Albă ca Zăpada de Iacob și Wilhelm Grimm ( poveste culta)

Albă ca Zăpada a fost publicată în volumul Povești pentru copii. Volumul include mai multe basme
germane (Cenușăreasa, Apa Vieții) ale căror teme și motive abordate se regăsesc și în basmele
românești. Tema acestei povești pornește de la motivul mamei vitrege și abordează victoria dreptății și a
bunătății asupra urii și răutății.Povestea este o creație literară în care evenimentele se desfășoară într-
un cadru spațial și temporar îngust, în acest caz, pădurea cu căsuța piticilor și cele două palate
împărătești, la care participă un număr mic de personaje. Întâmplările prin care trece eroul principal au
la bază un complot, care determină acțiunea și dezvăluie caracterul personajelor principale. Albă ca
Zăpada respectă definiția poveștii, ca specie literară, și observăm că suferințele copilei sunt cauzate de
invidia mamei vitrege care se simte rănită în orgoliul ei să afle de la oglinda fermecată că există o altă
femeie mai frumoasă decât ea. Nu se sfiește deloc să se răzbune, nici atunci când află că aceasta este
chiar fiica ei vitregă, și, în mod repetat, complotează uciderea fetei.

Spre deosebire de basm, în poveste, acțiunea este construită pe un singur eveniment scurt, foarte
asemănător evenimentelor reale. Miraculosul intervine doar pentru a readuce la viață copila inocentă,
vinovată doar de neascultarea sfaturilor prietenilor ei, piticii, căzând victimă acțiunilor ucigașe ale
mamei vitrege. Autorii construiesc personajele după modelul basmelor populare, folosind antiteza,
scoțând în evidență credința populară conform căreia omul frumos e și bun, în timp ce omul urât e și
rău. Fata este neobișnuit de frumoasă. Are pielea albă ca zăpada, buzele roșii ca sângele și părul negru
ca abanosul, însă este și harnică, bună și iubitoare, având grijă de pitici și de gospodăria lor. Mama
vitregă este și ea ,,cadră de frumusețe”, însă din cauza invidiei și răutății ei, ,,împărăteasa se urâțea
văzând cu ochii”, până într-acolo încât ,,nici ea singură nu mai cuteza să se privească în oglindă” și ca să-
și ascundă urâțenia își luă lumea în cap și se pierdu în adâncul pădurii sălbatice. Ajunsă în pragul
nebuniei, împărăteasa haină plătește astfel consecințele faptelor ei rele.

În urma acestei lecturi, copiii vor putea aprecia mai mult dragostea ocrotitoare a părinților lor. O altă
valoare educativă se desprinde din atitudinea piticilor față de oaspetele neașteptat. Pornind de la acest
aspect, atenția copiilor poate fi îndreptată către ospitalitate, cadrul didactic putând folosi această
poveste pentru a le vorbi copiilor despre Codul bunelor maniere și cum trebuie să se poarte atunci când
sunt în postura de gazdă, dar și de musafiri. De asemenea, copiii pot învăța că și ei, chiar dacă sunt mici,
pot fi de folos celor din jur, așa cum și piticii, aparent neînsemnați, au ajutat-o foarte mult pe Albă ca
Zăpada, iar din exemplul ei, preșcolarii vor învăța să fie recunoscători atunci când cineva îi ajută și să nu
uite să spună un frumos ,,Mulțumesc!”.

Pornind de la vizualizarea portretului Albei ca Zăpada, se pot face exerciții pentru descrierea unei
persoane. Cu ajutorul cadrului didactic, copiii vor identifica trăsăturile fizice ale unei persoane și, în
limita posibilităților lor de înțelegere, se va trece către însușirile sufletești. Pentru a exersa ceea ce
înseamnă însușiri fizice, copiii pot picta portretul Albei ca Zăpada în cadrul activității din domeniul estetic
și pot exersa printr-un joc de rol diverse activități gospodărești în căsuța piticilor, pentru a deprinde
unele bune practici în gospodărie, folosind material didactic în acest scop. Pe fundal, în timpul
activităților practice, copiii pot asculta și fredona cântecelul ,,Albă ca Zăpada și cei șapte pitici.”, un
cântec vesel care va aduce bună dispoziție.

În concluzie, putem afirma că Albă ca Zăpada este o poveste care oferă multiple valori educative, pe
lângă faptul că este o poveste foarte îndrăgită de copii.
Amintiri din copilărie de Ion Creangă -romanul
Amintiri din copilărie este un roman scris de I. Creangă, cel mai mare povestitor român, numit de G.
Ibrăileanu ,,un Homer al nostru”, iar G. Călinescu spunea că acest roman este despre ,,copilăria copilului
universal”. Amintiri din copilărie este un bildungsroman (cuvânt preluat din germană care
înseamnă ,,roman al unei formări”) pentru că înfățișează creșterea și devenirea unei personalități în
cadrul unor medii sociale diferite, creionând totodată și tabloul unei epoci. În această operă, I. Creangă
realizează ,,primul roman al copilăriei țărănești”, în care evocă satul Humulești din a doua jumătate a
sec. XIX, cu oamenii lui ,,gospodari tot unul și unul”.

Romanul este o specie a genului epic, în proză, de dimensiune mare, în care acțiunea se desfășoară pe
mai multe planuri narative, cu personaje multiple, a căror personalitate este bine conturată. Amintirile
sunt opere literare în care autorul folosește, în primul rând, procedeul evocării unor întâmplări și chipuri
de oameni din trecut. În cadrul unei astfel de opere, autorul împletește narațiunea, descrierea, dialogul
și monologul (modurile de expunere), în așa fel încât cititorul are impresia că totul se desfășoară în fața
ochilor săi. Amintirile aparțin literaturii memorialistice. Timpul și spațiul sunt redate cu precizie, în
Amintiri din copilărie, acestea reprezentând vârsta fericită a copilăriei lui Nică în satul Humulești. În
roman este prezentat procesul educației și experiențele de viață ale autorului, de la naștere până la
plecarea la școala de popi de la Socola, când se rupe nu doar de familia și locurile unde a crescut, ci și
de ,,tărâmul miraculos al copilăriei”.Romanul este format din patru părți. Amintirile nu sunt redate în
ordine cronologică, ci sunt alese cele care au avut impact în formarea eroului. În prima parte este
prezentată perioada în care trăiește lângă familie și merge la școala din Broșteni. A doua parte reînvie
chipul mamei și întâmplările de referință din care amintim episoadele de ,,la cireșe”, ,,la scăldat”,
și ,,pupăza din tei”. Partea a treia face referiri la adolescența lui Nică, iar în ultima parte este redată
tristețea eroului forțat ,,în toamna anului 1855” să părăsească satul natal pentru a merge la seminarul
de la Socola, pătrunzând într-un univers inferior celui din Humulești. Finalul romanului exprimă nostalgia
trecerii ireversibile a timpului, dar și bucuria unor amintiri și sentimente pure, ilustrând viața frumos
trăită.

Pe tot parcursul romanului se remarcă umorul autorului, plăcerea sa de a povesti și de a stârni

veselia ,,ascultătorului”. Umorul este un mijloc de prezentare a realității prin care se trezește voia bună.

Creangă folosește umorul fără a satiriza, transmițând o atitudine de înțelegere față de defectele
oamenilor. Credem că cea mai mare valoare educativă pe care o transmite acest roman este bucuria de
a trăi o copilărie autentică, copilărie furată tot mai mult astăzi de tehnologie, pentru că ea, copilăria,
este ,,veselă și nevinovată”. Este opera literară care definește cel mai bine joaca din vremea copilăriei,
joaca însemnând momentele în care copilul este lăsat să aleagă și să decidă singur ceea ce dorește să
facă. Aceasta este joaca care relaxează copilul și îl ajută să descopere el singur ceea ce îl interesează.
Desigur, nu poate fi lăsat continuu în această stare, dar nici să fie înlocuită doar cu jocuri dirijate de
adulți. O altă valoare educativă este menționată chiar de autor după episodul ,,la cireșe”, când
mărturisește că a realizat că ,,Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtușag”.Romanul oferă resurse
bogate de inspirație pentru activitățile didactice din grădinițe, dintre care amintim posibilitatea de a crea
un context asemănător șezătorilor, în care copiii pot sta așezați în cerc pe covor și să își povestească
propriile amintiri și peripeții din copilăria lor. Vor fi momente în care vor exersa cu bucurie exprimarea
orală liberă. De asemenea, se pot crea ocazii în care copiii să învețe să folosească umorul în exprimare
prin propoziții hazlii, cunoscut fiind faptul că umorul dezvoltă inteligența copiilor.
Balada unui greier mic de George Topârceanu
G. Topârceanu este cunoscut ca ,,poetul micilor viețuitoare”. În opera sa, el a dat un farmec aparte
florilor, insectelor și altor mici făpturi pe care le-a descris cu multă gingășie și umor, oferind, totodată,
neprețuite lecții de viață, asemenea împăratului Solomon care a extras din obiceiurile acestor
viețuitoare înțelepciunea proverbelor biblice. Balada unui greier mic a fost publicată în 1920, în volumul
Balade vesele și triste. Prezența cuvântului ,,baladă” în titlul poeziei sugereză încă din titlu cântecul trist
al greierelui, potrivit obiceiului ca baladele populare să fie cântate, dar și o antiteză între faptele
neobișnuite de eroism surprinse, de obicei, în balade și neglijența acestuia care a cauzat, de fapt, trista
lui poveste. Poezia nu este doar o baladă, ci și o fabulă. În scop educativ, prin ea sunt satirizate două
tipologii umane: omul petrecăreț, pasiv și neglijent cu propria-i soartă, reprezentat de greiere, și
gospodarul harnic, chibzuit, dar răutăcios, reprezentat de furnică.

Poezia începe cu descrierea sosirii toamnei. Este prezentată asemenea unei vrăjitoare care strică tot ce-i
iese în cale și se sfârșește cu monologul greierelui, de o copleșitoare duioșie. El nu se vaită, nu blestemă,
ci preferă să suporte în tăcere consecințele neglijenței sale. Acesta întruchipează starea omului
resemnat în fața neputinței sale, care nu-și uită, până la ultima suflare, menirea. Cu glas sfârșit, greierele
face ceea ce știe el cel mai bine: cântă. ,,Cri, cri, cri/ Toamnă gri/Tare-s mic și necăjit”. Epitetul ,,gri”
înfățișează starea depresivă a acestei ființe, însă se simte și o notă de umor, folosită de autor ca mijloc
de transmitere a duioșiei și pentru a echilibra starea emoțională a cititorului. Concluzia ,,Tare-s mic și
necăjit” înlocuiește morala clasică a fabulei.În realizarea portretului toamnei, autorul folosește
personificarea ,,toamna cea întunecată” a cărei înfățișare este detaliată prin triplul epitet ,,lungă, slabă și
zăludă”. Mânia ei se evidențiază prin versurile ,,Când se scutură de ciudă/. Răspândește-n evantai/Ploi
mărunte/Frunze moarte/Stropi de tină/Guturai, provocând neliniște și teamă în sufletele celor care o
întâlnesc. Reacția plantelor și a viețuitoarelor este diferită, ea fiind prezentată într-o notă de umor:
ciulinii se pitesc în văgăuni, măceșii ,,O întâmpină în cale/Cu grăbite plecăciuni”. Prin personificarea
acestor plante, autorul face referire la caracterele unor oameni.Portretul greierelui este construit tot
prin triplu epitet ,,negru, mic, muiat în tuș”, ,,pe aripi pudrat cu brumă”. Autorul insistă asupra
coloritului său care se armonizează perfect cu negura sufletească. Prin diminutivele ,,greieraș”, ,,căsuța”,
,,picioruș” autorul transmite compasiunea sa față de această ființă.Ascultând această fabulă, preșcolarii
vor înțelege mai bine că și micile viețuitoare suferă, că ei trebuie să aibă grijă de ele, manifestând milă și
ocrotindu-le viața. O altă lecție importantă pe care cadrul didactic le-o poate transmite prin această
poezie este nevoia de a avea prieteni. Dacă greierașul nu era singur și ar fi avut cel puțin un prieten
căruia să-i poată cere ajutorul, el ar fi depășit cu bine această situație dificilă. Un alt aspect important
care poate fi înțeles de copii este faptul că trebuie să se pregătească din timp pentru orice, după puterile
lor, iar acolo unde nu pot trebuie să ceară ajutor, dar să nu fie neglijenți, asemenea greierașului.Pornind
de la textul acestei poezii, cadrul didactic poate organiza un joc de rol, în care copiii să exerseze
exprimarea și să-și dezvolte gândirea critică și sentimentele pozitive, fiind în postura greierelui și a
furnicii, gândindu-se ce ar face dacă ar fi în locul fiecăruia sau cum l-ar putea ajuta pe greieraș, dacă ei ar
fi prietenii lui. Copiii pot memora pasaje scurte din poezie, iar în cadrul activităților rezervate domeniului
artistic, copiii pot asculta și interpreta cântecele pe versurile acestei poezii și pot identifica
caracteristicile unui cântec trist (ritm, melodie, tonalitate).

În baza argumentelor de mai sus, considerăm că Balada unui greier mic contribuie la transmiterea unor
valori educative care pot sensibiliza inimile copiilor preșcolari, ajutându-i să devină mai buni.
D-l Goe...
de Ion Luca Caragiale- schita
I.L. Caragiale a rămas în memoria poporului român ca dramaturg, însă numele său este este legat și de
inegalabilele Momente și schițe, volum în care apare D-l Goe... Acțiunea acestor opere este prezentată
prin folosirea dialogului ca mod de expunere principal, putând fi dramatizate în cadrul unor activități
cultural artistice, desfășurate în învățământul primar și preșcolar.

Ca specie literară, schița este o creație care aparține genului epic, scrisă în proză, cu acțiune simplă, care
redă în stil concis o întâmplare scurtă, desfășurată într-un timp și spațiu restrâns, la care participă puține
personaje. D-l Goe... este una dintre schițele care evocă universul coplăriei. Tema dezvoltată este
apropiată de sufletul celor mici, dat fiind că personajul principal este un copil apropiat de vârsta lor care
pleacă într-o călătorie cu trenul, situație care captivează atenția copiilor, deoarece călătoria cu trenul îi
fascinează și pe ei. Pe peron și în tren, Goe vrea să dovedească că este deștept și bine educat, însă
vorbele și faptele lui dovedesc contrariul. El corectează cuvântul ,,marinar”, spus greșit de către mamița
și mam’mare tot printr-o formă greșită și le face proaste pe amândouă, dovedind o totală lipsă de
respect. Încă din titlu se remarcă contradicția dintre ,,domnul”, cuvânt care marchează respectul datorat
unei persoane și Goe, un apelativ satiric. Punctele de suspensie lasă să se înțeleagă ironia nespusă a
autorului, deoarece acesta transmite întâmplarea în mod obiectiv, din postura de observator.

Pornind de la definiția schiței, considerăm că D-l Goe... se încadrează în specificul acestei creații literare,
deoarece are puține personaje (Goe, mam’mare, mamițica, tanti Mița, conductorul și ,,urâtul”, adică
tânărul care-i atrage atenția să nu mai scoată capul pe fereastră), intriga este simplă și prezintă chiar
motivul călătoriei ,,Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta” și se povestește o întâmplare petrecută
pe peronul unei gări și în vagonul unui tren, în prima parte a unei zile (timp și spațiu restrâns). Chiar dacă
autorul prezintă persoane din societatea în care a trăit el, aceste situații și caractere se regăsesc și în
societatea de azi, valoarea educativă a schiței fiind dată de posibilitatea pe care o oferă copiilor pentru a
înțelege anumite valori morale și prin faptul că, într-un mod atractiv datorat umorului folosit, le dă
posibilitatea de a se identifica – sau nu – cu personajele, putând decide singuri ce e bine să aleagă. În
același timp, autorul supune atenției cititorului și efectele nocive ale educației greșite pe care unele
familii o oferă copiilor. Astfel, D-l Goe... are valoare educativă nu doar pentru copii, ci și pentru părinți și
bunici.

Schița prezintă un model de ,,Așa NU”, însă, pentru ca preșcolarii să nu rămână atrași de acest exemplu
care li se pare atractiv prin umorul conținut, considerăm că e bine să se realizeze jocuri de rol în care ei
să interpreteze personajele, arătând cum ar trebui să se poarte și să vorbească acestea. O altă
modalitate de valorificare a acestei schițe constă în realizarea unor exerciții de pronunție în care copiii să
fie ajutați să pronunțe corect cuvintele spuse greșit de personaje (marinar, ciocolată) și alte cuvinte care
să conțină sunetul ,,r”, grupul de sunete ,,ci” și, bineînțeles, copiii trebuie ajutați să înțeleagă sensul
acestor cuvinte pe care nu le aud în mod obișnuit (mam’mare, mamițica...) și îndrumați să folosească
forma lor corectă. În concluzie, schița D-l Goe... poate fi un instrument util în educația preșcolarilor
datorită subiectului ușor de înțeles pentru copii și pentru posibilitatea pe care o oferă în construirea
unui caracter frumos, arătându-le copiilor un exemplu despre ceea ce se întâmplă atunci când se
comportă nepotrivit, exemplul lui Goe convingându-i să nu-și dorească să se asemene cu el.
Fata babei și fata moșneagului de Ion Creangă – poveste culta
I. Creangă dezvoltă o semnificativă activitate literară în perioada clasică, cu implicații deosebite în
literatura pentru copii. În povestea Fata babei și fata moșneagului el abordează, prin contrast, două
concepții despre viață: cea a omului bun și harnic care se bucură de rezultatul muncii lui și cea a omului
rău și leneș, invidios pe realizările celuilalt.Contrastul dintre cele două fete asigură echilibrul operei și
sintetizează morala poveștii: numai munca cinstită, orientată în favoarea celorlalți este răsplătită și
aduce satisfacții, lenea aducând numai necazuri. Cele două fete sunt prezentate într-un stil clasic, prin
antiteză, demonstrând că faptele omului descoperă ce e în inima lui, dovedind totodată o bună
cunoaștere a caracteristicilor poporului. Despre fata moșneagului se spune că ,,de făcut treabă, nu cade
coada nimănui”. Referitor la fata babei apare precizarea ,,mai ușor ar putea căpăta cineva lapte de la
vaca stearpă decât să se îndatorească o fată alintată și leneșă”. Prin aceste precizări, autorul transmite
un mesaj important și părinților, aceștia fiind responsabili de educația pe care o oferă copiilor lor.

În desfășurarea întâmplărilor se întrepătrund elemente reale și fantastice. Elementele din lumea reală
primesc atribute fantastice: cățelușa poartă la gât o salbă de galbeni, părul ,,s-a făcut de o mie de ori mai
înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nori”. Deși Fata babei și fata moșneagului are multe aspecte
specifice basmului, ea este, totuși, o poveste datorită dimensiunii mai reduse și numărului mai mic de
personaje, comparativ cu basmul. Este o poveste cultă, deoarece are un autor cunoscut. Spre deosebire
de poveștile populare, în care personajele au calități fantastice, aici sunt prezentate personaje cu calități
și defecte. În plus, personajul principal este lipsit de puteri supranaturale.

Fata babei și fata moșneagului este un text atractiv și accesibil copiilor. Poveștile contribuie la
apropierea copiilor de universul cărților, lucru ce trebuie dezvoltat încă de la vârsta preșcolară, chiar
dacă ei nu știu să citească, pentru că acestea influențează pozitiv dezvoltarea morală a copiilor, punând
bazele unui caracter frumos. Alături de fata moșului, copiii își vor dezvolta sentimente de apreciere, milă
și respect. Bineînțeles că nu își vor dori să se asemene cu fata babei și, de aici, vor învăța să evalueze
singuri ce e bine și ce e rău și cum trebuie să se comporte.

După lectura educatoarei, aceste valențe educative pot fi dezvoltate în activități de repovestire, folosind
ca material didactic imagini clare cu secvențe din poveste. Cadrul didactic trebuie să dirijeze observația
copiilor de la elementele din planul apropiat către cele din planul depărtat. Se încurajează mai multe
variante de exprimare și se urmărește ca enunțurile copiilor să fie înlănțuite după modelul unui text, cu
introducere, cuprins și încheiere.

În cadrul unei activități integrate, copiii pot continua să învețe practic prin activități liber alese la
centrele de interes. La centrul Arte, pot modela din aluat plăcinte, la centrul Construcții pot construi din
piese de lego sau din cuburi cuptorul pe care l-a reparat fata moșneagului, la Științe pot descoperi cu
ajutorul enciclopediilor cum să îngrijească o cățelușă, în cadrul Jocului de rol pot intra în lumea poveștii,
imaginându-și că discută cu personajele din poveste, iar la Bibliotecă pot răsfoi cărți cu povestea
ilustrată. Copiii vor fi încurajați să dovedească hărnicie strângând jucăriile după ce se joacă la grădiniță,
iar printr-un dialog cu familia, pot fi încurajați să continue și acasă acest obicei sau să îi ajute pe părinții
lor la alte treburi gospodărești.

Gândindu-ne la aspectele mai sus menționate, însă fără a ne limita la acestea, conchidem că Fata babei
și fata moșneagului este o poveste care poate fi folosită cu succes în activitățile educative din
învățământul preșcolar.
Gândăcelul de Emil Gârleanu- povestire

Gândăcelul, scris de Emil Gârleanu, este o schiță inclusă în volumul Din lumea celor care nu cuvântă,
volum ,,care a făcut celebritatea de scriitor a lui E. Gârleanu”. (E. Oprescu)

Povestirea este accesibilă copiilor din învățământul preșcolar, deoarece este o operă de mică
dimensiune, limitată la un episod. Emil Gârleanu este un cunoscător al naturii pe care o prezintă cu mult
talent, captivând atenția celor mici și sensibilizând sufletele lor. Micile viețuitoare sunt prietenele
copiilor și aceștia doresc să se joace cu ele, să le ocrotească și sunt mai receptivi la mesajul transmis prin
intermediul lor. Principalul mijloc artistic folosit de autor este personificarea. Gândăcelul umanizat
traversează procesul cunoașterii de sine și se întreabă de unde vine și unde trebuie să ajungă. Nu este
lămurit care este originea sa, însă e convins că trebuie să ajungă la soare, dat fiind că observă pe
trupșorul lui strălucirea soarelui ,,o fărâmă de lumină închegată, rătăcită pe pământ”, o metaforă
sublimă, profundă, care oferă o imagine vizuală a gingășiei și strălucirii acestei mici viețuitoare, prin
intermediul căreia este comparată condiția și aspirația ființei umane. Astfel, se naște în mintea lui
concluzia: ,,Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă.” În mod surprinzător, gândăcelul
nu este speriat și nici nu se panichează la gândul că este căzut și lipsit de ajutor. Naiv, dar și chibzuit în
felul său, își face un plan de acțiune: ,,mergând pe lujerul unui crin până în vârf, va ajunge la soare”. Este
admirabilă dorința și eforturile peste măsura puterilor sale în vederea atingerii țintei propuse.
Gândăcelul simbolizează omul care se încumetă să treacă peste orice obstacole pentru a-și atinge
idealurile.

În semn de apreciere pentru lupta acestei gâze, autorul îl alintă cu duioșie, ca o încurajare, prin
cuvântul ,,voinic”, punând în antiteză dimensiunea mică a ființei sale cu puternica lui voință: ,,Și-a mers
voinicul, a mers. Mult să fi mers.” Această precizare face referire la eroii din basme, cu puteri
supranaturale.

Prin imagini vizuale realizate cu ajutorul hiperbolei, autorul descrie dificultatea misiunii sale. Ca să
ajungă la rădăcina crinului, el trece peste un ,,grăunte de piatră cât un munte”. Tulpina florii pe care, de
jos, el o văzuse netedă are nenumărate adâncituri ,,atâtea văi și dealuri”. Comparația gândăcelului cu o
picătură de rouă și exclamația din final ,,Uf! Ce mult mai am de suit, Doamne” exprimă efortul depus și
starea de epuizare în care se află, conștientizarea dificultății, dar nu descurajarea și renunțarea.

O veritabilă valoare educativă care se desprinde din această povestire este trimiterea pe care o face la
obiceiul creștinesc de a cere ajutorul lui Dumnezeu pentru a reuși în situațiile dificile din viață ,,se ridică
pe piciorușele dinapoi și, fără să știe pentru ce, cu cele dinainte își făcu moșnegește cruce. Pe urmă
încercă din nou și văzu că poate”. Gândăcelul ajută și la sădirea în sufletele copiilor a încrederii în forțele
proprii, a curajului și la dezvoltarea unor emoții și sentimente pozitive, specifice vârstei. Cel mai frumos
mod în care pot fi ilustrate aceste valori educative este, în opinia noastră, ieșirea în natură, fie în
părculețul grădiniței, fie în cadrul unor excursii organizate, pentru a le oferi copiilor în mod autentic
ocazia de a observa și ei gâzele în mediul lor de viață, iar apoi, în cadrul unor activități specifice
domeniului științe, li se pot prezenta copiilor aspecte din viața gâzelor: cu ce se hrănesc, de ce au nevoie
de soare, cum trăiesc iarna....

În concluzie, considerăm că prin acest mod integrat de abordare cunoștințele copiilor despre gâze vor fi
îmbogățite și sufletele lor vor fi sensibilizate, dezvoltând astfel sentimente nobile de dragoste și
admirație pentru natură.
Greierele și furnica de Jean de La Fontaine- fabula
Opera lui La Fontaine este vastă. El a scris proză, poezie, opere dramatice, însă cele mai cunoscute
lucrări ale sale sunt fabulele.

Fabula este o creație epică, de obicei, în versuri, de mică întindere, în care autorul satirizează anumite
defecte de caracter, cu scopul de a le corecta, personificând plante, animale sau fenomene ale naturii,
prin intermediul cărora autorul transmite o anumită morală. Fabula începe cu o scurtă narațiune în care
plantele, animalele sau fenomenele naturii sunt personaje principale și se termină cu morala. În
narațiune, autorul folosește alegoria pentru a exprima ideile abstracte prin intermediul unor elemente
concrete, în cazul acestei opere, greierele și furnica, care întruchipează anumite defecte omenești. În
Greierele și furnica apar două tipologii umane: omul lipsit de griji, nechibzuit, preocupat doar de
distracții, simbolizat prin greiere, și omul foarte strângător, chibzuit și precaut, dar răutăcios și zgârcit,
reprezentat de furnică, al cărei păcat este faptul că poate face un bine, dar refuză să-l facă, dovedind
invidie și dorință de răzbunare.

Fabula are un conflict puternic în care predomină dialogul, ca mod de expunere. La sosirea iernii, ,,Când
vifornița porni”, greierele se trezește că nu mai are nimic de mâncare. Disperat, apelează la furnică,
știind că ea îl poate ajuta. Deși îi promite că va plăti cu dobândă, aceasta îl refuză categoric, fără pic de
milă sau politețe.

Prin intermediul greierelui, autorul ilustrează un comportament specific multor oameni care lasă pe
ultima sută de metri lucruri importante ce nu mai pot fi rezolvate într-un timp așa de scurt și sunt nevoiți
să suporte consecințe grave. Morala textului nu este transmisă direct, însă mesajul autorului poate fi
înțeles cu ușurință: pregătește-te, întotdeauna, din timp pentru situațiile grele!

Este foarte important ca formarea acestui obicei să înceapă încă din învățământul preșcolar, deoarece
această etapă din viața unui copil este prielnică pentru formarea unor obiceiuri bune. Dacă sunt învățați
să-și gestioneze timpul eficient și să nu lase până în ultimul moment realizarea micilor lor sarcini,
integrarea în mediul școlar va fi mult mai ușoară, deoarece vor fi mai responsabili și nu vor mai aștepta
ajutorul celorlalți la orice pas. Astfel, își vor dezvolta stima de sine și încrederea în forțele proprii, factori
extrem de importanți în viața de adult.

Învățătura acestei fabule poate fi reținută mai bine dacă, de exemplu, preșcolarii vor realiza unele jocuri
de rol care să nu se oprească la finalul trist al fabulei, ci să solicite mintea copiilor să găsească potențiale
soluții pentru rezolvarea situației, atât din perspectiva greierelui, cât și din perspectiva furnicii.
Dimensiunea redusă a operei permite chiar realizarea unei dramatizări. O altă variantă ar putea fi
realizarea unui ,,teatru de păpuși” în care copiii să spună replicile memorate, manevrând figurine
(greiere și furnică) realizate prin tehnica origami în cadrul activităților specifice domeniului Estetic și
creativ.

În opinia noastră, fabula Greierele și furnica este un text literar îndrăgit de copiii preșcolari datorită
simplității mesajului transmis, pe care ei îl pot înțelege și analiza cu ușurință, ajutându-i să evalueze
singuri comportamentul fiecărui personaj, fapt ce le aduce copiilor satisfacția elaborării unor concluzii
proprii referitoare la aceste două valori fundamentale: hărnicia și bunătatea.
Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă – basm cult
Din cele mai vechi timpuri, basmele au încântat copiii prin conținutul lor miraculos, care îi fac să trăiască
intens sentimentele protagonistului pe parcursul peripețiilor sale și succesul reușitei din final, când
binele învinge răul, interiorizându-și, astfel, valori educative și adevărate lecții de viață. O seamă de
scriitori au cules basme din popor atât în literatura română (I. Creangă, M. Eminescu), cât și în literatura
universală (Frații Grimm, Hans Christian Andersen), iar unii, cum este și cazul lui Ion Creangă, au creat ei
înșiși basme pentru copii. Povestea lui Harap-Alb este, în primul rând, o lecție de viață care oferă copiilor
un model adevărat al succesului prin ascultarea de părinți, muncă, bunătate și onoare. Faptul că Harap-
Alb nu l-a ascultat pe tatăl său și s-a întovărășit cu omul spân, simbol al răului, a fost cauza suferințelor și
peripețiilor sale. Ajuns în ipostaza de slugă a Spânului, el își asumă greșeala și își suportă consecințele,
fiind fidel Spânului, nedivulgând faptul că el este, de fapt, prințul, nici atunci când fetele împăratului au
spus că ele nu cred că Spânul este vărul lor cel așteptat. Prin orice ipostază a trecut, Harap-Alb a dovedit
noblețea caracterului său, oglindită în faptele sale: dovedește milă și respect față de bătrâna cerșetoare,
pe care o numește ,,mătușă” și nu i se adresează cu vreun apelativ defăimător, dată fiind condiția ei
inferioară, ocrotește chiar și cele mai neînsemnate ființe, albinele și furnicile, se împrietenește cu Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, personaje dificile, greu de acceptat. Deși nu face aceste
lucruri sperând să fie recompensat, adevărul din zicala ,,Bine faci, bine găsești” este dovedit și în cazul lui
Harap-Alb, el primind în cele mai critice momente ajutor nesperat de la cei pe care i-a ajutat, ajutor fără
de care nu ar fi putut reuși.

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult. Deși autorul și-a numit lucrarea poveste, aceasta este un
basm. Cele două specii, povestea și basmul, se deosebesc de cele mai multe ori după structură și
dimensiuni. Povestea este mai scurtă și are mai puține personaje, în timp ce acțiunea din Povestea lui
Harap-Alb este mult mai complexă și implică un număr mare de personaje. Originalitatea autorului se
remarcă prin oralitatea stilului său și prin umorul inconfundabil, dând impresia că el însuși povestește
cititorului cele întâmplate, într-o discuție față-n față.

Tema basmului este lupta dintre bine și rău, în care binele învinge răul. El respectă structura specifică
genului epic. Incipitul prezintă o situație de echilibru, intriga aduce în atenție atmosfera de la curtea
împărătească, perturbată de un eveniment neașteptat: scrisoarea cu cererea unui moștenitor. Aceasta
declanșează o acțiune complexă în care protagonistul, susținut de ajutoare, se confruntă cu antagonistul
(desfășurarea acțiunii) pentru a restabili ordinea inițială. În această acțiune sunt testate inteligența,
istețimea și curajul eroului principal pentru a dovedi că este demn să devină împărat. Timpul și spațiul
îmbină elemente reale și elemente fantastice. Timpul curge altfel, intercalându-se trecutul, prezentul și
viitorul, lucru imposibil în lumea reală, iar spațiul îi permite lui Harap-Alb accesul pe ,,tărâmul
celălalt”, ,,în codrul de aramă” și în ,,condrul de argint”. Considerăm că basmul Povestea lui Harap-Alb
este o alegere potrivită pentru ocaziile în care cadrul didactic le citește copiilor povești, deoarece
acțiunea se desfășoară liniar, copiii putând înțelege înlănțuirea secvențelor narative, dar poate fi
abordat și sub forma unor scurte dramatizări. Limbajul este accesibil, iar regionalismele captivează
atenția copiilor prin umorul lor. Poveștile dezvoltă vocabularul și imaginația copiilor. Ei au libertatea să
își imagineze scenele după nevoile și preferințele lor, dat fiind că în lumea basmului totul este posibil,
spre deosebire de lumea reală, așa cum însuși I. Creangă mărturisea în propriile Amintiri din
copilărie ,,Copilul, încălecat pe bățul său, gândește că se află călare pe un cal dintre cei mai strașnici. ”
Copiii preșcolari trebuie să fie ajutați să facă diferența între imaginar, unde totul este posibil, și realitate,
unde trebuie respectate niște reguli pentru a evita posibile accidente și alte aspecte neplăcute
Povestea florii-soarelui de Călin Gruia- legenda
Povestea florii-soarelui a fost publicată în volumul Izvorul fermecat, 1956. Opera este, de fapt, o legendă
etiologică, nu doar o poveste, pentru că încearcă să explice aspecte legate de organizarea lumii, folosind
elemente fantastice, într-un mod ușor de înțeles. Explicațiile pe care le oferă legendele au la bază
credințe populare, nu concepții științifice.

Legenda este o specie a genului epic, în proză sau în versuri, în care realitatea se împletește cu ficțiunea,
cu scopul de a explica originea unor lucruri (legende etiologice) sau desfășurarea unor întâmplări istorice
în care sunt redate acte de eroism (legende istorice). Legendele etiologice sunt cele mai accesibile
preșcolarilor. În această legendă, autorul îmbracă adevărul științific cu mijloace artistice originale și
învățături morale pentru a explica originea și caracteristicile acestei plante, floarea soarelui, dar și de ce
nu se poate întâlni Soarele cu Luna. În Povestea florii-soarelui întâlnim elemente asemănătoare
basmului: craiul nefericit, apăsat de o problemă pe care nu o poate rezolva, voinicul îndrăgostit care își
riscă viața pentru însănătoșirea fetei, Luna, personaj care întruchipează forțele malefice, mama Soarelui
care-i oferă ajutor voinicului. Elementele reale se împletesc cu cele fantastice și Soarele ia chip de om,
onorează invitația craiului pentru a-i da fiicei sale sărutarea de care are nevoie pentru a-și căpăta
vederea. Autorul introduce în opera sa obiceiuri din viața poporului român: Soarele este întâmpinat cu
pâine și sare, dă mâna cu craiul și cu ceilalți curteni, ,,nu se fudulește”, mănâncă cu poftă și laudă gazda
pentru pregătirile făcute. Elementele specifice legendei apar în finalul poveștii atunci când Luna, soția
Soarelui, se mâniază văzându-l pe Soare că se apropie de fruntea fetei ca să o sărute și o ,,transformă
într-o floare mare, galbenă, de statura fetei de înaltă”. Soarele se supără pe fapta soției sale și o alungă
tocmai pe tărâmul celălalt, despărțindu-se pentru totdeauna de ea. De atunci Luna umblă mai mult
noaptea, singură și tristă, căindu-se de fapta ei, în timp ce floarea aceea înaltă și galbenă, pe care
oamenii au numit-o floareasoarelui, se îndreaptă către el, așteptând sărutarea vindecătoare. Autorul
explică misterul acestor lucruri și aduce cititorul înapoi în lumea reală. Asemenea lui Prometeu care se
întoarce cu focul pentru a-l oferi oamenilor, cititorul se întoarce din tărâmul fermecat al acestei povești
cu explicația acestor taine, ceea ce conferă operei caracteristicile de legendă.

În opinia noastră, Povestea florii soarelui oferă posibilitatea de a valorifica aspecte precum integrarea
copiilor cu dizabilități. Pornind de la precizarea făcută de autor despre fiica craiului ,,singura lui odraslă
se născuse oarbă” e bine să-i ajutăm pe copii să înțeleagă că și cei care nu văd, nu aud sau au alte
probleme fizice sunt la fel de valoroși și că, deși sunt diferiți, au aceeași nevoie de afecțiune și de
apreciere. Cu cât copiii vor înțelege mai bine acest lucru, îi vor accepta mai ușor pe cei cu dizabilități,
dovedind acceptare și prietenie. Alte aspecte educative se desprind din atitudinea Soarelui atunci când a
venit la ospăț. Atenția preșcolarilor poate fi îndreptată către următoarele aspecte: Soarele, oaspete
important ,,nu se fudulește” și li se poate explica copiilor de ce e frumos să se poarte cu modestie și de
ce nu e bine să fie mândri și încrezuți. Din reacția Lunii, copiii pot înțelege că atunci când fac anumite
fapte din răzbunare, s-ar putea să regrete și să nu mai poată îndrepta răul făcut. Aspectele prezentate
pot fi ilustrate practic prin jocul ,,Baba oarba”, iar pentru a face mai bine cunoștință cu floarea-soarelui
se poate realiza un colaj în care copiii să lipească în mijlocul florii semințe de floarea-soarelui, iar în
cadrul activităților specifice domeniului Științe să descopere și câteva informații științifice despre
această plantă, despre Soare și Lună, cu ajutorul cadrului didactic. Considerăm că, prin îmbinarea
valorilor educative cu activități practice și ludice, copiii vor reține atât mesajul poveștii, valorile
transmise, dar și informațiile științifice, toate acestea lărgind orizontul cunoașterii lor. (eseu realizat pe
baza textului din volumul Izvorul fermecat, Ed. Garamond, București, 1997)
Prâslea cel voinic și merele de aur- basm popular
Prâslea cel voinic și merele de aur este un basm popular românesc, cules de P. Ispirescu și repovestit cu
mare har în colecția Legende sau basmele românilor, publicată în 1882. Basmul popular este o specie a
genului epic, în proză, de dimensiune medie, în care întâmplările reale se contopesc cu cele
supranaturale, în contextul luptei dintre bine și rău, finalizată cu triumful binelui.

Una dintre caracteristicile specifice basmelor este prezența formulelor speciale de început, mediane și
de sfârșit. Prâslea cel voinic și merele de aur începe cu formula consacrată a basmului popular ,,A fost
odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”, încercând să convingă ascultătorul, pentru că
basmele populare se transmiteau prin viu grai de la o generație la alta, de autenticitatea celor ce
urmează a fi povestite. La mijlocul desfășurării acțiunii întâlnim formula mediană ,,și se luptară/și se
luptară,/zi de vară/ până-n seară”, iar la final, după ce povestitorul precizează că a luat și el parte la
nuntă, face trecerea către lumea reală prin formula de încheiere ,,și încălecai p-o șea, și v-o spusei
dumneavoastră așa”, lăsând ascultătorul, respectiv cititorul, să judece el singur la cele spuse și să tragă
învățămintele necesare. În basmele populare, morala nu este prezentată în mod direct, așa cum se
întâmplă în basmele culte. Timpul și spațiul nu sunt delimitate în basm, ele fac trimitere la evocarea
timpului fabulos. În Prâslea cel voinic și merele de aur întâlnim precizarea ,,de când făcea plopșorul pere
și răchita micșunele”, iar acțiunea se desfășoară și pe tărâmul acesta și pe tărâmul celălalt. Astfel, încă
de la început ascultătorul/cititorul acceptă că este vorba despre întâmplări imaginare.

Acțiunea respectă momentele subiectului, condiție a genului epic. Deznodământul este fericit. Binele
învinge răul, minciuna este demascată și se face dreptate. Prâslea trăiește alături de aleasa inimii sale
până la adânci bătrâneți, iar frații săi sunt pedepsiți. Prâslea, personajul principal și eponim al basmului,
este înzestrat cu puteri fabuloase și calități morale excepționale, o altă caracteristică a basmelor
populare. Acestea reies în mod indirect din atitudinea, comportamentul și faptele lui, Prâslea cel voinic
reprezentând un model de milă, curaj și istețime. Basmul răspunde nevoii de bine, dreptate și frumos a
copiilor și a poporului român, în general.

Considerăm că, prin ascultarea acestui basm, copiii trăiesc suspansul luptei și bucuria victoriei forțelor
binelui, cât și satisfacția că răul a fost pedepsit. Înțelegând, cu ajutorul cadrului didactic, semnificația
asocierii cuvintelor ,,prâslea” și voinic, preșcolarii vor realiza că a fi mic nu este un impediment în calea
succesului și își vor întări stima de sine, simțindu-se și ei valoroși alături de cei mari. Cadrul didactic
poate continua și cu alte jocuri sau activități prin care să întărească stima de sine a copiilor, astfel încât
fiecare copil să se simtă valorificat. Acest lucru va genera relații pozitive în grupa de copii și va preveni
bullying-ul. O altă valoare educativă care se desprinde din exemplul lui Prâslea cel voinic este iertarea. El
refuză să aleagă pedeapsa ce trebuia aplicată fraților săi invidioși, lăsând acest lucru în seama lui
Dumnezeu. Copiii pot fi ajutați mult pornind de la acest exemplu prin activități de dezvoltare emoțională
în care să fie învățați cum să reacționeze atunci când se confruntă cu emoțiile negative fără să apeleze la
violență, fie ea verbală sau fizică. Pe lângă exercițiile și activitățile desfășurate în cadrul momentelor
rezervate domeniului Limbă și comunicare, în cadrul unei activități extracurriculare, copiii pot merge la
teatru pentru a viziona piesa Prâslea cel voinic și merele de aur. Acest lucru îi va ajuta pe copii săși
amintească până târziu de acțiunea și personajele basmului.
Punguța cu doi bani de Ion Creangă
valorile educative ale unei povești culte
I. Creangă este un maestru al poveștilor pentru copii. În fiecare poveste, el reușește să capteze
atenția copiilor și să-i învețe câte-o lecție de viață. Din povestea Punguța cu doi bani copiii vor învăța să
fie perseverenți asemenea cocoșului, care nu s-a dat bătut până când nu i s-a făcut dreptate.

Începutul poveștii este clasic: ,,Era odată o babă și un moșneag.” Autorul satirizează caracterul fiecăruia:
moșul este ,,pofticios și hapsân” iar baba zgârcită și ,,nebună”. Acestor patimi ale bătrânilor le cad
victime două ființe nevinovate: cocoșul și găina. În urma cerinței imposibile a stăpânului său, cocoșul
este alungat de acasă. Norocul îi surâde și găsește o ,,punguță cu doi bani”. Din păcate, nu se bucură
prea mult de ea pentru că îi este luată în mod abuziv de un boier foarte bogat. De aici, elementele
fantastice se întrepătrund cu cele reale într-o frumoasă alegorie în care, pe cât este de mare zgârcenia
boierului și dorința lui de a scăpa de cocoșul care-și cerea dreptatea, pe atât de mare este ambiția
cocoșului de a-și cere dreptul asupra celor doi bănuți. Finalul poveștii este moralizator, fiecare având
parte de rodul faptelor sale: boierul își pierde toți banii, baba își pierde găina și ajunge slugă la găinile
moșului, iar cocoșul este răsplătit cu ,,salbă de aur la gât și încălțat cu ciuboțele galbene”. Punguța cu doi
bani respectă caracteristicile poveștii, ca specie literară. Acțiunea este construită pe un singur
eveniment, alungarea și întoarcerea cocoșului victorios acasă, are un număr mic de personaje, iar
dimensiunea ei este medie.

Din această poveste se desprind câteva aspecte educative dintre care amintim reacția cocoșului după
fiecare încercare a boierului de a-l ucide. Nu îl acuză, nu râde de el că nu a reușit să îl omoare ci, cu
modestie, își cere dreptul prin cuvintele ce devin emblema acestei povești ,,Cucurigu! Boieri mari,/Dați
punguța cu doi bani”, ca un strigăt către nedreptatea socială în care cei bogați iau, uneori, și ultimii
bănuți ai celor săraci. Deși este supărat, cocoșul ,,nu se lasă”. Prin această expresie autorul încurajează
copiii să lupte pentru ceea ce vor să realizeze și să nu se descurajeze sau să abandoneze.

Cadrul didactic poate folosi exemplul din această poveste atunci când copiii refuză să încerce de mai
multe ori realizarea unei activități. Amintirea cuvintelor cocoșului în timpul unor momente mai dificile
poate genera umor, ajutând la evitarea unor conflicte, deoarece copiii sunt mai receptivi la aceste
cuvinte decât la rugăminți nesfârșie sau constrângeri. După această lectură, în cadrul activităților din
domeniul Științe se poate lucra cu monede pentru a li se preda copiilor ,,numărul și cifra 2” sau alte
operații matematice simple. De asemenea, se pot aduce în atenția copiilor informații știintifice despre
cocoși și găini, despre mediul lor de viață și beneficiile reale pe care le aduc oamenilor, iar la activitățile
din domeniul Estetic și creativ se poate realiza prin diferite tehnici de lucru care necesită perseverență,
un cocoș (de exemplu). În final, ne exprimăm opinia că este în beneficiul copiilor realizarea mai multor
activități diferite care au legătură cu un text studiat, deoarece copiii vor reține mai bine mesajul acelui
text literar, își vor însuși mesajul și valorile transmise prin el. Punguța cu doi bani este una dintre
poveștile care merită o atenție aparte în cadrul activităților educative din grădinițe, datorită multiplelor
valori educative care pot fi desprinse de aici.
Vizită de Ion Luca Caragiale

I.L. Caragiale este unul dintre marii clasici ai literaturii române. Comediile sale sunt apreciate și astăzi,
însă geniul său se reflectă și în celebrele Momente și schițe, îndrăgite și de adulți și de copii pentru
umorul și valoarea lor educativă. Schița Vizită a fost publicată în acest volum. Prin intermediul ei, I.L.
Caragiale ridiculizează prostia și pretențiile unor familii din înalta societate care considerau că oferă o
bună educație copiilor, însă rezultatul este un eșec total. Situația și caracterul personajelor sunt valabile
și în zilele noastre, în sensul că și astăzi sunt copii prost-crescuți și părinți încântați de prostiile copiilor
lor, în loc ca aceștia să ia atitudine și să le îndrepte comportamentul cât sunt mici, evitând să formeze
adulți lipsiți de educație și bune maniere, care vor întâmpina dificultăți în integrarea în societate,
provocându-le o mai mare suferință. Astfel, valoarea educativă a acestei opere este dublă, deoarece îi
vizează și pe copii, și pe părinți. Un alt aspect educativ demn de menționat, la care schița Vizită face
referire chiar din titlu, este ospitalitatea, un obicei sfânt al poporului român, motiv pentru care
profanarea acestei valori morale face să fie și mai gravă atitudinea lui Ionel. Considerăm că este foarte
important să-i învățăm de mici pe copii bunele maniere ce trebuie respectate și în calitate de gazdă, și în
calitate de musafir. Vizită respectă caracteristicile schiței, ca specie literară, deoarece acțiunea simplă,
dar reprezentativă se desfășoară într-un timp și spațiu bine precizate (casa familiei Popescu în timpul
vizitei unui oaspete) iar numărul personajelor este mic: doamna Maria Popescu, fiul său, Ionel Popescu,
de 8 ani, vizitatorul și jupâneasa. Numele și prenumele personajelor sunt cele mai întâlnite în
onomastica românilor, ele fiind alese ca o sugestie pentru a arăta că lipsa educației oferite în familie era
o problemă larg răspândită în societatea de atunci. Ionel apare îmbrăcat într-o uniformă elegantă de
ofițer, pregătit să se lupte cu ,,inamicul”, adică jupâneasa, pe un câmp de luptă imaginat în casa
părintească. Doamna Popescu se prezintă ca fiind o mamă preocupată de educația fiului ei, precizând
eforturile pe care le face în acest sens: nu mai frecventează petrecerile și își dedică timpul educației lui
Ionel. ,,Și nu știți dvs., bărbații, cât timp îi ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea
să-l lase fără educație”. Prin această contradicție dintre prezentarea elocventă pe care ea o face și
rezultatele observate de vizitator se transmite ironia subtilă a autorului. Prin caracterizarea
personajelor, autorul redă contradicția dintre vorbe și fapte, specifică lui I.L. Caragiale. Pe tot parcursul
vizitei, dar și când ajunge acasă, oaspetele nu poate constata decât lipsa educației pretinse.

Pornind de la această lectură, activitățile didactice pot continua prin aducerea în atenția preșcolarilor a
Codului bunelor maniere, adaptat nivelului lor de înțelegere, cu privire la modul în care trebuie să ne
purtăm atunci când avem musafiri sau când suntem în vizită la cineva. Pentru însușirea noilor informații
se pot organiza jocuri de rol, folosind materialele didactice de la centrele de activități în vederea
pregătirii unui potential meniu, aranjarea mesei, decorarea camerei, activități ce pot continua zilnic prin
implicarea preșcolarilor în pregătirea mesei pentru micul dejun sau prânzul servit la grădiniță. O altă
activitate potrivită este împărtășirea experiențelor proprii ale copiilor atunci când ei au fost gazde sau
musafiri. Această activitate facilitează exprimarea liberă și îi ajută pe preșcolari să relateze întâmplări
reale, spre deosebire de ocaziile când își dezvoltă imaginația pornind de la întâmplările fictive din
povești. Astfel, ei vor fi ajutați să facă diferența între fapte reale și cele imaginare. De asemenea, această
întâmplare poate sta la baza unei scenete din cadrul unei serbări.

În concluzie, putem afirma că schița Vizită oferă multiple posibilități de valorificare în activitățile
educative de la grădiniță și nu numai.