 ≠ 0.
3 0 0
 
Test 3
1. a) Dacă a = 0, aplicaţia T : R2→ R2, dată prin T(x, y) = x + y este liniară
(calcul!).
Invers, se presupune că T : R2 → R2, dată prin T(x, y) = x + y + ax2 este
liniară. Rezultă că T este omogenă, deci T(2(x, y)) = 2T(x, y) pentru orice
(x, y) ∈ R2. Pentru (x, y)=(1,0), ar trebui să avem:
T (2, 0) = 2T (1, 0),
adică:
2 + 0 + 4a = 2(1 + 0 + a) ⇔ 2 + 4a = 2 + 2 a ⇔ 2a = 0 ⇔ a = 0.
Prin urmare: T este liniară ⇔ a=0.
b) Dacă n = 1, T(x)=x şi T este, evident, liniară.
Invers, dacă T este liniară, trebuie să avem T(2x) = 2T(x) pentru
orice x ∈ R, deci T(2) = 2T(1), adică:
2n = 2 ⇔ n = 1.
Aşadar, T este liniară ⇔ n=1.
2. a) T(z= x+ iy) = x – iy.
T((x+ i y) + (a + ib)) =T((x + a) + i (y + b)) = (x+ a) – i (y + b) =
= x -i y + a – i b = T(x + i y) +T(a+ i b)
Pentru t ∈ R :T(t(x + i y)) = T(tx + i t y) = t x – i t y = tT(x + i y).
b) Dacă T ar fi C -liniară, am avea:
T(i z)=i T(z),
pentru orice z ∈ C .
Luând însă z = i , avem:
T(i i ) = T(i2) = T(–1) = – 1, i T(i ) = i (– i ) = – i2 = 1.
Test 4
 cos t sin t  cos s sin s 
1. a)   =
 − sin t cos t  − sin s cos s 
 cos t cos s − sin t sin s cos t sin s + sin t cos s 

= =
 − sin t cos s − cos t sin s − sin t sin s + cos t cos s 
 cos(s + t ) sin(s + t ) 
= 
 − sin(s + t ) cos(s + t ) 
b) Avem det (A(t)) = cos2t + sin 2t = 1, deci A(t) este inversabilă.
Matricea complemenţilor algebrici este:
71
 cos t sin t 
 ,
 − sin t cos t 
deci matricea adjunctă este:
 cos t − sin t 
  = A( −t )
 sin t cos t 
şi matricea adjunctă coincide cu matricea inversă, deoarece determi-
nantul este egal cu 1.
2. a) T(x, y)=(u, v) după regula de înmulţire:
 cos t sin t  x   u 
   =  
 − sin t cos t  y   v 
deci T(x, y) = (x cos t + y sin t, – x sin t + y cos t ).
b) Da, deoarece matricea generatoare A(t) este inversabilă.
c) Da. La studiul grupurilor, am văzut că At este rotaţia de unghi – t.
Test 5
1. a) T(1, 0) = (1, 1) şi T(0,1) =(–1,1), deci matricea căutată este:
 1 −1
 .
1 1 
b) V este bază (teorema de recunoaştere) deoarece:
 1 1
det   = 1≠ 0 .
 0 1
Un vector (a, b) se scrie în baza V astfel:
(a, b) = x(1, 0) + y (1, 1) = (x + y, y),
deci:
x + y = a x = a − b
 ⇔ ,
y = b y = b
adică (a, b)=(a-b)(1,0)+b(1,1).
Atunci:
T(1, 0) = (1, 1) = 0(1, 0) + 1(1,1),
T(1, 1) = (0, 2) = –2(1, 0) + 2(1,1).
Matricea căutată este:
 0 −2 
 
1 2 
2. a) Matricea are deci forma
72
 t1 0 0  0
 
1 t20  0
0 0 t3  0 
 
    
0 0 0  tn 

unde ti ∈ R, i=1,2,... ,n.
Atunci T(ei)=ti ei, i=1,2,... ,n şi deci
 n  n
T ( x1, x2 ,... , xn ) = T   xi ⋅ ei  =  xiT (ei ) =
 i =1  i =1
n
=  xi ti ei =( x1t1, x2t2 ,... , xn t n ).
i =1
b) Este exact matricea de la 1. b).

Test 6
1. Matricea sistemului:
 t 1
 
 −1 t 
are determinantul t2+1.
a) În R, t 2 + 1 > 0, deci sistemul este cramerian.
b) În C , ecuaţia:
t2+1=0
are soluţiile i şi -i .
Dacă t ≠ i şi t ≠ – i , sistemul este cramerian.
Dacă t = i , sistemul devine:
ix + y = 1 − x + iy = i
⇔  0 = 1 − i , fals.
− x + iy − x + iy = 1
Sistemul este incompatibil.
Dacă t = – i , sistemul devine:

−ix + y = 1 −ix + y = 1
⇔  0 = 1 − i , fals.
− x − iy = 1 −ix + y = i
Sistemul este incompatibil.
2. a) Necunoscutele principale sunt x şi y:
2−z
x=
x + y = 2−z 2x = 2 − z 2
⇔ ⇔ .
x−y =0 2y = 2 − z 2−z
y=
2
73
 2 − z 2 − z  
S =  , ,z  z ∈ K  ,
 2 2  
unde K = R sau C .
b) Matricea sistemului este:
 t 1
 
 t 1 .
1 t 
 
Minorul format cu primele două linii este:
 1 1
  = 1− t
 t 1
Dacă t ≠ 1 acest minor este principal şi rangul matricei este r = 2.
Aplicăm teorema lui Rouché. Avem un singur determinant caracteristic:
1 1 2 
  2
 t 1 2  = 2(t − 1) ,
1 t 2 
 
care se anulează numai pentru t = 1.
Sistemul are soluţie dacă şi numai dacă t = 1. În acest caz sistemul devine
x + y = 2

x + y = 2 ⇔ x + y = 2 .
x + y = 2

S = {(a, 2 – a)  a ∈ K }
unde K = R sau C .

1 punct din oficiu
1,5 p 1. Fie X un spaţiu vectorial de dimensiune n, n ≥ 1. Fie u1, u2, ... , un
vectori în X.
Să se arate că următoarele afirmaţii sunt echivalente:
a) Sistemul (u1, u2, ... , un) este liniar independent.
b) Sistemul (u1, u2, ... , un) este sistem de generatori pentru X.
c) Mulţimea { u1, u2, ... , un } este bază pentru X.
74
1,5 p 2. Se consideră spaţiul vectorial:

π
{f : [ 0, ] → R | f este continuă}
2
Să se arate că vectorii f, g din X sunt liniar independenţi, unde:
π
f : [0, ] → R , f (x) = cos x ;
2
π
g : [0, ] → R , g(x)=\sin x .
2
1,5 p 3. a) Să se arate că U={(1,1),(2,1)} şi V={(2,0)(0,2)} sunt baze în R2.

b) Se consideră matricea
 1 3
M = .
 2 2
Fie T=T(M; U, V) aplicaţia liniară generată de matricea M în perechea de
baze (U, V). Să se calculeze T(x, y) pentru orice (x, y) ∈ R2.
1,5 p 4. Să se calculeze ker (T)= nucleul lui T, unde T : R3→ R2 este aplicaţia
liniară definită prin
T(x, y, z) = (x– y, x + y +z).
1,5 p 5. Să se discute şi să se rezolve sistemul

ax + y + z = 0
x + ay + z = 0
x + y + z = 0,
unde a ∈ C este un parametru.
1,5 p 6. Pentru ce valori ale parametrului a ∈ C , polinomul

P = X3 – X2 – X + a
are rădăcini multiple?
75
2.7. Bibliografie
1. H. Ikramov: Recueil de problèmes d’ algèbre linéaire. Editions MIR

Moscou, 1977.
2. I. D. Ion, N. Radu: Algebră, ed. III. Ed. Did. Ped. Bucureşti, 1981.
4. C. Năstăsescu, C. Niţă, C. Vraciu: Bazele algebrei, vol. I, Ed. Acad.
8. I. Gh. Şabac: Matematici speciale, vol. I. Ed. Did. Ped. Bucureşti, 1981.
9. G. Şilov: Analiză matematică (spaţii finit dimensionale) Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică. Bucureşti, 1983.
10. V. Voïévodine: Algèbre linéaire. Editions MIR. Moscou, 1976.
76
Elemente de Analiză Matematică
ELEMENTE DE ANALIZĂ MATEMATICĂ
Cuprins
Obiectivele Unităţii de învăţare 3 ................................................................................. 76
3.1. Recapitularea elementelor de Analiză Matematică din liceu .................................. 77
3.2. Spaţii metrice. Spaţii normate ............................................................................... 129
3.3. Limită şi continuitate (reluare)............................................................................... 136
3.4. Derivabilitate ......................................................................................................... 141
3.5. Derivate parţiale şi analicitate ............................................................................... 147
3.6. Integrale improprii ................................................................................................. 173
3.7. Integrale curbilinii .................................................................................................. 177
3.8. Integrale multiple ................................................................................................. 181
3.9. Elemente de teoria ecuaţiilor diferenţiale .............................................................. 191
3.10. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare .......................................... 200
3.11. Lucrare de verificare pentru studenţi .................................................................. 207
3.12. Bibliografie .......................................................................................................... 209

După ce veţi parcurge această unitate de învăţare, veţi avea
suficiente cunoştinţe pentru a putea face următoarele operaţii
matematice şi a rezolva următoarele probleme:
 Identificarea numerelor care apar sau se cer în respectiva
problemă de analiză.
 Încadrarea problemei în unul sau mai multe capitole de
analiză.
 Identificarea de proprietăţi posibile ale elementelor cerute.
Determinarea datelor primordiale şi a modului cum trebuie
iniţiată procedura pe baza lor
 Precizarea nivelului acceptabil de aproximare pentru soluţii.
 Verificarea riguroasă a îndeplinirii ipotezelor de lucru.
 Aplicarea formulelor de calcul ale analizei pentru rezolvarea
problemei.
 Exprimarea riguroasă a rezultatelor obţinute.
 Transpunerea problemei într-un cadru mai general (de
exemplu, trecerea de la R la spaţii normate), adaptând
metoda la cadrul mai general.
 Modelarea cu ajutorul Analizei Matematice a unor probleme
practice (de exemplu, calculul cu formule integrale, de
lungimi, arii şi volume concrete).
77
3.1. Recapitularea elementelor de Analiză Matematică din liceu

3.1.1. Şiruri şi serii
Mulţimea numerelor reale se va nota, ca deobicei, cu  , iar dreapta reală
încheiată se va nota cu  (reamintim că R = R ∪ {−∞, ∞} .
Vom lucra cu şiruri şi serii de numere reale.

A. Şiruri de numere reale
În general, un şir este o secvenţă de numere (reale) de forma
x1, x2 , x3 ,...xn ,... .
Mai general, vom putea considera un număr natural n0 şi vom putea

considera un şir numerotat, începând cu n0 :
xn0 , xn0 +1, xn0 + 2 ,...xn ...
Această generalizare este necesară, deoarece apar situaţii când nu putem

scrie xn pentru orice n. De exemplu, dacă :
1
xn = .
n−4
Vom considera n0 = 5 şi vom scrie şirul x5 , x6 ,...xn ... , adică:
1 1 1
, ,... ,...
1 2 n−4
Vom nota, pe scurt, situaţia de la (1) astfel: ( x n )n ≥ n
0
. Dacă n0 este
subînţeles, un şir se notează simplu: ( xn )n .
Observaţie. O definiţie riguroasă a noţiunii de şir poate fi dată după cum urmează.
Se consideră un număr natural n0 şi se notează:
 ( n0 ) = {n0 , n0 + 1, n0 + 2,...n,...} .
Atunci, un şir este o funcţie f =  ( n0 ) →  . Anume, identificăm
f ≡ ( xn )n ≥n , unde xn = f ( n ) .
0
Deobicei se ia n0 = 0 sau n0 = 1.
Urmează prima definiţie fundamentală a Analizei Matematice: definiţia
limitei unui şir. Pentru a da această definiţie, vom defini întâi noţiunea de
vecinătate a unui element a ∈  .
► Dacă a ∈  , numim vecinătate a punctului a orice mulţime de forma
V = ( a − ε, a + ε ) ,
unde ε > 0 , este un număr.

Aşadar, în acest caz, avem echivalenţa:
x ∈V ⇔ x − a < ε .
78
► Dacă a = ∞ , numim vecinătate a punctului ∞ , orice mulţime de forma:
V = ( λ, ∞ ] = ( λ, ∞ ) ∪ {∞} ,
unde λ > 0 este un număr. Aşadar, în acest caz, avem echivalenţa

x ∈V ⇔ x > λ .
►Dacă a = −∞ , numim vecinătate a punctului −∞ , orice mulţime de forma:
V = [ −∞, −λ ) = ( −∞, −λ ) ∪ {−∞} ,
unde λ > 0 este un număr. Aşadar, în acest caz, avem echivalenţa:

x ∈ V ⇔ x < -λ .
Definiţie. Fie ( xn )n un şir de numere (reale) şi a ∈  . Spunem că ( xn )n
tinde către a (în scris xn ⎯⎯
n
→ a ), dacă:
pentru orice vecinătate V a punctului a există un număr natural n(V) cu
proprietatea că pentru orice  ∋ n ≥ n (V ) avem xn ∈ V .
În aceste caz, spunem că a este limita şirului ( xn )n şi scriem :
a = lim xn .
n
Alte denumiri. Spunem că un şir ( x n )n are limită dacă există a ∈  ,

astfel încât a = lim xn . (Atenţie! Dacă există, limita unui şir este unică!).
n
Un şir se numeşte convergent dacă are limită finită.

Un şir care nu este convergent, se numeşte şir divergent.
1
Exemple 1. Şirul ( xn )n ≥1 , dat prin xn = este convergent şi lim xn = 0 .
n n
2. Şirul ( xn )n , dat prin xn = n este divergent. Anume: lim xn = ∞ .

n
3. Şirul ( xn )n ≥1 , dat prin xn = 1 + ( −1) , adică şirul:

n
0, 2, 0, 2, ..., 0, 2, ...
este divergent, deoarece nu are limită.
Să revedem definiţia unificatoare a limitei, în cazul când limita este finită.
Aşadar, xn ⎯⎯
n
→ a ∈  (şirul este convergent). Avem echivalenţa:
xn ⎯⎯
n
→ a ⇔ (pentru orice ε > 0 , există n ( ε ) ∈  cu proprietatea că,
pentru orice  ∋ n ≥ n ( ε ) avem
xn − a < ε ). (∗)
Am scris n ( ε ) pentru a marca faptul că n ( ε ) depinde de ε. Relaţia (∗) ne

spune că, dacă ε > 0 este suficient de mic, valoarea xn aproximează
foarte bine limita a.
79
Observaţie. Să presupunem că şirul ( xn )n este convergent şi xn ⎯⎯

n
→a .
Atunci, pentru orice ε > 0 , putem găsi n ( ε ) , ca mai sus. Acest n ( ε ) nu
este unic! Care este variabilitatea lui n ( ε ) ?
Primul tip de variabilitate: pentru un ε dat, găsim n ( ε ) ; atunci acest

n ( ε ) este „bun” pentru orice ε′ ≥ ε , adică avem pentru orice  ∋ n ≥ n ( ε ) ,
cu atât mai mult (v.(*)) xn − a < ε′ .
Referitor la acest tip de variabilitate, comentăm că este indicat să găsim

n ( ε ) pentru un ε cât mai mic. În acest fel, valoarea xn aproximează
(pentru n ≥ n ( ε ) ) foarte bine limita a.
1
De exemplu, dacă luăm ε de forma ε = , n ∈  * , spunem că xn
10n
aproximează pe a cu n zecimale exacte.
Al doilea tip de variabilitate: pentru acelaşi ε, dacă am găsit un n ( ε ) ,
atunci orice număr natural n′ ( ε ) ≥ n ( ε ) este „bun”, în sensul că, pentru
orice  ∋ n ≥ n′ ( ε ) avem (v.(∗)):
xn − a < ε .
Concluzionăm cele de mai sus cu o consecinţă calculatorie (calculul

precis al lui n(ε)), după cum urmează.
Fie ( x n )n un şir convergent către a. Fie şi ε > 0 un număr dat. Atunci,
mulţimea
{
A ( ε ) = m ∈  xn − a < ε pentru orice n ≥ m }
este nevidă. Fie n(ε) cel mai mic element al mulţimii A(ε) (orice mulţime
nevidă de numere naturale are un prim element!).
Aşadar, acest n(ε) este cel mai mic număr m (dependent de ε), începând
de la care aproximarea este mai mică decât ε (adică, avem pentru orice
n ≥ m inegalitatea xn − a < ε ).
Am putea să îl numim pe n ( ε ) pragul precis de aproximare cu ε pentru

lim xn = a .
n
De obicei, nu se găseşte pragul precis, ci se găseşte o valoare mai mare.

Exemplul care urmează este edificator pentru întreaga discuţie anterioară.
Exemplu. Să arătăm, folosind definiţia, că
2n 2 + 1
lim 2 = 2.
n n + n +1
Vom rezolva problema prin două metode.

Prima metodă (Metoda „precisă”)
80
Avem de arătat că, pentru orice ε > 0, există n ( ε ) ∈  , cu proprietatea că

pentru orice  ∋ n ≥ n ( ε ) avem:
2n 2 + 1
−2 < ε (1)
n2 + n + 1
adică :
−2n − 1 2n + 1
= 2 < ε ⇔ εn 2 + ( ε − 2 ) n + ε − 1 > 0 (2)
n + n +1 n + n +1
2
Evident, este suficient să arătăm că (1) are loc pentru ε < 1.

Fie, deci, 0 < ε < 1 . Notăm:
P(x) = εx 2 + ( ε − 2 ) x + ε − 1
şi (2) se rescrie sub forma

P(n) > 0 (2’)
Trinomul P(x) are discriminantul
Δ = −3ε2 + 4 > 0 ,
deci rădăcinile sale reale sunt:
2−ε− Δ 2−ε+ Δ
x1 = < 0 < x2 =
2ε 2ε
(cititorul poate verifica singur că 2 − ε < Δ , adică ( 2 − ε ) < Δ ).
2
Teoria referitoare la semnul trinomului ne spune că (2’) este echivalentă

cu n < x1 sau n > x2 , ceea ce echivalează cu n > x2 , deoarece am văzut
că x1 < 0. Ajungem la următoarea concluzie:
trebuie să avem
n ( ε ) > x2 (3)
Într-adevăr, dacă nu ar avea loc (3), am avea două posibilităţi:

a) n ( ε ) = x 2 . În acest caz, luând n ( ε ) = n = x 2 , ar rezulta P(n) = 0, ceea
ce ar contrazice (2’).
b) n ( ε ) < x 2 . Deoarece x1 < 0, rezultă că x1 < n ( ε ) < x 2 . Luând
n = n ( ε ) , va rezulta P(n) < 0, ceea ce contrazice (2’).
Concluzia (3) ne conduce la următorul rezultat final şi precis:

Cel mai mic număr n(ε) posibil este:
2 − ε + −3ε 2 + 4
n ( ε ) = [ x2 ] + 1 = +1 (4)
2ε
Aici, [x2] este partea întreagă a lui x2.
Reamintim că, pentru un număr real x, partea sa întreagă [x] este cel mai
mare număr întreg mai mic sau egal decât x, adică avem simultan
81
[x] ∈  ,
[ x ] ≤ x < [ x ] +1.
Concluzia de la (4) rezultă observând că, dacă am lua un număr natural m
< [x2] +1, ar rezulta m ≤ [x2] şi, folosind (3), se vede că nu putem avea m =
n(ε).
Aşadar, n(ε) de la (4) este pragul precis de aproximare cu ε pentru (1).
A doua metodă (Metoda majorărilor)
Această metodă este mai puţin precisă. Deobicei, ea furnizează valori n(ε)
care sunt mai mari decât cea mai mică valoare posibilă. În schimb,
această metodă este mai rapidă şi nu necesită raţionamente atât de
delicate ca prima metodă. Din acest motiv, această metodă este
considerată mai avantajoasă şi se foloseşte curent.
Căutăm deci m ( ε ) ∈  cu proprietatea că pentru orice  ∋ n ≥ m ( ε ) avem
(v. (2)) .
2n + 1
<ε (5)
n + n +1
2
Avem însă, succesiv, următoarele majorări:

2n + 1 2n + 2 2n + 2 2
< 2 < 2 = .
n + n +1 n + n +1 n + n n
2
2 2
Aşadar, pentru a avea (5), este suficient să avem < ε ⇔ n > . Putem
n ε
lua, deci:
2
m (ε) = +1 (6)
ε
Vom compara rezultatele date de cele două metode, adică (4) şi (6),
1
pentru valoarea ε = = 0,01 . Vom obţine (calcule aproximative cu un
100
PC):
x2 = 199,49624.
Prin urmare, valoarea dată de (4) este:
 1 
n  = 200 .
 100 
2
Pe de altă parte, în acest caz avem = 200 , deci valoarea dată de (6)
ε
este
 1 
m  = 201.
 100 
 1 
Putem verifica direct că valoarea n   = 200 este cea mai mică
 100 
posibilă. Într-adevăr, calculând expresia:
82
2n 2 + 1
E (n ) =
n2 + n + 1
obţinem:
80.001
► pentru n = 200, valoarea E ( 200 ) = = 1,9900251 , deci, în acest
40.201
caz:
E ( 200 ) − 2 = 0,0099749 < 0, 01
(valoarea n = 200 este acceptabilă).

79.203
► pentru n = 199, valoarea E (199 ) = = 1,9899751 , deci, în acest
39.801
caz:
E (199 ) − 2 = 0,0100249 > 0, 01
(valoarea n = 199 este inacceptabilă).

Discuţii similare se pot face şi în cazurile xn ⎯⎯
n
→ ∞ sau xn ⎯⎯
n
→ −∞
Teoria limitei pentru şiruri este fundamentală pentru întreaga Analiză
Atenţie! Matematică. Încheiem aici prezentarea fundamentelor acestei teorii,
Recapitulaţi recomandând cititorilor să recapituleze capitolul „Şiruri” din manualele de
singuri! liceu, partea de Analiză Matematică. Se vor avea în vedere următoarele
elemente:
 limitele fundamentale de şiruri,
 teorema şirurilor monotone,
 trecerea la limită în inegalităţi,
 operaţii algebrice cu şiruri, etc.
83
1. Numim permutare a unei mulţimi nevide A orice aplicaţie bijectivă
p : A → A.
Arătaţi că un element a0 ∈  este limita şirului ( xn )n ≥0 dacă şi numai

dacă pentru orice permutare p :  →  şirul
(x ( ) )
p n
n ≥0
tinde către a0.
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul
liber din
chenar, în
continuarea
enunţurilor.
2. Fie t ∈  . În ce condiţii are limită şirul ( xn )n dat prin xn = ( −1) t n ?

n

de învăţare.
84
B. Serii de numere reale

Vom discuta aici foarte puţin despre serii, o expunere mai amănunţită fiind
făcută în subparagraful 3.5.5. (Funcţii analitice).
Considerăm un şir ( xn )n ≥n . Construim şirul ( Sn )n ≥n dat astfel
0 0
n
Sn = x
i = n0
i
şi spunem că Sn = suma parţială de ordin n a seriei

∞
x
n = n0
n (1)
Se spune că seria (1) este convergentă, dacă şirul (Sn )n este

convergent. În acest caz, fie S = lim Sn . Numărul S se numeşte suma
n
seriei (1).
∞
De multe ori scriem (confundăm seria cu suma) S = x
n = n0
n .
O serie care nu este convergentă, se numeşte divergentă.

Exemplele fundamentale de serii la care ne vom referi în continuare sunt:
seria geometrică şi seria armonică generalizată.
Seria geometrică de raţie a (unde a ∈  este dat) este seria
∞
a
n =0
n
adică: 1 + a + a 2 + ... + a n + ... .

Ea este convergentă, dacă şi numai dacă a < 1 . În acest caz suma ei este
1
S= .
1− a
Seria armonică generalizată (de exponent t) este seria
∞
1
n
n =1
t
(2)
În cazul t = 1, seria se numeşte serie armonică. Se arată că seria (2) este

convergentă dacă şi numai dacă t > 1.
Încheiem cu câteva precizări privind fracţiile zecimale infinite din punctul
de vedere al teoriei seriilor.
1
Când scriem egalitatea = 0,333... avem în vedere „aproximările din ce
3
1
în ce mai bune” ale lui :
3
3 3 3 3 3 3
= 0,3; + = 0,33; + + = 0,333 ...
10 10 100 10 100 1000
85
De fapt, scriind
3 3 3
Sn = + + ... + n = 0,333...3
10 100 10
∞
1 3
(cu n zecimale) avem = lim Sn =  n .
3 n
n =1 10
Mai general, orice număr real a ∈ ( 0,1] poate fi reprezentat ca sumă a unei
serii zecimale:
∞
an
a= n
(3)
n =1 10
unde an ∈ {0,1,2,...9} . Scriem (3) şi sub forma
a = 0, a1a2a3 ...an ...

(fracţie zecimală infinită).
Dacă a1, a2 ,...ap ( p ≥ 1) sunt numere naturale, vom folosi notaţia :
a1a2...ap = a1 ⋅ 10 p −1 + a2 ⋅ 10 p −2 +  + ap −1 ⋅ 10 + ap .
Numărul a este raţional dacă şi numai dacă poate fi reprezentat ca suma

unei serii zecimale periodice. O astfel de serie zecimală poate fi:
a) Periodică simplă (perioada începe de la primul termen) de forma:
a1 a2 a a a a
+ 2 + ... + kk + k1+1 + k2+ 2 + ... + k2 k + ...
10 10
10 10 10
 10 

a1a2 ...ak a1a2 ...ak

În acest caz, suma este: a = =
10k − 1 999...9
(avem la numitor k cifre 9).
23
Exemplu 0,232323... = 0,(23) =
99
b) Periodică mixtă (există o parte neperiodică la început) de forma:
b1 b b a a a
+ 22 + ... + pp + p1+1 + p2+ 2 + ... + pk+ k +
10 10 10 10 10
 10 

a1 a a
+ p + k +1
+ p +2k + 2 + ... + pk+ 2k + ...
10 10
 10  
În acest caz, suma este
b1b2 ...bp a1a2 ...ak − b1b2 ...bp b1b2 ...bp a1a2 ...ak − b1b2 ...bp
a= =
p
(
10 10 − 1 k
) 999...9000..0
(avem la numitor k cifre 9 şi p cifre 0).
01213 − 012 1213 − 12 1201
Exemplu 0,01221313... = 0,012 (13 ) = = = .
99000 99000 99000
86
Subliniem că teoria se menţine şi pentru alte baze de numeraţie
b ∈ , b ≥ 2 (în locul lui 10). În acest caz, numerele se reprezintă ca sume
ale unor serii b – adică de forma:
∞
un

n =1 b
n
unde un ∈ {0,1,...b − 1} .
Baza b = 2 (deci un pot fi 0 şi 1) este utilizată pentru calculatoarele

electronice.
∞
1
1. Arătaţi că seria 2
n =1
n
este convergentă. Care este suma ei ?
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul 2. Arătaţi că numărul reprezentat de fracţia zecimală infinită
liber din 0,110100100010000...1000...0...
chenar, în      

1 2 3 4 5 n
continuarea
enunţurilor. (se numără cifrele din fiecare grup) este iraţional.

de învăţare.
3.1.2. Limită şi continuitate

A. Limite de funcţii
Noţiunea de limită este noţiunea de bază a Analizei Matematice. Intuitiv,
„a trece la limită” înseamnă a te apropia oricât de mult de un punct, fără a
spera să atingi acel punct. Din acest motiv, limita se studiază în puncte de
acumulare.
87
Definiţie. Fie A ⊂  şi a ∈  . Spunem că a0 este punct de acumulare

pentru A dacă are următoarea proprietate: pentru orice vecinătate V a
punctului a0 , există puncte x ∈ A ∩ V , x ≠ a0 .
Se arată că a0 este punct de acumulare pentru A, dacă şi numai dacă,
există un şir ( xn )n de elemente din A \ {a0 } , cu proprietatea că
xn ⎯⎯
n
→ a0 .
În cele ce urmează vom lucra în următorul
Cadru de lucru. Se consideră o mulţime A ⊂  şi un punct a0 ∈  care
este punct de acumulare pentru A. Se mai consideră şi o funcţie
f :A→.
Definiţie. Se spune că funcţia f are limită în punctul a0 dacă există un
element L ∈  cu proprietatea următoare: pentru orice vecinătate V a lui L,
există o vecinătate U a lui a0, astfel încât f ( x ) ∈ V pentru orice
x ∈ A ∩ U, x ≠ a0 .
Se poate arăta că, dacă există L, ca mai sus, atunci L este unic
determinat. Atunci, în condiţiile de mai sus, dăm următoarea
Denumire. Numim pe L limita funcţiei f în punctul a0 şi scriem
L = lim f ( x ) .
x →a0
Mai scriem şi
f ( x ) ⎯⎯⎯
x →a0
→L
(spunem că f(x) tinde către L, când x tinde către a0).

Dacă L ∈  şi a0 ∈  , obţinem
Definiţia ε − δ a limitei. Avem echivalenţa:
L = lim f ( x ) ⇔ ∀ε > 0, ∃δ > 0, ∀x ∈ A, x ≠ a0 , x − a0 < δ
x →a0
avem f ( x ) − L < ε .
Totul se poate reduce la limite de şiruri, după cum arată următoarea

Teoremă (Definiţia cu şiruri a limitei)
I. Fie L ∈  . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:

1) Avem egalitatea L = lim f ( x ) .
x →a0
2) Pentru orice şir ( xn )n de elemente din A \ {a0 } , cu proprietatea că

xn ⎯⎯
n
→ a0 , avem lim f ( xn ) = L .
n
II. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:

1) Funcţia f are limită în punctul a0 .
2) Pentru orice şir ( xn )n de elemente din A \ {a0 } , cu proprietatea că
xn ⎯⎯
n
→ a0 , există lim f ( xn ) .
n
88
Consecinţă. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) Funcţia f nu are limită în punctul a0 .
2) Există un şir ( xn )n de elemente din A \ {a0 } , cu proprietatea că
xn ⎯⎯
n
→ a0 şi astfel încât şirul ( f ( xn ) )n nu are limită.
De exemplu, funcţia f :  →  definită prin f ( x ) = sin x nu are limită în

nπ
punctul ∞ (nu are limită la ∞), deoarece, dacă luăm xn = ⎯⎯
n
→ ∞ , şirul
2
f ( xn ) nu are limită (avem f ( x2 p ) = 0 şi f ( x4 p +1 ) = 1 etc.).
Remarcă importantă. După cum se vede, în studiul limitei unei funcţii într-
un punct, nu interesează comportamentul lui f în acel punct (funcţia
poate să nu fie definită în acel punct!).
Mai târziu, la continuitate, va trebui ca valorile lui f în a0 şi în punctele
apropiate lui a0 să fie şi ele apropiate. În acest sens, să considerăm
următorul
Exemplu. 1) Se consideră un număr real t. Definim funcţia ft :  →  prin
x2 − 1
dacă x ≠ 1
ft ( x ) = x − 1 .
t, dacă x = 1
Atunci lim ft ( x ) = 2 (valoarea limitei este aceeaşi pentru orice t ∈  ). Într-
x →1
adevăr: dacă x ≠ 1 , avem f ( x ) = x + 1 , deci lim ft ( xn ) = = lim( xn + 1) = 2

n n
pentru orice şir xn ⎯⎯

n
→1, xn ≠ 1 .
x2 − 1
2) Se consideră funcţia F =  \ {1} →  , definită prin F ( x ) = . Atunci
x −1
lim F ( x ) = lim( x + 1) = 2 . Practic, studiul limitelor în 1 pentru F şi toate ft
x →1 x →1
este acelaşi!
Dacă mulţimea A este interval şi a0 ∈ R, putem vorbi despre limitele
laterale ale lui f în punctul a0. Anume, dacă a0 nu este extremitate stângă
(respectiv dreaptă) a lui A, putem defini limita laterală la stânga
(respectiv la dreapta) a lui f în a0 după cum urmează:
Limita la stânga. Se consideră restricţia lui f la mulţimea ( −∞,a0 ) ∩ A, pe
care o notăm cu g. Dacă există lim g ( x ) , vom nota:
x →a0
D D D
lim g ( x ) = lim f ( x ) = f ( a0 − 0 ) = limita la stânga a lui f în a0 .
x →a0 x a0
Limita la drepta. Se consideră restricţia lui f la mulţimea ( a0 , ∞ ) ∩ A , pe

care o notăm cu h. Dacă există lim h ( x ) , vom nota:
x →a0
D D D
lim h ( x ) = lim f ( x ) = f ( a0 + 0 ) = limita la dreapta a lui f în a0 .
x →a0 x a0
89
Dacă există lim f ( x ) , atunci există şi limitele laterale (care au sens) ale lui
x →a0
f în a0 şi sunt egale cu lim f ( x ) . Reciproca este, evident, falsă.

x →a0
Teoremă. Se presupune că a0 este interior lui A. Atunci:

Funcţia f are limită în a0 , dacă şi numai dacă există f ( a0 − 0 ) şi f ( a0 + 0 )
şi sunt egale. În acest caz, limita este egală cu valoarea comună:
lim f ( x ) = f ( a0 + 0 ) = f ( a0 − 0 ) .
x →a0
Observaţie. Dacă a0 este extremitate stângă pentru A, atunci: a spune că

f are limită în a0 înseamnă a spune că există limita la dreapta f (a0 +0). În
acest caz, lim f ( x ) = f ( a0 + 0 ) .
x →a0
Exemplu. Se consideră funcţia f :  →  , definită astfel:

ax + 1, dacă x<0
f ( x ) = b, dacă x=0
x + a dacă x>0
unde a şi b sunt numere reale.
Atunci, f are limită în 0 dacă şi numai dacă a = 1 (şi b poate lua orice
valoare reală !). Într-adevăr:
f ( 0 − 0 ) = lim(ax + 1) = 1
x 0
f ( 0 + 0 ) = lim( x + a ) = a
x 0
f (0 − 0) = f (0 + 0) ⇔ a = 1
x + 1, dacă x ≠ 0
În acest caz avem f ( x ) = şi lim f ( x ) = 1.
b, dacă x =0 x →0
Pentru calculul practic al limitelor de funcţii, se va ţine seama de

următoarele fapte:
► Se pot face operaţii cu limite de funcţii.
De exemplu, avem: lim ( f ( x ) + g ( x ) ) = lim f ( x ) + lim g ( x ) .
x →a0 x →a0 x →a0
Aceasta înseamnă că avem f : A →  (ca în cadrul general) şi g : A →  .

De asemenea, se presupune că există:
lim f ( x ) = L ∈  şi lim g ( x ) = G ∈  .
x →a0 x →a0
Se mai presupune că L + G are sens în  . Atunci rezultă că există şi

lim ( f + g )( x ) = L + G .
x →a0
Consideraţii similare pentru alte operaţii.

 Funcţiile elementare sunt continue (vom reveni la continuitate asupra
acestei expresii), adică avem pentru astfel de funcţii
lim f ( x ) = f ( a0 ) ,
x →a0
90
dacă a0 este în domeniul de definiţie al lui f.
De exemplu, dacă f :  →  , f ( x ) = 3 x + 1, avem:
lim f ( x ) = lim(3 x + 1) = 13 = f ( 4 ) .
x →4 x →4
 Se cunosc limitele standard

1
lim (1 + x ) x = e ,
x →0
1 1
 1 x  1 x
lim  1 +  = lim  1 +  = e ,
x →∞
 x x →−∞
 x
ax − 1
lim = ln a, dacă a > 0 ,
x →0 x
sin ax a sin x
lim = , dacă a ≠ 0, b ≠ 0 (în particular lim = 1 ).
x →0 bx b x →0 x
 Se foloseşte teorema de compunere a limitelor (limita funcţiilor
compuse sau schimbarea de variabilă în calculul limitelor), adică
următoarea
Teoremă. Fie A ⊂ , B ⊂  mulţimi nevide.
Fie a0 ∈  punct de acumulare pentru A, astfel încât există
lim f ( x ) = b0 ∈  .
x →a0
Se presupune, în plus, că există o vecinătate U a lui a0 cu proprietatea că

f ( x ) ≠ b0 pentru orice x ∈ (U ∩ A ) \ {a0 } .
Se mai presupune că f ( A ) ⊂ B (atunci, rezultă că b0 este punct de

acumulare pentru B ! ).
Fie, de asemenea, o funcţie g : B →  , cu proprietatea că există
lim g ( y ) = c0 ∈  .
y → b0
Rezultă atunci că există:

lim g ( f ( x ) ) = c0
x →a0
(adică funcţia compusă F : A → , F ( x ) = g ( f ( x ) ) are limită egală cu c0 în

a0 ).
Expunere schematică:
x → a0  f ( x ) → b0
y → b0  g ( y ) → c0
y = f (x)
x → x0  g ( f ( x ) ) → c0 .
91
1
Exemplu. Avem lim x x −1 = e . Întâi explicăm enunţul. De fapt, avem funcţia
x →1
1
F : ( 0,1) ∪ (1, ∞ ) →  , definită prin F ( x ) = x x −1 . Trebuie să vedem dacă F
are limită în a0 = 1 şi să calculăm (dacă există) această limită.
Vom arăta cum se poate aplica teorema precedentă.
1 1
Avem, de fapt x x −1 = (1 + ( x − 1) ) x −1 şi atunci considerăm funcţiile:
f : ( 0,1) ∪ (1, ∞ ) → , f ( x ) = x − 1
(deci f ( ( 0,1) ∪ (1, ∞ ) ) = ( −1,0 ) ∪ ( 0, ∞ ) .

1
g : ( −1,0 ) ∪ (1, ∞ ) → , g ( y ) = (1 + y ) y
(deoarece trebuie să avem 1 + y > 0 şi y ≠ 0).

Atunci, putem lua A = ( 0,1) ∪ (1, ∞ ) , B = ( −1,0 ) ∪ ( 0, ∞ ) şi putem forma
F = g f : A → .
1 1
F ( x ) = (1 + ( x − 1) ) x −1 = x x −1 .
În plus, dacă luăm a0 = 1 avem

lim f ( x ) = lim ( x − 1) = 0 = b0
x →a0 x →1
şi f ( x ) ≠ 0 = b0 dacă x ≠ a0 .
1
Apoi, lim g ( y ) = lim (1 + y ) y = e = c0 .
y → b0 y →0
Prin urmare lim F ( x ) = e etc.

x →1
Schematic, avem:
1
lim x x −1
= nedeterminare de tip1∞.
x →1
1 1
x x −1
= (1 + ( x − 1) ) x −1
x → 1 x −1→ 0 ;
x −1= y → 0
1 1
(1 + ( x − 1) ) x −1 = (1 + y ) y → e
B. Continuitate
Vom lucra în următorul
Cadru de lucru. Se consideră o mulţime A ⊂  , un punct a0 ∈ A şi o
funcţie f: A → R.
92
Definiţie. Se spune că f este continuă în a0 dacă are următoarea

proprietate: pentru orice vecinătate V a lui f(a0) există o vecinătate U a lui
a0 cu proprietatea că f(x) ∈ V pentru orice x ∈ U ∩ A .
Teoremă.(Definiţia ε - δ a continuităţii)
Avem echivalenţa: f este continuă în a0 ⇔ ∀ε > 0 , ∃δ > 0 , ∀x ∈ A ,
x − a < δ avem:
f ( x ) − f ( a0 ) < ε .
Totul se reduce la limite de şiruri, după cum arată următoarea

Teoremă. (Definiţia cu şiruri a continuităţii)
Următoarele afirmaţii sunt echivalente.
1. Funcţia f este continuă în a0.
2. Pentru orice şir ( xn )n de elemente din A cu proprietatea
xn ⎯⎯
n
→ a0 avem f ( xn ) ⎯⎯
n
→ f ( a0 ) .
Punctele izolate (adică punctele a0 ∈ A care nu sunt puncte de acumulare

pentru A) nu prezintă interes din punct de vedere al continuităţii, deoarece,
în astfel de puncte, funcţia f este automat continuă.
Pentru punctele a0 ∈ A, care sunt şi puncte de acumulare, avem
următoarea
Teoremă (Legătura între limită şi continuitate).
Fie a0 ∈ A un punct care este şi punct de acumulare pentru A.
Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1. Funcţia f este continuă în a0.
2. Există lim f ( x ) şi avem lim f ( x ) = f(a0)
x →a0 x →a0
Dacă A este interval, putem defini continuitatea laterală. Anume, dacă

restricţia lui f la ( −∞,a0 ] ∩ A este continuă, spunem că f este continuă la
stânga în a0, iar dacă restricţia lui f la [a0 , ∞ ) ∩ A este continuă, spunem
că f este continuă la dreapta în a0.
Teoremă. Dacă a0 este interior lui A, atunci f este continuă în a0 dacă şi numai dacă f
este continuă şi la dreapta şi la stânga în a0.
Exemplu. Reluăm un exemplu studiat la limite de funcţii.
Fie a şi b numere reale. Să vedem în ce condiţii funcţia f : R → R, definită
prin :
ax + 1, dacă x < 0
f ( x ) = b, dacă x = 0
x + a, dacă x > 0
este continuă în 0.
Pentru continuitate, trebuie să avem lim f ( x ) = f ( 0 ) .
x →0
93
În primul rând, am observat că f are limită în x = 0 dacă şi numai dacă a =
1. În acest caz lim f ( x ) = 1. Apoi f (0) = b.
x →0
Prin urmare: f este continuă în 0 dacă şi numai dacă a = 1 şi b = 1. În

acest caz, funcţia f : R → R este definită prin f (x) = x + 1.
Teorema de compunere a funcţiilor continue
Fie A ⊂  , f : A →  şi a ∈ A , cu proprietatea că f este continuă în a.
Fie B ⊂  , astfel încât f ( A ) ⊂ B .
Considerăm şi o funcţie g : B → R care este continuă în f (a). Atunci

funcţia g  f : A →  este continuă în a.
1. Se consideră funcţiile f : R → R, f ( x ) = x 2 + 2 şi g : R → R, g (x) =
[x] (Aici, [x] = partea întreagă a lui x. Anume, [x] este acel unic
număr întreg m cu proprietatea m ≤ x < m + 1). Care din cele două
funcţii este continuă în 0 ?
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul
liber din
chenar, în
continuarea
enunţurilor. 1 − cos x
2. Să se calculeze lim .
x →0 x2

de învăţare.
94
Continuitatea se poate studia şi global. Anume, avem următoarea

Definiţie. Fie ∅ ≠ A ⊂  şi f : A → R. Se spune că f este o funcţie
continuă dacă are proprietatea că este continuă în toate punctele lui A.
Proprietatea unei funcţii de a fi continuă este globală (adică se referă la
întreaga funcţie, privită în toate punctele unde este definită).
Funcţiile continue au proprietăţi speciale. Vom menţiona, în încheierea
acestui paragraf, două proprietăţi speciale ale funcţiilor continue.
Teoremă. Fie A ⊂  un interval şi f : A → R o funcţie continuă. Atunci, f are
proprietatea lui Darboux (adică: pentru orice interval I ⊂ A , mulţimea f (I)
este interval).
Aplicaţie. Să se arate că ecuaţia:
x3 + x + 1 = 0
are o singură rădăcină reală, plasată în intervalul (–1,0).
În adevăr, dacă scriem f : R → R, unde:
f (x) = x 3 + x + 1,
atunci:
f=u+v
unde u ( x ) = x , v ( x ) = x + 1 şi funcţiile u : R → R, v : R → R sunt strict
3
crescătoare. Rezultă că f este strict crescătoare, deci injectivă. Atunci f

poate avea cel mult o rădăcină.
Avem f (–1) = –1 şi f (0) = 1.
Cum f (–1) < 0 < f (0), rezultă că trebuie să existe a ∈ (–1,0) aşa ca f (a) =
0, deoarece f ( [–1,0] ) este interval, etc.
Teoremă. Dacă −∞ < a < b < ∞ şi f : [a, b ] →  este continuă, atunci există
x1 ∈ [a, b ] şi x2 ∈ [a, b ] cu proprietatea că
f ([a, b ]) = f ( x1 ) , f ( x2 ) 
(spunem că f este mărginită şi îşi atinge marginile).

3.1.3. Derivabilitate
Se consideră un interval (nedegenerat) I ⊂  , un punct a ∈ I şi o funcţie
f : → .
Definiţie. Se spune că f are derivată în a dacă există:
f ( x ) − f (a ) D
lim = f ′ (a ) ∈  .
x →a x −a
Elementul f ′ ( a ) ∈  se numeşte derivata lui f în a. Dacă f are derivată în a
şi f ′ ( a ) ∈  , spunem că f este derivabilă în a.
Reţinem: f este derivabilă în a ⇔ f are derivată în a şi derivata este finită.

Definiţie. Fie ∅ ≠ A ⊂ I . Spunem că f este derivabilă pe A dacă f este
derivabilă în orice punct a ∈ A. În cazul particular când f este derivabilă pe
I, spunem că f este derivabilă.
95
Observaţie. În mod riguros, definiţia faptului că f are derivată în a trebuie privită astfel:
a) Se consideră funcţia P : I \ {a} →  , definită prin:
f ( x ) − f (a )
P (x) = .
x −a
b) Se observă că a este punct de acumulare pentru I \ {a} .
c) Are sens să studiem limita lui P în a. Dacă există
def
lim P ( x ) = f ′ ( a ) ,
x →a
spunem că f are derivată în a şi f’(a) este derivata lui f în a.

Similar, dacă a nu este extremitate stângă (respectiv dreaptă) pentru I ,
putem considera (dacă există)
f ( x ) − f (a )
fs′ ( a ) = lim = derivata la stânga a lui f în a;
x →a
x <a
x −a
dacă fs’(a) ∈ R, spunem că f este derivabilă la stânga în a (respectiv

f ( x ) − f (a )
fd′ ( a ) = lim = derivata la dreapta a lui f în a; dacă fd’(a) ∈ R,
x →a
x >a
x −a
spunem că f este derivabilă la dreapta în a).
Dacă a este interior lui I, se vede că: f are derivată în a ⇔ f are derivată la
stânga şi la dreapta în a şi avem fs’(a) = fd’(a) (în acest caz f ’ (a) = fs’(a) =
fd’(a)).
Dacă a este extremitatea stângă (respectiv dreaptă) pentru a, faptul că f
are derivată în a revine la faptul că f are derivata la dreapta (respectiv la
stânga) în a (în acest caz, f '(a ) = fd′ ( a ) (respectiv f '(a ) = fs′ ( a ) )).
Înainte de a da câteva exemple, reţinem următorul rezultat important (care

nu admite reciprocă).
Propoziţie. Dacă f este derivabilă în a (respectiv f este derivabilă la
stânga sau la dreapta în a) rezultă că f este continuă în a (respectiv este
continuă la stânga sau la dreapta în a).
Exemple. 1) Fie f : R → R, definită prin f (x) = x2. Atunci f este derivabilă şi avem
f ′ ( a ) = 2a pentru orice a ∈ R. În adevăr, dacă x ≠ a , avem:
f ( x ) − f (a ) x 2 − a2
= = x + a ⎯⎯⎯
x →a
→ 2a .
x −a x −a
2) Fie n un număr natural nenul. Funcţia f : R → R definită prin
0 , dacă x = 0
f (x) = 1 este continuă în 0 şi este derivabilă în 0,
x n sin , dacă x ≠ 0
x
dacă şi numai dacă n > 1 (de fapt, pentru n = 1, funcţia f nu are derivată în
0).
Continuitatea rezultă din faptul că avem f ( x ) ≤ x n ⎯⎯⎯
x →0
→0 .
96
Pentru a studia derivabilitatea, formăm raportul canonic pentru x ≠ 0:
f ( x ) − f (0) 1
P (x) = = x n −1 sin .
x −0 x
1
Dacă n = 1, avem P ( x ) = sin şi se vede că nu există lim P ( x ) , deci f nu
x x →0
are derivată în 0. În adevăr,

1
– dacă xn = , avem xn ⎯⎯
n
→ 0 şi P ( xn ) ⎯⎯
n
→0 .
2nπ
1
– dacă y n = , avem y n ⎯⎯ → 0 şi P ( y n ) ⎯⎯ →1 .
π n n
2nπ +
2
Dacă n > 1, avem P ( x ) ≤ x n −1 ⎯⎯⎯
x →0
→ 0 , deci f’(0) = 0.
3) Funcţia sgn :  →  , definită prin

−1, dacă x < 0
sgn ( x ) = 0, dacă x = 0
1, dacă x > 0
are derivată în 0, anume f ′ ( 0 ) = ∞ .
f ( x ) − f (0)
1
În adevăr, dacă x ≠ 0, avem ⎯⎯⎯
x →0
=
→ ∞ . Această funcţie
x −0 x
nu este derivabilă în 0 (de altfel este discontinuă în 0), deşi are derivată
(infinită) în 0.
4) Fie t ∈ R. Funcţia f : [0, ∞ ) →  , definită prin
0 , dacă x = 0
f (x) = 1
x t sin , dacă x > 0
x
este derivabilă în 0, dacă şi numai dacă t > 1. În acest caz, derivabilitatea
în 0 revine la derivabilitatea la dreapta în 0.
f ( x ) − f (0) 1
Pentru x > 0, raportul canonic este P ( x ) = = x t −1 sin .
x −0 x
– Dacă t ≤ 1, nu există lim P ( x ) (deci f nu are derivată în 0).
x →0
Într-adevăr, vom arăta acest fapt separat pentru t < 1 şi t = 1.

• Dacă t < 1, luăm şirurile xn ⎯⎯
n
→ 0 şi y n ⎯⎯
n
→ 0 , definite prin:
1 1
xn = , yn =
π 3π
2nπ + 2nπ +
2 2
şi obţinem:
97
1−t
 π
P ( xn ) =  2nπ +  ⎯⎯
n
→∞ ,
 2
1−t
 3π 
P ( y n ) = −  2nπ + ⎯⎯ → −∞ .
 2  n
• Dacă t = 1 obţinem P ( xn ) = 1 ⎯⎯
n
→1 şi P ( y n ) = −1 ⎯⎯
n
→ −1 etc.
– Dacă t > 1, avem:

P ( x ) ≤ x t −1 ⎯⎯⎯
x →0
→0 ,
deci lim P ( x ) = 0 , adică f’(0) = 0.

x →0
x , dacă x ≤ 1
5) Funcţia f :  →  , definită prin f ( x ) = este
2 x − 1, dacă x > 1
continuă în 1, dar nu are derivată în 1 (unde are derivate laterale neegale).
Continuitatea în 1 este banală (se va testa continuitatea laterală). În ceea
ce priveşte derivabilitatea în 1 vom observa că
f ( x ) − f (1) x −1
P (x) = = = 1, dacă x < 1
x −1 x −1
f ( x ) − f (1)
2x − 2
P (x) = = = 2 , dacă x > 1, deci, trecând la limită lateral
x −1 x −1
către 1, vom obţine lim P ( x ) = fs' (1) = 1 ≠ 2 = fd' (1) = lim P ( x ) .
x →1 x →1
x <1 x >1
Cititorul va recapitula singur formulele pentru calculul derivatelor funcţiilor

elementare.
Atenţie!
Recapitulaţi De exemplu: ( x ) ' = nx
n n −1
, n∈
singuri!
( sin x ) ' = cos x etc.
De asemenea se vor recapitula regulile de bază ale derivării.

De exemplu: ( f + g ) ' = f '+ g ' ,
( fg ) ' = f ' g + fg ' ,

 f ′ f ' g − fg '
  = .
g g2
În continuare câte ceva despre derivabilitatea de ordin superior.
Considerăm întâi derivabilitatea de ordin 2.
Definiţie. Pentru f : I →  şi a ∈ I ca la început, vom spune că f este de
două ori derivabilă în a dacă:
1) Există ε > 0 cu proprietatea că f este derivabilă pe ( a − ε, a + ε ) ∩ I .
2) Funcţia derivată f ′ : ( a − ε, a + ε ) ∩ I →  , care acţionează prin

x  f ′ ( x ) este derivabilă în a.
98
În acest caz:
D
( f ′)′ ( a ) = f ′′ ( a ) = f ( 2) ( a ) =
= derivata a doua a lui f în a (sau derivata secundă a lui f în a sau,

încă, derivata de ordinul 2 a lui f în a).
În general, derivata de ordin n ≥ 2 se defineşte recurent, după cum
urmează.
Definiţie. Se spune că f este derivabilă de n ori în a dacă:
1) Există ε > 0 cu proprietatea că f este derivabilă de n-1 ori pe
( a − ε, a + ε ) ∩ I .
2) Funcţia derivată de ordin n – 1, adică funcţia
( n −1)
: ( a − ε, a + ε ) ∩ I →  , care acţionează prin x  f ( ) ( x ) , este
n −1
f
derivabilă în a.
′
( ) ( a ) = f (n ) ( a )
D
În acest caz: f (
n −1)
= derivata de ordin n a lui f în a.
Definiţiile de mai sus se pot da şi lateral (derivata a doua la stânga a lui f

în a ...).
Exemplu. Dacă f : R → R este definită prin f ( x ) = x 3 , atunci, pentru orice a ∈ R
avem:
f ′ ( a ) = 3a 2
f ′′ ( a ) = 6a
f ′′′ ( a ) = f (
3)
(a ) = 6
f(
n)
( a ) = 0 , dacă n ≥ 4.
Urmează câteva teoreme fundamentale ale calculului diferenţial (adică ale
teoriei derivatei).
Teorema lui Cauchy. Fie f, g : [a, b] →  funcţii continue, care sunt derivabile pe (a, b ) . Se
presupune că g ′ ( x ) ≠ 0 pentru orice x ∈ (a, b ) .
Atunci:
a) Avem g ( a ) ≠ g ( b ) .
b) Există a < u < b cu proprietatea că:

f (b ) − f (a ) f ′ (u )
= .
g (b ) − g (a ) g ′ (u )
Luând g (x) = x în teorema lui Cauchy, obţinem
Teorema lui Lagrange (Formula creşterilor finite). Fie f : [a, b]→ R o funcţie continuă şi
derivabilă pe (a, b). Atunci:
există a < u < b cu proprietatea că f ( b ) − f ( a ) = f ′ ( u )( b − a ) .
În cazul particular când f (a) = f (b), din teorema lui Lagrange obţinem
99
Teorema lui Rolle. Fie f : [a, b]→ R o funcţie continuă şi derivabilă pe (a, b) astfel încât f
(a) = f (b). Atunci:
există a < u < b astfel încât f ′ ( u ) = 0 .
Notă. Din punct de vedere istoric, teorema lui Rolle a apărut prima şi, cu
ajutorul ei, s-au dedus succesiv teoremele lui Lagrange şi Cauchy.
Teorema lui Darboux. Orice derivată are proprietatea lui Darboux. Mai precis: fie I ⊂ 
un interval şi f : I →  o funcţie pentru care există F : I →  derivabilă,
astfel încât F ′ = f (spunem că F este o primitivă a funcţiei f). Atunci: f are
proprietatea lui Darboux.
Pentru a enunţa teorema următoare, vom reaminti următoarea
Definiţie. Fie ∅ ≠ A ⊂ , a ∈ A şi f : A →  . Spunem că a este punct de
maxim local (respectiv minim local) pentru f, dacă există o vecinătate V
a punctului a, astfel încât f (x) ≤ f (a) (respectiv f (x) ≥ f (a)) pentru orice
x ∈V ∩ A .
Valoarea f (a) se numeşte maxim local (respectiv minim local) pentru f.
Un punct de maxim sau de minim local se numeşte punct de extremum
local, iar un maxim sau un minim local se numeşte extremum local.
Acum putem enunţa
Teorema lui Fermat. Fie I ⊂  un interval, a ∈ I şi f : I → R. Se presupune că:
a) Punctul a este interior lui I (adică există ε > 0 cu proprietatea că
( a − ε, a + ε ) ⊂ I ).
b) Funcţia f este derivabilă în a.
c) Punctul a este punct de extremum local pentru f.
Atunci f ′ ( a ) = 0 .
Derivatele ne ajută şi la calculul de limite de funcţii. În acest sens, vom

enunţa regulile lui L’ Hospital. Aceste două reguli (teoreme) au un
Cadru comun. Fie I ⊂  un interval şi a ∈  un punct de acumulare
pentru I. Fie f , g : I \ {a} →  două funcţii derivabile. Se presupune că:
a) Avem g ' ( x ) ≠ 0 pentru orice x ∈ I \ {a} .
f '( x)
b) Există lim = A∈ .
x →a g '(x)
În continuare prezentăm regulile lui L’Hospital.
0
Regula I a lui L’Hospital (cazul ).
0
În plus, faţă de cadrul comun, se presupune că:
există lim f ( x ) = lim g ( x ) = 0 .
x →a x →a
Atunci:
(i) Avem g (x) ≠ 0 pentru orice x ∈ I \ {a} .
100
f (x)
(ii) Există lim = A.
x →a g (x)

Regula a II-a a lui L’Hospital (cazul ).
∞
În plus, faţă de cadrul comun, se presupune că:
există lim g ( x ) = ∞ .
x →a
Atunci:
(i) Există o vecinătate V a lui a cu proprietatea că g (x) ≠ 0 pentru
orice x ∈ V ∩ ( I \ {a} ) .
f (x)
(ii) Există lim = A.
x →a g (x)
∞
Notă. În multe cărţi, regula II este cunoscută sub denumirea de „cazul ”,
∞
deoarece, în enunţuri, se cere în plus ca
lim f ( x ) = ∞ (ipoteză nenecesară !).
x →a
Urmează câteva consecinţe importante ale teoremelor de mai sus.

În primul rând, avem
Consecinţa teoremei creşterilor finite pentru calculul derivatei.
Fie I ⊂  un interval, x0 ∈ I şi f : I → R. Se presupune că x0 nu este
extremitate stângă (respectiv dreaptă) pentru I şi fie −∞ ≤ a < x0 astfel
încât ( a, x0 ] ⊂ I (respectiv x0 < a ≤ ∞ astfel încât [ x0 , a ) ⊂ I ). Se
presupune că:
a) Funcţia f este continuă la stânga (respectiv la dreapta) în x0.
b) Funcţia f este derivabilă pe (a, x0) (respectiv (x0, a)).
c) Există lim f ′ ( x ) = A ∈  (respectiv lim f ′ ( x ) = A ∈  ).
x →a x →a
x <a x >a
Atunci, există derivata la stânga fs′ ( x0 ) = A (respectiv derivata la dreapta

fd ′ ( x0 ) = A ).
Să aplicăm această teoremă în următorul

Exemplu. Fie a şi b numere reale şi fie f : R → R definită după cum urmează
ax + b, dacă x≤2
f (x) = .
x 2, dacă x>2
Să se determine a şi b astfel încât f să fie derivabilă.
În primul rând, este evident că f este derivabilă în orice x ≠ 2 . (Explicaţia
este dată de faptul că proprietatea de a fi derivabilă este locală:
101
a) Dacă x0 < 2, avem f ( x ) = ax + b pe o vecinătate V = ( x0 − ε, x0 + ε ) a lui

x0 , cu ε mic, luat astfel încât x0 + ε < 2.
b) Dacă x0 > 2, avem f (x) = x2 pe o vecinătate V = ( x0 − ε, x0 + ε ) a lui x0
cu ε mic, luat astfel încât x0 – ε > 2. În ambele situaţii, derivabilitatea
restricţiei lui f la V în x0 (care este echivalentă cu derivabilitatea lui f în x0)
este evidentă).
Rămâne să studiem derivabilitatea lui f în 2. Această derivabilitate este
echivalentă cu f ′ ( 2 ) = f ′ ( 2 ) ∈  .
s d
Prima etapă. Dacă f este derivabilă în x0 (ceea ce se doreşte) rezultă că f

este continuă în 2. Aşadar, este necesar să asigurăm întâi continuitatea lui
f în x0. Avem succesiv:
lim f ( x ) = 2a + b = f ( 2 ) ;
x →2
x <2
lim f ( x ) = 4 .
x →2
x >2
Aşadar: f este continuă în 2 ⇔ 2 a + b = 4 ⇔ b = 4 – 2 a (1)

A doua etapă. Având continuitatea în 2 (deci şi continuitatea) asigurată
de (1), putem să folosim consecinţa teoremei creşterilor finite.
La stânga: în condiţiile teoremei, luăm I = R, x0 = 2, a = – ∞, deci
( −∞,2] ⊂  şi f ′ ( x ) = a pentru orice x ∈ ( −∞,2) .
Rezultă lim f ′ ( x ) = a = fs′ ( 2 ) .
x →2
x <2
La dreapta: luăm I = R, x0 = 2, b = ∞, deci f ′ ( x ) = 2 x pentru orice x ∈ (2,

∞). Rezultă lim f ′ ( x ) = 4 = fd ′ ( 2 ) .
x →2
x >2
Aşadar, avem fs′ ( 2 ) = fd ′ ( 2 ) ⇔ a = 4
Cu (1) obţinem b = – 4.
În aceste condiţii, funcţia (derivabilă) f : R → R este dată astfel:
4 x − 4, dacă x ≤ 2
f (x) =  2
x , dacă x > 2
Consecinţe privind monotonia
Fie f : I → R derivabilă (unde I ⊂  este un interval). Atunci
1) f este crescătoare (respectiv descrescătoare) ⇔ f ′ ( x ) ≥ 0
(respectiv f ( x ) ≤ 0 ) pentru orice x ∈ I.
2) Dacă f ′ ( x ) > 0 ( respectiv f ′ ( x ) < 0 ) cu excepţia, cel mult, a unui

număr finit de puncte din I  f este strict crescătoare (respectiv strict
descrescătoare).
102
Consecinţe privind convexitatea

Fie f : I → R (unde I ⊂ R este un interval), derivabilă de două ori.
Atunci: f este convexă (respectiv concavă) ⇔ f ′′ ( x ) ≥ 0 (respectiv
f ′′ ( x ) ≤ 0 ) pentru orice x ∈ I.
Reamintim că f este convexă, dacă are proprietatea că:

f ( (1 − t ) x + ty ) ≤ (1 − t ) f ( x ) + tf ( y ) ,
pentru orice t ∈ [0, 1] şi orice x, y ∈ I.

Spunem că f este concavă dacă – f este convexă (adică:
f ( (1 − t ) x + ty ) ≥ (1 − t ) f ( x ) + tf ( y ) ,
pentru orice t ∈ [0, 1) şi orice x, y în I).

Din punct de vedere geometric, convexitatea (respectiv concavitatea)
înseamnă că graficul lui f se află dedesubtul (respectiv deasupra) oricărei
coarde. A se vedea figura 3.1 şi figura 3. 2.
Fig. 3.1 Fig. 3.2.

Cele de mai sus se aplică la construirea graficului unei funcţii.
Înainte de a prezenta un exemplu în acest sens, vom reaminti definiţia
asimptotelor.
Fie I⊂ R un interval şi f : I → R.
Definirea asimptotei verticale. Fie x0 ∈ I. Spunem că dreapta de ecuaţie
x = x0 este asimptotă verticală pentru graficul lui f dacă există şi este
infinită cel puţin una din limitele laterale f (x0–0) sau f (x0 + 0).
Definirea asimptotei oblice (în particular orizontale). Se presupune că I
este nemărginit la dreapta (respectiv la stânga). Spunem că dreapta de
ecuaţie y = m x + n este asimptotă oblică la ∞ (respectiv la – ∞) pentru
graficul lui f dacă
f (x) f (x)
există lim = m ∈  (respectiv lim = m ∈  ) şi apoi, cu m
x →∞x x →−∞ x
calculat ca mai sus,
(
există lim f ( x ) − mx = n ∈  respectiv lim f ( x ) − mx = n ∈  .
x →∞ x →−∞
)
În particular, dacă există
lim f ( x ) = n ∈  (respectiv lim f ( x ) = n ∈  )
x →∞ x →−∞
103
(ceea ce implică m = 0, vezi mai sus !) spunem că dreapta de ecuaţie y =
n este asimptotă orizontală la ∞ (respectiv la – ∞) pentru graficul lui f.
Exemplu. Să reprezentăm grafic funcţia f :  \ {0} →  , definită prin
1
f (x) = x + .
x
Deoarece lim f ( x ) = ∞ şi lim f ( x ) = −∞ , nu avem asimptote orizontale.
x →∞ x →−∞
Avem însă:
f (x) 1 1
lim = lim 1 + = 1 = m şi lim f ( x ) − x = lim = 0 = n ,
x →∞ x x →∞ x 2 x →∞ x →∞ x
deci dreapta de ecuaţie y = x este asimptotă la ∞ pentru graficul lui f.
Similar:
f (x) 1 1
lim = lim 1 + 2 = 1 = m şi lim f ( x ) − x = lim = 0 = n ,
x →−∞ x x →−∞ x x →−∞ x →−∞ x
deci dreapta de ecuaţie y = x este asimptotă şi la – ∞ pentru graficul lui f.

De asemenea:
lim f ( x ) = −∞ şi lim f ( x ) = ∞ ,
x →0 x →0
x <0 x >0
deci dreapta de ecuaţie x = 0 este asimptotă verticală la graficul lui f.

1 x2 − 1
Avem f ′ ( x ) = 1 − 2 = pentru x ≠ 0, deci:
x x2
f ′ ( x ) = 0 ⇔ x = −1 sau x = 1
f ′( x ) < 0 pe ( -1, 0 ) ∪ ( 0,1)

f ′( x ) > 0 pe ( -∞, -1) ∪ (1, ∞ )
Rezultă că x =-1 este punct de maxim local, iar x = 1 este punct de minim
local.
2
Avem şi f '' ( x ) = , deci f '' ( x ) < 0 pentru x < 0 şi f '' ( x ) > 0 pentru
x3
x > 0.
Tabel de variaţie
x -∞ -1 0 1 ∞
f’ (x) + + 0 – | – 0 + +
+∞
f (x) -∞  –2  −∞ |  2  ∞
f’’ (x) – – | + +
104
Fig. 3.3.
Încheiem prezentarea derivatei cu câteva chestiuni legate de formula lui
Taylor.
Considerăm un interval I ⊂ R, un punct a ∈ I şi o funcţie f : I → R care este
derivabilă de n ori în punctul a (n ≥ 1, n natural).
Polinomul lui Taylor de ordinul n ataşat funcţiei f în punctul a este
funcţia Tn :  →  definită prin
f(
n)
f ′ (a ) f ′′ ( a ) (a )
Tn ( x ) = f ( a ) + ( x − a) + ( x − a) ( x − a)
2 n
+ ... + .
1! 2! n!
Definim funcţia Rn : I →  prin
Rn ( x ) = f ( x ) − Tn ( x )
şi obţinem formula (valabilă pentru orice x ∈ I)
f ( x ) = Tn ( x ) + Rn ( x )
numită formula lui Taylor de ordin n ataşată funcţiei f în punctul a.
Funcţia Rn este numită restul formulei lui Taylor (de ordin n, ataşată lui f
în a).
Remarcăm că formula lui Taylor este interesantă numai pentru x ≠ a (dacă
x = a, avem Rn (a) = 0, f (a) = Tn(a)).
Se constată că, dacă x este foarte apropiat de a, rezultă că valoarea Tn(x)
este foarte apropiată de f (x), deci Tn (x) aproximează pe f (x). Schematic:
x ≈ a  Tn ( x ) ≈ f ( x ) .
În acest sens, avem următoarea teoremă, care arată că Rn (x) tinde către
0 „mai repede” decât ( x − a ) când x tinde către a:
n
Rn ( x )
Teoremă. Avem lim =0.
( x − a)
x →a n
Întărind ipotezele, obţinem un rezultat mai precis.

Teoremă. (Restul formulei lui Taylor în forma lui Lagrange)
Folosim aceleaşi notaţii ca mai sus. În plus, presupunem că f este
derivabilă de n + 1 ori. Atunci, pentru orice I ∋ x ≠ a , există un punct u
situat strict între a şi x, cu proprietatea următoare:
f(
n +1)
Rn ( x ) =
(u ) x − a ( n +1) .
( )
( n + 1)!
105
Cu alte cuvinte, formula de mai sus „continuă” formula din polinomul lui
Taylor, adică formula lui Taylor se scrie astfel:
f ' (a ) f '' ( a )
f ( x ) = f (a ) + ( x − a) + ( x − a)
2
+ +
1! 2!
.
f(
n)
f(
n +1)
(a ) (u ) x − a n +1
( x − a) ( )
n
+ +
n! ( n + 1)!
Aplicaţie. Dacă f : I →  este o funcţie polinomială de grad ≤ n, formula lui Taylor de
ordinul n este precisă, adică Rn ( x ) ≡ 0 . Cu alte cuvinte f ( x ) = Tn ( x ) ,
adică „dezvoltăm” pe f (x) după puterile lui x – a.
Exemplu. Luăm f ( x ) = x 3 şi a = 2. Avem deci:
f ' ( 2) f '' ( 2 ) f ''' ( 2 )
f ( x ) = x 3 = T3 ( x ) = f ( 2 ) + ( x − 2) + ( x − 2) ( x − 2)
2 3
+ =
1! 2! 3!
= 8 + 12 ( x − 2 ) + 6 ( x − 2 ) + ( x − 2 ) .
2 3
106
1. Să se calculeze, folosind regulile lui L’Hospital
x − sin x
lim .
x →0 x3
(se vor verifica condiţiile de aplicare).
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul
liber din
chenar, în
continuarea
enunţurilor.
2. Să se calculeze derivata funcţiei
f :  → , f ( x ) =
(
ln x 2 + 1).
x +12

de învăţare.
107
3.1.4. Integrabilitate
1. Definiţiile fundamentale
Vom considera un interval [a, b] (unde – ∞ < a < b < ∞).
O diviziune a lui [a, b] este un sistem de puncte
a = x0 < x1 < x2 <  < xn = b
(deci n ≥ 1). Vom nota o astfel de diviziune prin ∆; mai precis:
Δ : a = x0 < x1 < x2 <  < xn = b .
Norma diviziunii ∆ este numărul  Δ  , definit astfel:
n
 Δ = max ( xi − xi −1 ) .
i =1
Vom nota cu div [a, b ] mulţimea diviziunilor lui [a, b].
Pentru o diviziune ∆ ca mai sus, un sistem de puncte intermediare este

un sistem de puncte u1, u2, un , astfel încât ui ∈ [ xi −1, xi ] pentru i = 1,2,...,
n. Vom nota pe scurt un astfel de sistem de puncte intermediare după cum
urmează: ( ui )i .
Acum să considerăm şi o funcţie f : [a, b ] →  .
Definiţie. Cu notaţiile care preced, se numeşte sumă Riemann (sau

sumă riemanniană) ataşată funcţiei f , diviziunii ∆ şi sistemului de puncte
def n
(
intermediare ( ui )i numărul S f , Δ, ( ui )i = )  f (u )( x
i =1
i i − xi −1 ) .
Acum avem toate noţiunile şi notaţiile necesare pentru a prezenta definiţia

integrabilităţii şi a integralei în sensul lui Riemann.
Cu notaţii dinainte, avem următoarea
Definiţie. Se spune că funcţia f este integrabilă Riemann (pe scurt,
integrabilă) dacă:
există un număr I cu proprietatea că pentru orice ε > 0 există δ > 0, cu
proprietatea că pentru orice diviziune ∆ cu  Δ < δ şi orice sistem de
puncte intermediare ( ui )i , pentru ∆ avem:
(
I − S f , Δ, ( ui )i < ε . )
Formal, putem scrie:
D
f este integrabilă = ∃I ∈  , ∀ε > 0 , ∃δ > 0 , ∀Δ ∈ div [a, b ] , cu  Δ < δ ,
∀ ( ui )i sistem de puncte intermediare pentru ∆:
( )
I − S f , Δ, ( ui )i < ε .
Acum, să presupunem că f este integrabilă. În definiţie se spune că „există

I ∈ R” cu anumite proprietăţi.
108
De fapt, se poate arăta că I, dacă există (adică, dacă f este integrabilă),
este unic determinat. Cu alte cuvinte, numărul I este unic determinat de
funcţia integrabilă f.
Definiţie. Numărul unic determinat I din definiţia integrabilităţii unei funcţii f
se numeşte integrala Riemann a lui f (pe scurt, integrala lui f) şi se
notează astfel:
def b
I =  f ( x ) dx .
a
b b
Uneori se mai scrie şi  f în loc de  f ( x ) dx .
a a
Comentariu. Există şi alte definiţii ale noţiunii de integrabilitate şi (pe cale

de consecinţă) ale integralei. De aceea vorbim de integrală Riemann,
integrabilitate Riemann etc.
De exemplu, integrabilitatea în sensul lui Lebesgue (şi integrala
Lebesgue) sunt mai generale.
În prezentul curs vom vorbi numai despre integrabilitatea şi integrala
Riemann (deci vom putea omite numele).
Cele mai importante exemple de funcţii integrabile sunt date de
următoarele teoreme:
Teoremă. Orice funcţie continuă f : [a, b] → R este integrabilă.
Teoremă. Orice funcţie monotonă f : [a, b] → R este integrabilă.
Teoremă. Orice funcţie continuă pe porţiuni este integrabilă.
(Referitor la ultima teoremă, trebuie să precizăm termenii).
Vom numi funcţie continuă pe porţiuni o funcţie f : [a, b] → R cu
următoarea proprietate: există o diviziune Δ : a = x0 < x1 < ... < xn = b cu
următoarele proprietăţi:
a) Pentru orice i = 1,2,...n, funcţia este continuă pe ( xi −1, xi ) (adică
f ( xi −1, xi )
este continuă).
b) Există şi sunt finite:

lim f ( x ) = lim f ( x ) lim f ( x ) = lim f ( x )
x a x →a x b x →b
şi, dacă 1 < i < n, există şi sunt finite lim f ( x ) şi lim f ( x ) .

x  xi x  xi
Evident, dacă n = 1, deci Δ : a < b , condiţiile pentru 1 < i < n nu se mai pun.
Pentru o funcţie f ca mai sus şi 1 ≤ i ≤ n, se constată că putem defini
funcţia continuă fi : [ xi −1, xi ] →  definită astfel:
f ( x ), dacă xi −1 < x < xi
fi ( x ) = lim f ( x ) , dacă x = xi −1
x  xi −1
lim f ( x ) , dacă x = xi
x  xi
109
Pentru o astfel de funcţie f, integrala se calculează astfel:
b n xi
 f ( x ) dx =   f dx .
a i =1 x
i
i −1
Exemplu. Fie f : [-1, 1] → R, definită astfel:

x, dacă −1 ≤ x < 0
1, dacă x =0
f (x) =
x2 dacă 0 < x <1
3 dacă x =1
Aici n = 2. Anume, ∆ : –1 = x0 < 0 = x1 < 1 = x2
f1 : [ −1,0] → , f1 ( x ) = x .
f2 : [0,1] → , f2 ( x ) = x 2 .
1 0 1 0 1
1 1 1
 f ( x ) dx =  f1 ( x ) dx +  f2 ( x )dx =  xdx +  x dx = − + =− .
2
−1 −1 0 −1 0
2 3 6
Există şi funcţii care nu sunt integrabile. De exemplu, funcţia lui Dirichlet,
definită astfel:
1, dacă x este raţional
f : [0,1] → , f ( x ) =
0, dacă x este iraţional
nu este integrabilă Riemann.
(Remarcă. Această funcţie este, însă, integrabilă Lebesgue şi integrala sa
Lebesgue este egală cu 0.)
2. Proprietăţi. Reguli de calcul
1) Orice funcţie integrabilă (Riemann) este mărginită.
2) Fie f : [a, b] → R, g: [a, b] → R integrabile. Atunci f + g este integrabilă şi
avem
b b b
 ( f ( x ) + g ( x ) ) dx =  f ( x ) dx +  g ( x )dx .
a a a
3) Fie f : [a, b] → R integrabilă şi α ∈ R. Atunci α f este integrabilă şi avem

b b
 αf ( x ) dx = α  f ( x )dx .
a a
4) Fie f : [a, b] → R, g: [a, b] → R integrabile. Atunci f g este integrabilă.

5) (Aceste proprietăţi sunt consecinţe imediate ale celor ce preced).
b
 λdx =λ ( b − a )
a
pentru orice λ ∈  .
b b b
 ( f ( x ) − g ( x ) ) dx =  f ( x ) dx −  g ( x )dx
a a a
pentru f : [a, b] → R, g: [a, b] → R integrabile.
110
6) Dacă f : [a, b] → R este integrabilă şi [c, d ] ⊂ [a, b ] , rezultă f [c ,d ] este

d D d
integrabilă. Vom nota  f ( x ) dx =  g ( x )dx , unde g = f [c ,d ] .
c c
7) Fie f : [a, b] → R integrabilă şi a < c < b. Atunci (v. 6)):

b c b
 f ( x ) dx =  f ( x ) dx +  f ( x )dx .
a a c
8) Dacă f : [a, b] → R, g: [a, b] → R sunt integrabile şi f ≤ g avem

b b
 f ( x ) dx ≤  g ( x )dx .
a a
9) Dacă f : [a, b] → R este integrabilă, rezultă că şi f : [a, b ] →  este

integrabilă şi avem
b b
 f ( x ) dx ≤  f ( x ) dx .
a a
10) Fie f : [a, b] → R o funcţie pozitivă integrabilă şi [c, d ] ⊂ [a, b ] . Atunci

(v. 6)):
d b
 f ( x ) dx ≤  f ( x ) dx .
c a
11) Fie f : [a, b] →  şi ( x n )n un şir de elemente din (a, b ) . Fie şi

f : [a, b] →  integrabilă. Atunci:
b xn
a) Dacă xn ⎯⎯
n
→ b avem  f ( x ) dx = lim  f ( x ) dx .
n
a a
b b
b) Dacă xn ⎯⎯
n
→ a avem  f ( x ) dx = lim  f ( x ) dx .
n
a xn
Trecem la câteva modalităţi de calcul al integralei.

Teorema fundamentală a calculului integral este
Formula Leibniz – Newton
Fie f : [a, b] →  o funcţie integrabilă care admite primitivă (de exemplu, f
poate fi o funcţie continuă).
Atunci, pentru orice primitivă F : [a, b] →  a lui f avem:
b a
D
 f ( x ) dx = F ( x ) = F ( b ) − F ( a ) .
a b
(Reamintim că o primitivă a lui f este o funcţie derivabilă F:[a, b]→R, cu

proprietatea că F’(x) = f (x) pentru orice x ∈ [a, b ] . )
111
Dacă F este o primitivă a lui f , atunci F + C este şi ea o primitivă a lui f,
pentru orice C ∈ R.
Pentru orice funcţie continuă f : [a, b] →  , există F : [a, b] →  , care este
primitivă a lui f (se spune că f admite primitivă)).
Metodele uzuale de calcul pentru integrală sunt următoarele:
integrarea prin părţi şi schimbarea de variabilă.
Evident, avem mereu în vedere formula Leibniz – Newton, deci trebuie să
ştim să calculăm primitive.
Teoremă . (Integrarea prin părţi pentru integrale)
Fie f : [a, b] → R şi g: [a, b] → R două funcţii derivabile cu derivate
integrabile (adică funcţiile f ′ : [a, b] → R, g ′ : [a, b] → R sunt integrabile).
În aceste condiţii avem:
b b
 f ( x ) g ' ( x ) dx = f ( x ) g ( x ) a −  f ' ( x ) g ( x )dx .

b
a a
b
Schematic:  f ( x ) g ' ( x ) dx = ?
a
f (x) g′( x )
↓ ↓
f ′ ( x ) g ( x ) =  g ′ ( x ) dx
b b b
 f ( x ) g ′ ( x ) = f ( x ) g ( x ) −  f ′ ( x )g ( x ) dx
a a
a
 xe dx .
x
Exemplu. Să calculăm
0
f ( x ) = x g′ ( x ) = ex
↓ ↓
f ′ ( x ) = 1 g ( x ) =  e x dx = e x
1 1 1
( )
1
 xe dx = xe −  e x dx = 1⋅ e1 − 0 ⋅ e0 − e x = e − e1 − e0 = e − e + 1 = 1.
x x
0
0 0 0
Integrala propusă este egală cu 1.

Comentariu. În calculul făcut, am avut g ′ ( x ) = e x şi, prin urmare, g trebuie să fie o
primitivă a funcţiei x  e x . Am luat drept primitivă pe x  e x (cea mai
simplă variantă). Puteam să luăm drept primitivă şi pe x  C + e x , unde C
∈ R este o constantă. Rezultatul este acelaşi, dar calculul este mult mai
complicat !
112
Într-adevăr, calculul făcut astfel este:
1
 xe dx = ?
x
f ( x ) = x g′ ( x ) = ex
↓ ↓
f ′ ( x ) = 1 g ( x ) = ex + C
1
1 1 x 1 1
(
 xe dx = x e + C
x x
) ( ) (
−  e + C dx = xe x + Cx − e x + Cx
0 0 0 0
= ) ( )
0
( )
= 1⋅ e1 + C ⋅ 1 − 0 ⋅ e 0 − C ⋅ 0 − e1 + C ⋅ 1 + e0 + C ⋅ 0 = = e + C − e − C + 1 = 1.
Trecem la schimbarea de variabilă. Vom prezenta întâi formula

principală şi apoi două reformulări ale ei.
Teoremă. (Formula schimbării de variabilă).
Fie I, J intervale în R şi u : I → J, f : J → R. Se presupune că f este
continuă şi u este derivabilă cu derivata u ′ integrabilă (în particular, u ′
poate fi continuă). Atunci, pentru orice două numere a < b din I, avem
b u(b)
 f (u ( x ) ) u′ ( x ) dx =  f ( t ) dt
a u (a )
Comentarii asupra enunţului:

1°. Schema cu funcţiile f şi u care intervin este:
u f
I →J →
2°. Derivata u ′ : I → R este integrabilă (în particular, continuă).
3°. Deşi a < b, nu rezultă că u (a) < u (b). Pentru a putea cuprinde şi
cazurile celelalte (adică situaţia u(a ) = u(b ) sau situaţia u(a ) > u(b ) ), vom
face convenţiile de calcul:
α D
 ϕ ( t )dt = 0 .
α
β D α
 ϕ ( t )dt =−  ϕ ( t )dt
α β
dacă ∝ > β
4°. Formula se aplică dacă u ′( x ) apare ca factor.

Reţinem formula schimbării de variabilă după următoarea schemă:
113
b
Schematic:  f (u ( x ) ) u′ ( x )dx = ?
a
x = a, t = u ( a )
u(x) = t 
x = b, t = u ( b )

u ′ ( x ) dx = dt
b u(b)
( x) u
a f u ′ ( x ) dx =  f ( t ) dt
 u (a )
t dt
Primul exemplu. Fie n un număr natural nenul. Să calculăm

π
2
 ( sin x )
n
cos x dx .
0
Observăm că sin′ x = cos x . După schemă:

x = 0, t = 0
sin x = t  π
x = , t =1
2

cos xdx = dt
π
t n +1 1
2 1
1
 (
sin x ) cos
  
n
xdx = t n dt = = .
0 dt 0
n +1 0 n +1
tn
Al doilea exemplu
4
5
Să calculăm  1 − x 2 ⋅ xdx Observăm că 1 − x 2 ( )′ = −2x .
0
Pentru a pune în evidenţă derivata lui 1 – x2, vom scrie integrala sub
forma:
4 4
 1
5 5
L=  1 − x 2 ⋅ xdx =  −   1 − x 2 ( −2 x ) dx .
0  20
114
După schemă:
x = 0, t =1
1− x = t  2
4 16 9
x= , t = 1− =
5 25 25

( −2x ) dx = dt
4 9
 1  1
5 25 1
1
1 − x2 ( −2 x ) dx =  −   tdt =
L =  −     tdt (convenţia !)
 20 t
  2  1 2 9
dt
25
1
1
1 1 +1 1 1
1 1 t2
1 2 3 1
=
2 9 t dt = 2 1
2
= ⋅ ⋅t2
2 3
=
3
t t
9
=
+1 9
25 25
25 2 9
25
1 9 3  1 75 − 27 16
1− ⋅ = ⋅ =
3  25 5  3

= .
75 75
Teoremă. (Citirea inversă a formulei schimbării de variabilă)
Fie J ⊂  un interval şi f : J →  o funcţie continuă. Fie şi a < b puncte în
J.
Se presupune că există un interval I ⊂  , o funcţie u : I →  derivabilă cu
derivata continuă şi două numere α şi β în I aşa ca u(α ) = a , u(β) = b . În
plus, admitem că u(t ) ∈ J pentru orice t ∈ [α, β] , dacă ∝ < β (respectiv
t ∈ [β, α] dacă β < α).
Atunci, avem formula:
b β
 f ( x )dx =  f (u ( t ) ) u′ ( t ) dt .
a α
Comentarii asupra enunţului

1°. Denumirea de „citire inversă” provine din faptul că, practic, variabila x
devine funcţia u (vezi schema).
2°. În acest calcul, punctul central este posibilitatea rezolvării ecuaţiilor în
α, β : u (α) = a, u (β) cu o funcţie u care trebuie găsită. Reţinem această
formulă după următoarea schemă:
115
b
Schematic:  f ( x )dx = ?
a
u ( t ) = a, u ( α ) = a
x = u (t ) 
u ( t ) = b, u ( β ) = b

dx = u ′ ( t ) dt
b u (β ) β
 =  f ( x )dx =  f ( u ( t ) )u ′ ( t ) dt
a f (x) udx
′( t )dt u(α) α
u (t )
1
Exemplu. Să calculăm 
0
1 − x 2 dx .
Deoarece, dacă scriem x = sin t, vom avea

1 − x 2 = 1 − ( sin t ) = ( cos t ) : urmăm schema astfel:
2 2
sin t = 0, sin0 = 0
x = sin t  π
sin t = 1, sin = 1
2

dx = cos tdt
π π
1 2 2
 1 − x 2 dx =  1 − ( sin t ) cos tdt =  ( cos t )

2 2
cos tdt =
0 0 0
π π π
2 2 2
1 + cos 2t
 cos t cos tdt  ( cost ) 
2
= dt = dt =
0 0 0
2
π π π
1 2
1 2
1 π 1 sin2t 2 π 1 π
=  dt +  cos 2tdt = ⋅ + = + ( sin π − sin0 ) = ⋅
20 20 2 2 2 2 0 4 4 4
„Ultima” formulă de schimbare de variabilă pe care o prezentăm este
denumită „a doua formulă a schimbării de variabilă” (uneori).
În această formulă, apare inversa generalizată a unei funcţii. Funcţia din
formulă este strict monotonă, deci injectivă, şi are inversa generalizată.
Teoremă (A doua formulă a schimbării de variabilă)
Fie I ⊂  un interval, a < b puncte în I şi f :I →  o funcţie continuă.
Fie şi X : [a, b ] →  o funcţie continuă şi strict monotonă. Notăm:
X ([a, b ]) = J (deci J este un interval).
Fie h : J → [a, b ] inversa generalizată a lui X. Se presupune că h este

derivabilă cu derivata continuă. Atunci avem formula:
b X (b)
 f ( x )dx =  f ( h ( t ) ) h′ ( t ) dt .
a X (a )
116
Vom reţine formula după următoarea schemă:

b
Schematic:  f ( x )dx = ?
a
x = a, t = X ( a )
X (x) = t 
x = b, t = X ( b )

x = X −1 ( t ) = h ( t )  dx = h′ ( t ) dt
X (b)
b
 
a  hx(t )  hdx
f  =  f ( h ( t ) )h′ ( t ) dt .
  ′(t )dt X (a )
Primul exemplu
1
1
Să calculăm  1+ e
0
x
dx .
Aici apare funcţia strict crescătoare X : [0,1] → , X ( x ) = e x .
Îi vom calcula inversa generalizată după cum urmează:

X ( 0 ) = e0 = 1 , X (1) = e1 = e .
e x = t ⇔ x = ln t
Aşadar h : [1, e ] → [0,1] , h ( t ) = ln t .
1
În plus h′ : [1, e ] →  , h′ ( t ) = , deci h′ este continuă.
t
Putem aplica schema:
 x = 0, t = 1
ex = t  
 x = 1, t = e

1
x = ln t  dx = dt
t
e e
1
1 1 1 1 1  e e
0 1 + e x 1 1 1 + t t
dx = ⋅ dt = 1  t − t + 1dt = ln t 1 − ln t + 1 1 =
 dt
t t
e e
ln t − ln ( t + 1) = ln e − ln1 − ( ln ( e + 1) − ln 2 ) =
1 1 .
= 1 − ln ( e + 1) + ln 2 = ln2 − ln ( e + 1) + 1
Al doilea exemplu
π
1
Să calculăm  2 + sin x dx .
0
117
La astfel de integrale trigonometrice, se face schimbarea de variabilă

x
tg =t (1)
2
1− t 2 2t
Rezultă, după cum se ştie: cos x = , sin x = .
1+ t 2
1+ t 2
Din nefericire, substituţia (1) nu poate fi făcută pentru valori ale lui x de
forma x = ( 2n + 1) π, n ∈  .
Pentru a calcula integrala propusă, vom folosi proprietatea de trecere la

limită 11) , deja menţionată (v. subparagraful 2). Mai precis:
π nx
1 1
0 2 + sin x dx =
n  2 + sin x
lim
0
dx ,
unde 0 < xn < π, lim xn = π .

n
Fie, prin urmare, un număr 0 < a < π.

Vom calcula mai întâi integrala
a
1
I (a ) =  dx (2)
0
2 + sin x
Acum putem considera funcţia strict crescătoare:
x
X : [0, a ] →  , X ( x ) = tg .
2
a
O inversăm generalizat: X ( 0 ) = 0, X ( a ) = tg ,
2
x x a π
tg = t ⇔ = arctg t ∈ [0, ] ⊂ [0, )  x = 2arctg t .
2 2 2 2
a 2
Deci h : [0,tg ] → [0, a ], h ( t ) = 2arctg t şi h ' ( t ) = , prin urmare
2 1+ t 2
a
h ' : [0,tg ] →  este continuă.
2
Aplicăm schema:
x = 0, t = 0
x
tg = t 
2 a
x = a, t = tg = X (a )
2

2
x = 2arctg t  dx = dt
1+ t 2
118
a X (a )
1 1 2
I (a ) =  dx =  ⋅ dt =
2 + sin x 2t 1 + t 2
0 0 2+
1+ t 2
1
x (a ) x (a ) t+
1 1 2 X (a )
=  t + t +1
2
dt =  2
dt = arctg 2
0 =
1  3 
2
0 0  3 3
 t + 2  +  2  2
   
2 2t + 1 X (a ) 2  2 X (a ) + 1 π 
= arctg 0 =  arctg − .
3 3 3 3 6
Fie acum un şir ( xn )n aşa ca 0 < xn < π şi lim xn = I . Rezultă că integrala

n
π
propusă este (deoarece lim X ( xn ) = ∞ şi lim arctg λ = ), folosind (2):
n λ→∞ 2
π
1 2 π π 2π
 2 + sin x dx = lim I ( x ) =
0
n
n  − =
3 2 6 3 3
.
1
x3
1. Să se calculeze 0 x 2 + 1dx .
x, dacă − 1 ≤ x < 0
2. Fie f : [ −1,1] →  , definită prin f ( x ) = 1,
Răspunsurile
la test se vor dacă x =0 .
da în spaţiul 1
liber din , dacă 0 < x ≤ 1
chenar, în 2x + 1
continuarea
enunţurilor.

de învăţare.
119
3.1.5. Calcule de lungimi, arii şi volume cu formule integrale

A. Lungimi de arce
Practic, vom prezenta aici calculul lungimilor unor grafice de funcţii.
Fie f : [a, b ] →  . Graficul funcţiei f este mulţimea (plană)
graf ( f ) = {( x,f ( x ) ) x ∈ [a, b]} ⊂  ×  (a se vedea fig. 3.4 unde porţiunea
curbă este graficul).
y
f (x)
O a x b x
Figura 3.4.
Teoremă. Fie f : [a, b ] →  o funcţie derivabilă cu derivata f ' : [a, b ] →  integrabilă.
Atunci, lungimea graficului lui f (pe care nu o definim riguros!) este
numărul l(f) dat prin formula
b
l ( f ) =  1 + ( f ' ( t ) ) dt .
2
Exemplu. Să calculăm lungimea graficului funcţiei f : [0,1] →  , dată prin f ( x ) = x 2

(deci, calculăm lungimea unui arc al parabolei de ecuaţie y = x 2 ).
1
Avem f ' ( x ) = 2 x , deci lungimea căutată este l ( f ) =  1 + 4 x 2 dx . Folosim
0
formula a doua a schimbării de variabilă şi facem substituţia lui Euler

1 + 4 x 2 = 2x + t ⇔ t = 1 + 4 x 2 − 2x .
x = 0  t =1
Prin urmare: .
x = 1 t = 5 − 2
Prin ridicare la pătrat în formula de substituţie:
1− t 2 t2 +1
1 + 4 x 2 = 4 x 2 + 4 xt + t 2  x = dx = − dt
4t 4t 2
1− t 2 1+ t 2
1 + 4 x 2 = 2x + t = +t =
2t 2t
Integrala devine:
(t ) dt = 1
2
5 −2
1+ t 2  t 2 + 1 1
1 2
+1 1
t 4 + 2t 2 + 1
 −
2t  4t  2 
dt =
8  t3 8 5−2 t3
dt =
1 5 −2
1 1
 2 1
1
1 1 2 1 1
  t + t + t 3 dt = 16 t
1
= + 4ln t 5 −2
− =
8 5 −2 5 −2 16 t 2 5 −2
120
 
1
( )
5 − 2  − 4ln ( )
1 1 .
2
= 1− 5 − 2 − 1 − 2 
16   16 
 ( 5 −2 
 )
Remarcă. De multe ori, formula de mai sus nu este aplicabilă, deoarece
nu se îndeplinesc condiţiile din ipoteză, relative la funcţia F.
Exemplu. Să calculăm lungimea cercului de rază 1. Acest cerc are ecuaţia
x2 + y2 = 1.
Semicercul superior al acestui cerc este dat astfel:
S= {( x, y ) ∈  2
x 2 + y 2 = 1, y ≥ 0 . }
Rezultă că S = graf ( f ) , unde f : [ −1,1] → , f ( x ) = 1 − x 2 .
Pentru a calcula lungimea semicercului, adică lungimea graficului lui f , nu

putem aplica formula deoarece f nu este derivabilă în punctele – 1 şi 1.
Procedăm după cum urmează. Vom considera un număr 0 < ε < 1 şi
funcţia fε : [ −1 + ε,1 − ε ] →  , dată prin
fε ( x ) = f ( x ) = 1 − x 2 .
Atunci, funcţia fε este derivabilă, cu derivata continuă dată de formula

x
fε′ ( x ) = − .
1− x 2
Avem, deci
1
1 + ( fε′ ( x ) ) =
2
.
1− x 2
Vom calcula atunci lungimea graficului lui fε (vezi figura. 3.5).
Fig. 3.5
Acest grafic al lui fε este o parte a semicercului nostru şi are lungimea:
1−ε 1−ε
1 1
l ( fε ) =  dx = 2  dx = 2arcsin (1 − ε ) .
−1+ε 1− x 2
0 1− x 2
Se vede că, luând pentru ε valori din ce în ce mai mici, graficul lui fε tinde
să acopere întreg semicercul. Este, deci natural, să afirmăm că lungimea
semicercului este egală cu
π
lim l ( fε ) = lim 2arcsin (1 − ε ) = 2arcsin1 = 2 ⋅ = π.
ε→0 ε→0 2
121
Rezultatul este în concordanţă cu ce ştim: semicercul are lungimea π,
cercul are lungimea 2π.
B. Arii
B1. Arii de figuri plane mărginite de grafice de funcţii
Definiţie. Fie f : [a, b ] →  o funcţie pozitivă (adică f (x) ≥ 0 pentru x ∈ [a,
b]). Subgraficul lui f este mulţimea:
S (f ) = {( x, y ) ∈  2
}
x ∈ [a, b ],0 ≤ y ≤ f ( x )
(vezi figura. 3.6).
Fig. 3.6 Fig. 3.7.

Se vede că S(f) este „trapezul curbiliniu” mărginit de dreptele verticale de
ecuaţii x = a şi x = b, de dreapta Ox şi de graficul funcţiei f.
Teoremă. Fie f : [a, b ] →  o funcţie pozitivă şi integrabilă Riemann. Atunci,
subgraficul lui f are arie (nu am definit în mod riguros aria!) dată de
formula:
b
ariaS ( f ) =  f ( x ) dx .
a
Exemplu. Fie n ≥ 1 un număr natural şi f : [0,1] →  dată prin f (x) = xn . Atunci, aria
x n +1 1
1
1
subgraficului lui f este ariaS ( f ) =  x n dx = 0= . Mai general,
0
n +1 n +1
putem calcula aria porţiunii plane cuprinse între două grafice de funcţii. În
mod precis:
Teoremă. Fie f : [a, b ] → , g : [a, b ] →  două funcţii integrabile cu proprietatea că f
≤ g (adică f (x) ≤ g(x) pentru orice x ∈ [a, b]). Se consideră mulţimea (vezi
figura 3.7):
{
S ( f , g ) = ( x, y ) ∈  2 a ≤ x ≤ b, f ( x ) ≤ y ≤ g ( x ) . }
Atunci S(f, g) are arie dată de formula:
b
ariaS ( f , g ) =  ( g ( x ) − f ( x ) ) dx .
a
De multe ori se spune că S(f, g) este mulţimea cuprinsă între dreptele de

ecuaţii x = a, x = b şi graficele funcţiilor y = f (x) şi y = g (x).
122
Exemplu. Să considerăm funcţiile f : [0,1) →  , f ( x ) = x2 şi g : [0,1) →  ,

g ( x ) = x . Avem f ≤ g. Să calculăm aria S(f, g).
1
1
 2 3 x3 
ariaS ( f , g ) = 
0
( 2
)
x − x dx =  x 2 − 
3 3 
=
2 1 1
− = .
3 3 3
0
B2. Ariile suprafeţelor de rotaţie (obţinute prin rotirea graficelor unor

funcţii).
Se consideră o funcţie pozitivă f : [a, b ] →  al cărui grafic se roteşte în
jurul axei Ox (vezi figura 3.8).
În acest mod se generează o suprafaţă SR(f) care se numeşte suprafaţa
de rotaţie (generată prin rotirea graficului lui f în jurul axei Ox).
Fig. 3.8
Teoremă. Se presupune, în plus, că funcţia f este derivabilă cu derivata
f ' : [a, b ] →  continuă.
Atunci, suprafaţa SR(f) are arie (nu am definit în mod riguros aria!) dată
de formula
b
ariaSR ( f ) = 2π  f ( x ) 1 + ( f ' ( x ) ) dx .
2
Exemplu. Fie h şi m numere strict pozitive. Se consideră funcţia f : [0, h ] →  ,

definită prin f ( x ) = mx . Să calculăm aria SR(f).
Avem f ' ( x ) = m , deci:

h
x2
ariaSR ( f ) = 2π  mx 1 + m dx = 2πm 1 + m
2 2 h
0 = πm 1 + m 2 h 2 .
0
2
Interpretare geometrică. Graficul lui f este un segment de dreaptă, care
prin rotaţie generează un con circular drept cu vârful în origine, înălţimea h
şi raza bazei h m.
Cititorul va calcula aria laterală a acestui con şi va verifica egalitatea ei cu
aria găsită mai sus.
C. Volumele corpurilor de rotaţie (obţinute prin rotirea graficelor de
funcţii)
Se repetă construcţia de la punctul precedent B2. Se obţine un corp
geometric V(f) mărginit de suprafaţa de rotaţie de la punctul B2, precum şi
de „capacele” date de porţiunile plane corespunzătoare lui x = a şi x = b
(vezi figura 3.8)
123
Spunem că V(f) este corp de rotaţie (generat prin rotirea graficului lui f în
jurul axei Ox).
Teoremă. Fie, ca mai sus, funcţia pozitivă f : [a, b ] →  . Atunci, dacă f este
integrabilă Riemann, mulţimea V(f) are volum (nu am definit volumul în
mod riguros!) dat de formula
b
volumV ( f ) = π  ( f ( x ) ) dx .
2
Exemplu. Reluăm ultimul exemplu studiat înainte. Atunci volum

h
x3 π 2 3
V ( f ) = π  m 2 x 2dx = πm 2 h
0 = mh .
0
3 3
Acesta este exact volumul conului circular drept de înălţime h şi rază a
bazei m h.
D. Centrele de greutate ale plăcilor omogene plane mărginite de
grafice de funcţii
Considerăm o funcţie continuă pozitivă f : [a, b ] →  . Subgraficul său (v.
B1) considerat ca placă omogenă, are centrul de greutate G(f).
Considerente de aproximare ne conduc la următoarea
Teoremă. Fie f : [a, b ] →  o funcţie continuă, pozitivă şi nenulă. Atunci G(f) are
coordonatele date de următoarele formule
b b
1
 xf ( x ) dx  ( f ( x ) ) dx
2
2a
xG (f ) = a
b
; y G(f ) = b
.
 f ( x ) dx
a
 f ( x ) dx
a
b
Observaţie. Din ipoteze, rezultă că  f ( x ) dx > 0 .
a
Exemplu. Să calculăm coordonatele lui G(f) pentru f : [0,1] → , f ( x ) = x 2 .

1 1
1
 f ( x ) dx =  x dx =
2
,
0 0
3
1 1
1
 xf ( x ) dx =  x dx =
3
,
0 0
4
1 1
1
 ( f ( x ) ) dx =  x dx =
2 4
,
0 0
5
1 1 1
⋅
3 3
xG(f ) = 4 = , y G(f ) = 2 5 = .
1 4 1 10
3 3
124
1. Să se calculeze aria mulţimii cuprinse între dreptele de ecuaţii x =
3
-1 şi x = 1 şi graficele funcţiilor y = x 4 şi y = x .
Răspunsurile 2. Să se calculeze volumul de rotaţie obţinut prin rotirea graficului

la test se vor funcţiei f : [a, b ] → , f ( x ) = x n în jurul axei Ox. Aici 0 ≤ a < b şi
da în spaţiul
liber din n∈*.
chenar, în
continuarea
enunţurilor.

de învăţare.
125
3.1.6. Calcule aproximative

Analiza Matematică este o ştiinţă a aproximărilor. Noţiunea fundamentală
a Analizei Matematice – limita – exprimă perfect această idee: ne putem
apropia oricât de mult de limită, fără speranţa de a o atinge. Aşadar, prin
însăşi natura ei, Analiza Matematică generează aproximări, care fac parte
din teoria ei.
Când se pune însă problema lucrului practic cu aceste aproximări (de
exemplu, când se pune problema numărului de paşi necesari pentru ca
eroarea să fie mai mică decât un număr dat – a se vedea începutul
acestei unităţi de învăţare, anume 1.1.1.), atunci intrăm într-un domeniu
special al Analizei Matematice, anume este vorba de Analiza Numerică.
În aceste paragraf vom exemplifica numai câteva posibilităţi de a face
calcule aproximative controlate, în spiritul practic al Analizei Numerice.
Vom arăta, de exemplu, cum putem aproxima valori numerice pe care nu
le putem calcula exact.
A. Reluăm un exemplu din 1.1.1. Avem:

2n 2 + 1
lim = 2.
n n2 + n + 1
Am văzut că, pentru 0 < ε < 1 dat, putem calcula:
2 − ε + −3ε2 + 4
n (ε) = [ ] +1
2ε
şi avem, pentru orice număr natural n ≥ n ( ε ) inegalitatea xn − 2 < ε , unde
2n 2 + 1
xn = .
n2 + n + 1
Dacă notăm err ( n ) = xn − 2 , adică err (n) măsoară distanţa între valoarea
calculată (aproximativă) la pasul n a lui xn , vom avea:
err ( n ) < ε ,
pentru orice n ≥ n ( ε ) .
De exemplu, după cum am văzut, pentru ε = 0,01 avem n(0,01) = 200.

Calculele de mai sus respectă cerinţa fundamentală a analizei numerice,
anume cerinţa de a controla eroarea făcută atunci când calculăm valoarea
aproximativă în locul valorii exacte. Prin control înţelegem posibilitatea de
a spune cu precizie până unde trebuie dus calculul (de exemplu aici, cât
de mare trebuie să fie rangul n al lui xn) pentru ca eroarea făcută să fie
mai mică decât un prag prestabilit.
Notăm că eroarea definită ca mai sus se mai numeşte şi eroare absolută.
B. Să calculăm cos 1 cu două zecimale exacte. Evident, cos 1 nu poate fi

calculat „exact”. Pentru a preciza lucrurile, reamintim că în analiză
unghiurile se măsoară în radiani, iar logaritmii sunt naturali, adică în baza
e.
126
Prin urmare, cos 1 înseamnă cosinusul unui unghi de 1 radian. Deoarece
cercul întreg (adică 360° = 360 grade sexagesimale) are 2π ≈ 2 ·3,14
radiani, rezultă că 1 radian ≈ 57° 30’. Aşadar putem prevedea că
1 π π
cos1 > = cos , unde reprezintă 60°. În plus, valoarea cos 1 este
2 3 3
1
foarte apropiată de .
2
Pentru rezolvarea problemei vom folosi formula lui Taylor.
Luăm f :  → , f ( x ) = cos x . Scriem formula lui Taylor de ordin n ataşată
funcţiei f în punctul a = 0, pentru valoarea x ≠ 0:
f(
n)
f ′ (0) f ′′ ( 0 ) (0) x n + R
f ( x ) = f (0) + x+ x 2 + ... + n (x) =
1! 2! n! .
cos(
n)
0 1 (0) x n + R
= 1+ x − x 2 + ... + n (x)
1! 2! n!
Pentru x = 1 avem deci:
cos(
n)
cos' ( 0 ) cos'' ( 0 ) (0) + R
f (1) = cos1 = cos ( 0 ) + + + ... + n (1) .
1! 2! n!
f(
n +1)
Restul în forma lui Lagrange este Rn ( x ) =

(u ) x n , unde u este strict
( n + 1)!
cuprins între 0 şi x.
cos(
n +1)
(u ) = A + R 1 , unde
Pentru x = 1 avem deci cos1 = An + n( ) 0 <u <1
( n + 1)! n
şi
cos(
n)
cos' ( 0 ) cos'' ( 0 ) (0) =
An = cos ( 0 ) + + + ... +
1! 2! n! .
(n )
= 1−
1 1
+ + +
cos (0)
2! 4! n!
Aşadar avem cos1 − An = Rn (1) , deci:
cos(
n +1)
cos1 − An = Rn (1) =
(u ) .
( n + 1)!
Vom lua ca valoare aproximativă pentru cos 1 pe An .
Atenţie! Deocamdată n este necunoscut. Va trebui să stabilim ce valoare
a lui n face ca eroarea să fie cea propusă, adică să avem:
1
err ( n ) = cos1 − An < (1)
100
1
Rezultă că trebuie să avem Rn (1) < . Deoarece cos( ) ( u ) poate fi
n +1
100
egal cu ±cos u sau ±sin u , vom avea:
127
1
cos(
n +1)
(u ) ≤ 1  Rn (1) ≤ .
( n + 1)!
Prin urmare, pentru a îndeplini condiţia (1), va fi suficient să avem:
1 1
< ⇔ ( n + 1) ! > 100 .
( n + 1)! 100
Pentru n = 3 avem 4! = 24 < 100, iar pentru n=4 avem 5! =120 > 100.
Aşadar, valoarea n = 4 este cea mai mică posibilă, deci putem să
1 1 1 1 13
aproximăm cos 1 ≈ A4 = 1 − + = 1 − + = .
2! 4! 2 24 24
13
Aşadar, cos1 ≈ ≈ 0,541...
24
C. Metoda trapezelor pentru calculul aproximativ al integralelor.
Fie f : [a, b] →  o funcţie integrabilă Riemann. Deşi integrala lui f există,
de multe ori nu o putem calcula exact. De exemplu, dacă nu putem calcula
o primitivă a lui f, nu putem aplica formula Leibniz – Newton, etc.
Există metode de calcul proximativ al integralei. Anume, după un algoritm,
se calculează o valoare numerică şi aceasta va fi valoarea aproximativă
căutată. Metoda nu are valoare dacă nu putem controla eroarea, deci
trebuie să putem preciza necesarul de calcul pentru a avea o eroare mai
mică decât un prag dat dinainte.
Dintre metodele cunoscute de aproximare, vom prezenta numai una,
anume, metoda trapezelor.
b
Metoda trapezelor înlocuieşte valoarea integralei  f ( x )dx
a
cu valoarea
aproximativă:
b−a
Tn ( f ) =
2n
( )
f ( a ) + f ( b ) + 2 ( f ( x1 ) + f ( x2 ) + ... + f ( xn −1 ) ) .
Aici n ≥ 1 şi avem diviziunea echidistantă:

b−a 2(b − a) ( n − 1)( b − a ) < x = b .
Δ : a = x0 < x1 = < x2 = < ... < xn −1 = n
n n n
Controlul erorii este dat de următoarea:
Teoremă. Se presupune că f este de două ori derivabilă şi f ′′ : [a, b ] →  este
integrabilă Riemann.
Atunci, pentru orice n∈  * avem
M (b − a)
b 3
 f ( x ) dx − T ( f ) ≤
a
n
12n 2
{
unde M = sup f '' ( x ) x ∈ [a, b ] . }
Ca aplicaţie, vom prezenta un exemplu de integrală pe care o putem
calcula exact şi vom vedea cum funcţionează metoda.
128
1
Exemplu.  x dx .
2
Să calculăm cu două zecimale exacte, folosind metoda trapezelor,
0
1
x3 1
 x dx = = = 0,333... .
2
Evident,
0
3 3
Aici f : [0,1] → , f ( x ) = x 2 , deci a = 0, b = 1. Avem b – a = 1 şi
f ′ ( x ) = 2 x, f ′′ ( x ) = 2 , deci putem lua M = 2.
Cerinţa problemei este ca

1
1
 x dx − T ( f ) < 100 .
2
err (n) = n
0
Va fi suficient ca:
2 ⋅ 13 1 1 1 50
< ⇔ < ⇔ 3n 2 > 50 ⇔ n 2 > .
12n 2
100 6n 2
100 3
50
Pentru n = 4 avem n 2 = 16 < , iar pentru n = 5 avem
3
50
n 2 = 25 > .
3
Putem lua n = 5. Valoarea aproximativă va fi:
1   1   2   3   4 
T5 ( f ) =  f ( 0 ) + f (1) + 2  f   + f   + f   + f     =
10    5   5   5   5 
1  1 4 9 16  
=  0 + 1+ 2  + + +  =
10   25 25 25 25  
1 30  1  12  17
= 1+ 2 ⋅ = 1 +  = = 0,34 .
10  25  10  5  50
Se vede că, într-adevăr
1
1
T5 ( f ) −  f ( x ) dx = 0,34 − 0,333... = 0,00666... < 0,01 = .
0
100
129
1. Să se indice un număr natural n0 cu proprietatea că, pentru orice
3n + 1 1
n ≥ n0 avem -3 < .
n +1 100
Răspunsurile 1
la test se vor
2. Să se calculeze cu o zecimală exactă x dx , folosind metoda
3
da în spaţiul
0
liber din
chenar, în trapezelor.
continuarea
enunţurilor.

de învăţare.
130
Elemente de analiză matematică
3.2. Spaţii metrice. Spaţii normate

O expunere modernă a unor elemente de analiză trebuie făcută în cadru
general, abstract. Noţiunea fundamentală a analizei, anume noţiunea de
limită, îşi găseşte locul natural de expunere în cadrul spaţiilor topologice.
Noi nu vom lucra în acest cadru atât de general. Vom face expunerea
pentru spaţii metrice şi, mai particular, pentru spaţii normate. Acest cadru
este suficient de general şi, în acelaşi timp, mult mai intuitiv decât cadrul
spaţiilor topologice. Pe parcurs vom lucra foarte mult cu spaţiile normate
speciale Rn, care constituie cadrul natural al analizei clasice. Vom
considera cunoscute elementele de analiză din liceu.
Vom nota prin R+ mulţimea [0,∞ ).
Dacă X este o mulţime nevidă şi d : X × X→Y este o funcţie oarecare
(unde Y este o altă mulţime nevidă), vom nota d(x, y) în loc de d((x, y)),
pentru orice x, y în X.
Definiţie. Fie X o mulţime nevidă. O funcţie d : X × X→ R+ se
numeşte metrică sau distanţă pe X dacă are
proprietăţile:
(i) … x, y ∈ X, d(x, y)=0 ⇔ x = y;
(ii) … x, y∈ X, d(x, y)=d(y, x);
(iii) … x, y, z ∈ X, d(x, z)≤ d(x, y)+d(y, z);
Dacă x, y sunt în X, numărul d(x, y) se numeşte distanţa între x şi y.
Un cuplu (X, d), unde X este o mulţime nevidă şi d este o metrică pe X, se
numeşte spaţiu metric.
În cadrul de mai sus, pentru orice x ∈ X şi orice număr r > 0 introducem
mulţimile:
B(x, r)={y∈ X⏐d(y, x)<r}
(se numeşte bila deschisă de centru x şi rază r).
B[x, r]={y∈ X⏐ d(y, x)≤ r}
(se numeşte bila închisă de centru x şi rază r).
Evident x ∈ B (x, r) ⊂ B [x, r].
Din nou în acelaşi cadru dăm următoarea:
Definiţie. Fie (xn)n un şir de elemente din X şi x un element din X. Vom
spune că (xn)n tinde la x (converge la x) dacă:
… ε >0, ∃ n (ε )∈ N, … n ≥ n(ε ), d(xn, x) < ε .
În aceste condiţii x se numeşte limita lui (xn)n şi scriem x = lim xn
n
Observaţii. 1°. Dacă un şir xn/n este convergent (adică există x ∈ X aşa ca lim xn = x
n
rezultă că x este unic determinat.
2°. A spune xn ⎯⎯
n
→ x (scrierea aceasta înseamnă că (xn)n tinde la x)
revine la a spune că oricum am lua o bilă B (x, ε) există un rang n(ε )∈ N
aşa ca xn ∈ B (x, ε) dacă n ≥ n(ε ).
131
3°. În limbajul analizei din liceu, faptul că xn ⎯⎯
n
→ x în spaţiul metric (X, d)
revine la faptul că d(xn, x) ⎯⎯ n
→ 0 (adică distanţa între xn şi x poate fi
făcută oricât de mică).
Exemple de spaţii metrice
1°. Pentru orice mulţime nevidă X definim metrica d:X × X→ R+ dată prin
0, x = y
d ( x, y ) =
1, x ≠ y
Atunci B(x, r) = B[x, r] = {x} pentru orice x ∈ X şi orice 0< r <1. Apoi B(x,1)
= {x} şi B [x, 1] = X pentru orice x ∈ X. În fine, pentru orice x ∈ X şi orice r
>1 avem B(x, r) = B[x, r] = X.
Se poate arăta că în acest spaţiu metric avem echivalenţa
xn ⎯⎯
n
→ x ∃ n0∈ N, … n ≥ n0, xn = x.
2°. Cel mai familiar exemplu de spaţiu metric este (R, d) unde
d(x, y) = |x – y| pentru orice x, y ∈ R
(aceasta este distanţa canonică în R).
Pentru orice r > 0 şi x ∈ R avem:
B(x, r) = (x – r, x + r) şi B[x, r] = [x – r, x + r].
Constatăm că xn ⎯⎯
n
→ x \^{\i}n (R, d)⇔xn→x \^{\i}n
sensul obişnuit (cunoscut din liceu).
3°. În mod similar definim spaţiul metric (C, d) unde:
d(x, y)=|x- y| pentru orice x, y ∈ C.
Bilele sunt în acest caz discuri (v. fig. 3.9):
Fig. 3.9 Fig. 3.10

B(x, r) = discul centrat în punctul din plan de afix x, de rază r, fără
circumferinţă.
B[x, y]= discul centrat în punctul din plan de afix x, de rază r, împreună cu
circumferinţa.
Se vede că dacă u= a+ i b∈ C şi v= α + i β ∈ C, avem
d (u,v ) = (a − α)2 + (b − b)2 .

Obţinem în fond distanţa obişnuită în plan (v.fig. 3.10).
132
4°. Vom da şi o construcţie a unei metrici pe R (reamintim că
R = R ∪ {−∞, ∞} . În această metrică avem următorul rezultat: convergenţa
coincide cu convergenţa obişnuită (cunoscută din liceu), adică cu
următoarele fapte:
a) xn ⎯⎯
n
→ x ⇔ … ε >0, ∃ n(ε ) ∈ N, … n ≥ n(ε ), |xn- x| < ε (în cazul xn ∈ R,
x∈ R);
b) xn ⎯⎯
n
→ ∞ ⇔… λ >0, ∃ n(λ) ∈ N, … n ≥ n (λ ), xn > λ (aici xn ∈ R);
c) xn→-∞ ⇔ … λ >0, ∃ n(λ) ∈ N, … n ≥ n (λ ), xn < – λ (aici xn∈ R).
Construcţia anunţată se bazează pe faptul că funcţia: ϕ : R → [-1,1] , dată
prin:
−1, x = −∞
x
ϕ( x ) = , −∞ < x < ∞
1+ | x |
1 x=∞
este o bijecţie.
Atunci pe R se instituie metrica dată prin:
d (x, y) = |ϕ (x) – ϕ (y)|.
Construcţia de mai sus este un caz particular al „transportului de metrică``.
5°. Vom considera spaţiul s al tuturor şirurilor x = (xn)n∈ N de numere (reale
sau complexe). Pe s se consideră metrica d dată prin:
∞
1 | xn − y n |
d ( x, y ) =  n
⋅
n =0 2 1+ | xn − y n |
(aici x = (xn)n şi y = (yn)∈ s).
Vom reveni asupra seriilor mai târziu.
Relativ la spaţiile metrice, un concept fundamental este conceptul de
completitudine, la care ne vom referi pe scurt.
Într-un spaţiu metric (X, d), un şir (xn)n este numit şir Cauchy dacă are
proprietatea că pentru orice ε >0 există n(ε ) natural aşa ca d (xm, xn)<ε
pentru orice m, n ≥ n (ε ). Evident, orice şir convergent este Cauchy.
Reciproca nu este valabilă în general. Spaţiile metrice în care reciproca
este valabilă se numesc spaţii metrice complete. Aşadar, un spaţiu
metric (X, d) este complet dacă şi numai dacă pentru orice şir Cauchy (xn)n
cu elemente din X există un punct x ∈ X cu proprietatea că xn ⎯⎯n
→ x.
Toate exemplele de spaţii metrice pe care le-am prezentat sunt exemple
de spaţii metrice complete. Există şi spaţii metrice care nu sunt complete.
Vom da mai târziu un astfel de exemplu.
În continuare vom trece la unul din cele mai importante exemple de spaţii
metrice: spaţiile normate.
133
În cele ce urmează vom folosi următoarea notaţie: dacă || ||:X→R+ (unde X
este o mulţime nevidă) vom scrie pentru orice x ∈X valoarea lui || || în x
astfel: ||x|| (în loc de ||x||).
De asemenea, vom nota prin K corpul numerelor reale sau complexe.
Definiţie. Fie X un spaţiu vectorial peste K. O aplicaţie || ||:X→R+ se
numeşte normă pe X dacă au loc următoarele proprietăţi:
(a) ||x||=0⇔x=0X;
(b) ||α x||=|α | ||x||
(c) ||x+y||≤ ||x||+||y||
Aici x, y sunt elemente în X şi α este în K. Am notat prin 0x elementul nul
al spaţiului vectorial X.
Un cuplu (X, || ||) unde || || este o normă pe X se numeşte spaţiu normat.
Legătura între teoria spaţiilor normate şi teoria spaţiilor metrice este dată
de următoarea:
Teoremă. Orice spaţiu normat devine spaţiu metric în mod canonic. Mai precis:
Fie (X,|| ||) un spaţiu normat. Definim aplicaţia d|| ||:X × X → R+, dată prin:
d|| ||(x, y) = ||x – y||.
Atunci d|| || este o metrică pe X, numită metrica asociată normei || ||.
Înseamnă că putem privi spaţiile normate ca pe nişte cazuri particulare de
spaţii metrice. Toate problemele care apar în contextul spaţiilor metrice pot
fi atacate în cadrul mai particular al spaţiilor normate.
În cele ce urmează ne vom referi la un spaţiu normat (X,|| ||)
subînţelegând structura sa de spaţiu metric echipat cu distanţa canonică
generată de norma || ||.
Definiţie. Un spaţiu normat care, privit ca spaţiu metric, este complet, se
numeşte spaţiu Banach.
Există şi spaţii normate care nu sunt spaţii Banach. În acest fel se pun
deci în evidenţă spaţii metrice care nu sunt complete.
Exemplu de spaţiu normat care nu este spaţiu Banach.
Vom nota prin fc0 mulţimea tuturor şirurilor x=(xn)n de elemente din K care
au următoarea proprietate: numai un număr finit de elemente xn sunt
nenule.
Deci, pentru fiecare x=(xn)n∈ fc0 există câte un număr natural n(x) cu
proprietatea că xn=0 pentru orice n ≥ n(x).
Evident fc0 este un spaţiu vectorial, subspaţiu al spaţiului vectorial s al
tuturor şirurilor scalare (pe s avem operaţiile naturale).
Spaţiul fc0 devine spaţiu normat cu norma dată prin:
|| x ||= sup | xn | .
n
Se poate arăta că (fc0,|| ||) nu este spaţiu Banach.
134
Exemple de spaţii Banach

1°. Cel mai important exemplu de spaţiu normat este spaţiul vectorial
Kn (n ≥ 1) echipat cu o normă oarecare. De notat că toate normele posibile
pe K n sunt echivalente, în sensul că generează aceeaşi topologie (nu
intrăm în amănunte).
Normele clasice pe Kn sunt normele || ||p, 1≤ p≤ ∞, pe care le definim în
cele ce urmează.
a) Fie un număr real p ≥ 1. Pentru orice x=(x1,x2,... ,xn) ∈K n definim
1
 p p
|| x ||p =   | xi |p  .
 i =1 
În cazul K=R şi p=2, || ||2 se numeşte norma euclidiană pe Rn.
Dacă n = 1 şi K = C avem ||z||p = |z| pentru orice z∈ C. Dacă p=2, n=2 şi K
= R avem || x = ( x1, x2 ) ||2 = x12 + x22 . Regăsim lungimea obişnuită a
vectorilor din plan (avem şi || x = ( x1, x2 ) ||2 =| z = x1 + i x2 | )
în acest caz).
b) Pe Kn avem şi norma || ||∞ dată prin || x ||∞ = max ni=1 | xi | .
Exemplele de mai sus accentuează analogia dintre modul şi normă,
norma constituind o generalizare a modulului şi formalizând definiţia
noţiunii intuitive de lungime a unui vector.
Se poate arăta faptul următor: convergenţa în Kn, echipat cu norma || ||p,
1 ≤ p+∞, coincide cu convergenţa pe componente. Mai precis: fie
( x i )i∈N un şir în Kn şi fie x ∈ Kn. În mod explicit, pentru fiecare i avem
x i =(x1i , x2i , ... , xni ) şi, de asemenea, x=(x1, x2, ... , xn).
Fixăm arbitrar 1 ≤ p ≤ ∞ . Atunci x i ⎯⎯
i
→ x în (Kn, || ||p) (cu alte cuvinte
|| x i − x ||p ⎯⎯
i
→ 0 ) dacă şi numai dacă xti ⎯⎯
i
→ xt , pentru toţi t = 1,2,, n .
2°. Putem prezenta nişte structuri similare cu cele de la 1° pe spaţii de

şiruri.
Reamintim că am notat prin s spaţiul tuturor şirurilor scalare
x=(xn)n ∈N, unde xn ∈ K, echipat cu operaţiile naturale de spaţiu vectorial
peste K: dacă x = (xn)n ∈ s şi y = (yn)n ∈ s avem x + y = = (xn + yn) n ∈N,
iar dacă α ∈ K avem α x=(αxn) n ∈N.
Putem organiza ca spaţii Banach anumite subspaţii ale lui s după
cum urmează:
2°. a) Spaţiul m={x=(xn)n∈ s⏐ (xn)n este şir mărginit}, cu norma:
|| x ||∞ = sup | xn | .
n
Uneori se mai notează m=l ∞ .
135
Spaţiul m are următoarele subspaţii clasice care se organizează ca spaţii
Banach cu norma de pe m:
-- spaţiul c={x=(xn)n∈ s⏐ (xn)n este convergent} cu norma || ||∞ de mai sus.
-- spaţiul c 0 ={x=(xn)n⏐ xn→0} cu norma || ||∞ de mai sus.
2°. b) Considerăm un număr 1 ≤ p < ∞. Acest număr generează spaţiul
vectorial l p = {x= (xn)n ∈ s⏐ seria  | xn |p este convergentă} cu norma:
n
1
 p
|| x ||p =   | xn |p  .
 n 
Avem incluziunile:
l p ' ⊂ l p '' ⊂ c0 ⊂ c ⊂ l ∞ = m
pentru orice 1≤ p'< p''< ∞ .
3°. Vom prezenta şi câteva spaţii de funcţii. Fie T o mulţime nevidă.
Considerăm spaţiul vectorial (T) = {f :T → K⏐ f este mărginită}, echipat

cu operaţiile naturale de adunare şi înmulţire cu scalari. Atunci spaţiul 
(T) devine spaţiu Banach cu norma convergenţei uniforme dată prin
|| f || = sup {| f (t) | ⏐ t ∈ T}
(uneori se scrie || f ||= sup | f (t ) | .
t∈T
În cazul special când T = [a, b], unde – ∞ < a < b < ∞, vom considera
următoarele subspaţii ale lui ([a, b]):
a)  ([a, b]) ={f : [a, b]→ K⏐ f este continuă}. (Se ştie că orice funcţie
continuă f : [a, b] → K este mărginită). Atunci  ([a, b]) echipat cu norma
din ([a, b]), dată prin || f ||= sup {| f(t) |⏐ t∈ [a, b]} este spaţiu Banach.
b) Un subspaţiu al lui ([a, b]) este ([a, b]) ={f :[a, b] → K⏐ f este
derivabilă cu derivata continuă}. Pe acest spaţiu se consideră norma
||| f |||⋅ = sup | f (t ) | + sup | f '(t ) | .
t∈[ a,b ] t∈[ a,b ]
şi atunci se poate arăta că ([a, b]),||| |||) este spaţiu Banach.
Remarcă. Spaţiul normat (([a, b]),|| ||)) unde || f ||= sup | f (t ) | nu este Banach.
t∈[ a,b ]
Observaţie generală privind construcţia de subspaţii metrice şi normate.

În toate exemplele construite prin trecere de la spaţii mai mari la spaţii mai
mici am folosit următoarele scheme generale:
1°. Dacă (X, d) este un spaţiu metric şi ∅ ≠ A ⊂ X, obţinem spaţiul metric
(A, dA) unde dA (x, y) = d (x, y) pentru orice x, y ∈ A.
136
2°. Dacă (X, || ||) este un spaţiu normat şi Y⊂ X este un subspaţiu
vectorial, obţinem spaţiul normat (Y, ||| |||) unde ||| x ||| = || x || pentru orice
x∈ Y.
1. Fie X o mulţime nevidă şi d, δ două distanţe (metrici) pe X. Se
presupune că există două numere strict pozitive a şi b cu
proprietatea următoare: pentru orice x şi y în X avem
a d (x, y) ≤ δ (x, y) ≤ b d (x, y)
(se spune că distanţele d şi δ sunt echivalente.)
Fie şi ( xn )n un şir de elemente din X, precum şi x un element din X.
Arătaţi că avem următoarea echivalenţă:
xn ⎯⎯
n
→ x în spaţiul metric (X, d)
⇔
xn ⎯⎯
n
→ x în spaţiul metric (X, δ)
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul
liber din
chenar, în
continuarea
enunţurilor.
2. Arătaţi că fc0 nu este spaţiu normat (definiţia lui fc0 apare imediat
după definiţia noţiunii de spaţiu normat).

de învăţare.
137
3.3. Limită şi continuitate (reluare)

Cea mai importantă idee din analiză este ideea de limită. Am putea-o
rezuma astfel: ne putem apropia oricât de mult, fără ca să fim siguri că
atingem.
Punct de acumulare
Vom considera un spaţiu metric (X, d), o mulţime nevidă A ⊂ X şi un
element x∈ X.
Definiţie. Se spune că a este punct de acumulare pentru A dacă are
următoarea proprietate:
pentru orice ε > 0 există x ∈ A, x ≠ a cu proprietatea că d (x, a) < ε .
Mulţimea A'={x∈ X⏐ x este punct de acumulare pentru A} se mai numeşte
şi mulţimea derivată a lui A.
Putem rescrie definiţia astfel:
A ∈ A' ⇔ … ε > 0, (B (a, ε) ∩ A) \ {a} ≠ 0
Teoremă. (Caracterizarea cu şiruri a punctelor de acumulare).
1°. a ∈ A'
2°. Există un şir (xn)n ⊂ A cu proprietăţile: xn ≠ a pentru orice n şi
xn ⎯⎯n
→a .
De exemplu, în R cu metrica obişnuită, dacă A este un interval
nedegenerat, punctele interioare şi extremităţile sunt puncte de acumulare
pentru A. În R cu metrica obişnuită punctul ∞ (respectiv – ∞ ) este punct
de acumulare pentru orice mulţime A ⊂ R care este nemărginită superior
(respectiv inferior). În C cu metrica dată de | | (adică d(x, y) = |x – y|)
considerăm un punct a şi r > 0. Luând A = B(a, r) \ {a}, avem a∈ A'.
Limita unei funcţii într-un punct
Fie (X, d) şi (Y, s) două spaţii metrice şi ∅ ≠ A ⊂ X. Fie a ∈ A', a ∈ X şi fie f
: A →Y. În fine, fie şi l ∈ Y.
Definiţie. Spunem că f are limită în punctul a şi limita este egală cu l
(în scris f ( x ) ⎯⎯⎯
x →a
→ l sau lim f ( x ) = l dacă: pentru orice ε > 0 există δε >
x →a
0 cu proprietatea că pentru orice x ∈A, x ≠ a, cu d(x, a)< δε avem ρ (f (x), f

(a)) < ε. Uneori mai spunem că f (x) tinde către l când x tinde către a.
În contextul de mai sus se spune că f are limită în a dacă există l ∈Y aşa
ca f ( x ) ⎯⎯⎯
x →a
→ l . Elementul l se numeşte limita lui f în a.
Teoremă. (Heine). Definiţia cu şiruri a limitei.

1) lim f ( x ) = l
x →a
2) Pentru orice şir (xn)n ⊂ A \ {a} cu proprietatea xn → a avem

f ( x ) ⎯⎯⎯
x →a
→l .
Continuitate
138
Fie (X, d) şi (Y, ρ) spaţii metrice şi a ∈ A ⊂ X. Fie şi f : A →Y.
Definiţie. Se spune că f este continuă în a dacă: pentru orice ε >0 există
δε > 0 cu proprietatea că pentru orice x ∈ A astfel încât d(x, a)<δε avem
ρ(f(x), f(a)) ≤ ε.
Dacă f este continuă în orice x ∈ A se spune că f este o funcţie continuă.

Teoremă. (Definiţia cu şiruri a continuităţii).
1) f este continuă în a.
2) Pentru orice (xn)n ⊂ A cu proprietatea xn → a avem
f ( x ) ⎯⎯⎯
x →a
→ f (a ) .
După cum se vede, între noţiunile de limită şi continuitate este o mare

legătură. Avem următoarea
Teoremă. (Legătura între limită şi continuitate)
Se presupune că a ∈ A ∩ A'. Atunci, următoarele afirmaţii sunt echi-
valente:
1°. f este continuă în a.
2°. Funcţia f are limită în a şi limita este egală cu f (a).
Observaţie. În punctele a ∈ A\ A' (numite puncte izolate ale lui A) funcţia f este
automat continuă.
Exemplele care urmează vor clarifica noţiunile de limită şi continuitate.
Exemple 1° . Funcţia f : R → R, f(x) = 1 pentru orice x din R are limită în orice punct
x0 ∈ R şi lim f ( x ) = 1. Această funcţie este continuă.
x → xo
1, x ≠ 0
2°. Funcţia f :  →  , dată prin f ( x ) = are limită în punctul x0=0
0 x =0
şi anume lim f ( x ) = 1 .
x →0
Funcţia f nu este continuă în x0=0 deoarece f (0) = 0 ≠ lim f ( x ) .

x →0
1
3°. Funcţia f :(0,∞ )→R, dată prin f ( x ) = , are limită în x0 =0 şi avem
x
lim f ( x ) = ∞ .
x →0
1
4°. Funcţia f : R \ {0} → R, dată prin f ( x ) = , nu are limită în x0=0
x
deoarece limitele laterale diferă în 0:
lim f ( x ) = −∞ şi lim f ( x ) = ∞ .
x →0 x →0
x <0 x >0
139
0, x =0
5°. Funcţia f : R → R, dată prin f ( x ) = 1 nu are limite laterale
sin x≠0
x
în x0=0, deci nu are limită în x0=0.
1
De exemplu, luând x0 = , avem xn ↓ 0 şi f ( xn ) ⎯⎯
n
→ 0 . Luând apoi
nπ
1
yn = , avem y n ↓ 0 şi f ( y n ) ⎯⎯ →1 . Deci nu există lim f ( x ) .
π n x →0
2nπ + x >0
2
6°. Funcţia f : C →C dată prin f (z) = z2+i z, este continuă (eventual,
verificare cu şiruri).
xy
2
, ( x, y ) ≠ (0,0)
7°. Funcţia f : R → R, dată prin f ( x ) = x + y 2 2
nu are
0, ( x, y ) ≠ (0,0)
limită în (0,0).
 1 1
Într-adevăr, dacă luăm şirul ( xn , y n ) =  ,  ⎯⎯
n
→(0,0) avem:
n n
1 1
f ( xn , y n ) = ⎯⎯
n
→ .
2 2
 1
Dacă luăm şirul ( x 'n , y 'n ) =  0,  ⎯⎯
n
→(0,0) , avem:
 n
f ( x 'n , y 'n ) = 0 ⎯⎯
n
→(0,0) .
x
 x − 1
8°. Funcţia f : (1,∞ ) → R definită prin f ( x ) =   are limită în punctul
 x + 1
∞ . Anume, vom arăta că lim f ( x ) = e −2 .
x →∞
Într-adevăr, pentru orice x > 1 avem:

 2 
− x
x − 
 x +1  x +1
 2   2  2  
f ( x ) = 1−  1−  .
 x + 1   x + 1  
 
 2 
−
2 2  2  
x +1 
Deoarece ≠ 0 şi lim = 0 , vom avea lim  1 − = e.
x +1 x →∞ x + 1 x →∞
 x + 1 
−2 x
Apoi lim = −2 . Deci lim f ( x ) = e −2 .
x →∞ x +1 x →∞
140
1. Arătaţi că nu există lim sin x .
x →∞
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul 2. Arătaţi că funcţia f : R 2 → R definită prin:
liber din
chenar, în xy
, dacă ( x, y ) ≠ (0,0)
continuarea f (x) = x + y2
2
enunţurilor.
0, dacă ( x, y ) ≠ (0,0)
este continuă (adică este continuă în toate punctele).

de învăţare.
141
3.4. Derivabilitate
3.4.1. Derivarea funcţiilor vectoriale de variabilă reală
Fie K = R sau K = C, ca de obicei şi X un spaţiu vectorial peste K, normat
cu norma || ||.
Vom considera o mulţime nevidă A ⊂ K, un punct t0 ∈ A ∩ A' şi o funcţie
f :A→ X.
Definiţie. Se spune că funcţia f este derivabilă în punctul t0 dacă există în
X limita
1 D
lim (f (t ) − f (t0 )) = f '(t0 ) .
t → t0 t − t
0
În aceste condiţii elementul f '(t0) se numeşte derivata lui f în t0 (uneori se

df
mai notează f '(t0 ) = (t0 ) .
dt
Observaţii. 1°. În cazul special când X = R se poate da o definiţie mai generală, în
următorul sens.
Spunem că f are derivată în t0 dacă există
1 D
lim (f (t ) − f (t0 )) = f '(t0 )
t → t0 t − t
0
în R (i.e. f '(t0 ) ∈ R poate fi şi ∞ sau – ∞). Atunci, faptul că f este

derivabilă în t0 revine la faptul că f are derivată f'(t0) în t0 şi f '(t0) este finită.
2°. De obicei, în cazul K = R, se consideră că A este un interval. Dacă t0
este punct interior intervalului A avem derivata obişnuită. Dacă t0 nu este
extremitate stângă (respectiv dreaptă) pentru A rezultă că t0 este şi punct
de acumulare pentru A ∩ (-∞, t0] (respectiv A ∩ [t0, ∞ )) şi putem defini
derivata la stânga (respectiv dreapta) a lui f în t0 (dacă există), anume:
1
f 's (t0 ) = lim f (t ) − f (t 0 )
t →t0
t < t0
t − t0
respectiv
1
f 'd (t0 ) = lim f (t ) − f ( t 0 )
t → t0
t > t0
t − t0
3°. De cele mai multe ori, în cele ce urmează vom considera situaţia când
t0 este interior mulţimii A (i.e. există ε >0 aşa ca B (t0, ε) ⊂ A).
Definiţie. Vom considera o mulţime A ⊂ K şi vom presupune că A este
deschisă (i.e. pentru orice t ∈ A există ε t > 0 aşa ca B (t, εt) ⊂ A. În acest
caz se vede imediat că A ⊂ A'.
Se spune că funcţia f : A → X este derivabilă dacă este derivabilă în orice
punct t∈ A.
În acest caz funcţia f : A → X definită prin f(t ) = f '(t ) se numeşte funcţia
derivată a lui f.
142
Definiţie. Fie A ⊂ K o mulţime deschisă şi f : A → K derivabilă. Fie şi t0 ∈

A.
Se spune că f este de două ori derivabilă în t0 dacă f este derivabilă în

t0. În acest caz (f)'(t0 ) = f ''(t0 ) se numeşte derivata secundă (sau
derivata a doua) a lui f în t0.
Putem generaliza definiţia de mai sus, definind derivatele de ordin
superior.
Anume, definiţia se dă prin recurenţă.
Definiţie. Fie A ⊂ K deschisă, t0 ∈ A, f : A → X şi n ≥ 2 un număr natural.
Se spune că f este derivabilă de n ori în t0 dacă:
a) f este funcţie derivabilă de n –1 ori.
b) Funcţia derivată de ordin n –1 a lui f (notată f (n – 1)) este derivabilă în t0.
(n – 1)
În acest caz, derivata lui f în t0 (adică vectorul (f(n – 1))' (t 0) se notează
astfel:
D
(f ( n −1)
) '(t ) = f
0
(n)
(t 0 )
(p)
În această definiţie f se defineşte şi ea inductiv, anume f(p) este funcţia
derivată a lui f(p –1).
Vom da câteva exemple (în care A= interval real şi K = R).
1°. Funcţiile elementare sunt derivabile. De exemplu, orice funcţie
P
raţională f ' = : R \ B → R este derivabilă şi funcţia sa derivată este f ':R \
Q
B→R, dată prin:
P ' Q − PQ '
f'= .
Q2
Aici P şi Q sunt funcţii polinomiale cu coeficienţi reali, iar
B={x∈ R⏐Q(x)=0} (eventual B=\emptyset ).
2°. Funcţia f : [–1,1] → R, f (x) = arcsin x, este derivabilă pe (–1,1) şi
1
f '( x ) = , dacă x ∈ (–1,1). În punctele 1 şi –1 funcţia f nu este
1− x 2
derivabilă, dar are derivată şi anume f '(– 1) = f' (1) = ∞ .
3°. Funcţia f : R → R, dată prin
−1, x < 0
f = 0, x = 0
1, x > 0
este derivabilă în toate punctele x ≠ 0 şi acolo f'(x)=0.
În funcţie de considerente directe se obţine şi faptul că în 0 funcţia f este
discontinuă, deci nu este derivabilă (v. mai departe), dar are derivată:
f'(0)=∞ .
143
(Funcţia f se numeşte şi funcţia signum. Uneori notăm f (x) = sgn (x)
pentru orice x ∈ R).
0 x =0
4°. Funcţia f : R → R, dată prin f = 1 este derivabilă în toate
x≠0
x sin
x
punctele x ≠ 0. În punctul x=0, deşi f este continuă, totuşi f nu are derivată
(nu are nici măcar derivate laterale).
5°. Funcţia f : R → R, f (x) = |x| este derivabilă în toate punctele x ≠ 0 şi
avem f'(x) = 1 (dacă x > 0), f'(x) = – 1 (dacă x < 0). În 0 funcţia f nu are
derivată, dar are derivate laterale diferite, anume fs'(0)= –1 şi fd'(0) = 1.
6°. Funcţia f : R → R, f(x)=|x|3 este derivabilă în toate punctele (avem
f'(0)=0, exerciţiu!).
0, x < 0
7°. Funcţia f : R → R, dată prin f = 1, x = 0 este discontinuă în 0 şi nu
1
, x >0
x
are derivată în 0.
8°. Funcţiile elementare sunt indefinit derivabile adică sunt derivabile de n
ori în orice punct, pentru orice n.
1
−
9°. Funcţia f : R → R, dată prin f(x)=0 dacă x=0 şi f ( x ) = e dacă x ≠ 0 x2
(n)
este indefinit derivabilă. Avem f (0)=0 pentru orice n (exerciţiu!)
Subliniem o proprietate importantă.
Teoremă. O funcţie derivabilă într-un punct este continuă în acel punct.
3.4.2. Formula lui Taylor

Definiţie. Fie A ⊂ K o mulţime deschisă şi X un spaţiu normat peste K.
Fie şi n∈ N.
1°. O funcţie f : A → X se numeşte funcţie de clasă Cn dacă este
derivabilă de n ori în toate punctele lui A şi funcţia derivată de ordin n,
(anume f (n) : A → X) este continuă.
2°. O funcţie f : A → X se numeşte funcţie de clasă C∞ (funcţie indefinit
diferenţiabilă) dacă este de clasă Cn pentru orice n.
Subliniem, de asemenea, că în cazul când A ⊂ K = R este interval, funcţia
are derivată în t0∈ A, dacă şi numai dacă există şi sunt egale derivatele
laterale: f' s(t0)=f’ d (t 0) (deci =f' (t0)).
Fie I ⊂ R un interval, a ∈ I şi f : I →  o funcţie derivabilă de n ori în a,
n ≥ 1.
Definiţie. Polinomul lui Taylor de ordin n ataşat funcţiei f în punctul a
este polinomul:
f '(a ) f ''(a ) f ( n ) (a )
Tn ( x ) = f (a ) + ( x − a) + ( x − a )2 +  + ( x − a )n .
1! 2! n!
Se vede că gradul lui Tn este cel mult n.
144
Pentru orice x ∈ I notăm:
Rn(x) = f (x) – Tn (x).
Am definit funcţia Rn : I →R numită restul de ordin n al formulei lui
Taylor (mai corect, dar mai lung, Rn se numeşte restul formulei lui Taylor
de ordin n ataşate funcţiei f în punctul a).
Avem deci egalitatea, valabilă pentru orice x ∈ I:
f(x) = Tn (x) + Rn (x)
care se numeşte formula lui Taylor de ordin n ataşată lui f în punctul
a. Dacă a = 0, formula mai poartă numele de formula lui Mac Laurin.
Funcţia polinomială Tn realizează o bună aproximare a lui f în vecinătatea
lui a, după cum ne arată următoarea
Teoremă. Avem:
Rn (x)
lim = 0.
x →a ( x − a )n
Cu alte cuvinte, Rn(x) tinde la zero mai repede decât (x-a)n când x tinde la
a. Putem deci scrie formula de aproximare
f(x) ≈ Tn(x) când x ≈ a.
În condiţii mai restrictive avem formule mai precise pentru restul Rn:
Teoremă (Formula lui Lagrange a restului formulei lui Taylor).
Se presupune că f este derivabilă de n+1 pe întreg intervalul I. Atunci,
pentru orice x∈ I există un punct ζ cuprins între a şi x astfel încât
f ( n +1) (ζ )
Rn ( x ) = ( x − a )n +1 .
(n + 1)!
Vedem că această formulă a restului se reţine uşor deoarece ea
„continuă” formula polinomului Taylor. Formula lui Taylor devine în acest
caz:
f '(a ) f ( n ) (a ) f ( n +1) (ζ )
f ( x ) = f (a ) + ( x − a) +  + ( x − a )n + ( x − a )n +1
1! n! (n + 1)!
De remarcat că ζ se schimbă odată cu x şi cu n. Ca o consecinţă a
formulei lui Lagrange a restului, vom observa că atunci când f este funcţie
polinomială de grad cel mult n, formula lui Taylor de ordin n este „exactă”,
cu alte cuvinte restul Rn este funcţia identic nulă. Avem, deci, în acest caz:
f = Tn
deci avem posibilitatea de a dezvolta polinomul f după puterile lui (x – a).
Exemplu. Luăm f ( x ) = x 3 + 1 şi a = – 1 (aici f : R → R, bineînţeles, deci I=R):
f ( x ) = x 3 + 1  f ( −1) = 0
f '( x ) = 3 x 2  f '( −1) = 3
f ''( x ) = 6 x  f ''( −1) = −6
f '''( x ) = 6  f '''( −1) = 6.
145
Avem deci identitatea:
x 3 + 1 = 3( x + 1) − 3( x + 1)2 + ( x + 1)3 .
Pe lângă alte utilizări, formula lui Taylor poate servi şi la calculul unor
limite.
Exemplu. Să arătăm că pentru orice număr α > 0 avem:
ex
lim =∞
x →∞ x a
(exponenţiala tinde mai repede către ∞ decât orice putere).

Vom lua I = R, a = 0, f (x)=ex.
Fie n∈ N, n ≥ 1, aşa ca n – 1 ≤ α < n.
Deoarece f este derivabilă de n+2 ori putem scrie formula lui Mac Laurin
cu restul Lagrange de ordinul n+1:
x x2 x n +1 eζ
ex = 1+ + + + + x n +2
1! 2! (n + 1)! (n + 2)!
unde ζ este între 0 şi x.
Pentru x>1 vom avea:
x n +1
ex >
(n + 1)!
xα < xn,
ex x n +1 1
deci α
> n
= x → ∞ , ceea ce încheie demonstraţia.
x (n + 1)! x (n + 1)!
Consecinţe. 1°. Pentru orice b >1 şi orice α ∈ R avem:

bx
lim = ∞.
x →∞ x α
(Într-adevăr, cazul α ≤ 0 este banal. În cazul α > 0, reducem la

precedenta, luând în considerare schimbarea de variabilă
y bx ey
b x = e y ⇔ y = x ln b sau x = = α = α ⋅ (ln b )α etc.)
ln b x y
2°. Pentru orice b > 0, b ≠ 1 şi orice α ∈ R, α >0, avem:
logb x
lim =0
x →∞ xα
(logaritmul tinde mai lent către infinit decât orice putere).
ln x
Cazul când b ≠ e se reduce la cazul b = e, deoarece logb x = . Pentru b
ln b
ln x
= e scriem α
făcând schimbarea de variabilă lnx = y ⇔ x = ey   xα
x
ln x y 1 αy
=eα y deci α = αy = ⋅ αy . Dar α y→∞ când x→∞ şi folosim 1°.
x e α e
146
3.4.3 Appendix. Interpretarea geometrică şi interpretarea cinematică a derivatei

funcţiilor vectoriale
Dacă I⊂ R este un interval şi n ≥ 2 este un număr natural, vom numi drum
o funcţie continuă γ : I → Rn (de obicei I = [a, b]).
În cele ce urmează vom considera că γ este chiar o funcţie derivabilă.
Interpretarea geometrică a derivatei
Drumul γ se numeşte neted dacă pentru orice t ∈ I avem γ'(t)≠ 0.
În legătură cu cele de mai sus facem o observaţie esenţială. Funcţia γ se
identifică cu componentele sale scalare. Anume, pentru fiecare t ∈ I,
avem γ(t)=(γ1(t), γ2(t),... ,γn(t)). Punem în acest mod în evidenţă funcţiile
reale γi : I → R, i=1,2,... ,n numite componentele reale ale funcţiei γ.
Atunci derivabilitatea lui γ revine la derivabilitatea tuturor funcţiilor γi şi
avem γ'(t) = (γ1'(t), γ2'(t), ... , γn'(t)).
Considerând un drum neted γ şi un punct t ∈ I, vectorul γ'(t) transportat
cu punctul de aplicaţie în γ(t) este aliniat cu tangenta la imaginea lui γ
(care este o curbă în Rn) în punctul γ(t).
Interpretarea cinematică a derivatei
Considerăm acum că n = 2 sau n = 3. Avem un punct mobil în plan (când
n = 2) sau în spaţiu (când n = 3). Intervalul I este un interval de timp.
Când parametrul t (timpul) parcurge intervalul de timp I, punctul mobil se
mişcă pe o traiectorie a cărei imagine este imaginea lui γ. La fiecare
moment t ∈ I, vectorul γ'(t) transportat cu punctul de aplicaţie în γ(t)
este viteza instantanee la momentul t.
De asemenea, dacă γ este de două ori derivabilă în t, vectorul γ ''(t )
reprezintă acceleraţia instantanee la momentul t.
147
1. Să se calculeze f’ pentru funcţia f : [0,2π] → R 2 definită prin
f (t ) = ((cos t )n ,(sin t )n )
unde n ∈ N *
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul
liber din
chenar, în
continuarea
enunţurilor.
2. Să se scrie formula lui Taylor de ordin n pentru funcţia

x
f : R \ {−1} → R definită prin: f ( x ) = .
x +1

de învăţare.
148
3.5. Derivate parţiale şi analiticitate
3.5.1. Derivate parţiale
a) Definiţii
Din nou K = R sau C. Fie n ≥ 2 un număr natural. Considerăm A ⊂ Kn şi a =
(a1, a2,... , an)∈ A. În plus, presupunem că a este interior lui A, adică
există ε >0 astfel încât
n
D1 ×  × Dn −1 × Dn = ∏ Di ∈ A
i =1
unde Di = {x ∈ R⏐ |xi- ai | < ε} = (ai – ε, ai + ε ), dacă K=R şi

Di ={z∈ C ⏐ |zi – ai | < ε} dacă K= C.
Pentru orice i = 1, 2, ... , n putem defini atunci mulţimea
Ai = {x∈ R⏐ (a1, a2,... ,a i – 1 , x, a i + 1 ,... , an) ∈ A}
şi avem evident Di ⊂ Ai, i =1, 2, ... ,n.
(Evident, am „forţat” puţin notaţiile. De exemplu, dacă i = 1, avem:
A1 = {x∈ K⏐ (x, a2, a3, ... , an) ∈ A}
iar dacă i = n, avem:
An = {x ∈ K⏐ (a1, a2,... , an-1, x) ∈ A}
Fie acum f : A → X, unde X este un spaţiu normat peste K.
Putem defini pentru orice i = 1, 2, ... ,n funcţiile parţiale f ( i ) : Ai → X, date
prin:
f ( i ) (x) = f ⏐ (a1, a2,... ,a i – 1 , x, a i + 1 ,... , an)
Definiţie. Se spune că f este parţial derivabilă în raport cu xi în
punctul a dacă f ( i ) este derivabilă în ai.
∂f ∂f
În acest caz notăm f '( i ) = (a ) şi numim pe (a ) derivata parţială a
∂xi ∂xi
lui f în raport cu xi în a.
Observaţii. 1°. După cum se vede, putem deriva în ai care este punct de acumulare
pentru Ai ⊃ Di.
2°. Uneori se spune că f are derivată parţială în raport cu xi în a.
Această exprimare lasă loc şi pentru cazul când f ( i ) (ai) = ± ∞ în cazul K =
R, situaţie pe care nu o vom lua în discuţie.
3°. Se mai folosesc şi notaţiile:
∂f
(a ) = f ' xi (a ) = Dfxi (a ) = dfxi (a ) .
∂xi
Ca şi în cazul funcţiilor de o variabilă, putem considera cazul special când
A este deschisă şi f are derivată parţială în raport cu xi în toate punctele
lui A. În acest caz putem defini funcţia derivată parţială în raport cu xi,
care este funcţia f( xi ) : A → X ,
149
∂f
f( xi ) ( x ) = (a ) .
∂xi
∂f
Vom nota (ambiguu, dar sugestiv) funcţia derivată parţială f( xi ) prin .
∂xi
∂f
Să presupunem că există funcţia derivată parţială : A → X . Fie a ∈ A.
∂xi
∂f
Dacă are derivată parţială în raport cu xj în a vom nota această
∂xi
∂ 2f
derivată parţială prin (a ) .
∂xi ∂x j
Adică:
∂  ∂f  ∂ 2f
  ( a ) = (a ) .
∂x j  ∂xi  ∂x j ∂x i
În cazul special când i = j vom nota derivata parţială de mai sus prin
∂ 2f
(a ) .
∂xi2
Procedeul poate fi continuat. Dacă există funcţia derivată parţială
∂ 2f
: A → K putem încerca dacă există derivata ei
∂x j ∂xi
∂  ∂ 2f  ∂ 2f
  (a ) = (a )
∂xk  ∂x j ∂xi  ∂xk ∂x j ∂xi
∂ 2f
În cazul când k = j vom scrie (a ) . În cazul când k = i suntem obligaţi
∂x 2j ∂xi
∂ 3f ∂ 3f
să scriem (a ) , deoarece scrierea (a ) are semnificaţia
∂xi ∂x j ∂xi ∂xi2∂x j
∂  ∂ 2f 
(diferită)   (a ) .
∂xi  ∂xi ∂x j 
Am arătat deci cum putem obţine derivate parţiale de ordin superior (de
∂ 2f ∂ 3f
ordin doi, cum sunt (a ) ; de ordin trei, cum sunt (a ) etc.)
∂x j ∂xi ∂xk ∂x j ∂xi
Se vede că ordinea de derivare este esenţială, ceea ce poate fi
demonstrat şi pe exemple.
Totuşi, în anumite cazuri speciale, întâlnite uzual în calcul, ordinea de
derivare este neesenţială (putem deriva în orice ordine şi obţinem acelaşi
rezultat).
150
Teoremă. (Criteriul de comutativitate al lui Schwarz).

Se presupune că A ⊂ Rn este deschisă şi f : A → R este astfel încât există
∂ 2f
toate funcţiile derivată parţială mixtă de ordinul al doilea: :A→R, i
∂xi ∂x j
∂ 2f
≠ j. Fie şi a ∈ A astfel încât toate funcţiile , i≠ j sunt continue în a.
∂xi ∂x j
∂ 2f
Atunci toate derivatele parţiale mixte (a ) , i≠ j, sunt egale (ordinea
∂xi ∂x j
de derivare nu contează), mai precis:
∂ 2f ∂ 2f
pentru orice i ≠ j avem (a ) = (a ) .
∂xi ∂x j ∂x j ∂xi
Observaţii. 1°. Teorema poate fi dată în condiţii mult mai largi.
2°. Teorema este valabilă pentru derivate parţiale de ordin superior lui 2.
3°. De remarcat că teorema funcţionează pentru K = R şi X = R.
Înainte de a trece mai departe ne vom referi în mod explicit la calculul
derivatelor parţiale.
În cazul general, fie a interior lui A ⊂ Kn şi f : A → X . A calcula derivata
∂f
parţială (a ) înseamnă a deriva funcţia f considerată ca funcţie de
∂xi
variabila xi, celelalte variabile fiind fixate. Mai precis, din definiţia
derivatei parţiale, se vede că avem:
∂f 1
∂xi
(a ) = lim
x i → ai x − a
( f(i ) ( xi ) − f(i ) (ai ))
i i
adică:
∂f 1
(a ) = lim ( f (a1, a2 ,, ai −1xi , ai +1,, an ) −f (a1, a2 ,, ai −1ai , ai +1,, an ))
∂xi xi →ai x − a
i i
Deci, derivăm funcţia de o variabilă f ( i ) în punctul a0.

Adică, derivăm funcţia:
t → f (a1, a2 ,, ai −1t , ai +1,, an )
în punctul t = ai.
În cazul K = R şi n = 2, în loc să scriem f(x1, x2) vom scrie f (x, y), iar în
cazul K = R şi n = 3, în loc să scriem f(x1, x2, x3) vom scrie f (x, y ,z)
Punctul a = (a1,a2) va fi, de regulă, (a, b) (în cazul K = R şi n=2) iar punctul
a = (a1,a2,a3) va fi, de regulă, (a, b, c) (în cazul K = R şi n = 3).
Cu aceste notaţii:
∂f 1
(a, b ) = lim ( f (t, b) − f (a, b))
∂x t →a t − a
151
∂f 1
(a, b ) = lim ( f (a, t ) − f (a, b))
∂y t →b t − b
(în cazul K = R, n = 2) şi
∂f 1
(a, b, c ) = lim ( f (t, b, c ) − f (a, b, c ))
∂x t → a t −a
∂f 1
(a, b, c ) = lim ( f (a, t, c ) − f (a, b, c ))
∂y t →b t − b
∂f 1
(a, b, c ) = lim ( f (a, b, t ) − f (a, b, c ))
∂z t → c t −c
(în cazul K=R, n=3).
Exemple. 1°. Fie f : R2 → R, f (x, y) =x2y,
∂f
(2,3) = 12
∂x
Într-adevăr, avem funcţia x → x 2 y (y fixat) care, derivată într-un punct
oarecare (a, b) dă derivata 2ab. Luăm a = 2, b = 3.
∂f
(2,3) = 4
∂y
Într-adevăr, avem funcţia y→x 2 y (x fixat) care, derivată într-un punct
oarecare (a, b) dă derivata a2. Luăm a = 2.
∂f ∂f
2°. Fie f : R2 → R, f (x, y) = sin x. Atunci, (a, b ) = cos a şi (a, b ) = 0
∂x ∂y
pentru orice (a, b) ∈ R2.
Referitor la al doilea rezultat: avem funcţia y → sin x (x fixat) care este
constantă, deci derivata ei în orice punct este 0.
0, ( x, y ) = (0,0)
2
3°. Fie f : R → R, f ( x, y ) = xy . Vom arăta că
2 2
, ( x, y ) ≠ (0,0)
x +y
∂f ∂f
(0,0) = (0,0) = 0 . Aici calculăm derivatele conform definiţiei:
∂x ∂y
f ( x,0) − f (0,0) f ( x,0) 0
= = →0,
x −0 x x
deci:
∂f f ( x,0) − f (0,0)
(0,0) = lim = 0.
∂x x →0 x −0
Similar:
f (0, y ) − f (0,0) ∂f
lim =0= (0,0) .
y →0 y −0 ∂y
152
În primele două exemple schema de calcul a fost următoare: am calculat
∂f
într-un punct curent (x, y), adică am calculat funcţia derivată parţială
∂x
∂f
şi apoi i-am calculat valoarea în punctul particular cerut.
∂x
∂f ∂f ∂f
Formal: a) ( x, y ) ; b) ( x, y ) = ( x, y ) etc. A se vedea abuzul de
∂x ∂x ∂x x = a,y = b
∂f
notaţie ( x, y ) care confundă (x, y) cu variabile de derivare x.
∂x
∂f
în al treilea caz această metodă nu este avantajoasă, expresia funcţiei
∂x
nefiind simplă.
1
2 xy sin , dacă x ≠ 0
4°. Funcţia f : R → R, f ( x, y ) = x nu are derivată
0, dacă x = 0
parţială în punctele (0,y) cu y ≠ 0, în raport cu x. Deci
∂f
nu există (0, b ) dacă b ≠ 0.
∂x
Într-adevăr:
1
xb sin
1 x = b sin 1
(f ( x, b ) − f (0, b )) =
x −0 x x
1
şi nu există lim b sin .
x →0 x
∂f f ( x,0) − f (0,0)
Avem (0,0) = 0 deoarece ≡0.
∂x x −0
∂f ∂f 1
Similar (0,0) = 0 şi (a,0) = a sin , dacă a ≠ 0.
∂y ∂y a
3 z2
5°. Fie f : R \ A → R, f ( x, y , z ) = , unde
x+y +z
A = {(x, y, z) ∈ R3 x + y + z = 0}.
Se vede că R3 \ A este deschisă (exerciţiu!).
∂f
Vom calcula (a, b, c ) într-un punct curent (a, b, c)∈ R3 \ A, după schema
∂z
dinainte:
∂f 2z( x + y + z ) − 1⋅ z 2 2 xz + 2yz + z 2
( x, y , z ) = = .
∂z ( x + y + z )2 ( x + y + z )2
xy
6°. Fie f : R2 \ A → R, f ( x, y ) = 2
, unde:
x +y
A={(x, y) ∈ R2⏐ x2 + y = 0}.}
153
Se vede că R2 \ A este deschisă (exerciţiu!)
∂ 2f ∂ 2f
Vom calcula (a, b ) şi (a, b ) unde (a, b)∈ R2\A este arbitrar.
∂x ∂y ∂y ∂x
∂f b(a 2 + b ) − 2a(ab ) b 2 − a 2b
(a, b ) = = 2 ,
∂x ( a 2 + b )2 (a + b )2
∂f ∂  y 2 − x 2y 
(a, b ) =   =
∂y ∂x ∂y  ( x 2 + y )2  x =a,y =b
(2y − x 2 )( x 2 + y )2 − 2( x 2 + y )( y 2 − x 2 y )
= =
( x 2 + y )4 x = a,y = b
(2y − x 2 )( x 2 + y ) − 2( y 2 − x 2 y ) 3a 2 b − a 4
= = 2
( x 2 + y )4 x = a,y = b
(a + b )3
Similar:
∂f x3
( x, y ) = 2 .
∂y ( x + y )2
∂f ∂  x3  3a 2 b − a 4
(a, b ) =   = .
∂x∂y ∂y  ( x 2 + y )2  x =a,y =b (a 2 + b )3
∂ 2f ∂ 2f
Se vede că (a, b ) = (a, b ) , deoarece condiţiile din criteriul lui
∂x ∂y ∂y ∂x
Schwarz se îndeplinesc.
b) Exprimarea diferenţelor pentru funcţii de mai multe variabile:
extinderea formulei creşterilor finite
Reamintim câteva noţiuni preliminare. Considerăm un spaţiu vectorial X
peste K = R sau C. Fie x, y ∈ X.
Segmentul de extremităţi x şi y este mulţimea:
[x, y] = (1 – t) x + ty ⏐ t ∈ [0,1]} ⊂ X;
putem scrie şi egalitatea:
[x, y]={ux+vy⏐ u≥ 0,v≥ 0,u+v=1}.
O mulţime A ⊂ X se numeşte convexă dacă pentru orice x, y ∈ A avem [x,
y] ⊂ A. De exemplu, discurile sau dreptunghiurile din plan sunt mulţimi
convexe.
Teoremă (Formula creşterilor finite pentru funcţii de mai multe variabile). Fie n ≥ 2,
n∈ N şi A ⊂ Rn, A deschisă. Se consideră o funcţie f : A → R cu
∂f
proprietatea că există toate funcţiile derivată parţială : A → R , i =1,2,...
∂xi
,n şi sunt continue. Atunci, pentru orice două puncte a = (a1,a2,... ,an) ∈ A
şi b = (b1, b2, ... , bn) ∈ A astfel încât [a, b] ⊂ A există un punct t ∈ [a, b]
astfel încât:
154
∂f
f ( b ) − f (a ) =  (t ) ⋅ (bi − xi ) .
i =1 ∂x i
Observaţie. 1°. Dacă A este convexă, condiţia [a, b] ⊂ A se îndeplineşte automat.

2°. Formula de mai sus serveşte la exprimarea diferenţei f(b) – f (a).
Din motive de continuitate a funcţiilor derivată parţială, dacă b este foarte
apropiat de a, putem aproxima diferenţa astfel:
n
∂f
f ( b ) − f (a ) ≈  (a )(bi − ai ) .
i =1 ∂x i
3.5.2. Extremele funcţiilor de mai multe variabile

a) Vom considera un număr natural n ≥ 1 şi vom nota din nou cu K pe R
sau C.
Pentru orice a = (a1,a2,... ,an) ∈ Kn şi orice r > 0, vom considera o bilă B (a,
r) unde distanţa pe Kn este obţinută cu ajutorul normei || ||∞ .
Fie A ⊂ Kn, a ∈ A şi f : A → R.
Definiţie. Se spune că a este punct de maxim (respectiv minim) local
dacă există o bilă B (a, r) cu proprietatea că f(x) ≤ f(a) (respectiv f (x) ≥ f
(a)) pentru orice x ∈ B (a, r) ∩ A.
În ambele cazuri vom spune că a este punct de extrem local pentru f iar
valoarea f(a) se numeşte extrem local pentru f (maxim, respectiv minim
local).
În cele ce urmează vom considera K = R.
Teoremă (Analogul teoremei lui Fermat pentru funcţii de mai multe variabile). Se
consideră o mulţime A ⊂ Rn şi un punct interior a ∈ A. Fie şi f : A → R o
∂f
funcţie care are toate derivatele parţiale (a ) , i =1,2,... ,n.
∂xi
Se presupune că a este punct de extrem local pentru f. Atunci a este
punct critic (punct staţionar) pentru f, adică
∂f
(a ) = 0 , i =1,2,... ,n.
∂xi
Constatăm deci că punctele de extrem local trebuiesc căutate printre
punctele critice (atenţie, pot exista puncte critice care nu sunt puncte de
extrem local!). Condiţia precedentă este deci necesară. Vom da condiţii
suficiente de extrem local, în cazul n=2.
Teoremă (Condiţii suficiente de extremum). Fie A ⊂ R2 o mulţime deschisă şi (a, b) ∈ A.
Fie f : A→ R o funcţie cu proprietatea că există şi sunt continue funcţiile
∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f
derivată parţială de ordinul doi: , , = : A →  . Mai
∂x 2 ∂y 2 ∂x ∂y ∂y ∂x
presupunem că (a, b) este punct critic pentru f.
2
∂ 2f ∂ 2f  ∂ 2f 
Notăm Δ = 2 (a, b ) 2 (a, b ) −  (a, b )  .
∂x ∂y  ∂x∂y 
1) Dacă Δ > 0, punctul (a, b) este punct de extrem local pentru f, anume:
155
∂ 2f
♦ de minim, dacă (a, b ) > 0 ;
∂x 2
∂ 2f
♦ de maxim, dacă (a, b ) < 0 .
∂x 2
2) Dacă Δ < 0, punctul (a, b) nu este punct de extrem local pentru f.
Observaţie. În cazul Δ =0 nu putem afirma nimic despre punctul (a, b)
(critic pentru f).
Exemplu. Fie f : R2 → R, f (x, y) =x2 + x y + y2 – x – y.
Vom calcula extremele locale pentru f, pe baza precedentă.
Întâi căutăm punctele critice. Rezolvăm deci sistemul:
∂f
( x, y ) = 2 x + y − 1 = 0
∂x
∂f
( x, y ) = x + 2y − 1 = 0,
∂y
 1 1
cu soluţia unică  ,  .
3 3
 1 1
Acum testăm condiţiile pentru ca  ,  să fie punct de extrem local.
3 3
∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f
( x, y ) = 2 , ( x, y ) = 2 , ( x, y ) = 1 ,
∂x 2 ∂y 2 ∂x ∂y
deci:
2
∂ 2f  1 1  ∂ 2f  1 1   ∂ 2f  1 1  
Δ = 2  ,  2  , − ,  = 4 −1= 3 > 0 .
∂x  3 3  ∂y  3 3   ∂x∂y  3 3  
∂ 2f  1 1   1 1
Cum 2 
,  = 2 > 0 , punctul  ,  este punct de minim local pentru f.
∂x  3 3  3 3
 1 1 1
Minimul local este f  ,  = − .
3 3 3
1
Observaţie. De fapt, − este un minim global, adică avem:
3
1
x 2 + xy + y 2 − x − y ≥ −
3
pentru orice (x, y)∈ R2.
b) Vom expune, în continuare, câteva chestiuni legate de extreme
condiţionate şi teoria multiplicatorilor lui Lagrange.
156
A. Preliminarii algebrice.
1) Numim formă pătratică de k variabile o funcţie P : Rk → R de forma
(scriem x = (x1, x2, ... , xk)∈ Rk ):
k
P ( x ) =  aii xi2 + 2 aij xi y j (1)
i =1 i< j
De exemplu, dacă avem k=3 şi variabila din R3 este (u, v, w) vom avea:
P (u,v ,w ) = a11u 2 + a22v 2 + a33w 2 + 2a12uv + a13uw + 2a23vw .
De exemplu, dacă P (u,v ,w ) = u 2 + v 2 + w 2 + uv + uw + vw , atunci:

1
a11 = a22 = a33 = 1 şi a12 = a13 = a23 = .
2
O formă pătratică (1) se numeşte pozitiv definită dacă P(x)>0 pentru
orice x ∈ Rk, x ≠ 0 şi negativ definită dacă P(x) < 0 pentru orice x ∈ Rk, x
≠ 0 (adică – P este pozitiv definită).
Conform teoremei lui Sylvester, putem decide dacă forma (1) este pozitiv
definită astfel:
a) Formăm matricea asociată formei (1), adică matricea:
 a11 a12 a13  a1k 
 
 a21 a22 a22  a2 k 
 a31 a32 a33  a3 k 
 
    
a ak 2 ak 3  ak 3 
 k1
cu convenţia că aij = a ji .
b) Calculăm determinanţii din stânga sus, adică determinanţii:

a11 a12 a13
a11 a12
Δ1 = a11 , Δ2 = , Δ 3 = a21 a22 a23 ,
a21 a22
a31 a32 a33
...................................
a11 a12  a1k
a21 a22  a2k
Δk =
   
ak 1 ak 2  akk
c) Teoremă (Sylvester). Forma pătratică (1) este pozitiv definită ⇔ Δ1 > 0,

Δ2 > 0, Δ3 > 0,... , Δk > 0.
2) Putem „reduce” numărul variabilelor unei forme pătratice astfel:
Fie numerele naturale 1≤ n< p. Notăm m = p – n.
Considerăm forma pătratică:
157
k
P ( x ) =  aii xi2 + 2 aij xi x j (2)
i =1 i< j
Admitem că există numerele reale ( uij )1≤i ≤n astfel încât:

n +1≤ j ≤ p
p p p
x1 = 
j = n +1
u1 j x j , x2 = 
j = n +1
u2 j x j , … , x n = u
j = n +1
nj xj . (∗)
Făcând substituţia de mai sus în (2), forma P devine formă pătratică în m

variabile (scriem din nou x = (x1, x2, ... , xp), y = (y1, y2, ... , ym)):
m
P ( x ) = Q( y ) =  Aii y i2 + 2 Aij y i y j ,
i =1 i< j
unde am notat:
y1 = xn+1, y2 = xn+2, ..., ym=xn +m = xp.
Numim pe Q forma pătratică obţinută din (2) prin substituţia (∗).
B. Teorema multiplicatorilor lui Lagrange. Se consideră numerele naturale 1 ≤ n < p şi
fie m = p – n. Fie G ⊂ Rp o mulţime deschisă.
Fie H = (H1, H2, ... , Hn) : G → Rn o aplicaţie de clasă Cu, unde 1 ≤ u ≤ ∞
(adică funcţiile H1, H2, ... , Hn au derivate parţiale de orice ordin ≤ u
continue).
Se presupune că mulţimea A={x∈ G⏐ H(x)=0} este nevidă.
În plus, considerăm că în orice punct a ∈ A, rangul matricei jacobiene:
 ∂H1 ∂H1 ∂H1 
 ∂x (a ) ∂x (a ) 
∂x p
(a ) 
 1 2 
 ∂H2 ∂H2 ∂H2 
 (a ) (a )  (a ) 
 ∂x1 ∂x2 ∂x p ,
     
 
 ∂Hn ∂Hn ∂Hn 
(a ) (a )  (a ) 
 ∂x ∂x2 ∂x p 
 1 
este egal cu n (adică maxim).
În condiţiile de mai sus, enunţăm
Teorema multiplicatorilor lui Lagrange. Fie f : G → R o funcţie de clasă C1.
Se presupune că a ∈ A este punct de extrem local al lui f, condiţionat
de relaţia H(x)=0 (adică este punct local pentru restricţia f⏐A).
Atunci, a este punct critic pentru f, condiţionat de relaţia H(x)=0, adică
H(a)=0 şi există n numere reale λ1, λ2, ... , λn (numite multiplicatorii lui
Lagrange) cu proprietatea:
∂f n
∂Hi
(a ) +  λ i (a ) = 0 ,
∂x1 i =1 ∂x1
∂f n
∂Hi
(a ) +  λ i (a ) = 0 ,
∂x2 i =1 ∂x2
158
...................
∂f n
∂Hi
(a ) +  λ i (a ) = 0 ,
∂x p i =1 ∂x p
adică dΦ(a) = 0, unde:

n
Φ = f +  λ i Hi .
i =1
C. Am văzut că orice punct a de extrem condiţionat este punct critic

condiţionat (adică satisface condiţiile teoremei multiplicatorilor).
Cum recunoaştem printre punctele critice condiţionate pe cele care sunt
efectiv puncte de extrem condiţionat?
Păstrăm notaţiile de la B.
Teoremă. (Condiţii suficiente pentru ca un punct critic condiţionat să fie punct de
extrem condiţionat). Fie f :G → R o funcţie de clasă C2. Fie a ∈ G punct
critic pentru f, condiţionat de relaţia H (x) = 0. Fie λ1, λ 2, ... , λn
multiplicatorii lui Lagrange daţi de a şi:
n
Φ = f +  λ i Hi
i =1
„Diferenţiem pe legături”, adică scriem relaţiile:

p
∂Hi
 ∂x
j =1
(a )dx j = 0 , (∗∗)
j
pentru i =1,2,... ,n.

Din condiţia de rang rezultă (eventual renumerotând) că sistemul (∗∗) este
cramerian în necunoscutele dx1, dx2, ..., dxp, adică putem rezolva în raport
cu dx1, dx2, ..., dxn cu soluţiile unice:
p
dx i =  u dx
j = n +1
ij j , (∗∗∗)
pentru i =1,2,... ,n.

Considerăm forma pătratică dată de diferenţiala a doua a lui Φ, adică
forma pătratică în variabilele formale dx1, dx2, ... , dxp:
p
∂ 2Φ ∂ 2Φ
P (dx1,dx2 ,,dx p ) =  2
( a )( d x i )2
+ 2 (a )dxi dx j .
j =1 ∂x i i < j ∂x i ∂x j
Forma pătratică obţinută din P prin substituţia (∗∗∗) este:

P (dx1,dx2 ,,dxn ,dxn +1,,dxn + m ) = Q(dxn +1,dxn + 2 ,,dx p ) =
p
=  Ai ( dx )
j = n +1
j i
2
+2 
n +1≤ i < j ≤ p
Ai j dxi dx j .
Se presupune că Q este definită.

Atunci:
-- dacă Q este pozitiv definită, rezultă că a este punct de minim local
condiţionat de relaţia H(x)=0;
-- dacă Q este negativ definită, rezultă că a este punct de maxim local
condiţionat de relaţia H (x) = 0.
159
Exemplu. Vom lucra pentru p=3, n=1.
Fie f : (0,∞ )3 → R, dată prin f (x, y, z) = yz + zx + xy.
Se cer punctele de extrem local ale lui f condiţionate de relaţia:
xyz=1
(adică aici avem H = H1 : (0, ∞ )3 → R, dată prin H(x, y, z)=xyz – 1).
Soluţie. Aici A = {(x, y, z) ∈ (0, ∞)3⏐ xyz=1}.
Avem un singur multiplicator λ (pe care îl vom găsi!) şi definim funcţia
Φ:(0,∞ ) 3 → R,
ϕ (x, y, z) = f (x, y, z) + λ H (x, y, z) = yz + zx + xy +λ xyz – λ.
Din teorema multiplicatorilor, rezultă că va trebui să rezolvăm sistemul de
4 ecuaţii cu 4 necunoscute x, y, z, λ :
H ( x, y , z ) = 0 adică xyz − 1 = 0
∂Φ
( x, z, y ) adică y + z + λyz = 0
∂x
∂Φ .
( x, z, y ) adică z + x + λzx = 0
∂y
∂Φ
( x, z, y ) adică x + y + λxy = 0
∂z
Înmulţind ecuaţiile 2, 3 şi 4 cu x, y, z respectiv obţinem sistemul
echivalent:
xyz − 1 = 0
xy + zx + λ = 0
yz + xy + λ = 0
zx + yz + λ = 0
şi prin scăderi obţinem sistemul echivalent
xyz = 0
x( y − z ) = 0
.
y (z − x ) = 0
z( x − y ) = 0
Soluţia unică este dată de x = y = z = 1. Obţinem atunci şi λ = – 2.
Aşadar:
a = (1,1,1) = punctul critic condiţionat
λ =– 2 = multiplicatorul lui Lagrange.
Funcţia Φ : (0,∞ ) 3→ R este dată de Φ(x, y, z) = yz + xz + xy–2xyz + 2.
∂Φ
( x, y , z ) = y + z − 2yz ;
∂x
∂Φ
( x, y , z ) = z + x − 2zx ;
∂y
160
∂Φ
( x, y , z ) = x + y − 2 xy ,
∂z
deci:
∂ 2Φ ∂ 2Φ ∂ 2Φ
( x, y , z ) = ( x, y , z ) = 2 ( x , y , z ) y = 0 ;
∂x 2 ∂y 2 ∂z
∂ 2Φ ∂ 2Φ
( x, y , z ) = 1 − 2 x , deci (1,1,1) = −1;
∂y ∂z ∂y ∂z
∂ 2Φ ∂ 2Φ
( x, y , z ) = 1 − 2y , deci (1,1,1) = −1;
∂z∂x ∂z∂x
∂ 2Φ ∂ 2Φ
( x, y , z ) = 1 − 2z , deci (1,1,1) = −1.
∂x ∂y ∂x ∂y
Aşadar, obţinem forma pătratică:
∂ 2Φ 2 ∂ 2Φ 2 ∂ 2Φ
(1,1,1)(d x ) + (1,1,1)(d y ) + (1,1,1)(dz )2 +
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
∂ 2Φ ∂ 2Φ ∂ 2Φ
+2 (1,1,1)dydz + 2 (1,1,1)dzdx + 2 (1,1,1)dxdy = (1)
∂y ∂z ∂z∂x ∂x ∂y
= −2(1,1,1)dydz − 2dzdx − 2dxdy
„Diferenţiem pe legătura”:
xyz – 1=0
şi obţinem:
yzdx + zxdy + xydz = 0,
ceea ce, în punctul (1,1,1) devine:
dx + dy + dz = 0.
Deducem dx =– dy –dz.
Cu această substituţie, obţinem din forma pătratică (1) forma redusă:
–2(dydz – dz(dy + dz) – dy(dy + dz)) = 2(dy)2 + 2(dz)2+2dydz.
 2 1
Matricea acestei forme pătratice este   şi Δ1 = 2, Δ2 = 4 – 1 = 3, deci
 1 2
forma este pozitiv definită.
În concluzie, punctul (1,1,1) este punct de minim local pentru f, condiţionat
de relaţia xyz = 1. Valoarea minimă este f(1,1,1)=3.
De fapt, putem arăta că (1,1,1) este chiar punct de minim global
condiţionat:
1 1
xy + +
1 1 x y 1 1
xyz = 1  yz + zx + xy = xy + + = 3⋅ ≥ 3 3 xy ⋅ ⋅ = 3 .
x y 3 x y
Aşadar, avem întotdeauna yz + zx + xy ≥ 3 , dacă xyz = 1 şi x > 0 , y > 0 ,
z > 0.
161
3.5.3. Derivabilitatea în complex. Relaţiile Cauchy-Riemann
Fie A⊂ C o mulţime nevidă şi f : A→ C. Facem următoarele identificări:
a) A ≡ 'A' = {(x, y)∈ R2⏐ x+i y ∈ A}
Deci A ⊂ C şi 'A' ⊂ R2. Facem deosebire între R2 şi C.
b) Pentru orice z = x + i y ∈ A, avem f (z) ∈ C, deci
f(z) = Re(f(z)) + i Im(f(z)).
În acest fel putem defini funcţiile:
D
Re (f) : A → R, Re(f )( z ) = Re(f ( z ))
(partea reală a lui f)
D
Im (f) : A → R, Im(f )( z ) = Im(f ( z ))
(partea imaginară a lui f).
Acum identificăm:
Re (f) ≡ P : 'A' → R, unde P(x, y) = Re(f) (z = x + iy),
Im (f) ≡ Q : 'A' → R, unde Q(x, y) = Im (f) (z= x + iy).
În definitiv avem identificarea f ≡ (P, Q) în sensul că f ≡ F unde
F : 'A' → R2, F(x, y) = (P(x, y), Q(x, y)).
Acum vom considera că mulţimea A ⊂ C este deschisă.
Fie z0 = a + i b ∈ A, deci z0 este punct interior lui A.
Considerăm o funcţie f : A → C şi identificăm ca mai sus f ≡ (P, Q).
Teoremă. Se presupune că există funcţiile derivată parţială
∂P ∂P ∂Q ∂Q
, , , : ' A' → 
∂x ∂y ∂x ∂y
şi ele sunt continue în punctul (a, b).
Atunci, avem echivalenţa: (f este derivabilă în z0=a+i b)
⇔
∂P ∂Q
(a, b ) = (a, b )
∂x ∂y
(Avem relaţiile Cauchy-Riemann .
∂P ∂Q
(a, b ) = (a, b )
∂y ∂x
Observaţii. 1°. Se poate da o condiţie necesară şi suficientă de derivabilitate în

complex, în care intervin relaţiile Cauchy-Riemann.
2°. Faptul că f este derivabilă în z0 (sau, cum se mai spune, f este C-
derivabilă în z0) revine la definiţia clasică: există limita:
f ( z ) − f ( z0 )
lim .
x → x0 z − z0
162
2
Exemple. 1°. Fie f : C → C, f (z) = z . Vom arăta că f este derivabilă în toate punctele
din plan.
f(z = x +i y) = (x+i y)2 = (x2 – y2) +i 2 x y.
Aşadar, aici avem P: R 2→ R, Q: R 2→ R, P(x, y) =x2 – y2, Q(x, y) = 2xy
Atunci, în orice punct (a, b) ∈ R2 avem:
∂P ∂Q
(a, b ) = (a, b ) = 2a
∂x ∂y
∂P ∂Q
(a, b ) = − (a, b ) = −2b
∂y ∂x
(evident, funcţiile derivată parţială sunt continue).
2°. Fie s, t numere reale. Considerăm funcţia f : C→ C, dată prin
f(z=x+i y)=(x 2 +sy 2 )+i txy.
Ne punem problema să studiem derivabilitatea lui f.
Aici avem P,Q : R 2 → R date astfel:
P ( x, y ) = x 2 + sy 2 , Q( x, y ) = txy ;
∂P ∂P ∂Q ∂Q
(a, b ) = 2a, (a, b ) = 2sb; (a, b ) = tb, (a, b ) = ta .
∂x ∂y ∂x ∂y
Evident, funcţiile derivată parţială sunt continue. Relaţiile Cauchy-Riemann
revin la:
2a = ta
.
tb = −2sb
Avem mai multe cazuri:
a) Cazul a ≠ 0, b ≠ 0. Sistemul devine:
t =2, t = –2 s,
deci soluţia este s = – 1, t = 2.
b) Cazul a = 0, b ≠ 0. Sistemul devine
0=0, t=-2s,
deci soluţia este formată din mulţimea tuturor perechilor (s, t) pentru care t
= – 2s.
c) Cazul a ≠ 0, b=0. Sistemul devine
t = 2, 0 = 0,
deci soluţia este formată din mulţimea tuturor perechilor (s, 2), unde s ∈ R
este arbitrar.
d) Cazul a = 0, b = 0. Sistemul devine
0=0, 0=0,
deci soluţia este formată din mulţimea tuturor perechilor (1, t) de numere
reale.
163
Concluzie. (vom scrie z=x+iy∈ C ):
a) f este derivabilă în orice z 0 =a+ib∈ C cu a ≠ 0, b ≠ 0 dacă şi numai
dacă s = –1, t =2. În acest caz f(z))=x 2 -y 2 +i2xy=z 2 .
b) f este derivabilă în orice z0 = ib cu b≠0 dacă şi numai dacă t=–2s. În
acest caz f(z)=x 2 +sy 2 -isxy. Aici s ∈ R este arbitrar (avem o infinitate de
funcţii f).
c) f este derivabilă în orice z 0 =a∈ R cu a ≠ 0 dacă şi numai dacă t=2. În
acest caz f(z)=x 2 +sy 2 +2ixy. Aici s∈ R este arbitrar (avem o infinitate de
funcţii f).
d) f este derivabilă în z0=0 oricare ar fi s şi t (avem o infinitate de funcţii f).
Evident, ştiind că funcţia f este derivabilă în z0, se pune problema de a
calcula f'(z 0 ).
Teoremă. În condiţiile de la teorema precedentă şi ştiind că f este derivabilă în z0, avem
∂P ∂Q
f '( z0 = a + ib ) = (a, b ) + i (a, b ) .
∂x ∂x
Să folosim această teoremă în calculul derivatelor la exemplele 1° şi 2° de
mai sus.
1°. Avem f'(z 0 )=2a+i2b=2(a+ib)=2z 0
2°. a) Pentru a ≠ 0, b ≠ 0 avem
f'(z0)=2a+i2b=2z0,
b) Pentru a=0, b≠0, avem
f'(z 0 )=2a+itb=–i2sb=–2isb=–2sz 0 =tz 0 .
c) Pentru a≠ 0, b=0, avem
f'(z 0 )=2a+itb=2a=2z 0
d) Pentru a=0, b=0, avem
f'(z 0 )=0.
Regulile obişnuite de derivare se păstrează şi în cazul derivării în
complex. Dăm mai jos câteva formule în acest sens fără explicaţii:
(uv)'(z 0 )=u'(z 0 )v(z 0 )+u(z 0 )v'(z 0 )
(α u)'(z 0 )=α u'(z 0 ) (unde α ∈ C)
(u+v)'(z 0 )=u'(z 0 )+v'(z 0 )
'
u  u '( z0 )v ( z0 ) − u( z0 )v '( z0 )
 v  ( z0 ) = v ( z0 )2
 
(f  u )' ( z0 ) = f '(u( z0 )) ⋅ u '( z0 )
164
3.5.4. Funcţii analitice

Mai întâi, o revedere a câtorva noţiuni referitoare la serii de numere
(reale sau complexe).
∞
Începem prin a discuta despre seria  an (sau
n ≥ n0
a
n = n0
n ).
Vom considera un şir de numere din K = R sau C, anume şirul ( an )n ≥n . Aici

0
n 0 ∈ N este fixat.
De obicei n0 = 0 sau 1. Numărul an se numeşte termenul de rang n al
seriei  an .
n ≥ n0
Pentru fiecare n ≥ n0 considerăm suma parţială de ordin n a seriei

n
a
n ≥ n0
n , anume numărul:
n
Sn = a
p = n0
p .
Vom spune că seria are sumă dacă există lim Sn = S . Anume, dacă K =
n
C, avem S ∈ C, iar dacă K = R, avem S ∈  . În acest caz numim pe S

suma seriei  an .
n ≥ n0
Vom spune că seria este convergentă dacă are suma S şi S∈ K (adică

şirul (Sn)n este convergent, deci limita S ∈ R în cazul când K = R). Când
seria are sumă, notăm de multe ori S =  an .
n ≥ n0
Observaţie. După cum se vede, nu definim noţiunea de serie, ci

discutăm despre seria  an ca despre o entitate acceptată intuitiv.
n ≥ n0
Anume, ideea de serie este legată de dorinţa de a extinde suma la un

număr infinit de termeni. În acest sens, „suma” unui şir ( an )n ≥n este
0
obţinută în mod rezonabil luând sume Sn ca mai sus cu un număr din ce în

ce mai mare de termeni şi considerând limita acestui şir ca sumă (când
limita există!)
Dacă seria a
n ≥ n0
n este astfel încât nu există lim Sn vom spune că seria nu
n
are sumă sau este oscilantă. Dacă seria a

n ≥ n0
n nu este convergentă
spunem că este divergentă.

Aşadar, dacă seria este divergentă, avem următoarele variante:
-- sau are sumă şi suma este egală cu ∞ sau cu – ∞ (în cazul K= R );
-- sau este oscilantă.
165
Dacă seria a
n ≥ n0
n este dată, vom scrie uneori mai simplu a
n
n sau numai
a n (deci n0 este subînţeles). Câteodată notăm seria ca sumă infinită:
an0 + an0 +1 +  + an +  .
Proprietăţi.
1°. Dacă a
n
n este convergentă, atunci lim an = 0 (reciproca este falsă,
n
∞
1
după cum arată seria armonică n ,
n =1
care este divergentă, dar
1
an = → 0 ).
n
2°. O serie a
n ≥ n0
n pentru care seria modulelor |a
n ≥ n0
n | este convergentă
se numeşte serie absolut convergentă.

Se arată că orice serie absolut convergentă este convergentă (reciproca
∞
( −1)n +1
este falsă, după cum arată seria armonică alternată  , adică
n =1 n
1 1 1
seria 1 − + − +  care este semiconvergentă, adică este
2 3 4
convergentă şi nu este absolut convergentă).
3°. Dacă seria a
n ≥ n0
n este cu termeni pozitivi (adică an ≥ 0 pentru orice
n ≥ n0) atunci ea are sumă. Anume, (Sn)n este crescător şi suma S este
dată astfel:
0 ≤ S = sup Sn ≤ ∞ .
n
Convergenţa seriei revine la mărginirea şirului (Sn)n. De aceea, în acest

caz, pentru a desemna faptul că seria este convergentă scriem şi
 an < ∞ .
n
4°. Pentru serii cu termeni pozitivi avem următoarele criterii de

convergenţă:
a) Criteriul lui d'Alembert (criteriul rădăcinii). Fie seria a
n
n cu an >0.
an +1
Dacă lim < 1 , seria este convergentă.
n an
an +1
Dacă lim > 1 , seria este divergentă.
n an
an +1
(În cazul când lim = 1 nu putem spune nimic; în unele cazuri seria
n an
∞
1
converge în această situaţie (v. seria n
n =1
2
) iar în alte cazuri seria diverge
166
∞
1
în această situaţie (v. seria  n ).
n =1
∞
an
Exemplu de aplicare. Fie a > 0 şi α ∈ R. Studiem natura seriei 
n =1 n
α
.
α
a  n 
Avem n +1 = a   → a . Dacă a<1 seria converge, dacă a>1 seria
an  n + 1
∞
1
diverge. Dacă a=1 seria devine  α (seria armonică generalizată);
n =1 n
converge dacă şi numai dacă α >1.

b) Criteriul lui Cauchy (Criteriul rădăcinii.) Fie seria a
n
n cu a n ≥ 0.
Dacă lim n an < 1 seria este convergentă.

n
Dacă lim n an > 1 seria este divergentă.

n
(În cazul lim n an = 1 nu putem spune nimic. A se vedea acelaşi exemplu

n
ca la criteriul lui d'Alembert).
n2
 n  ∞
Exemplu de aplicare. Studiem natura seriei    .
n =1  n + 1 
n
 n  1 1
Avem n an =   = n
→ < 1.
 n + 1  1 e
1+ 
 n
Deci seria este convergentă.
c) Primul criteriu al comparaţiei
Fie a
n
n şi b
n
n două serii cu a n ≥0, b n ≥0. Se presupune că a n ≤ b n
pentru orice n.
Dacă b
n
n este convergentă rezultă că a
n
n este convergentă.
Dacă a
n
n este divergentă rezultă că b
n
n este divergentă.
∞
1
Exemplu de aplicare. Studiem natura seriei  n(n + 1) . Observăm că putem compara cu
n =1
∞
1 1 1
seria  2 . Anume luăm an = < 2 = bn .
n =1 n n(n + 1) n
Cum seria b
n
n este convergentă rezultă că şi seria noastră a
n
n este
convergentă.
Observaţie. La această serie putem chiar calcula şi suma. Anume, deoarece avem
pentru orice n:
167
1 1 1
= − ,
n(n + 1) n n + 1
n
1 1
rezultă că Sn =  = 1− → 1. Deci S =1.
p =1 p( p + 1) n +1
d) Al treilea criteriu al comparaţiei. Fie seriile a

n
n cu an ≥ 0 şi b
n
n cu
an
bn > 0. Se presupune că 0 < lim < ∞ . Atunci, seriile  an şi  bn au
n b
n n n
aceeaşi natură (sunt ambele divergente sau ambele convergente).

∞
1
Exemplu de aplicare. Să studiem natura seriei  arctg n
n =1
2
+ n +1
.
∞
1
În primul rând observăm că seria
n =1 + n +1
n
este convergentă, de-
2
1 1 1
oarece 2 < 2 . Apoi, deoarece lim 2 = 0 , vom avea:
n + n +1 n n n + n +1
1
arctg 2
lim n + n + 1 = 1.
n 1
2
n + n +1
1
Luând în criteriul al treilea al comparaţiei an = arctg 2
şi
n + n +1
1
bn = 2
n + n +1
, obţinem că seria noastră a
n
n este convergentă
π
Observaţie. Putem calcula suma acestor serii. Anume, se poate arăta că suma este .
4
Vom încheia această paranteză privind seriile numerice cu prezentarea a
două serii extrem de importante, care se întâlnesc mult în aplicaţii (una din
ele, anume seria armonică generalizată, a fost deja întâlnită).
Seria armonică generalizată

Fixăm un număr α >0.
m
1
Seria n
n =1
α
se numeşte serie armonică generalizată (în cazul α =1 se
numeşte seria armonică).

Se arată că seria de mai sus este convergentă dacă şi numai dacă α >1.
π2
Euler a arătat că dacă α =2 suma seriei este .
6
Seria geometrică
Fixăm un număr ρ real sau complex.
∞
Seria ρ
n =0
n
(adică 1+ρ+ρ 2+... +ρn+... ) se numeşte seria geometrică de
raţie ρ.
168
Se arată că seria de mai sus este convergentă dacă şi numai dacă este
absolut convergentă dacă şi numai dacă | ρ | < 1 . În acest caz suma seriei
1
este (ceea ce se vede uşor, deoarece suma parţială Sn este
1− ρ
1 − ρn +1
).
1− ρ
Aplicaţie. Luăm un număr natural p ≥ 2 (numit baza sistemului de numeraţie}). Se
ştie că orice număr natural N ≥ 1 se scrie unic în forma
N = an p n + an −1p n −1 +  + an p + a0 cu an ≠ 0 şi ai ∈A={0,1, 2,...,p–1}.
Similar, orice număr x∈(0,1) se poate scrie ca suma unei serii p-adice:
∞
an
x= n
n =1 p
unde ai ∈ A pentru orice i. Convergenţa seriei este garantată de

p −1 ∞
convergenţa seriei
n =1 p
n 
cu suma 1. (Indicaţie. Se va studia seria
geometrică de raţie 1/p).

După această paranteză privind seriile numerice vom discuta pe scurt
despre funcţiile analitice.
În esenţă, o funcţie este analitică dacă „se dezvoltă în serie”. Ideea de
dezvoltare în serie este legată de încercarea de a extinde „la infinit”
noţiunea de polinom. Cu alte cuvinte, o funcţie analitică se exprimă, cel
puţin local, ca un „polinom cu o infinitate de termeni”. Demersul este
motivat de faptul că polinoamele sunt funcţiile cele mai accesibile din
punctul de vedere al studiului.
În cele ce urmează K este (din nou) corpul numerelor reale sau complexe.
Fie D ⊂ K o mulţime, a ∈ D un punct interior lui D şi f : D → K .
Definiţie. Se spune că f este analitică în a dacă există un număr strict
pozitiv ε >0 şi un şir ( an )n ≥0 de elemente din K cu următoarele proprietăţi:
(i) B(a, ε)⊂D;
∞
(ii) Pentru orice x ∈ B ( a , ε ) avem f f ( x ) =  an ( x − a )n .
n =0
Cu alte cuvinte, funcţia f se dezvoltă în serie în jurul punctului a.

Definiţie. Dacă D ⊂ K este o mulţime deschisă şi f : D → K este o funcţie,
vom spune că F este analitică (sau olomorfă) dacă este analitică în orice
punct din D.
Avem următorul rezultat important care leagă cele două noţiuni.
Teoremă. În condiţiile de la definiţia analiticităţii lui f într-un punct: Dacă f este
analitică în a, atunci există un număr r > 0 având proprietăţile:
a) B ( a , r ) ⊂ D
b) f B ( a,r )
este analitică.
169
Cu alte cuvinte, mulţimea punctelor de analiticitate ale unei funcţii este
deschisă.
Definiţie. Fie D ⊂ K o mulţime deschisă şi f : D → K . Vom spune că f
este de clasă C ∞ dacă este de clasă C n pentru orice n.
Cu alte cuvinte, F are derivate de orice ordin în orice punct.
Teoremă. Fie D ⊂ K o mulţime deschisă şi f : D → K o funcţie analitică.
Atunci f este de clasă C ∞ .
În mod natural, se pune întrebarea în ce măsură reciproca acestei afirmaţii
este validă.
Răspunsul la această întrebare este nuanţat, după cum K= R sau C.
Pentru a putea preciza răspunsul, vom da următoarea
Definiţie. Fie D ⊂ K o mulţime deschisă şi a ∈ D , interior. Fie şi f : D → K
∞
f ( n ) (a )
de clasă C ∞ . Seria de funcţii  ( x − a )n se numeşte seria Taylor
n =0 n!
ataşată lui f în punctul a.
Termenul de serie de funcţii din această definiţie este neprecizat. În fapt,
avem pentru orice n funcţia u n :D→K, dată prin
f ( n ) (a )
un ( x ) = ( x − a )n .
n!
∞
Am considerat seria u
n =0
n care este o serie de funcţii în sensul că ea are
semnificaţia că putem considera în fiecare punct x∈ D seria numerică

∞
u (x)
n =0
n
∞
În definiţia precedentă, în loc să scriem u
n =0
n am scris în mod abuziv dar
∞
f ( n ) (a )
sugestiv 
n =0 n!
( x − a )n . Derivatele succesive se pot calcula în punctul
a, deoarece a este interior lui A.

Teoremă. În condiţiile de la definiţia analiticităţii unei funcţii într-un punct: Dacă f este
analitică în a, atunci rezultă că există ε>0 aşa ca B (a, ε) ⊂ D, f B ( a,ε ) este
f ( n ) (a )
de clasă C ∞ şi an = pentru orice n natural.
n!
Cu alte cuvinte, dacă f este analitică în a, atunci există ε > 0 aşa ca f să fie
suma seriei sale Taylor în punctul a pe B(a, ε) ⊂ D.
În rezumat:
Teoremă. Fie D⊂K şi a∈D, a interior. Fie şi f : D → K , analitică în a. Atunci există
∞
f ( n ) (a )
ε > 0 aşa ca B(a, ε)⊂ D şi  ( x − a )n pentru orice x ∈ B ( a , ε ) şi,
n =0 n!
în plus, f este analitică pe B ( a , ε ) (adică f B ( a,ε ) este analitică).
170
Am văzut că funcţiile analitice sunt de clasă C ∞ . Teorema care urmează
dă condiţii necesare şi suficiente de analiticitate.
Teoremă. Fie D ⊂ K o mulţime deschisă şi f : D → K o funcţie.
1°. Funcţia f este analitică.
2°. Funcţia f este de clasă C ∞ şi pentru orice a∈ D există un număr ρ
(a)>0 aşa ca B(a, ρ (a))⊂D şi pentru orice x∈ B(a, ρ (a)):
∞
f (n)( x )
f (x) =  ( x − a )n .
n =0 n!
Încheiem această parte generală privind funcţiile analitice (valabilă şi în
real şi în complex) cu cel mai important exemplu de funcţie analitică.
Teoremă. Fie ( an )n ≥0 un şir de elemente din K cu următoarea proprietate: există un
∞
număr ρ > 0 astfel încât seria a t
n =0
n
n
converge pentru orice t∈ K cu
∞
| t | < ρ . Fie a ∈ K. Definim funcţia f : B(a, ρ) → K prin f ( x ) =  an ( x − a )n .
n =0
Atunci f este analitică.
Începând din acest moment vom trata separat cazurile real şi complex.
În mod paradoxal, cazul real este mai complicat.
Cazul K = R
Teoremă. Vom considera o mulţime deschisă D ⊂ R şi un număr a ∈ D. Fie şi f : D →
R o funcţie de clasă C ∞
1) f este analitică în a;
2) Există un număr ρ > 0 aşa ca (a – ρ , x + ρ ) ⊂ D şi, în plus, pentru
orice x ∈ (a – ρ , x + ρ), avem lim Rn ( x ) = 0 .
n
Aici Rn : (a – ρ , x + ρ) → R este restul formulei lui Taylor de ordin n ataşate

lui f în a.
Cu alte cuvinte, analiticitatea lui f în a este echivalentă cu faptul că putem
„prelungi” formula lui Taylor la infinit.
Observaţie. În cazul real există funcţii de clasă C∞ care nu sunt analitice.
Exemplu. Fie f : R → R, dată prin

0, dacă x = 0
f (x) = 2 .
e −1/ x , dacă x ≠ 0
Atunci f este de clasă C∞. Se poate arăta că f ( n ) (0) = 0 pentru orice n ∈  .

Totuşi, f nu este analitică (deoarece nu este analitică în 0).
171
Cazul K = C
În acest caz simpla derivabilitate antrenează cu sine analiticitatea.
Avem următoarea teoremă fundamentală:
Teorema fundamentală a olomorfiei. Fie D ⊂ C o mulţime deschisă şi f ∈ D →  .
1) f este analitică (olomorfă);
2) f este derivabilă.
Folosind identificarea funcţiilor complexe cu perechile de funcţii reale, vom
obţine şi următoarea caracterizare.
Teoremă. Fie D ⊂ C o mulţime deschisă şi f ∈ D →  . Considerăm şi identificarea
canonică f ≡ F ≡ (P, Q): 'D'→ R2.
1) f este analitică (olomorfă);
2) Există şi sunt continue funcţiile derivată parţială
∂P ∂P ∂Q ∂Q
, , , : 'D ' → 
∂x ∂y ∂x ∂x
şi, în plus, ele satisfac relaţiile Cauchy-Riemann peste tot:
∂P ∂Q ∂P ∂Q
= şi =− .
∂x ∂y ∂y ∂x
Încheiem cu câteva exemple. Seriile respective sunt convergente absolut.
Exemple de funcţii analitice în real
Vom prezenta câteva dezvoltări în serie uzuale. Funcţiile astfel obţinute
sunt analitice, conform unui rezultat anterior.
1) Pentru orice x∈ R avem:
x x2 xn m
xn
x
e = 1+ + + + + =  .
1! 2! n! n =0 n !

x3 x5 x7 ∞
x 2n +1
sin x = x − + − +  =  ( −1)n
3! 5! 7! n =0 (2n + 1)!
x2 x4 x6 ∞
x 2n
cos x = 1 − + − +  =  ( −1)n .
2! 4! 6! n =0 (2n )!
4) Fie α ∈ R. Pentru orice x∈ (–1, 1) avem:
α α(α − 1) 2 ∞
α(α − 1)(α − n + 1) n
(1 + x ) x + = 
α
= 1+ x + x ,
1! 2! n =1 n!
α α(α − 1) 2 α(α − 1)(α − 2)
deci: (1 − x ) = 1 +
α
x+ x − = .
1! 2! 3!
5) Pentru orice x∈ (–1, 1) avem:
x2 x3 x 4 m
xn
ln(1 + x ) = x − + − +  =  ( −1)n −1 .
2 3 4 n =1 n
172
Schimbând pe x în – x avem:
x2 x3 m
xn
ln(1 − x ) = − x − − −  = − .
2 3 n =1 n
1
6) Fie a ≠b. Considerăm funcţia f ∈  \ {b} →  ,dată prin f ( x ) = . Vom
x −b
vedea că este analitică.
1 1 1
Pentru orice x ∈ R cu |x – a| < |b – a| avem = ⋅ . Scriind
x − b a − b 1− x − a
b−a
x −a
y= , avem |y| < 1, deci deoarece
b−a
1
= 1+ y + y 2 +  y n  ,
1− y
înlocuim şi avem:
1   ∞ ( x − a )n
2
1 x −a  x −a
f (x) = = 1+ + +  = ,
x − b a − b  b − a  b − a   n −a (b − a )n +1

1
ceea ce se verifică şi observând că f ( n ) (a ) = −(n !) ⋅ .
(b − a )n +1
Exemple de funcţii analitice în complex
Vom prezenta exemple de funcţii analitice (olomorfe) care prelungesc în
complex funcţiile corespunzătoare din real.
∞
zn
1) Funcţia f : C → C, definită prin f ( z ) =  prelungeşte funcţia
n =a n !
ϕ :  →  , ϕ(x) = ex. Vom numi pe f exponenţiala complexă.

Notăm f (z) = exp (z) pentru orice z ∈ C.
2) Funcţia f : C → C, definită prin:
∞
z 2n +1
f ( x ) =  ( −1) n
,
n =0 (2n + 1)!
prelungeşte funcţia ϕ :  →  , ϕ(x) = sin x. Vom numi pe f sinusul
complex.
Notăm f (z) = sinz pentru orice z∈ C.
3) Funcţia f : C → C, definită prin:

∞
z 2n
f ( x ) =  ( −1)n ,
n =0 (2n )!
prelungeşte funcţia ϕ :  →  , ϕ (x)=cos x. Vom numi pe f cosinusul
complex.
Notăm f (z) = (0)z pentru orice z∈ C.
173
Observaţie. Putem arăta că pentru orice z = x + i y∈ C avem:
exp (z)=e x (cos y+i siny).
Aşadar, făcând identificarea exp≡(P,Q) avem P,Q :  2 = '  ' →  , date
prin
P(x, y)=e x cosy, Q(x, y)=e x siny.
Cititorul va verifica relaţiile Cauchy-Riemann.
Reţinem şi faptul că pentru θ ∈ R avem
exp(i θ) = cos θ + i sin θ.
1. Să se calculeze
∂f ∂ 2f ∂ 2f ∂f ∂f
(a, b ) , (a, b ) , 2
(a, b ) , (1,2) , (0,0) ,
∂y ∂x∂y ∂y ∂y ∂y
unde f :  2 →  definită prin
xy
, dacă (x,y) ≠ (0,0)
f (t ) = x2 + y 2
0, dacă (x,y)=(0,0)
şi (a, b ) ∈  ×  , (a, b ) ≠ (0,0) .
Răspunsurile
la test se vor 2. Să se dezvolte în serie în jurul punctului z = i funcţia f :  → 
da în spaţiul z
liber din dată prin: f ( z ) = .
chenar, în z +1
continuarea
enunţurilor.

de învăţare.
174
3.6. Integrale improprii
Ştim să integrăm funcţii definite pe intervale de tipul [a, b] (intervale
închise şi mărginite, numite şi intervale compacte).
Acum vom considera un interval necompact I ⊂ R şi o funcţie continuă
f :I → .
Vom da un sens, în anumite cazuri, integralelor lui f pe I. Definiţiile care
urmează pot fi date într-un cadru mai general.
Pentru început observăm că I poate avea una din următoarele forme: (a,
b), (– ∞, b), (a, ∞ ), (– ∞, ∞ ), [a, b), (a, b], [a, ∞), (–∞, b] cu a, b numere
reale.
Mai pe scurt, I poate avea una din formele: (a, b), [a, b), (a, b] unde – ∞ ≤
a<b≤∞.
Definirea integralei improprii a lui f
A) Cazul I = [a, b)
Spunem că f este integrabilă improprie dacă există şi este finită
λ
lim F (λ ) , unde F : I →  este dată prin unde F (λ ) =  f ( x )dx .
λ→b
a
b −0
Dacă b < ∞, notăm lim F (λ ) =
λ→b  f ( x )dx .
a
∞
Dacă b = ∞ , notăm lim F (λ ) =  f ( x )dx .
λ→b
a
B) Cazul I = (a, b]
Spunem că f este integrabilă improprie dacă există şi este finită lim F (λ )
λ→a
b
unde F : I →  este dată prin F (λ ) =  f ( x )dx .
λ
b
Dacă – ∞ < a, notăm lim F (λ ) =
λ→a  f ( x )dx .
a +0
b
Dacă a = – ∞ , notăm lim F (λ ) =
λ→−∞  f ( x )dx
−∞
.
C) Cazul I = (a, b)
Spunem că f este integrabilă improprie dacă există c ∈ (a, b) astfel încât
f ( a,c ] şi f [ c ,b ) sunt integrabile impropriu.
(Definiţia şi valorile definite mai jos nu depind de c).

Dacă a = – ∞ şi b = ∞ , notăm:
∞ D c ∞
 f ( x )dx =  f ( x )dx +  f ( x )dx .

−∞ −∞ c
175
Dacă a = – ∞ şi b < ∞ , notăm:
b −0 D c b −0
 f ( x )dx =  f ( x )dx +  f ( x )dx .

−∞ −∞ c
Dacă – ∞ < a şi b = ∞ , notăm:

∞ D c ∞

a +0
f ( x )dx = 
a +0
f ( x )dx +  f ( x )dx .
c
Dacă – ∞ < a şi b < ∞ , notăm:

b −0 D c b −0

a +0
f ( x )dx = 
a +0
f ( x )dx +  f ( x )dx .
c
Valorile numerice definite mai sus se numesc integrale improprii ale lui f
(pe I).
1
Exemple. 1°. Luăm I = [0,∞ ) şi f ( x ) = . Atunci:
2
x +1
∞
1 π
x
0
2
+1
dx = ,
2
deoarece:
λ
1 π
F (λ ) =  2
dx = arctg λ ⎯⎯⎯
λ→∞
→ .
0
x +1 2
1
2°. Luăm I = R = (–∞, ∞ ) şi f ( x ) = 2
.
x +1
Atunci:
∞
1
x
−∞
2
+1
dx = π ,
deoarece putem lucra cu punctul intermediar c=0:

∞
1 π
x
0
2
+1
dx = am văzut la 1°)
2
π  π
0 0
1 1
−∞ x 2 + 1 d x = 
2 
F ( λ ) = 
−λ
2
x +1
dx = −arctg λ ⎯⎯⎯→
λ→−∞ 
2
∞ 0 ∞
1 1 1
Atunci −∞ x 2 + 1 dx = −∞ x 2 + 1 dx + 0 x 2 + 1 dx = π .
1
3°. Luăm I = (0,1) şi f ( x ) = .
x
Atunci:
1
1

0+0 x
dx = 2 ,
176
deoarece:
1
1 1
F (λ ) =  dx = 2 x = 2− 2 λ → 2.
λ x λ
Alte denumiri. Uneori, în loc să spunem că f este integrabilă impropriu, spunem că

integrala este convergentă sau că integrala improprie există.
De exemplu, referindu-ne la ultimul exemplu, putem spune că integrala
1 1
1 1
0+0 x dx este convergentă sau integrala improprie 0+0 x dx există.
Definiţie. În acelaşi context general, vom spune că f este absolut
integrabilă impropriu (sau integrala este absolut convergentă sau
integrala improprie există în mod absolut) dacă | f | este integrabilă
impropriu.
Teoremă. Dacă f este absolut integrabilă impropriu, atunci f este integrabilă

impropriu.
(Reciproca este falsă, după cum arată exemplul funcţiei
sin x
f : [1, ∞) →  , f ( x ) = ).
x
Vom prezenta trei exemple deosebit de importanta de integrale improprii,
care intervin în diverse ramuri ale matematicii.
1°. Funcţia B a lui Euler
Pentru orice două numere strict pozitive integrala
1−0
B(a, b ) = 
0+0
x a −1(1-x)b-1dx
este convergentă. Funcţia astfel definită B : (a, ∞ )2 →  se numeşte

funcţia B a lui Euler (sau integrala euleriană de prima specie).
2°. Funcţia Γ a lui Euler
Pentru orice număr strict pozitiv integrala:
∞
Γ(a ) = 
0+0
x a −1e − x dx ,
este convergentă. Funcţia astfel definită Γ : (0, ∞ ) →  se numeşte funcţia

Γ a lui Euler (sau integrala euleriană de a doua specie).
∞
Se poate arăta că Γ este de clasă C∞ (avem Γ '(a ) = 
0+0
x a −1e − x lnx dx ). De
asemenea, pentru orice a > 0 avem:

Γ (a+1) = a Γ (a),
de unde, pentru n ∈ N rezultă:
Γ (n+1) = n!.
177
Legătura între funcţiile B şi Γ este dată de celebra formulă a lui Dirichlet:
pentru orice a, b > 0 avem:
Γ(a )Γ(b )
B(a, b ) = .
Γ(a + b )
3°. Integrala lui Poisson
∞
e
− x2
Se arată că dx este convergentă. Valoarea acestei integrale
−∞
improprii este următoarea:
∞
e
− x2
dx = π .
−∞
Această integrală este fundamentală în teoria probabilităţilor. Cu ajutorul

ei se defineşte legea de repartiţie normală, care are drept funcţie de
densitate a probabilităţii funcţia f :  →  dată prin:
( x −μ )2
1 −
f (x) = e 2 σ2
.
2πσ
Graficul lui f este o curbă cunoscută sub numele de „clopotul lui Gauss”.
Aici σ, μ sunt doi parametri reali, σ >0. Anume μ este media (valoarea
medie) iar σ2 este dispersia unei variabile aleatoare distribuite normal N
(ϕ, σ2 ).
Cu alte cuvinte avem:
∞ ( x −μ )2
1 −

−∞ 2πσ
e 2 σ2
dx = 1;
∞ ( x −μ )2
x −

−∞ 2πσ
e 2 σ2
dx = μ ;
∞ ( x −μ )2
( x − μ)2 −

−∞ 2πσ
e 2 σ2
dx = σ2 .
178
1. Să se calculeze:
1−0
1

0 1− x
dx .
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul ∞
liber din 2. a) Să se arate că integrala improprie  e − x dx
chenar, în 0
continuarea
enunţurilor.
este convergentă.
b) Folosind rezultatul de la a) să se arate că integrala:
∞
e
− x2
dx
0
este convergentă.

de învăţare.
3.7. Integrale curbilinii

Vom prezenta într-un cadru foarte restrictiv integralele curbilinii de prima şi
a doua specie.
Fie n ∈ N, n ≥ 2.
Considerăm un drum γ:[a, b]→ R n , despre care presupunem că este
derivabil cu derivata continuă. Cu alte cuvinte, dacă γ =(γ1,γ2,... ,γn), atunci
fiecare componentă scalară γ i :[a, b]→ R este o funcţie derivabilă şi
funcţia derivată γ i ' : [a, b] →  este continuă.
Fie şi D ⊂ Rn cu proprietatea că γ([a, b])⊂D.
179
3.7.1. Integrala curbilinie de prima specie

Vom considera şi o funcţie F : D →  , care este presupusă continuă.
Definiţie. Integrala curbilinie de prima specie a lui F pe drumul γ este prin
definiţie numărul:
D b
 F ( x1, x2,, xn )dl =  F ( γ(t ))⋅ || γ '(t ) ||2 dt

γ a
Cu alte cuvinte avem  F ( x1, x2 ,, xn )dl =

γ
b
=  F ( γ1(t ), γ 2 (t ),, γ n (t ),) γ '1(t )2 + γ '2 (t )2 +  + γ 'n (t )2 dt .
a
Dacă n=2 scriem de obicei  F ( x, y )dl ,

γ
iar dacă n=3 scriem de obicei
 F ( x, y, z)dl .
γ
Interpretarea fizică a integralei de mai sus poate fi următoarea (în cazul

n=3): un fir material a cărui imagine este imaginea lui γ are în fiecare punct
( x , y , z ) = γ ( t ) densitatea de masă F(x, y, z). Atunci masa lui totală
este  F ( x, y , z )dl .
γ
O altă interpretare poate fi următoarea: acelaşi fir material de mai sus este
încărcat electric, având în fiecare punct (x, y, z)=γ(t) densitatea de sarcină
electrostatică F(x, y, z). Sarcina electrică totală a firului este atunci
 F ( x, y, z)dl .
γ
Exemplu. Considerăm drumul γ:[0,1]→R2 dat prin γ(t)=(t,t 2 ). Vom calcula:
 x, y dl .
γ
Aici n=2, D= R 2 şi F: R 2 → R , F(x, y)=xy şi γ 1 :[0,1]→ R , γ 1 (t)=t;

γ 2 :[0,1]→ R , γ 2 (t)=t 2 .
1
 x, y dl =  γ1(t )γ 2 (t ) γ '1(t ) γ '2 (t ) dt =

2 2
Avem;
γ 0
1 1
=  t ⋅ t 2 ((t )')2 + ((t 2 )') dt =  t 3 1 + 4t 2 dt .
0 0
Folosim schimbarea de variabilă t 2 =u şi integrala devine (deoarece

(t 2 )'=2t):
1
u
0
1 + 4u du .
Facem o nouă schimbare de variabilă şi anume:
180
2
v −1
1 + 4u = v  1 + 4u = v 2  u = 
4
'
 v 2 − 1 v
(deoarece   = ) integrala devine:
 4  2
5 5
1 v2 −1 v 1
  (v
4
⋅ v ⋅ dv = − v 2 )dv =
2 1
4 2 16 1
5
1  v5 v3  5  25 5  1  1 1  5 5 1
 −  =  − −  −  = + .
16  5 3 1 16  5 3  16  5 3  24 120
Observaţie. În cazul când F ≡ 1, se obţine că:

b
 F ( x1, x2,, xn dl =  1dl =  γ '1(t ) + γ '2 (t ) +  + γ 'n (t ) dt =

2 2 2
γ γ a
= lungimea drumului γ.
1
Exerciţiu. Să se calculeze lungimea lui γ : l ( γ ) =  1 + 4t 2 dt .
0
3.7.2. Integrala curbilinie de a doua specie

Vom considera şi o funcţie vectorială continuă:
P = (P1, P2, ... , Pn) : D → Rn.
Cu alte cuvinte fiecare componentă scalară Pi : D→ R este continuă.
Definiţie. Integrala curbilinie de a doua specie a funcţiei P pe drumul γ
este prin definiţie numărul:
D
 P1( x1, x2,, xn )dx1 + P2 ( x1, x2,, xn )dx2 +  + Pn ( x1, x2 ,, xn )dxn =
γ
D b
=  [P1( γ1(t ), γ 2 (t ),, γ n (t ))γ '1(t ) + P2 ( γ1(t ), γ 2 (t ),, γ n (t ))γ '2 (t ) +
a
+  + Pn ( γ1(t ), γ 2 (t ),, γ n (t ))γ 'n (t )]dt .

Dacă n = 2 notăm componentele scalare P1 şi P2 prin P şi Q şi scriem de
obicei
 P ( x, y )dx + Q( x, y )dy . Dacă n =3 notăm componentele scalare P1, P2, P3

γ
prin P, Q, R şi scriem de obicei:
 P ( x, y, z)dx + Q( x, y, z)dy + R( x, y, z)dz .

γ
Interpretarea fizică a integralei de mai sus (în cazul n=3) este

următoarea: o forţă variabilă cu punctul de aplicare mobil în D şi
reprezentată ca vector în fiecare punct (x, y, z)∈ D de vectorul
(x, y, z) + (P(x, y, z), Q(x, y, z), R(x, y, z))=
=(x+P(x, y, z), y+Q(x, y, z), z+R(x, y, z))
181
îşi deplasează punctul de aplicare de-a lungul drumului γ. Atunci lucrul
mecanic efectuat este  P ( x, y , z )dx + Q( x, y , z )dy + R( x, y , z )dz .
γ
Exemplu. Considerăm acelaşi drum γ ca la integrala curbilinie de prima specie,

anume γ:[0,1]→ R 2 , γ(t)=(t,t 2 ).
Vom calcula
 x, y dx + xdy .
γ
Aici n=2, D= R 2 , P: R 2 → R , P(x, y)=xy şi Q: R 2 → R , Q(x, y)=x.

1
 P ( x, y )dx + Q( x, y )dy =  ( γ (t )γ (t )γ ' + γ (t )γ (t ))dt =

γ 0
1 2 1 1 2
1 1 1
t4 t3 1 2 11
=  (t ⋅ t ⋅ 1 + t ⋅ 2t )dt =  (t + 2t )dt = + 2 ⋅
2 3
= + = .
0 0
4 3 0
4 3 12
Observaţie. Drumul γ folosit în cele două exemple de mai sus are ca imagine un arc de
parabolă. Anume, imaginea sa este graficul funcţiei f : [0,1] → R, f (t) = t 2.
 xdl
γ
unde γ : [0,1] →  este dat prin γ(t ) = (t , t 2 ) .

2
Răspunsurile
la test se vor
da în spaţiul
liber din
chenar, în
continuarea
enunţurilor.
 xdx + xydy
γ
2
γ : [0,2π] →  , γ(t ) = (cos t ,sin t ) .

de învăţare.
182
3.8. Integrale multiple
Calculul integralelor poate fi extins şi pentru funcţii de n variabile, n ≥ 2.
Vom prezenta integralele multiple într-un cadru restrictiv.
Vom considera o mulţime D ⊂ R n , o funcţie f : D →  şi vom calcula
integrala lui F, notată
   f ( x , x ,, x
D
1 2 n )dx1,dx2 ,,dxn
(în stânga sunt n semne de integrală).

Funcţia f este continuă, iar mulţimea D va fi de anumite tipuri care vor fi
prezentate mai jos.
Dacă n = 2 avem integrale duble şi vom scrie  f ( x, y )dx,dy , iar dacă n =
D
3 avem integrale triple şi vom scrie  f ( x, y, z)dx,dy,dz .

D
În general,
avem o integrală multiplă de ordin n.

Nu vom da definiţia precisă a integralei multiple, pentru a nu încărca prea
mult acest (mic) curs. Să spunem numai că integrala multiplă se defineşte
tot cu ajutorul sumelor Riemann, printr-un procedeu de aproximare, luând
diviziuni din ce în ce mai fine. Sumele Riemann sunt de forma
 f (ζP )μ(P ) unde P sunt mulţimile care formează diviziunea lui D, ζP ∈ P
sunt puncte intermediare şi μ(P) este măsura Jordan n dimensională a
mulţimii P ⊂ D (de exemplu, dacă n = 2, μ(P) este aria lui P). Calculul
măsurii n dimensionale:
μ(D ) =     1dx1,dx2 ,,dxn .
D
3.8.1. Integrale multiple pe intervale n-dimensionale

n
Mulţimea D este în acest caz de forma D = ∏ [ai , bi ] , cu ai < bi pentru i
i =1
=1, 2,... ,n (spunem că D este interval n-dimensional).
Vom reduce calculul integralei multiple a lui f la integrale obişnuite ale
unor funcţii de o variabilă. Anume, avem formula de reducere a
integralei multiple la o integrală iterată:
b1 b2 bn
   f ( x1, x2,, xn )dx1,dx2 ,,dxn =  dx1  dx2   f ( x1, x2 ,, xn )dxn .

D a1 a2 an
Semnificaţia membrului secund este următoarea:

Fixăm în mod arbitrar x1 ∈ [a1, b1 ] , x2 ∈ [a2 , b2 ] , ... , xn −1 ∈ [an −1, bn −1 ] . Atunci
funcţia (de o variabilă) fn : [an , bn ] →  , fn (t ) = f ( x1, x2 ,, xn −1, t ) este
continuă. Putem calcula:
bn bn
 f (t )dt =  f ( x , x ,, x
an
n
an
1 2 n −1 , t )dt ,
pe care o scriem sub forma:

183
bn
 f ( x , x ,, x
an
1 2 n )dxn =Fn −1( x1, x2 ,, xn −1 ) .
n −1
Funcţia astfel definită Fn −1 : ∏ [ai , bi ] →  este şi ea continuă. Cu ajutorul
i =1
ei definim funcţia:
fn −1 : [an −1, bn −1 ] →  , fn −1(t ) = Fn −1( x1, x2 ,, xn −2 , t ) .
bn −1 bn −1
Putem calcula: f
an −1
n −1 (t )dt = F
an −1
n −1 ( x1, x2 ,, xn −2 , t )dt =
bn −1
 bn 
=    f ( x1, x2 ,, xn −1, xn )dxn dxn −1 .

an −1  an


Scriem ultimul număr sub forma:
bn −1 bn

an −1
dxn −1  f ( x1, x2 ,, xn −1, xn )dxn .
an
Continuăm procedeul obţinând:

bn − 2  bn −1  bn   D
 
   
an − 2  an −1  an
f ( x1, x 2 ,, x n −1, x n )d x n 

d x 
n −1 dxn − 2 =

 
bn − 2 bn −1 bn
D
= 
an − 2
dx n − 2 
an −1
dxn −1  f ( x1, x2 ,, xn −1, xn )dxn
an
şi tot aşa mai departe până ce obţinem în final:

b1 b2   bn    D
    a f ( x1, x2,, xn−1, xn )dxn  dxn−1  dx2 dx1 =
   
a1 a2 
  n   
b1 b2 bn
D
=  dx1  dx2   f ( x1, x2 ,, xn −1, xn )dxn =
a1 a2 an
=   f ( x1, x2 ,, xn −1, xn )dx1dx2  dxn .

D
Dacă n=2 avem deci:

b1
 b2 b2
 b1
D f ( x, y )d x d y =  a
d x f ( x, y )d y =  

a1  a2
f ( x, y )d y dx

a1 2 
Dacă n = 3 avem:
b1 b2  b2  b3
b3
 b1
 f ( x, y , z )d x d yd z =  a a
d x d y f ( x, y , z )d z =   a  a
  f ( x, y , z )d y dx  d z .
 
D a1 2 3 a1 2  3  
Observaţie importantă: ordinea de integrare nu este esenţială. Obţinem acelaşi rezultat
integrând în orice ordine.
De exemplu, dacă n=2 avem două variante:
184
b1 b2 b2 b1
D  b1
b2

 f ( x, y )dx dy =  dx  f ( x, y )dy =  dy  f ( x, y )dx = a  a f ( x, y )dx dy .
D a1 a2 a2 a1 21  1 
Dacă n=3 avem şase variante:
b1 b2 b3
 f ( x, y, z)dx dydz =  dx  dy  f ( x, y, z)dz =

D a1 a2 a3
b1 b3 b2 b2 b1 b3
=  dx  dz  f ( x, y , z )dy =  dy  dx  f ( x, y , z )dz =
a1 a3 a2 a2 a1 a3
b2 b3 b1 b3 b1 b2 b3 b2 b1
=  dy  dz  f ( x, y , z )dx =  dz  dx  f ( x, y , z )dy =  dz  dy  f ( x, y , z )dx

a2 a3 a1 a3 a1 a2 a3 a2 a1
De exemplu, ultima integrală iterată înseamnă

b3  b2  b1  

 
a3  a2  a1
f ( x, y , z )d x  dy  d z .
 
 
1
Exemple. 1°. D = [0,1] × [0,1] = [a,1]2 şi f : D →  , f ( x, y ) = .
2x + y + 1
Integrala „interioară”:
1
1
 2x + y + 1 dy = ln(2x + y + 1)
1
0
= ln(2x + 2) − ln(2x + 1)
0
şi deci integrala căutată este

1 1 4 3
1 1
0 ln(2x + 2)dx − 0 ln(2x + 1)dx = 2 2 ln tdt − 2 1 ln tdt =
1 3 4
(t ln t − t ) 2 − (t ln t − t ) 1  = ln .
4 3
2  2 3
Pentru verificare se poate încerca şi ordinea de integrare alternativă
1 1
1
0 dy 0 2x + y + 1 dx .
2°. D = [0,1] × [ −1,1] × [ −1,0] şi f : D →  , f ( x, y , z ) = xy 2 z 2 .
1 −1 0
 f ( x, y , z )dx dydz =  dx  dy  xy z dz

2 3
D 0 −1 −1
0 0 0
z4 xy 2
 xy z dz = xy −1 z dz = xy 4
2 3 2 3 2
=−
−1 -1
4
1 1 1
xy 2 x x y3 x
 4 4 −1
2
− d y = − y d y = − ⋅ =−
−1
4 3 −1
6
185
1 1
 x 1 x2 1
0  6 
− dx = − ⋅
6 2
=−
12
.
0
Observaţie. În această integrală variabilele sunt „separate” şi se observă că, de fapt,

avem:
1  −1 2  0 3  1 2  1  1

D
f ( x, y , z )dx dydz =   xdx   y dy   z dz  = ⋅ ⋅  −  = − .
0  −1  −1  2 3  4 12
Acest fenomen este general (şi foarte util în calcule). Anume, dacă
n
fi : [ai , bi ] →  sunt funcţii continue şi fi : D = ∏ [ai , bi ] →  este de forma
i =1
f ( x1, x2 ,, xn ) = f1( x1 )f2 ( x2 ) fn ( xn ) va rezulta că:
    f ( x , x ,, x
D
1 2 n )dx1dx2  dxn =
 b1  b2   bn 
=   f1( x1 )dx1   f2 ( x2 )dx2    fn ( xn )dxn 
a  a  a 
1  2   n 
3.8.2. Integrale duble pe domenii simple
Întâi definim domeniile simple în raport cu axa Oy.
Fie a<b şi u,v : [a, b] →  , două funcţii continue, u ≤ v. Pentru orice x∈ [a,
b] avem deci u(x)≤ v(x) şi putem defini mulţimea nevidă
Dx = {( x, y ) ∈  2 | u( x ) ≤ y ≤ v ( x )} .
Mulţimea
D= 
x∈[ a,b ]
Dx ⊂  2
se numeşte domeniu simplu în raport cu axa Oy generat de funcţiile u

şi v. În figura 3.11 este figurată o mulţime Dx (care este un segment
vertical în planul R2) şi se vede cum se obţine D (care este o mulţime
cuprinsă între graficele lui u şi v, haşurată).
Fig. 3.11 Fig. 3.12

În mod similar putem defini domeniile simple în raport cu axa Ox (vezi
figura 3.12). Avem c < d şi u, v:[c, d]→R, u ≤ v două funcţii continue.
Pentru fiecare y ∈ [c, d] definim Dy = {( x, y ) ∈  2 | u( y ) ≤ x ≤ v ( y )} şi atunci
D= 
y ∈[ c ,d ]
Dy este un domeniu simplu în raport cu axa Ox generat de
funcţiile u şi v (haşurat în figura 3.12).
186
Intervalele 2-dimensionale sunt cazuri particulare de domenii simple în
raport cu ambele axe.
De exemplu, dacă D=[a, b]×[c, d], rezultă că D este domeniu simplu în
raport cu axa Oy generat de funcţiile u,v : [a, b] →  , u(x)=c, v(x)=d (adică
u şi v sunt funcţii constante).
Formulele de calcul ale integralelor duble pe astfel de domenii se reduc tot
la integrale iterate.
Întâi presupunem că D este domeniu simplu în raport cu Oy generat de u
şi v. Atunci
v(x)
 f ( x, y )dx dy = 
D u( x )
f ( x, y )dy .
Membrul al doilea are următoarea semnificaţie:

Pentru orice x∈ [a, b], funcţia fx : [u( x ),v ( x )] →  , f x (y)=f(x, y) este
continuă. Putem calcula:
v(x) v(x)

u( x )
fx ( y )dy = 
u( x )
f ( x, y )dy = F ( x ) .
Funcţia astfel definită F:[a, b]→R este continuă şi avem:

b
 f ( x, y )dx dy =  F ( x )dx ,
D a
adică:
 v(x)
b
 b v(x)
D f ( x, y )dx dy = a  u(x ) f ( x, y )dy dx =  dx  f ( x, y )dy .


  a u( x )
Similar, dacă D este domeniu simplu în raport cu Ox generat de u şi v vom

avea
d v(y )

d v(y )

 f ( x, y )dx dy =  dy  f ( x, y )dx =    f ( x, y )dx  dy .

c  u( y )

D c u( y ) 
Dacă D este domeniu simplu în raport cu ambele axe putem folosi oricare
din formule.
Exemple. 1°. Fie u, v:[1, 2]→R, u(x)=0, v(x)=x2. Ele generează domeniul simplu în
raport cu Oy notat prin D (vezi figura 3.13). Fie f : D →  , f(x, y)=xy
Fig. 3.13
187
2 x2 2
7
Aria lui D =  1dx dy =  dx  dy =  x 2dx =
D 1 0 1
3
2 x2
 xy dx dy =  dx  xydy .
D 1 0
2
x2 x2 x
y2 x5
Avem:  xydy = x  ydy = x = .
0 0
2 0
2
2 2
x5 1 x6 63 21
D xy dx dy = 1 2 dx = 2 6 = =
12 4
.
1
2 2 2
2°. D={(x, y)∈ R ⏐ x +y ≤1}= discul centrat în originea axelor de
coordonate de rază 1 este un domeniu simplu în raport cu ambele axe
(vezi figura 3.14):
-- în raport cu Oy generată de u, v:[-1,1]→ R , u( x ) = − 1 − x 2 ,
v ( x ) = 1− x 2 ;
--în raport cu Ox generat de u, v:[-1,1]→ R , u( y ) = − 1 − y 2 ,
v (y ) = 1− y 2
Fig. 3.14
Fie f : D →  , f ( x, y ) = x 2 . Vom calcula:
1 1− y 2
 f ( x, y )dx dy =  1dy 
D −1
x 2 dx .
− 1− y 2
1− y 2 1− y 2
2
 
2
Avem: x dx = 2 x 2dx = (1 − y 2 )3 / 2 ,
− 1− y 2 0
3
π
1 3 1 3 2
2 4 4 π
 f ( x, y )dx dy = 3  (1 − y  (1 − y ) dy =  cos4 tdt = .
2 2 2 2
) dy =
D −1
30 30 4
3.8.3. Integrale multiple calculate cu formula schimbării de variabilă

Fie δ, Δ ⊂ Rn două mulţimi deschise. Presupunem că Δ ⊃ D.
Fie T=(T1,T2,... ,Tn) : δ→ Δ o funcţie de clasă C1 (adică toate funcţiile
∂Ti
Ti : δ →  au toate derivatele parţiale : δ →  funcţii continue).
∂x j
188
Mai presupunem că există d ⊂ δ , d interval n-dimensional (în cazul n=2
putem presupune chiar mai general, că d este domeniu simplu în raport cu
una din axe), astfel încât T(d)=D.
În plus, admitem că T este injectivă pe interiorul lui d={x∈ d⏐x este
interior lui d} şi J(T)(a)≠ 0 pentru orice a din interiorul lui d. Aici, J(T)(a)
este jacobianul lui T calculat în a, anume:
∂T1 ∂T1 ∂T1
(a ) (a )  (a )
∂x1 ∂x2 ∂xn
∂T2 ∂T2 ∂T2
(a ) (a )  (a )
J (T )(a ) = ∂x1 ∂x2 ∂xn .
   
∂Tn ∂Tn ∂Tn
(a ) (a ) (a )
∂x1 ∂x2 ∂xn
În aceste condiţii, pentru orice funcţie continuă f : D →  avem formula
schimbării de variabilă.
     f ( y1, y 2 , , y n )dy1dy 2  dy n =
D
     f (T1( x1, x2 , , xn ),T2 ( x1, x2 , , xn ), ,Tn ( x1, x2 , , xn ) ⋅ | J (T )( x1, x2 , , xn ) | dx1dx2  dxn
d
Formula se poate da în condiţii mult mai generale.

1°. În cazul n=2, cea mai folosită transformare T este transformarea în
coordonate polare în plan, anume T :  2 →  2 , T (ρ, θ) = ρ cos θ .
Aici δ = Δ =  2 şi T1,T2 :  2 →  , anume:
T1(ρ, θ) = ρ cos θ , T2 (ρ, θ) = ρ sin θ .
Rezultă
cos θ −ρ sin θ
J (T )(ρ, θ) = = ρ.
sin θ ρ sin θ
Luând d = [0, r ] × [0,2π] (unde r > 0) obţinem:
T (d ) = D = {( x, y ) ∈  2 | x 2 + y 2 ≤ r } =discul centrat în origine de rază r.

π
Luând d = [0, r ] × [0, ] obţinem:
2
T (d ) = D = {( x, y ) ∈  2 | x ≥ 0, y ≥ 0 şi x 2 + y 2 ≤ r } =partea din discul de mai
sus aflată în primul cadran.
Avem şi alte variante pentru d.
În ambele situaţii condiţiile din teoremă se îndeplinesc. În figura 3.15 se
observă interpretarea coordonatelor polare (ρ ,θ ) ale unui punct M din
plan de coordonate carteziene (x, y), anume x=ρ cos θ , y=ρ sinθ . Aici ρ=
distanţa de la originea axelor la M şi θ este unghiul făcut de Ox cu OM.
189
Fig. 3.15.
Deoarece formulele care dau pe T au interpretare geometrică pentru ρ ≥ 0,
deci |J(T)(ρ ,θ )|=|ρ |=ρ , formula schimbării de variabilă devine în acest
caz:
 f ( x, y )dx dy =  f (ρ cos θ,ρ sin θ) ρdρ dθ .

D d
Exemple. 1°. Vom relua calculul integralei  f ( x, y )dx dy ,

D
unde
D = {( x, y ) ∈  2 | x 2 + y 2 ≤ 1} şi f : D →  , f ( x, z ) = x 2 .
Avem D=T(d), unde d = [0,1] × [0,2π] . Rezultă:
 f ( x, y )dx dy =  f (ρ cos θ,ρ sin θ) ρdρ dθ =  (ρ cos θ)

2
⋅ρdρ dθ =
D d d
  ρ4   2 π 1 + cos 2θ 
1
1  2 π
=   ρ3 dρ   cos2 θdθ  =  ⋅  dθ  =
0  0   4 
0  0
2 
2π
1  θ sin2θ  1 π
=  +  = ( π + 0) = .
42 4 0 4 4
2°. Fie D = {( x, y ) ∈  2 | 1 ≤ x 2 + y 2 ≤ 4, y ≥ 0} . Se vede că D este o

semicoroană circulară cuprinsă între cercurile centrate în origine de raze 1
şi 2, vezi figura 3. 16.
Fig. 3. 16
Avem D=T(d), unde d = [1,2] × [0, π] . Vom calcula  f ( x, y )dx dy ,
D
unde
f : D →  este dată prin f ( x, y ) = x + y .

Deci:
 f ( x, y )dx dy =  ( x + y )dx dy =
D D
=  ρ(cos θ + sin θ) ρdρ dθ =  (ρ2 cos θ + ρ2 sin θ)dρ dθ =

D d
190
=  ρ cos θ dρ dθ +  ρ sin θdρ dθ =
2 2
D d
2  π  2  π 
=   ρ2dρ   cos θdθ  +   ρ2dρ  ⋅   sin θdθ  =
1  0  1  0 
=
1
3
( π π 2
sin θ 0 − cos θ 0 = .
3
)
3°. În cazul n=3 cea mai folosită transformare T este transformarea în
coordonate plane în spaţiu, anume T : 3 → 3 ,
T (ρ, θ, ϕ) = (ρ sin θ cos ϕ, ρ sin θ sin ϕ, ρ cos θ) .
Prin urmare, aici δ = Δ =  3 şi T1,T2 ,T3 : 3 →  sunt date prin:
T1(ρ, θ, ϕ) = ρ sin θ cos ϕ , T2 (ρ, θ, ϕ) = ρ sin θ sin ϕ , T3 (ρ, θ, ϕ) = ρ cos θ .

Rezultă prin calcul (exerciţiu):
J (T )(ρ, θ, ϕ) = ρ2 sin θ .
Luând d = [0, r ] × [0, π] × [0,2π] obţinem:
T (d ) = D = {( x, y , z ) ∈  2 | x 2 + y 2 + z 2 ≤ r 3 } = bila centrată în origine de rază
r > 0.
Condiţiile din teorema schimbării de variabilă se îndeplinesc.
Avem şi alte variante pentru d.
În figura 3.17. se observă interpretarea coordonatelor polare (ρ, θ, ϕ) ale
unui punct M din spaţiu de coordonate carteziene (x, y, z), anume x=ρ sinθ
cos ϕ, y=ρ sinθ sinϕ, z=ρ cos θ .
Aici ρ = distanţa de la O la M, θ este unghiul făcut de semidreapta pozitivă
a axei Oz cu OM şi ϕ este unghiul făcut de semiaxa pozitivă Ox cu
proiecţia OM' a lui OM pe planul xOy.
Fig. 3.17.
Avem ρ ≥ 0 şi sinθ ≥ 0 în acest caz, deci când avem interpretare
geometrică rezultă J (T )(ρ, θ, ϕ) = ρ2 sin θ ≥ 0 . Formula devine:
 f ( x, y , z )dx dydz =

D
=  f (ρ sin θ cos ϕ, ρ sin θ sin ϕ, ρ cos θ)ρ2 sin θ dρdθdϕ .

d
 ( x
2
Exemple. 1°. Să calculăm + y 2 + z 2dxdydz , unde:
D
D = {( x, yz ) ∈  2 | x 2 + y 2 + z 2 ≤ 1} .
Aici avem deci f : D →  , f ( x, y , z ) = x 2 + y 2 + z 2 .
191
Este clar că D=T(d), unde d = [0,1] × [0, π] × [0,2π] deci
 ( x
2
+ y 2 + z 2 )dxdydz =
D
=  (ρ2 sin2 θ cos2 ϕ + ρ2 sin2 θ sin2 ϕ + ρ2 cos2 θ)ρ2dρdθdϕ =

d
=  ρ2 ⋅ ρ2 sin θdρdθdϕ =

d
1  π   2π  4π
=   ρ4 dρ   cos θdθ    1dϕ  = .
0  0  0  5
2°. Să calculăm  xdxdydz

D
unde:
D = {( x, y , z ) ∈ 3 | x 2 + y 2 + z 2 ≤ 4 şi x ≥ 0, y ≥ 0, z ≥ 0}
(= porţiunea din bila centrată în origine de rază 2 care este în primul
octant). Aici f : D →  este dată prin f(x, y, z)=x.
π π
Avem D=T(d) unde d = [0,1] × [0, ] × [0, ] . Integrala căutată este deci:
2 2
 2π   2π 
 2
    
 ρ sin θ cos ϕ ⋅ ρ sin θdρdθdϕ ==   ρ dρ  ⋅   sin dθ  ⋅   cos ϕdϕ  = π.
2 3 2
d 0  0  0 
   
Remarcă finală privitoare la integrale. Putem defini integrale şi pentru funcţii cu valori
complexe, dacă părţile reală şi imaginară sunt continue. Anume
 fdx= Re(f )dx+i Im(f )dx .

D D D
192
 xydxdy
D
unde D = [0,1] × [2,4] .
Răspunsurile
 x dxdy
2
la test se vor
da în spaţiul D
liber din unde D = {( x, y ) ∈  | x ≥ 0, y ≥ 0, x + y ≤ 1} .
chenar, în
continuarea
enunţurilor.

de învăţare.
3. 9. Elemente de teoria ecuaţiilor diferenţiale

Problema găsirii anumitor funcţii care să satisfacă unele condiţii este
foarte importantă. De cele mai multe ori aceste condiţii se referă la
derivata funcţiei necunoscute, sau chiar la derivatele de ordin superior ale
acestei funcţii, ţinând seama de interpretările fizice sau geometrice ale
derivatei (derivata a doua este legată de acceleraţie).
Ecuaţiile în care necunoscutele sunt funcţii se numesc ecuaţii
funcţionale}.
Iată un exemplu în acest sens. Căutăm o curbă pentru care panta
tangentei în fiecare punct al curbei este proporţională cu ordonata. Dacă
curba căutată este graficul unei funcţii derivabile f : I →  (unde I⊂ R este
un interval), va trebui să avem în fiecare punct x ∈ I relaţia
f '( x ) = af ( x ) ,
unde a ≠ 0 este constanta de proporţionalitate. În limbaj obişnuit, avem
deci ecuaţia diferenţială y'=ay.
a) Teorema de existenţă a lui Peano.
193
Considerăm o mulţime deschisă D ⊂ R2 (adică D este formată numai din
puncte interioare) şi o funcţie F : D →  .
O soluţie a ecuaţiei diferenţiale
y ' = F ( x, y ) (1)
este o funcţie derivabilă f : I →  (unde I⊂ R este un interval deschis)
având proprietăţile:
(i) Pentru orice x∈I avem (x, f(x))∈ D.
(ii) Pentru orice x∈I avem f '( x ) = F ( x, f ( x )) .
În exemplul anterior putem lua D= R 2 şi F: R 2 → R , F(x, y)=ay.
În general, nu putem afirma că o ecuaţie diferenţială de tipul (1) are soluţie
sau are soluţie unică.
De obicei rezolvarea ecuaţiei (1) se face impunând o cerinţă suplimentară.
Cea mai importantă şi mai cunoscută condiţie suplimentară este condiţia
Cauchy (sau condiţia iniţială). Anume, se dau două puncte x 0 ∈ R ,
y 0 ∈ R , astfel încât (x 0 ,y 0 )∈ D.
Condiţia iniţială Cauchy:
y(x 0 )=y 0 (2)
înseamnă că cerem ca soluţia f : I →  a ecuaţiei (1) să satisfacă în plus
condiţia că x0∈ I şi
f(x 0 )=y 0 (2')
Teorema lui Peano. În condiţiile şi cu notaţiile de mai sus, se mai presupune şi faptul că F
este continuă.
Atunci, pentru orice (x0,y0)∈ D, ecuaţia diferenţială (1) admite soluţie f care
satisface condiţia Cauchy (2) (sau (2')).
Observaţie. Nu este garantată şi unicitatea soluţiei, având proprietăţile de mai sus.
Totuşi, de cele mai multe ori, satisfacerea condiţiei Cauchy implică
unicitatea soluţiei.
În continuare, vom folosi următoarea exprimare: dacă putem găsi o
soluţie a ecuaţiei diferenţiale (1) care satisface condiţia Cauchy (2) (sau
(2')) spunem că am rezolvat problema Cauchy
y'=F(x, y), y(x 0 )=y 0 .
Dacă, pur şi simplu, găsim o soluţie a ecuaţiei (1), spunem că am rezolvat
ecuaţia (1). Dacă putem găsi toate soluţiile ecuaţiei (1), spunem că am
găsit soluţia generală a ecuaţiei (1) (exprimarea este oarecum
imprecisă).
În continuare, vom prezenta câteva tipuri elementare de ecuaţii
diferenţiale, indicând algoritmii de rezolvare.
b) Ecuaţii cu variabile separabile
În acest caz D=U×V, unde U⊂ R , V⊂ R sunt intervale deschise. Se
consideră şi două funcţii continue a:U→ R , b:V→ R . Funcţia F : D → 
este dată prin F(x, y)=a(x)b(y).
Ecuaţiile cu variabile separabile sunt deci de forma:
194
y'=a(x)b(y). (3)
În continuare vom lua x 0 ∈U, y 0 ∈V şi vom rezolva problema Cauchy
y'=a(x)b(y), y(x 0 )=y 0 .
Vom lucra în ipoteza b(y0) ≠ 0. Din motive de continuitate există ε >0 aşa
ca (y 0 –ε, y 0 +ε )⊂ V şi b(y)≠ 0 pentru y∈ (y 0 –ε, y 0 +ε).
(Eventual, restrângem pe V şi presupunem b(y)≠ 0 pentru y∈ V).
Algoritm de rezolvare
Pasul 1. Scriem ecuaţia (3) sub forma:
dy dy
= a( x )b( y ) ⇔ = a( x )dx .
dx b( y )
Pasul 2. Integrăm în egalitatea precedentă:
dy
 b( y ) =  a( x )dx
şi scriem B(y)=A(x)+C unde
1
 B:(y 0 –ε, y+ε)→ R este o primitivă a funcţiei y → definită pe
b( y )
(y 0 – ε, y 0 +ε);
 A:U→ R este o primitivă a funcţiei x→a(x) definită pe U,
 C este o constantă reală.
Pasul 3. Alegem constanta C aşa ca:
B(y 0 )=A(x 0 )+C,
adică:
C=B(y 0 )–A(x 0 ).
Pasul 4. Cu această constantă C scriem egalitatea:
B(y)=A(x)+C,
adică:
B(y)=A(x)–A(x 0 )+B(y 0 ).
Deoarece, pentru x=x 0 , ultima egalitate devine:
B(y)=B(y0),
rezultă că ecuaţia în y:
B(y)=A(x)+C
are soluţie unică:
y=B – 1 (A(x)+C),
pentru x∈I, unde I⊂U este un interval deschis satisfăcând condiţiile:
x 0 ∈I şi A(x)+C∈B((y 0 –ε, y 0 +ε))
(respectiv x 0 ∈I şi A(x)+C∈B(V), dacă presupunem b(y)≠0 pentru orice
y∈V).
195
Aceasta, deoarece funcţia B este strict monotonă pe (y 0 –ε, y 0 +ε)
1
(respectiv pe V), având derivata nenulă .
b( y )
Soluţia căutată este f : I →  , f(x)=B – 1 (A(x)+C).
Exemple. 1°. Revenim la ecuaţia iniţială. Anume, fie a≠0. Vom rezolva problema
Cauchy:
y'=ay, y(1)=1.
Deoarece y 0 = y > 0 , vom lua aici V = (0, ∞) ∋ 1 şi b : (0, ∞) →  , b(y)=y
(deci b ( y ) ≠ 0 pentru orice y ∈ V ). Putem lua U = R şi a : U →  , a(x)≡ a.
Urmăm algoritmul:
dy dy dy
= adx  
y 
y ' = ay ⇔ = ay ⇔ = adx 
dx y
 ln | y |= ax + C  ln y = ax + C
(deoarece y∈ V=(0,∞ )).
Pentru x=x 0 =1 şi y=y 0 =1 obţinem 0=a+C deci
C = −a  ln y = ax − a = a( x − 1)  y = ea( x −1) .
Soluţia este f :  →  , f ( x ) = ea( x −1) .
Observaţie. Soluţia generală este f :  →  , f ( x ) = eax +C , unde C ∈  .

2°. Să rezolvăm problema Cauchy:
2xy 2
y'= − 2 , y (2) = 1.
x −1
 2x  2
Aici avem y ' =  − 2  y şi y 0 =1>0, x 0 =2>1.
 x − 1
2x
Vom lua deci U = (1, ∞) şi a : U →  , a( x ) = − ; V = (0, ∞) , b : V →  ,
x2 − 1
şi b( y ) = y 2 (deci b(y) ≠ 0 pentru orice y ∈ V).
2xy 2 dy 2x dy 2x
y'= − 2 ⇔ =− 2 ⋅ y 2 ⇔ − 2 = 2 dx 
x −1 dx x −1 y x −1
dy 2x 1
 − 2
= 2 dx  = ln | x 2 − 1| +C  ln( x 2 − 1) + C ,
y x −1 y
deoarece x∈ U=(1,∞ ).
Pentru x 0 =2 şi y 0 =1 obţinem:
1 = ln3 + C  C = 1 − ln3 , deci
1 1 1
= ln( x 2 − 1) + C  y = 2
= 2
.
y ln( x − 1) + C ln( x − 1) + 1 − ln3
196
2
Trebuie să avem ln( x − 1) + C = A( x ) ∈ (0, ∞) = B(V ) unde B:(0,∞)→R,
1
B( y ) = .
y
Deci este necesar ca ln( x 2 − 1) + 1 − ln3 > 0 , adică
3 3 3 3
ln( x 2 − 1) > ln3 − 1 = ln  x 2 − 1 >  x 2 > + 1  x > +1
e e e e
căci x ∈ U=(1,∞ ).
 3  1
Soluţia este f :  + 1, ∞  →  , f ( x ) = .
e  ln( x 2
− 1) + 1 − ln3
 
Observaţie. Condiţia b(y) ≠ 0 pentru y ∈V este foarte importantă. Dacă

există y0 ∈ V cu b(y0) = 0 ajungem la situaţii complicate. De exemplu, în
acest caz funcţia s:U→R dată prin s(x) ≡ y0 este soluţie a ecuaţiei (3)
(numită soluţia staţionară).
C) Ecuaţii afine (ecuaţii liniare)
Fie U ⊂ R un interval deschis şi a, b:U→ R două funcţii
continue. Vom lua D=U × R şi F : D →  , F(x, y)=a(x)y+ b(x).
Ecuaţiile afine sunt deci de forma
y'=a(x)y + b(x)
Dacă b ≡ 0 se mai numesc şi ecuaţii liniare de ordinul întâi. Unii autori
numesc ecuaţiile afine ecuaţii liniare de ordinul întâi, denumind ecuaţii
liniare omogene de ordinul întâi pe cele cu b≡ 0.
Fie x0∈ U, y0∈ R.
Algoritm de rezolvare a problemei Cauchy:
y'=a(x)y+ b(x), u(x 0 )=y 0 .
Pasul 1. Se rezolvă ecuaţia omogenă asociată
y ' = a( x )y
după procedeul de la ecuaţii cu variabile separabile:
dy dy dy
= a( x )dx  
y 
= a( x )y ⇔ = a( x )dx  ln | y |= A( x ) + K ,
dx y
cu K∈ R.
Scriem K sub forma K= ln C (deoarece orice număr real K se poate scrie
sub forma K= ln C cu un anumit K > 0)
ln | y |= A( x ) + lnC | y |= Ce A( x )  y = Ce A( x ) .
Dacă b(x) ≡ 0 , pentru x=x0 şi y=y0 obţinem y 0 = Ce A( x0 ) , deci C = y 0e − A( x0 ) .
Soluţia este f : U →  , f ( x ) = y 0e− A( x0 )e A( x0 ) , unde A : U →  este o

primitivă a lui a.
197
Dacă b nu este identic nulă, trecem la
Pasul 2. (Variaţia constantelor)
Folosim rezolvarea ecuaţiei omogene asociate şi căutăm soluţia sub
forma f : U →  , f ( x ) = ce A( x0 ) , unde C:U→R este o funcţie necunoscută
(am „considerat constanta C ca variabilă”).
Punând condiţia ca f să verifice ecuaţia obţinem:
f '( x ) = a( x )f ( x ) + b( x ) ⇔ C( x )e A( x )a( x ) + C '( x )e A( x ) =
= a( x )C( x )e A( x ) + b( x ) ⇔ C '( x ) = b( x )e − A( x )
Deci C( x ) =  b( x )e − A( x )dx , adică C este o primitivă a funcţiei continue

x → b( x )e− A( x ) pe U. Scriem C(x)=P(x)+H cu H ∈  constantă.
A ( x0 )
Determinăm H aşa ca f(x 0 )=y 0 , adică (P ( x0 ) + H )e = y 0 etc.
Exemple. 1°. Să rezolvăm problema Cauchy

y ' = xy + x , y(1)=2.
Ecuaţia omogenă este:
dy dy x2 2
y ' = xy ⇔ = xy ⇔ = xdx ⇔ ln | y |= + lnC  y = Ce x / 2 .
dx y 2
Variem constanta C:
 x2 
 ' x2
x  2 −
 C( x ) =  x 2 dx = −e 2 + H ;
2
 Ce x /2
= x C' = 2
ex /2
e2
 −x  x
2 2 2
x
y ( x ) =  −e + H  e = He 2 − 1;
2 2
 
 
y (1) = 2 ⇔ He1/ 2 − 1 = 2 ⇔ H = 3e−1/ 2 .
x 2 −1
Soluţia este f :  →  , f ( x ) = 3e 2
− 1 (deoarece aici a :  →  , a( x ) = x
şi b :  →  , b( x ) = x ).
2°. Fie m∈ R. Să rezolvăm problema Cauchy
y ' = xy + m , y(1)=2.
Aici din nou U=R, a :  →  , a( x ) = x şi b :  →  , b( x ) = m .
-- Dacă m = 0 avem o ecuaţie liniară (omogenă). Am văzut că soluţia este
x2
de forma f :  →  , f ( x ) = Ce , cu C∈ R. 2
Pentru x=1 avem f ( x ) = Ce1/ 2 = 2 deci C = 2e −1/ 2 şi soluţia este

x 2 −1
f :  →  , f ( x ) = 2e 2
.
-- Dacă m ≠ 0 variem constanta C:
198
2 2 2
x x x x2
−
y ' = Ce 2
+ xCe 2
= xCe 2
+ m  C '( x ) = me 2
deci C( x ) = m  e− x
2
/2
dx . Scriem C=P+H, unde P :  →  este o primitivă
2
a funcţiei x → e − x /2
pe R şi H∈ R care rezultă din f(1)=2.
c) Ecuaţii diferenţiale de ordin superior (sub formă explicită). Ecuaţii
liniare de ordinul doi
Vom considera un număr natural n ≥ 2 şi o mulţime D⊂ Rn+1, D deschisă.
Fie şi F : D →  o funcţie.
O soluţie a ecuaţiei diferenţiale de ordinul n
y ( n ) = F ( x, y , y ',, y ( n −1) ) (4)
este o funcţie de n ori derivabilă f : I →  (unde I⊂ R este interval deschis)
având proprietatea că pentru orice x∈ I avem
( x, f ( x ), f '( x ),, f ( n −1) ( x )) ∈ D şi f ( n ) ( x ) = F ( x, f ( x ), f '( x ),, f ( n −1) ( x )) .
Considerăm şi un punct (x0,y0,y1,... ,yn–1)∈ D. A rezolva problema Cauchy
y ( n ) = F ( x, y , y ',, y ( n −1) )
(5)
y ( x0 ) = y 0 , y '( x0 ) = y1,, y ( n −1) ( x0 ) = y n −1
înseamnă a găsi o soluţie f : I →  a ecuaţiei (1) care satisface în plus
condiţiile
f ( x0 ) = y 0 , f '( x0 ) = y1,, f ( n −1) ( x0 ) = y n −1 .
În cele ce urmează ne vom ocupa de un singur tip de ecuaţii de ordinul 2.
Ecuaţii liniare şi omogene de ordinul al doilea cu coeficienţi
constanţi
Vom considera două numere reale a şi b. În (4) luăm D= R 3 şi F: R 3 → R
dată prin
F(x, y, y')=ay'+by
Aşadar, luăm în cazul n=2 şi dorim să rezolvăm ecuaţiile diferenţiale de
ordinul 2 de forma
y '' = ay '+ by (6)
numite ecuaţii diferenţiale lineare şi omogene cu coeficienţi constanţi
de ordinul al doilea.
Vom arăta cum putem determina soluţiile generale ale ecuaţiilor de tip (6)
şi cum putem rezolva problema Cauchy :
y '' = ay '+ by ; y ( x0 ) = y 0 , y '( x0 ) = y1 (7)
pentru x0, y0, y1 arbitrare.
Totul se bazează pe ecuaţia algebrică:
λ2 = aλ + b (8)
numită ecuaţia caracteristică a ecuaţiei (6).
Avem trei situaţii distincte.
199
A) Cazul când (8) are două rădăcini reale distincte λ1 şi λ 2
În acest caz o funcţie f :  →  este soluţie a ecuaţiei (6) dacă şi numai
dacă există două constante reale C1 şi C2 cu proprietatea că
f (t ) = C1eλ1t + C2eλ2t (9)
pentru orice t∈ R.
Se arată că problema Cauchy (7) are soluţie unică pentru orice
x0, y0, y1 în R, adică există în mod unic constantele C1 şi C2 reale aşa ca
f(x 0 )=y 0 şi f'(x 0 )=y 1 , unde f este dat de (9).
Exemplu. Să considerăm problema Cauchy
y '' = 3y '− 2y ; y (0) = 1, y '(0) = 1.
Ecuaţia caracteristică este
λ2=3λ –2
cu soluţiile λ 1=1, λ 2=2.
O soluţie oarecare este deci f :  →  , f ( x ) = C1e x + C2e2 x .
Avem f '( x ) = C1e x + 2C2e2 x .

Rezolvarea problemei Cauchy revine la găsirea constantelor C1 şi C2
pentru care:
f (0) = C1 + C2 = 1
,
f '(0) = C1 + 2C2 = 1
deci C1 = 1, C2 = 0 .
Soluţia problemei Cauchy este funcţia f :  →  , f ( x ) = e x .

B) Cazul când (8) are rădăcină dublă λ 1=λ 2=ρ
dacă există două constante reale C1 şi C2 cu proprietatea că pentru orice
t∈ R avem:
f (t ) = C1eρt + C2teρt .
Şi în acest caz problema Cauchy (7) are soluţie unică, în acelaşi sens cu
cel de la A).
Exemplu. Să rezolvăm problema Cauchy:
y '' = 2y '− y ; y (1) = 0 , y '(1) = 1 .
Ecuaţia caracteristică λ 2 =2λ –1 are soluţia dublă ρ =1. Deci, o soluţie
oarecare este f :  →  , f ( x ) = C1e x + C2 xe x .
Soluţia problemei Cauchy rezultă din condiţiile:
f (1) = C1e + C2e = 0
,
f '(1) = C1e + 2C2e = 1
200
1 1
Deci C1 = − şi C2 = .
e e
Funcţia soluţie este deci f :  →  , f ( x ) = e x −1( x − 1) .
c) Cazul când (8) are două rădăcini nereale distincte α =i β , α +i β , cu β
≠ 0.
dacă există două constante reale C1 şi C2 cu proprietatea că
f (t ) = C1eαt cos βt + C2eαt sin βt , pentru orice t∈ R. Şi în acest caz problema
Cauchy are soluţie unică.
Exemplu. Să rezolvăm problema Cauchy
π π
y '' = 2y '− 2y ; y( ) = 0 , y '( ) = 1.
2 2
Ecuaţia caracteristică λ2=2λ – 2 are rădăcinile 1– i şi 1 + i . Deci o soluţie
oarecare este f :  →  , f ( x ) = C1e x cos x + C2e x sin x .
Soluţia particulară (soluţia problemei Cauchy) rezultă din condiţiile
π
π
f ( ) = C2e 2 = 0  C2 = 0
2
π π
.
π −
f '( ) = −C1e 2 = 1  C1 = −e 2
2
 π
 x− 
Funcţia soluţie este f :  →  , f ( x ) = −e  2
cos x .
201
1. Să se rezolve problema Caucy:
y
y ' = 2 , y (2) = 2 .
x
Răspunsurile
2. Să se rezolve problema Caucy:
la test se vor y '' = 4 y '− 3 y , y (0) = 1, y '(0) = 3 .
da în spaţiul
liber din
chenar, în
continuarea
enunţurilor.

de învăţare.

Test 1
1. a) Să presupunem că pentru o orice permutare p şirul ( x p( n ) )n tinde
către a0 , luând în particular, permutarea p dată prin p(n ) = n pentru orice
n, rezultă că şirul ( xp( n ) )n tinde către a0 .
b) Presupunem că xn are ca limită pe a0 . Să considerăm o permutare

p :  →  . Fie V o vecinătate a punctului a0 . Putem găsi n(V) cu
proprietatea că xn ∈V pentru orice n ≥ n(V ) . Deoarece p este surjecţie,
putem găsi N(V) cu proprietatea p( A) ⊃ {0,1,2,, n(V )} , unde
A = {0,1,2,., N(V )} .
Atunci, pentru orice n ≥ N(V ) + 1 avem p(n ) > n(V ) (deoarece p este
injecţie), ceea ce implică x p( n ) ∈V . Am arătat că xp( n ) tinde către a0 .
2. Dacă | t |> 1, rezultă că | xn |=| t |n ⎯⎯

n
→∞ , deci şirul ( xn )n este
divergent, fiind nemărginit.
202
n
Dacă t = 1 avem xn = ( −1) , deci şirul ( xn )n este divergent, alternând
valorile 1 şi –1.
Dacă t = −1 avem xn = ( −1)n ⋅ ( −1)n = 1 pentru orice n, deci şirul ( xn )n este
convergent.
Dacă t < 1 avem | xn |=| t |n ⎯⎯
n
→ 0 , deci şirul ( xn )n este convergent către 0.
Test 2
1
1. Este o serie geometrică cu raţia din care lipseşte primul termen (egal
2
cu 1). Suma seriei geometrice:
2 n
1  1  1
1+ +   +  +   + 
2 2 2
este:
1
= 2.
1
1−
2
Deci suma seriei noastre este 2– 1=1.
(Variantă:
n +1
 1 1
  −
1 1 1 2 2
Sn = + 2 +  + n =   ⎯⎯ →1.
2 2 2 1 n
−1
2
2. Numărul studiat este suma seriei zecimale neperiodice (cu termeni din
ce în ce mai rarefiaţi)
1 1 1 1 1
+ 2 + 4 + 7 ++ n ( n+1)
+ ,
10 10 10 10 +1
10 2
Test 3
1. Evident f este continuă în x = 0 (este funcţie elementară, deci
lim f ( x ) = f (a) pentru orice a ∈  ).
x →∞
Pentru funcţia g, avem:

– Dacă 0 < x < 1, g ( x ) = [ x ] = 0 deci lim g ( x ) = 0 .
x 0
– Dacă −1 < x < 0 , g ( x ) = [ x ] = −1 deci lim g ( x ) = −1.

x 0
Prin urmare, g este discontinuă în 0.

2. Avem funcţia f :  \ {0} →  , definită prin
203
2 2
 x  x  x
2
2  sin  2  sin  sin 
1 − cos x 2 2 1 1
f (x) = 2
=  2  = 
2
= 2
 x  ⎯⎯⎯ x →0
→ .
x x x 2  2
4  
2  2 
Test 4
Avem funcţiile f , g :  \ {0} →  definite prin f ( x ) = x − sin x şi g ( x ) = x 3 .
Se cere să calculăm
f (x)
lim .
x →0 g( x )
Evident, g ( x ) ≠ 0 pentru x ≠ 0 , deci enunţul are sens.
Aici I =  , a = 0 , lim f ( x ) = lim g ( x ) = 0 şi g '( x ) = 3 x 2 ≠ 0 pentru x ≠ 0 .

x →0 x →0
În plus:
f '( x ) 1 − cos x
= .
g '( x ) 3x 2
La testul de autoevaluare (3) am calculat
1 − cos x 1
lim = = ,
x →0 x2 2
1 1 1
deci limita cerută este ⋅ = .
2 3 6
2. Aplicăm formula de derivare:
'
 f  f ' g − fg '
  = ,
g  g2
deci:
2x 2
(
2
)
 ln( x 2 + 1 x 2 + 1 ⋅ ( x + 1) − ln( x + 1) ⋅ 2x 2x 1 − ln( x + 1)
' 2
( )
 2  = =
 x +1  ( x 2 + 1)2 ( x 2 + 1)2
Test 5
1 1 1 1
x3 x3 + x − x x
1.  2 dx =  2
dx =  x dx −  2 dx =
0
x + 1 0
x + 1 0 0
x + 1
x2
11
1 2x
2
1 1 x +1 '
1
( )
2 0 2 0 x 2 + 1
= − dx = −  2 dx
2 2 0 x +1
Facem schimbarea de variabilă
x2 + 1 = t  x = 0, t = 1
 x = 1, t = 2
2x dx = dt
204
1 2
2x dt
x dx =  = ln t 1 = ln2 .
2
Atunci 2
0
+1 1
t
Integrala propusă este egală cu:
1 1 1 − ln2
− ln2 = .
2 2 2
2. Funcţia care trebuie integrată este continuă pe porţiuni. Cu teoria
prezentată, integrala căutată este:
1 ( 2x + 1) '
0 1 0 1 3
1 x2 1 1 dt

−1
x dx + 0 2x + 1 dx =
2
+ 
2 0 2x + 1
dx = − +  =
2 21 t
−1
1 1 −1 + ln3
= − + ( ln3 − ln1) =
2 2 2
cu schimbarea de variabilă 2x + 1 = t .
Test 6
1. Avem f : [−1,1] →  , f ( x ) = x 4 şi g : [−1,1] →  , g ( x ) = x 3 . Atunci f ≤ g
4 3
(revine la a spune că x ≤ x ).
Deoarece g ( x ) = − x 3 , dacă −1 ≤ x ≤ 0 şi g ( x ) = x 3 , dacă 0 < x ≤ 1, vom

avea:
1 0 1
aria S(f , g ) =  ( g( x ) − f ( x )) dx =  ( g( x ) − f ( x )) dx +  ( g( x ) − f ( x )) dx =
−1 −1 0
0 1
1 1 1 1 1
 ( −x )
− x 4 dx +  x 3 − x 4 dx =( )
3
− + − = .
−1 0
4 5 4 5 10
b b
π
( ) dx = π ( x ) ( )
2
2. volum V (f ) = π x
2n
n
dx = b2n +1 − a2n +1 .
a a
2n + 1
Test 7
3n + 1 2 2
1. −3 = − = .
n +1 n +1 n +1
Trebuie să avem
2 1 n +1
< ⇔ > 100 ⇔ n + 1 > 200 ⇔ n > 199 .
n + 1 100 2
Aşadar, putem lua n0 = 200 .
1
1
 x dx = 4 = 0,25 .
3
2.
0
Avem f ''( x ) = 6 x ≤ 6 . Putem lua M = 6 . Trebuie să avem:

6 1 1 1
2
< ⇔ 2 < ⇔ n2 > 5 ⇔ n ≥ 3 .
12n 10 2n 10
205
Putem lua n = 3 . Obţinem:
1   1   2 
T3 (f ) =  f (0) + f (1) + 2  f   + f     =
6   3   3 
1  1 8  1  2  5
= 1+ 2  +   = 1 +  = ≈ 0,27
6  27 27   6  3  18
Test 8
1. Întâi presupunem că xn ⎯⎯
n
→ x , în ( X , d ) , deci d ( xn , x ) ⎯⎯
n
→ 0 . Atunci,
pentru orice n avem:
δ( xn , x ) ≤ bd ( xn , x ) ⎯⎯
n
→0 ,
deci δ( xn , x ) ⎯⎯
n
→ 0 , adică xn ⎯⎯
n
→ x în ( X , δ ) .
Invers, dacă xn ⎯⎯
n
→ x în ( X , δ ) , vom folosi inegalitatea:
1
d ( xn , x ) ⎯⎯
n
→ δ( xn , x ) .
a
2. Şirurile vor fi numerotate începând cu n = 1. Şirul ( xn )n este Cauchy,
unde:
1 1 1 
xn =  , ,, ,0,0,,0, ,
1 2 n 
1
deoarece, pentru ε > 0 dat şi m > n ≥ n(ε) = [ ] + 1 avem:
ε
 1 1 1 
|| xm − xn ||=  0,0,,0, , ,, ,0,0, < ε
 n n +1 m 
(
Dacă ar exista, prin absurd, lim xn = x , unde x = a1, a2 ,, ap ,0,0, , am
n
)
avea pentru orice n > p :
1 1 1 1 1 1 
|| xn − x ||=  − a1, − a2 ,, − ap , , ,, ,0,0, ,
1 2 p p +1 p + 2 n 
deci
1
|| xn − x ||≥ = număr fix etc.
p +1
Test 9
1. Avem funcţia f :  →  , definită prin f ( x ) = sin x şi trebuie să arătăm că
nu există lim f ( x ) = sin x .
x →∞
Dacă ar exista limite de mai sus şi ar fi egală cu l, atunci am avea

limsin xn = l pentru orice şir xn ⎯⎯
n
→∞ (definiţia cu şiruri a limitei).
n
206
π
Pentru xn = + 2nπ avem, însă, limsin xn = 1 şi pentru xn = nπ avem
2 n
limsin xn = 0 .
n
Test 10
1. Avem, pentru orice t ∈ [0,2π] :
f '(t ) = ( −n sin t (cos t )n −1, n(sin t )n −1 cos t ) .

2. Vom scrie
x x + 1− 1 1
f (x) = = = 1− = 1 − ( x + 1)−1 .
x +1 x +1 x +1
Atunci:
f '( x ) = ( x + 1)−2 ,
f ''( x ) = (−2)( x + 1)−3 ,
f '''( x ) = 2 ⋅ 3 ⋅ ( x + 1)−4 ,
.................
f ( n ) ( x ) = (−1)n −1n !( x + 1)−n −1 .
Test 11
∂f a3
1. (a, b) = 3
∂y 2 2 2
(a + b )
 
∂ 2f ∂  ∂f  ∂  x3  (a, b) =
(a, b) =   (a, b) =
∂x∂y ∂x  ∂y  ∂x  2 2 2
3

 ( x + y ) 
3x 2y 2 3a2b2
= 5
= 5
2 2 2
(x + y ) x =a (a2 + b2 ) 2
y =b
  5
∂ 2f ∂  x3  (a, b) = −3a3b(a2 + b2 )− 2 = − 3a
3
(a, b ) = 5 .
∂y 2 ∂y  2 2 2
3  2 2 2
 (x + y )  (a + b )
∂f 13 1 1
(1,2) = 3
= 3
= .
∂y 5 5
(12 + 2 ) 2 2
5 2
∂f f (0, y ) − f (0,0) 0
(0,0) = lim = lim = 0 .
∂y y →0 y −0 y →0 y
2. Pentru z ≠ −1 , avem:
z z + 1− 1 1
= = 1− .
z +1 z +1 z +1
Avem (v. testul (10)):
207
f ( n ) ( z) = ( −1)n −1n !(z + 1)− n −1 ,
deci f ( n ) (i ) = ( −1)n −1n !(i + 1)− n −1 , deci:
∞
f ( n ) (i ) ∞
f (z) =  ( z − i )n =  ( −1)n −1(i + 1)− n −1( z − i )n .
n =0 n! n =0
pentru z − i < −1 − i = 1 + i = 2 (v. şi teoria).
Test 12
Pentru 0 < λ < 1, avem:
λ
1 λ

0 1− x
dx = −2 1 − x = −2 1 − λ + 2 ⎯⎯⎯
0
λ→1
→2 ,
1−0
1
deci 0 1− x
dx = 2
2. a) Dacă 1 < λ < ∞ , avem:

λ
λ
e
−x
dx = −e − x = e −λ + 1 ⎯⎯⎯
λ→∞
→1
0
0
deci  e − x dx = 1 .
0
b) Dacă 1 < λ < ∞ , avem:

λ 1 λ λ λ
 e dx =  e dx +  e dx = A +  e dx < A +  e dx
2 2 2 2
−x −x −x −x −x
0 0 1 1 1
deoarece x 2 > x pentru x > 1 .

λ
Deoarece lim  e− x dx există şi este finită (vezi şi a)), rezultă că există şi

λ→∞
1
λ
este finită lim  e − x dx etc.

2
λ→∞
1
Test 13
1 1 1
1
 xdl =  t 1+ (2t ) dt =  t 1+ 4t dt = 
2 2
1. 1 + 4t 2 ⋅ (1 + 4t 2 )'dt =
γ 0 0
80
5 5
1 1 2 1
=  u du = ⋅ u 3 / 2 = (53 / 2 − 1) ,
81 8 3 1 12
cu schimbarea de variabilă 1 + 4t 2 = u .
2π 2π
2.  xdx + xydy =
γ
 cos t (− sin t )dt +  cos t sin t cos t dt =
0 0
2π 2π 1 1
 cos t (cos t )'dt −  (cos t ) ⋅ (cos t )'dt =  udu −  u 2du = 0 ,

2
=
0 0 1 1
208
cu schimbarea de variabilă cost = u
Test 14
  x2  y 2  1 1
1 4
1  4
1.  xydxdy =   xdx   ydy  =    = ⋅ (16 − 4) = 3 .
D 0  2   2  2
0 
 2 2
2
2. Mulţimea D este domeniu simplu în raport cu Oy, generat de funcţiile

u : [0,1] →  , u( x ) = 0 şi v : [0,1] →  , v ( x ) = 1 − x (se determină y din
ecuaţia x + y = 1).
Integrala căutată este deci:
1
 v(x) 2  
1 1− x
 1
0  u(x ) 0  0 
2
 x dy dx = x dy  dx = x 2 (1 − x )dx =

   0
1
1 1 1
=  ( x 2 − x 3 )dx = − = .
0
3 4 12
Test 15
1. Avem problema Cauchy:
1
y ' = a( x )b( y ) = y , y (2) = 2 ,
x2
1
unde a : (0, ∞) →  , a( x ) = şi b :  →  , b( y ) = y .
x2
dy 1 dy dx 1
= 2y⇔ = 2 ⇔ ln | y |= − + C .
dx x y x x
Deoarece y (2) = 2 > 0 avem: | y |= y > 0 , deci
1
ln y = − +C (1)
x
1 1
Din (1): x = 2  y = 2 , deci ln2 = − + C  C = ln2 + .
2 2
1
− +C
Tot din (1) obţinem y = e x
, deci soluţia este:
1 1 1 1
− +ln 2+ − +
f : (0, ∞) →  , f ( x ) = e x 2
= 2e x 2
.
2. Avem ecuaţia caracteristică:
λ2 = 4λ − 3 ⇔ λ2 − 4λ + 3 = 0 ,
cu soluţiile λ1 = 1, λ2 = 3 .
Soluţia generală este dată de
y ( x ) = Ae x + Be3 x .
y '( x ) = Ae x + 3Be3 x şi atunci:
y (0) = A + B = 1, y '(0) = A + 3B = 3 ,
209
deci A = 0 , B = 1. Soluţie este f :  →  , f ( x ) = e3 x .

1 punct din oficiu
1p 1. Să se determine a ∈  astfel încât şirul ( xn )n definit prin:
(a2 − 3a + 2)n3 + n 2 + 1
xn =
an 2 + n + 1
să aibă proprietatea că lim xn = 1 .
n
1p 2. Să se calculeze suma seriei:

∞
1
3
n =1
n
.
1p 3. Să se studieze continuitatea funcţiei f : 2 →  , definită prin:

x+y
, dacă ( x, y ) ≠ (0,0)
f ( x, y ) = x2 + y 2 .
0, dacă ( x, y ) = (0,0)
1p 4. Să se arate că funcţia f : 2 →  definită prin

x3 + y 3
, dacă ( x, y ) ≠ (0,0)
f ( x, y ) = x2 + y 2 ,
0, dacă ( x, y ) = (0,0)
are derivate parţiale în toate punctele (a, b) ∈ 2 şi să se calculeze aceste

derivate parţiale
1p 5. Să se calculeze:
 x dx + xydy ,
2
unde γ : [−1,1] → 2 este definit prin γ(t ) = (t 2 , t 3 ) .
1p 6. Să se calculeze:
x+y
 xD
2
+1
dxdy
unde D = [0,1] × [0,2] .
1p 7. Să se rezolve problema Cauchy:
210
2
y ' = ( x + 1)y , y (0) = 1.
1p 8. Fie p un număr prim. Pentru orice număr natural nenul n definim

up (n ) = exponentul lui p în descompunerea unică a lui n în factori primi (de
exemplu:
u3 (6) = u3 (2 ⋅ 3) = 1, u3 (9) = u3 (32 ) = 2 , u3 (10) = u3 (2 ⋅ 5) = 0 ).
m
Pentru orice număr raţional nenul x = definim:
n
v p ( x ) = up (| m |) − up (| n |)
a) Arătaţi că v p ( x ) depinde numai de x şi nu depinde de reprezentarea lui

m
x ca fracţie de forma x = .
n
b) Pentru orice două numere raţionale x şi y definim:
v p ( x − y ), dacă x ≠ y
δp ( x, y ) =
0, dacă x = y
−v p ( x − y )
şi fie d p :  ×  →  definită prin d p ( x, y ) = p . Arătaţi că d p este o
distanţă (numită distanţa p–adică).
1p 9. Fie a şi b două numere strict pozitive. Arătaţi că funcţia M : 2 →  ,

definită prin M ( x, y ) = a | x | +b | y | , este o normă pe 2 .
211
3.12. Bibliografie
1. Manualele de matematică în vigoare pentru clasele XI şi XII.
2. L. Aramă, T. Morozan. Culegere de probleme de analiză matematică
pentru bacalaureat şi admitere în învăţământul superior, Editura
Universal Pan, Bucureşti, 1996.
3. L. Aramă, T. Morozan. Culegere de probleme calcul diferenţial şi
integral, vol. I, ed. II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1967.
4. Gh. Bucur, E. Câmpu, S. Găină, Culegere de probleme de calcul
diferenţial şi integral, vol. II, 1966 şi vol. III, 1967, Editura Tehnică,
Bucureşti.
5. I. Chiţescu, P. Alexandrescu, M. Rădulescu, S. Rădulescu, Analiză
matematică, clasa a XII-a, Colecţia „Mate 2000”, Editura Paralela 45,
Piteşti, 1997.
6. I. Colojoară, Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983.
7. N. Dinculeanu, S. Marcus, M. Nicolescu, Analiză matematică, vol. I, ed.
a V-a, 1980 şi vol. II, ed. a III-a, 1980, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
8. G. M. Fihtenholţ, Curs de calcul diferenţial şi integral, vol. I 1963, vol. II
1964, vol. III 1965, Editura Tehnică, Bucureşti
9. D. V. Ionescu, Ecuaţii diferenţiale şi integrale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1964.
212
Bibliografie
10. Manualele de matematică în vigoare pentru clasele XI şi XII.
11. L. Aramă, T. Morozan. Culegere de probleme de analiză matematică
pentru bacalaureat şi admitere în învăţământul superior, Editura
Universal Pan, Bucureşti, 1996.
12. L. Aramă, T. Morozan. Culegere de probleme calcul diferenţial şi
integral, vol. I, ed. II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1967.
13. Gh. Bucur, E. Câmpu, S. Găină, Culegere de probleme de calcul
diferenţial şi integral, vol. II, 1966 şi vol. III, 1967, Editura Tehnică,
Bucureşti.
14. I. Chiţescu, P. Alexandrescu, M. Rădulescu, S. Rădulescu, Analiză
matematică, clasa a XII-a, Colecţia „Mate 2000”, Editura Paralela 45,
Piteşti, 1997.
15. I. Colojoară, Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983.
16. N. Dinculeanu, S. Marcus, M. Nicolescu, Analiză matematică, vol. I, ed.
a V-a, 1980 şi vol. II, ed. a III-a, 1980, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
17. G. M. Fihtenholţ, Curs de calcul diferenţial şi integral, vol. I 1963, vol. II
1964, vol. III 1965, Editura Tehnică, Bucureşti
18. 1. H. Ikramov: Recueil de problèmes d’ algèbre linéaire. Editions MIR
Moscou, 1977.
19. I. D. Ion, N. Radu: Algebră, ed. III, Ed. Did. Ped. Bucureşti, 1981.
21. D. V. Ionescu, Ecuaţii diferenţiale şi integrale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1964.
22. C. Năstăsescu, C. Niţă, C. Vraciu: Bazele algebrei, vol. I Ed. Acad.
26. C. Niţă, T. Spircu: Probleme de structuri algebrice. Ed. Tehnică.
Bucureşti, 1974.
27. I. Gh. Şabac: Matematici speciale, vol. I. Ed. Did. Ped. Bucureşti, 1981.
28. G. Şilov: Analiză matematică (spaţii finit dimensionale) Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică. Bucureşti, 1983.
29. B. L. Van der Waerden: Algebra, achte Auflage. Springer Verlag. Berlin,
Heidelberg, New Yok, 1971.
30. V. Voïévodine: Algèbre linéaire. Editions MIR. Moscou, 1976.
213
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
Investeşte în oameni!
Formarea profesională a cadrelor didactice

din învăţământul preuniversitar
pentru noi oportunităţi de dezvoltare în carieră
Unitatea de Management al
Proiectelor cu Finanţare Externă
Str. Spiru Haret nr. 12, Etaj 2,

Sector 1, Cod poºtal 010176,
Bucureºti
Tel: 021 305 59 99

Fax: 021 305 59 89
http://conversii.pmu.ro
e-mail: conversii@pmu.ro
IS
BN
97
8-
60
6-
51
5-
13
0-
7

Matematica I - Elemente de Matematica Superioara

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Matematica I - Elemente de Matematica Superioara

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013

Formarea profesională a cadrelor didactice

Program de conversie profesională la nivel postuniversitar

Nici o parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul

Obiectivele Unităţii de învăţare 1

După ce veţi parcurge această unitate de învăţare, veţi avea cunoştinţe

1.1. Operaţie internă. Morfism. Operaţie indusă

1.1.1. Operaţie internă

-- Spunem că ∗ este comutativă dacă pentru orice x şi y din X avem x ∗

Să presupunem acum că X={x 1,x 2, … , xn} este finită şi fie ∗ o operaţie

Răspunsurile la acest test se găsesc la pagina 29 a acestei unităţi de

O metodă de a construi noi structuri şi izomorfisme este transportul de

Rezultă atunci că f:(X, ∗ )→ (Y,· ) este izomorfism.

1.1.2. Operaţie indusă

Vom spune în acest caz că · este operaţia indusă pe H de ∗ . Vom scrie

În contextul de mai sus, aplicaţia iH : (H, ∗ )→ (X, ∗ ), definită prin iH(x)=x

Exemplu. Să considerăm trei numere reale a, b, c. Cu ajutorul lor definim operaţia

a(ax+by+c)+ bz+ c= ax+ b(ay+bz+c)+ c ⇔ (a2-a)x+ (b-b2)z+ c(a-b)=0. (1)

2°  3°. Avem deci x ∗ y=x +y+c.

1.2. Structuri cu o operaţie: semigrup, monoid, grup. Morfisme

Exemple Fie T o mulţime finită cu n elemente, n ≥ 2. Vom nota, ca de obicei, prin

Exemple. 1°. Vom considera o mulţime nevidă oarecare T.

3°. Fie K=R sau C şi n≥ 2. Notăm (K)= mulţimea tuturor matricelor

Orice submulţime nevidă H⊂ T* se numeşte limbaj peste T. Studiul

b) există e∈X cu proprietatea că e ∗ a=a pentru orice a∈X (de obicei

În R2 un punct M din plan se identifică cu perechea de numere (x ,y)∈ R2

TO (y)=(–x ,–y) (simetrie faţă de O).

(H,⇔) are aceeaşi tabelă cu cea de la exemplul 2° (practic (H, ⇔) este

jurul lui Oz plus simetrie faţă de planul Ox y);

jurul axei Oz plus simetrie faţă de planul Ox y).

Tabela grupului (H,⇔) (este un grup comutativ cu 6 elemente, deci

Acest grup cu şase elemente este grupul de simetrie al cristalului de

Să se arate că f nu admite invers în monoidul ((T),) definit la începutul

Răspunsurile la acest test se găsesc la pagina 29 a acestei unităţi de

În continuare, câteva chestiuni legate de morfismele de grup.

Elementele lui Zp se numesc clase de resturi modulo p. Se arată că Zp

are exact p elemente, anume Z p = {0,1 

Operaţia internă pe Zp se face pe reprezentanţi, în sensul că a ⊕ b = a

Rezultă că a = b ⇔ a − b este divizibil cu p (scriem a≡ b mod(p)).

Alte exemple de morfism de grup

Reprezentarea unui element Q  p  ⊂ C este unică. Atunci

4°. Dacă (X, ∗ ) este un grup oarecare, putem considera un element

Încheiem acest subparagraf dedicat grupurilor cu prezentarea câtorva

1.3. Structuri cu două operaţii: inel, corp. Morfisme

O altă noţiune este următoarea. Se consideră în inelul unitar (X, /, ?),

R(T)={f :T→R}, C(T)={f : T → C}.

Atunci (R(T),/, ?) (sau (C(T), /, ?)) este inel comutativ cu unitate.

Un ideal în R (T) poate fi obţinut astfel: se consideră o parte nevidă A⊂T,

Consideraţii similare pentru C (T).

În cazul particular, când T=I (unde I ⊂ R este interval nedegenerat) un

Acum admitem că T este infinită. Un subinel al lui ((T),/,?) este

matricele A cu det(A)≠0. Elementul 0 este matricea A cu toate elementele

În cazul în care pentru inelele (X, /, ?) şi (Y, Φ, Ε) există un izomorfism

Răspunsurile la acest test se găsesc la pagina 29 a acestei unităţi de

2°. Vom prezenta şi rezolvarea unui sistem de două ecuaţii cu două

pe care îl vom scrie, pentru simplitate:

Fixăm un element t0∈T. Atunci aplicaţia E t :(R(T),/,?)→(R,+,·) dată prin

E t (f)=f(t0) este morfism de inele (numit morfismul de evaluare în t0}).

Aplicaţia h: C →n(C) dată prin h(a)=E(n, a) este un morfism injectiv de

Observaţie. În mod asemănător se pot construi şi grupurile produs şi din

Notăm prin H mulţimea H ⊂2(C) dată prin:

Avem, calculând în 2(C):

deci putem calcula acest invers chiar în H.

Răspunsurile la acest test se găsesc la pagina 30 a acestei unităţi

În mod precis, am notat B={e1,e2,... ,en}, unde ek=ek dacă k≠ i şi ei=x

Verificăm faptul că e1,e2,... ,en x este bază pentru X*.