Există o diversitate a formelor de suicid, dintre care amintim:

Sinuciderea maniacală – se datorează halucinaţiilor sau concepţiilor delirante. Bolnavul se omoară

pentru a scăpa de un pericol sau de o rușine imaginară. Halucinaţia apare brusc, la fel și tentativa de
sinucidere, iar dacă în clipa următoare încercarea a eșuat, ea nu mai este reluată, cel puţin pentru
moment.
Sinuciderea melancolică – este legată de o stare generală exagerată de depresie și tristeţe, care-l
determină pe bolnav să nu mai aprecieze relaţiile sale cu oamenii și lucrurile din jur. Viaţa este văzută
în negru și i se pare plictisitoare și dureroasă. Acești bolnavi sunt foarte perseverenţi în ţelul urmărit.
Sinuciderea obsesivă – nu are un motiv real sau imaginar, ci este cauzată doar de ideea fixă de a
muri.
Sinuciderea impulsivă sau automată – este la fel de nemotivată ca și cea obsesivă, dar ea apare brusc
și bolnavul nu-i poate rezista.
Sinuciderea altruistă este un tip de sinucidere contrastant cu precedentul și provine din faptul că
societatea ţine omul prea dependent de ea. Termenul “altruism” exprimă starea în care Eul nu-și
aparţine deloc sie însuși, în care se confundă cu altceva din exteriorul său.
În cazul gândurilor suicidale sau a sinuciderii, poate exista sentimentul că nu există nicio cale de a
rezolva o problemă şi că sinuciderea este singurul mod în care se poate opri durerea.
Semnele care prevestesc cel mai adesea suicidul sunt:
Discuţiile și afirmațiile despre sinucidere – „o să mă omor”, “ îmi doresc să mor”, “îmi doresc să nu
mă fi născut”, “nu voi mai fi o problemă mult timp” sau “ dacă mi se întâmplă ceva, vreau să ştii că…”;
Obţinerea mijloacelor pentru a se sinucide – cumpărarea unui pistol sau stocarea medicamentelor;
Retragerea din viaţa socială şi dorinţa de a fi lăsat singur;
Pierderea interesului pentru activităţile zilnice;
Neglijarea aspectului personal;
Pierderea interesului faţă de muncă, şcoală sau societate;
Dificultăţi de concentrare;
Schimbările de dispoziţie – spre exemplu, senzația de euforie într-o zi şi descurajare accentuată în
ziua următoare;
Preocuparea faţă de moarte sau violenţă;
Sentimentul că este într-o situaţie fără scăpare sau fără speranţă;
Creşterea consumului de alcool sau droguri;
Modificarea rutinei zilnice, inclusiv obiceiurile legate de alimentaţie sau somn;
Persoana face lucruri riscante sau autodistructive, precum consumul de droguri sau conducerea
nesăbuită a maşinii;
Oferirea lucrurilor personale sau rezolvarea problemelor legate de serviciu atunci când nu există
niciun motiv pentru care aceste lucruri să fie făcute;
Persoana îşi ia rămas bun ca şi cum este ultima dată când vede persoanele respective;
Creşterea acuzelor fizice asociate frecvent cu o supărare emoţională cum ar fi durerile gastrice,
cefaleea sau oboseala;
Apariţia unor schimbări de personalitate sau stare de anxietate sau agitaţie severă, mai ales atunci
când există vreunul dintre semnele de mai sus.
Miturile despre sinucidere sunt destul de răspândite în rândul oamenilor. Ele pot afecta însă și
abordarea de către profesioniști a acestei problematici, constituind un pericol pentru integritatea
clientului. Câteva dintre aceste mituri sunt (dupa Cosman, 1999):
Persoana care vrea să comită suicidul nu vorbește despre intenția sa.
Studiile arată contrariul, și anume că în majoritatea cazurilor această intenție a fost specificată clar
înainte de actul sinuciderii.
Nu este bine să vorbești deschis despre sinucidere; acest lucru poate sugera alternativa sinuciderii,
pe când noi vrem să o evităm.
Desigur afirmația este falsă. Dimpotrivă, sinuciderea fiind de multe ori un strigăt pentru ajutor,
persoana se așteaptă să fie luată în serios și să i se acorde sprijin sau să i se sugereze altă soluție.
Astfel, este bine să se vorbească deschis despre acest subiect.
După ameliorarea simptomelor care au dus la tentativa sau ideația suicidală nu mai există riscul de a
recurge la suicid.
De exemplu, la o persoană depresivă, în urma psihoterapiei sau tratamentului psihiatric se constată
ameliorarea simptomelor depresive. Aceasta poate include și scăderea intensității ideației suicidale.
Dar este cunoscut fenomenul „recăderii”, adică a revenirii neașteptate a simptomelor dinaintea
tratamentului. Mai ales în cazul în care clientul nu este informat despre acest lucru s-ar putea ca
recursul la soluții extreme cum este suicidul să devină foarte probabil. Se poate întâmpla astfel
deoarece persoana în cauză se gândește că probabil nici un tratament nu va da rezultate și oricât de
mult s-ar strădui nu va putea depăși situația în care se află.
Sinuciderea este un act comis de către persoanele bolnave psihic.
Poate fi, dar nu putem exclude persoanele care nu fac parte din această categorie, dar în schimb sunt
supuse unui stres deosebit (cum ar fi moartea neașteptată a unei persoane apropiate).
Tendințele suicidale se transmit genetic.
Ca și orice altă trăsătură, tendința înspre depresie și suicid poate apărea sub formă de predispoziție,
dar depinde de alte caracteristici învățate pe parcursul vieții, dacă această tendință se va manifesta
sau nu.
Dacă cineva a supraviețuit tentativei de suicid atunci a vrut doar să manipuleze pe cineva sau să
“impresioneze” pentru a atrage atenția asupra lui.
Persoana care dorește să moară poate folosi tentativa de suicid pentru a obține ceva, dar de multe
ori eșuează din alte motive (ex. lipsa cunoștințelor despre efectul letal al acelei metode). În plus,
motivația poate fi și cea de autopedepsire, de strigăt pentru ajutor, de manifestare a durerii sau a
maniei.
Nu întotdeauna trebuie luate în serios afirmațiile legate de intenția suicidară.
Dimpotrivă, mai bine riscăm să greșim în sensul evaluării riscului suicidar, decât să nu luăm în serios o
intenție care s-ar putea finaliza, contrar așteptărilor noastre.
Putem evalua potențialul suicidal în funcție de vârsta persoanei în cauză, precum și de statutul socio-
economic.
Este indicat să evaluam riscul în funcție de informațiile, explicite sau implicite, pe care le avem despre
client (ex. ce ne spune, ce știm de la părinții lui, ce decizii a luat în ultimul timp, prezența depresiei
sau a unei situații de criză acute sau cronice etc.), nu prin raportarea la cauzele generale ale
suicidului. Faptul că în general suicidul este mai răspândit în rândul vârstnicilor nu înseamnă că un
copil de 10 ani nu este în pericol să recurgă la actul suicidal. Factorii de risc ne ajută să identificăm,
nu să excludem situațiile care constituie un pericol.
Dacă a trecut suficient timp de la evenimentul care a declanșat criza (ex. după moartea unui părinte)
atunci putem considera că pericolul a trecut.
S-a constatat că sunt situații în care sinuciderea a survenit la un interval de mai mult de 6 luni – 1 an
de la moartea cuiva apropiat, fără a exista indicii premergătoare asupra intenției suicidare. Acest
lucru ar putea fi posibil deoarece au fost evitate orice discuții legate de durerea pierderii persoanei
iubite și cei apropiați nu știau ce simte și ce gândește persoana care ulterior a recurs la acest gest.