Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Trăieşte şi ia aminte
În româneşte de NICOLAE GANE
Prefaţă de TATIANA NICOLESCU
roman
Editura UNIVERS
Bucureşti 1979
PREFAŢĂ
TATIANA NICOLESCU
1
2
Derivat de la razboinik – tâlhar (în l. rusă).
părţile de sus ale Angarei. În anul de foamete cumplită una
mie nouă sute treizeci şi trei, după ce-şi înmormântă mama
în satul ei de baştină, nu departe de Irkutsk, Nastiona, la
vârsta de şaisprezece ani, luă de mână pe surioara sa Katia,
de opt anişori, şi, ca să scape de o moarte sigură, porni, cu o
bocceluţă în spinare, de-a lungul apei, în jos, la vale, unde
auzise că oamenii o duceau mai puţin greu. Tatăl ei fusese
ucis încă în primul an de colectivizare printr-o întâmplare
nefericită. Spuneau oamenii că cel ce a tras nimerise în el din
greşeală, căci ţintise de fapt în altcineva. Şi astfel, fetiţele ră-
maseră orfane, singure pe lume. Toată vara Nastiona şi
Katka au pribegit din sat în sat, hrănindu-se cu ce căpătau
pentru diferite munci prin curţile oamenilor, sau cu ce li se
dădea de pomană, de milă pentru surioara ei cea mică şi tare
drăgălaşă. Fără Katka, Nastiona ar fi pierit desigur. Căci
ajunsese într-un asemenea hal, încât semăna cu o umbră:
deşirată, numai piele şi oase, braţele, picioarele şi capul
atârnându-i neputincios, fără vlagă, cu o expresie
încremenită de suferinţă în ochi şi pe obraz. Numai existenţa
micuţei Katka, pentru care ţinea loc de mamă, o făcea să se
mişte, să ceară de lucru, să cerşească un codru de pâine.
Spre toamnă surorile ajunseră cu greu în satul Riutino,
unde locuia, după cum ţinea minte Nastiona, o mătuşă din
partea tatălui. Mătuşa bodogăni cât bodogăni, dar în cele din
urmă le primi totuşi. Revenindu-şi puţin, Nastiona s-a dus să
lucreze la colhoz, Katka a fost primită la şcoală. Între timp,
se mai îmbunătăţi situaţia şi în privinţa hranei: prinseră a-şi
arăta rodul grădinile proprii, se copseseră grânele. Foamea
dacă ai cu ce s-o oblojeşti, nu e greu s-o lecuieşti; către iarnă
Nastiona începu cu încetul să se întremeze. Iar în anul
următor recolta se dovedi atât de bogată, încât ar fi fost o
ruşine să nu mănânce omul pe săturatele. Treptat, de pe faţa
Nastionei dispărură ridurile timpurii, trupul i se mai împlini,
obrajii se rumeniră, privirea deveni mai sigură. Sperietoarea
de anul trecut se transformase într-o mândruţă taman bună
de măritat. Acolo, la Riutino, după vreo doi ani a dat ochii cu
Andrei Guskov, un flăcău străin de sat, dar harnic şi
dezgheţat, care transporta cu plutele în butoaie-cisterne
combustibil lichid de la un depozit aflat pe undeva prin apro-
piere. S-au înţeles repede, întrucât şi Nastiona se săturase să
slugărească la mătuşa ei şi să-şi frângă oasele pentru familia
acesteia. Predând S.M.T.-ului butoaiele, Andrei, fără nicio
zăbavă, s-a întors cu vaporul înapoi şi a luat-o pe Nastiona la
el acasă, în satul Atamanovka.
Nastiona se avântă în căsnicie ca într-o vâltoare – fără să
stea prea mult pe gânduri: tot trebuia să se mărite odată şi-
odată; aproape toate fetele se mărită – ce s-o mai lungească
aşa? Ce anume o aştepta în noua ei familie şi într-un sat
străin nu-şi închipuia prea bine. În realitate, s-a dovedit că
din lucrătoare a ajuns tot lucrătoare, numai că ograda era
alta şi gospodăria mai cuprinsă, dar şi rânduiala mai
închingată. Familia soţului ţinea două vaci, oi, porci, păsări
şi stăteau într-o casă mare numai trei persoane. Nastiona
urma să fie a patra. Şi tot greul acestei gospodării căzu pe
umerii ei. Semionovna, soacra ei, îşi aştepta demult o noră ca
să-i uşureze munca, şi, îndată după venirea acesteia, o
năpădiră boleşniţele; i se umflară picioarele, se mişca încet,
legănându-se greoi de pe un picior pe celălalt ca o raţă.
Stăpână peste tot rămânea însă tot ea: o viaţă întreagă
învârtise roata aceasta şi acum, când o preluară alte mâini, i
se părea că mâinile acestea sunt neîndemânatice, ba şi
leneşe – numai pentru că nu erau ale ei. La fire se dovedea a
fi pidosnică rău; ba bodogănea întruna, nerăbdând niciun
cuvânt de neascultare sau dezvinovăţire, ba se bosumfla de
ciudă şi nu scotea nicio vorbă. Trebuia să aibă omul
răbdarea de cremene a Nastionăi, ca să nu se ia la harţă cu
bătrâna. Nastiona rămânea de obicei tăcută, lăsând-o să
bodogănească, şi nu se încontra cu ea. Deprinsese acest fel
de a se apăra încă din vara aceea chinuită, când bătuse
împreună cu Katka pe la porţile oamenilor din satele
angariene şi când oricine, dacă nu-i era lene, putea nitam-
nisam s-o beştelească pentru te miri ce. Bineînţeles, dacă ar
fi fost şi ea de prin partea locului, chiar din Atamanovka, şi
dacă ar fi avut aici neamuri, care la nevoie ar fi sărit în
apărarea ei şi n-ar fi îngăduit să fie nedreptăţită, atunci,
fireşte, şi purtarea faţă de ea a celor din casă ar fi fost alta.
Dar aşa – ce era ea? – o nenorocită de orfană, pripăşită nu se
ştie de unde, fără nicio zestre, numai cu o rochiţă de stambă
pe dânsa, încât şi straiele cu care să poată apărea în faţa
lumii trebui să şi le încropească aici. Tocmai asta nu i-a
convenit mamei-soacre. Din asta se trăgea pornirea
Semionovnei împotriva nurorii sale, încât răbufnea ori de
câte ori o apucau hachiţele.
Dealtfel, cu trecerea anilor, Semionovna se obişnuise cu
Nastiona şi bombănea din ce în ce mai rar, recunoscând că a
avut parte, totuşi, de o noră şi supusă, şi harnică. Nastiona
izbutea să-şi facă munca şi la colhoz şi aproape de una
singură purta pe umerii săi toată povara treburilor de acasă.
Bărbaţii aveau numai grija aprovizionării cu lemne sau
căpiţării fânului. Şi, bineînţeles, dacă s-ar fi întâmplat să se
prăbuşească acoperişul casei, ei l-ar fi reclădit, dar ca să
aducă, să zicem, apă de la râu, ori să cureţe acareturile – nici
vorbă de aşa ceva: era o treabă nepotrivită pentru un bărbat,
ba chiar şi nedemnă. Semionovna, în cârjele ei, se deplasa
greu şi numai în jurul casei, peste tot robotea Nastiona, fără
ea toată treaba ar fi stat pe loc, şi faptul acesta o făcea pe
bătrână să fie mai îngăduitoare. Un singur lucru nu putea
să-i ierte însă – Nastiona n-a căzut niciodată grea, ca să-i
dăruiască nepoţei. Nu-i făcuse din asta nicio vină şi nici nu-
şi mărturisise păsul; ca femeie, ştia prea bine că pentru orice
muiere nevenirea unui copil este lucrul cel mai dureros, dar
în adâncul inimii acest nenoroc o râcâia întruna, dat fiind că
şi din căsnicia ei nu-l avea în viaţă decât pe Andrei, deoarece
primii doi copii născuţi – două fetiţe – nu supravieţuiseră.
Lipsa de copii, mai ales, o făcea pe Nastiona să rabde totul.
De mică auzise că o femeie stearpă, fără copii, nu mai e
femeie decât pe jumătate. Nici n-ar fi bănuit că ar avea acest
cusur şi s-a măritat cu inima uşoară, ştiind dinainte soarta
hărăzită femeii, bucurându-se de această schimbare, cea mai
mare în viaţa ei, şi de abia mai târziu, cum se întâmplă de
obicei, regretă că se cam pripise cu măritişul, în loc să se mai
bucure câţiva ani de libertatea şi binele fetiei. Andrei se purta
cu ea frumos, îi spunea „sufleţelul meu”. La început, nici nu-
şi puneau problema copiilor, pur şi simplu trăiau unul lângă
altul şi atât. Venirea unui copil ar fi putut chiar să le tulbure
fericirea. Mai târziu însă, pe nesimţite, de undeva din
străfundul inimii, şi numai pentru că s-a ivit primejdia
încălcării unei rânduieli adânc înrădăcinate în alcătuirea
căsniciei, s-a iscat un fel de nelinişte; ceea ce ocoliseră la
început cu teamă şi fereală, acum se învedera ca ceva dorit,
mult aşteptat: va veni sau nu va veni? Treceau lunile una
după alta, fără să aducă vreo schimbare şi atunci aşteptarea
se transformă în nerăbdare, după aceea în teamă. Apoi, într-
un singur an, purtarea lui Andrei faţă de dânsa se schimbă
cu totul: a devenit arţăgos, brutal, înjurând-o fără niciun
motiv; ba de la o vreme dădea chiar să sară la ea cu pumnii.
Nastiona tăcea şi răbda: e în firea muierii ruse să-şi
tocmească o singură data viaţa şi apoi să rabde tot ce i-a fost
hărăzit în ea. Dealtfel, întreaga vină pentru ceea ce i se
întâmplă, după socotinţa Nastionei, o purta ea însăşi. Şi
numai o dată, când Andrei, învinuind-o, i-a spus nişte vorbe
de-a dreptul de neîngăduit, ea s-a oţărât plină de necaz şi de
amărăciune, spunând că încă nu se ştie din cauza cui se-
ntâmplă aşa, poate că el e de vină, deoarece cu alţi bărbaţi ea
n-a avut de-a face. Drept urmare, a trebuit să îndure o bătaie
soră cu moartea.
Ce-i drept, în ultimul an dinainte de război au dus-o mai
lesnicios, începând parcă din nou a se obişnui să stea
împreună. Acum ştiau prea bine la ce se pot aştepta unul de
la celălalt, urmând rânduiala bătrânească: odată însoţiţi,
trebuie să se ţină până la capăt împreună. Ca şi înainte,
Andrei n-o prea răsfăţa cu cine ştie ce semne de gingăşie, dar
nici n-o bruftuluia. Se mulţumea Nastiona şi cu atâta: erau
încă tineri, cu timpul nepotrivirile se vor netezi de la sine. Şi
dacă nu ar fi izbucnit războiul, poate că tocmai aşa s-ar fi
întâmplat. Dar a venit războiul şi a zădărnicit totul,
spulberându-i aşteptările, odată cu atâtea alte speranţe şi nu
numai ca ale ei.
Andrei a fost mobilizat chiar din primele zile. Nastiona a
bocit cât a bocit şi s-a ostoit. Nu era singura ea lovită de
această nenorocire; atâtea alte neveste cu copii lângă poală şi
în braţe se pomeniră într-o situaţie mult mai grea. Pentru
prima oară în anii căsniciei, faptul de a nu fi adus pe lume
niciun copil o făcea să-şi revină în fire şi să-şi recapete
încrederea în ceea ce putea să-i aducă viitorul. Degeaba îşi
căinase soarta care abia acum se dovedea că a fost
înţeleaptă; căci întrevăzuse cu mult înainte ce năpastă avea
să se abată asupra oamenilor şi potrivise viaţa ei în aşa fel
încât ea să poată birui greul de una singură. Mai încolo, în
vremuri mai bune, or să vină şi copiii, nu-i încă târziu.
Numai de s-ar întoarce Andrei. Cu gândul acesta trăise ea tot
timpul războiului. Cu speranţa asta se ţinu în anii aceia
cumpliţi.
Vreme îndelungată, luptând pe front, Andrei răzbi cu bine
prin focul bătăliilor, dar în vara lui 44 i se pierdu urma, nu
mai dădu celor de acasă niciun semn de viaţă. Abia peste
două luni primiră o scrisoare din Novosibirsk. Internat într-
un spital, el vestea că e rănit şi că după ce se însănătoşeşte
va fi lăsat pentru câteva zile acasă. Făgăduinţa aceasta o
făcu pe Nastiona să nu mai plece la Novosibirsk, deşi primul
ei gând a fost să pornească imediat la drum, ca să-şi vadă
acolo bărbatul. Dacă e vorba însă că tot capătă o permisie,
mai bine să se întâlnească acasă – aşa îşi făcură ei socoteală.
Dar speranţa lui Andrei nu se adeveri. Toamna târziu, el a
scris în câteva rânduri tare necăjit că socoteala lor a dat greş,
deoarece de la spital este trimis înapoi, direct pe front.
Şi iar i se pierdu urma.
În ajunul crăciunului au apărut la Atamanovka
preşedintele sovietului sătesc din Karda – Konovalov, şi
pistruiatul miliţian sectorist – Burdak, poreclit de gurile rele
Bardak. De la şleahul Angarei, ei cotiră drept spre casa
gospodarului Guskov. Nastiona lipsea de acasă.
— Ce veşti aveţi de la fecior? întrebă Burdak pe Miheici, cu
voce severă ca la interogatoriu.
I-au arătat ultimele scrisori de la Andrei. Burdak le citi,
dădu să le citească şi lui Konovalov, după care le vârî în
buzunar.
— Altceva nu v-a mai scris?
— Nu, răspunse Miheici şi, venindu-şi în fire din
zăpăceală, întrebă. Dar ce-i cu el? Unde se află?
— Păi, tocmai asta vrem să ştim şi noi – unde se află? S-a
rătăcit pe undeva Andrei Guskov al vostru. Dacă vă scrie
ceva – ne daţi de ştire. S-a înţeles?
— Am înţeles.
De fapt, Miheici nu înţelesese nimic; nici el, nici
Semionovna, nici Nastiona.
Iar în timpul gerurilor de bobotează, din ascunzătoarea de
sub podeaua băii lor, dispăru securea.
3
Fâneaţă.
primăvară, vară şi toamnă doar pentru câteva hectare de
pământ. Să mai instalezi şi un pod plutitor numai pentru
asta? Merita oare?
Şi iată-l acum pe Andrei Guskov binecuvântând iniţiativa
strămutatului Andrei Sivîi, datorită căruia avea un refugiu
sigur şi convenabil.
Dacă şederea lui aici se prelungeşte, adăpostul de jos e
bun numai până-n vară, când va trebui să se mute în cel de
sus sau în alt loc, în cazul când s-ar ivi prin preajmă vreun
pescar ori cine ştie ce alt suflet mânat de neastâmpăr.
Şi hotărî să se ducă chiar a doua zi la adăpostul din deal,
să vadă în ce stare se află. Schiuri avea. Va urca pe albia
pârăului până în dreptul adăpostului, îl va depăşi făcând un
ocol şi va ajunge acolo din partea opusă. Trebuie să te
descurci cumva dacă vrei să trăieşti. Să-ţi faci cât de cât o
mică socoteală: ce ai, cu ce începi noua ta viaţă. Ar avea
nevoie de o puşcă. N-are încotro, trebuie să ia legătura cu
Nastiona. Cu nimeni altul. De unul singur – piere sigur.
Gândindu-se anevoie la toate astea şi scăpând întrucâtva de
fiorii ce-l scuturau, Andrei mai vârî lemne în sobiţă, se trânti
sleit pe prici şi dormi astfel fără să se trezească până a doua
zi dimineaţă.
11
12
14
15
16
Cu buiestraşii de oţel
Vom brăzda în lung şi-n lat
Ogoarele toate.
17
18
19
20
21
22