Obiectul şi metoda economiei politice.

Economia și raționalitatea în economie

Unitatea de învăţare nr. 1

OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE. ECONOMIA ȘI

RAȚIONALITATEA ÎN ECONOMIE
Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1
1.1 Formarea şi dezvoltarea economiei
politice ca ştiinţǎ. Curente de gândire economicǎ
1.2 Obiectul de studiu al economiei politice.
Sistemul ştiinţelor economice
1.3 Metode, tehnici şi instrumente de analizǎ
economicǎ
1.4 Nevoile umane, resursele şi bunurile
economice. Raritatea şi alegerea
1.5 Activitatea economică şi componentele
sale
1.6 Raţionalitatea în economie
1.7 Dinamica şi interdependenţele economice.
Legile economice şi libertatea economică
1.8 Risc şi incertitudine în economia modernă
(capitalistă)
Lucrare de verificare Unitate de învăţare nr. 1
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele
de autoevaluare
Bibliografie Unitate de învăţare nr. 1

Microeconomie 1
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

Pagina
2
2
6
9
12
18
20
23
26
29
31
32

Microeconomie 2
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1

Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 1 sunt:
● Cunoaşterea etapelor de formare şi dezvoltare a economiei politice ca
ştiinţǎ, a curentelor de gândire economicǎ
● Înţelegerea obiectului de studiu al economiei politice
● Familiarizarea cu metodele, tehnici şi instrumentele de analizǎ economicǎ

1.1. Formarea şi dezvoltarea economiei politice ca ştiinţǎ. Curente de gândire

economicǎ

Cu peste două secole în urmă, sistemul ştiinţelor se îmbogăţea cu o nouă ştiinţă –

cea economică.
În acest orizont de timp, ştiinţa economică s-a dezvoltat puternic şi s-a diversificat
continuu, astfel că în prezent, ea însăşi formează un sistem complex de ştiinţe
autonome.

Geneza şi etapele de formare a ştiinţelor economice.

Formarea economiei politice şi, în general, a ştiinţei economice a reprezentat un
proces complex şi îndelungat, care a avut la bază atât dezvoltarea economică şi
creşterea complexităţii proceselor şi fenomenelor economice, cât şi aprofundarea
cunoaşterii realităţii înconjurătoare, perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de
investigare.
Iniţial, economia politică nu se diferenţia de filozofie şi aborda procesele
Economia şi economice mai ales sub aspect calitativ. Adam Smith era încă profesor de
filozofia “filozofie morală“ când a început analiza economiei, iar fiziocraţii erau cunoscuţi
ca “filozofi economişti”.
Cauzele acestei întrepătrunderi şi nediferenţieri sunt multiple, două fiind însă
esenţiale:
a) pe primele trepte de dezvoltare, economicul nu se detaşase suficient de
ansamblul vieţii sociale;
b) faptul că pe măsură ce ne ducem din prezent spre trecut seriile datelor
statistice devin tot mai rarefiate.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării, economia politică s-a desprins într-o ştiinţă
distinctă, iar apoi, pe o altă treptă, a avut loc detaşarea diferitelor ştiinţe
Perioade şi economice, prin care s-a ajuns la formarea unui adevarat sistem al ştiinţelor
şcoli importante economice.
în evoluţia Cei mai mulţi specialişti apreciază că se pot distinge cinci perioade mai
importante în evoluţia gândirii economice:
gândirii I. O primă perioadă se extinde de la originile ei greco-romane până la Adam
economice Smith, deci până la sfârşitul secolului al XVIII.
Această lungă perioadă corespunde unei dezvoltări lente a gândirii economice şi a
constituirii ei ca o disciplină autonomă, dotată cu tehnici şi metode proprii de

Microeconomie 3
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

analiză ştiinţifică. Rădăcinile directe ale ştiinţei economice constau în fondul de

idei cuprinse, în principal, în două curente de gândire: a) gândirea filozofilor, în
Evul Mediu; b) gândirea practicienilor, a oamenilor de afaceri, a “experţilor”
administraţiei.
Inceputurile acestei perioade au fost marcate de gândirea economică a lui
Aristotel şi Platon, care în studiile lor politice au abordat şi problemele vieţii
economice. In scrierile sale, Aristotel a definit pentru prima dată economia ca
ştiinţă a bogăţiei şi a adus contribuţii de seamă la teoria valorii, a preţului şi
Mercantilism monedei.
Spre sfârşitul Evului Mediu, ştiinţa economică a început să se constituie sub
denumirea de mercantilism.
Denumirea de mercantilism dată acestei teorii economice dominante, reflectă
politica economică de aşezare a comerţului în centrul activităţii economice,
considerându-se că banii de aur şi argint (în general metale preţioase) constituie
forma ideală a bogăţiei sociale, iar balanţa comercială activă asigură afluxul
crescând al unei asemenea bogăţii spre ţările în cauză.
Fiziocratism In prima jumătate a secolului al XVIII-lea se afirmă o nouă doctrină economică –
doctrina fiziocrată. Această doctrină susţine că nu aurul şi argintul care sporesc
prin comerţ reprezintă bogăţia, ci producţia de bunuri; iar această producţie este
circumscrisă la agricultură ca fiind singura activitate capabilă să creeze venit
naţional. In continuare, fiziocraţii avansează ideea privind existenţa unui ordini
naturale şi deci necesitatea descoperirii legilor obiective după care funcţionează
societatea. Concepţia de bază a fiziocraţilor se caracterizează prin respectul
proprietăţii private, libertatea schimbului de mărfuri şi caracterul echivalent al
acestora, precum şi adoptarea unui impozit unic pe produsul net perceput de la
proprietarii funciari. Cel mai de seamă reprezentant al doctrinei fiziocrate este
Francois Quesnay cu al său “Tablou economic“, o sinteză care rămâne în istoria
gândirii economice ca primă reprezentare a circuitului macroeconomic.
Şcoala clasicǎ Pe o asemenea bază teoretică, pe cunoaşterea profundă a tuturor achiziţiilor în
acest domeniu, Adam Smith a reuşit să elaboreze sinteza sa în “Avuţia Naţiunilor“
prin care demonstrează că originea valorii, deci a bogăţiei naţionale, rezidă din
munca socială.
Au fost puse astfel bazele economiei politice clasice, ca ştiinţă economică de sine
stătătoare.
II. A doua perioadă a istoriei ştiinţei economice se încadrează într-un orizont de
timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi ultima treime a secolului al
XIX-lea. Această perioadă este denumită de Şcoala clasică engleză, ilustrată de
D. Ricardo, T. Malthus, J.S. Mill. Din punct de vedere analitic, K. Marx apare ca
un continuator al lui Ricardo, având contribuţii relevante în teoria valorii, a
profitului şi rentei, a producţiei.
Reprezentanţii şcolii clasice engleze dezvoltă teoria economică pe următoarele 3
direcţii principale:
1) Formularea teoriei valorii muncă, după care bunurile au valoarea muncii
cuprinse în ele şi pe care posesiunea lor o menţine.
2) Fundamentarea caracterului dinamic al economiei pe baza următoarelor
principii:

Microeconomie 4
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

a) principiul populaţiei enunţat de Malthus, după care, în absenţa unor

frâne sociale, populaţia are tendinţa să crească în progresie geometrică, iar
mijloacele de subzistenţă, în proporţie aritmetică.
b) legea randamentelor descrescânde ale terenurilor cultivabile, din ce
în ce mai reduse, care determină creşterea preţurilor produselor agricole.
c) principiul acumulării, care sporeşte capitalul şi permite dezvoltarea
producţiei ca sursă a profitului şi a altor forme de venituri.
3) Enunţă la rang de lege sistemul libertăţii economice, conform căreia
mecanismul pieţei permite armonizarea cea mai bună a intereselor
Şcoala individuale.
neoclasicǎ III. A treia perioadă se încadrează între 1870 şi marea recesiune economică
mondială din anii 1930. Ea este dominată de gândirea a trei şcoli principale:
a) Scoala de la Viena, opune teoriei valorii muncǎ teoria marginalistǎ a
valorii, potrivit căreia, valoarea unui bun este dată satisfacţia produsă de
ultima cantitate consumată din bunul respectiv.
b) Scoala de la Lausanne, formuleazǎ teoria echilibrului general, definind
interdependenţa generală a pieţei factorilor de producţie şi a pieţei
bunurilor de consum final. Legătura dintre cele două pieţe este asigurată pe
de o parte, prin acţiunea întreprinzătorului, care cumpără factori de
producţie şi vinde bunuri sau servicii, iar pe de altă parte, prin faptul că
încasările totale provenind din toate vânzările de factori de producţie
trebuie, în concurenţă pură sau în echilibru, să egaleze încasările totale
obţinute din vânzarea tuturor bunurilor de consum final.
c) Scoala de la Cambridge, formuleazǎ teoria echilibrului parţial, care se
aplică asupra firmelor de dimensiuni medii ce funcţionează în industrie, a
Keynesismul căror importanţă nu este atăt de mare încât să influenţeze restul economiei.
IV. A patra perioadă în evoluţia ştiinţei se încadrează între anii ‘20 şi anii ‘70 ai
acestui secol. Această perioadă a fost marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera
sa fundamentală <Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor>. Opera
economică a lui Keynes a dat un impuls viguros analizei economice, dovadă a
acestui fapt fiind şi constituirea liberalismului clasic al secolului al XX-lea, ai
cărui corifei – Mises, Hayek, Friedman – formează nucleul cel mai activ al
gândirii economice din ultimele decenii.
Incepând cu acestă perioadă, se manifestă două caracteristici esenţiale ale ştiinţei
economice:
a) creşterea considerabilă a volumului de informaţii, de date statistice, ceea ce
a făcut necesară apariţia unor tehnici şi instrumente noi de analiză.
b) profesionalizarea mai accentuată a economiştilor (inclusiv specializarea
lor).
V. A cincea perioadă a început în deceniul al 8-lea al secolului nostru. Pe terenul
Sinteza realităţii economice contemporane şi beneficiind de cuceririle ştiinţei economice,
neoclasicǎ de tehnicile de analiză existente, ştiinţa economică contemporană se află în faţa
unei situaţii clasice. Deocamdată, toate teoriile elaborate în trecut au fost şi sunt
dezvoltate şi actualizate. In procesul firesc de raportare la noile realităţi, unele
dintre ideile, teoriile şi doctrinele vechi au fost abandonate sau marginalizate.

Microeconomie 5
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

Principalele direcţii de dezvoltare a teoriei economice în condiţiile contemporane

sunt:
1. trecerea la analiza economiei de la nivel micro, la cel macro şi
mondoeconomic.
2. abordarea şi aprofundarea problemei concurenţei imperfecte, generată de
prezenţa şi manifestarea monopolului şi oligopolului pe piaţă.
3. elaborarea şi fundamentarea studiilor dinamice în economie, care ţin seama
de rolul timpului în viaţa economică şi retrasează legăturile care se
stabilesc periodic între fenomenele economice.
4. se dezvoltă teoria optimului economic şi bunăstării. Teoria bunăstării se
referă în principal la problemele pe care le ridică repartizarea resurselor
economice dintre diverse întrebuinţări posibile şi distribuirea bunurilor
produse între consumatori. Ea este strâns legată de teoria echilibrului
general, în virtutea interdependenţelor ce există între diverse activităţi
Microeconomia economice privind alocarea resurselor limitate.
Economia contemporană este structurată în microeconomie şi macroeconomie.
Microeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care studiază agenţii
economici individuali, structurile şi comportamentele lor (gospodării familiale,
întreprinderi, administraţii), precum şi interrelaţiile dintre aceste unităţi
elementare în cadrul activităţilor de producţie, distribuţie şi de consum ale
Macroeconomia
bunurilor materiale şi serviciilor.
Macroeconomia este acea ramură a ştiinţelor economice care studiază marile
agregate dintr-o economie, cum sunt indicele general al preţurilor, producţia
naţională, venitul naţional, ocuparea şi şomajul, inflaţia şi masa monetară, balanţa
de plăţi externe etc.; în abordările macroeconomice se face abstracţie de agenţii
economici individuali.

Test de autoevaluare 1.1.

1. Economia politicǎ s-a conturat ca ştiinţǎ prin:

a) mercantilişti;
b) fiziocraţi;
c) clasici;
d) neoclasici;
e) neoliberali.

2. Prima reprezentare a circuitului macroeconomic a fost realizatǎ de:

a) Adam Smith;
b) David Ricardo;
c) Alfred Marshall;
d) Francois Quesnay;
e) John Maynard Keynes.

Microeconomie 6
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

3. Ideea axǎ în jurul cǎreia si-au construit mercantiliştii discursul teoretic şi

practic a fost:
a) îmbogǎţirea, cu orice preţ, a individului, fǎrǎ nici o constrângere din partea
statului;
b) rolul hotǎrâtor al agriculturii ca principalǎ ramurǎ a activitǎţii economice;
c) îmbogǎţirea, cu orice preţ, a naţiunii;
d) credinţa în legile naturale, în virtuţiile autoreglatoare ale economiei;
e) nici una dintre ideile enunţate mai sus.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 31.

1.2. Obiectul de studiu al economiei politice. Sistemul ştiinţelor economice

Etimologia Termenul de economie politică îşi are originea în gândirea economică a lui
economiei Aristotel iar denumirea în cuvintele greceşti OIKOS (casă, gospodărie), NOMOS
(normă, regulǎ, lege), POLIS (cetate, societate, state).
politicǎ
Din cuvântul POLIS a derivat POLITEA, în sens de organizare socială. Fiecare
din cuvintele respective au mai multe seminificaţii, însă în succesiunea prezentată
(OIKONEMOS POLITEA), ele se traduc prin REGULI DE GOSPODĂRIRE
SOCIALĂ.

Termenul de economie politică a fost însă consacrat în 1615 de ANTOINE DE

MONTCHRESTIEN în tratatul său de Economie Politică, scris pentru suveranul
Concepţia de atunci al Franţei – Louis al XIII-lea.
clasicǎ despre
obiectul de Iniţial, obiectul de studiu al economiei politice se identifica cu cel al ştiinţei
economice, în general. Dacă la început, acesta se limita la producţia agricolă, cu
studiu al
timpul a fost extins la producţie în ansamblul ei. Apoi, în sfera acestuia au fost
economiei incluse şi repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei. Dar concepţia clasicilor
politice fondatori ai ştiinţei economice despre obiectul de studiu al economiei politice s-a
dovedit a fi deficitară deoarece lăsa serviciile în afara preocupărilor şi plătea tribut
ştiinţelor naturii, în ceea ce priveşte metoda de cercetare.

Identificându-se cu ştiinţa economică, în ansamblul ei, economia politică era

Ştiinţǎ a avuţiei
considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice prin care
oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare. Deoarece
delimitarea se face doar prin obiectul său de studiu, economia politică a fost
calificată şi definită ca ştiinţă a avuţiilor sau ca ştiinţă a şanselor de a face avere.
O asemenea concepţie a fost abandonată încă din secolul al XIX-lea, fiind
apreciată ca naivă, pasivă şi statică.
Ştiinţǎ a
Mai târziu a devenit preponderentă opinia, conform căreia, economia politică are
schimburilor ca obiect schimburile oneroase cu prestaţie şi contraprestaţie, locul derulării lor
oneroase fiind piaţa. De-a lungul unei mari părţi a secolului al XX-lea, raţiunea pieţii şi

Microeconomie 7
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

mecanismele ei trec în prim planul preocupărilor celor care “ făceau“ economie

politică. In acest context, s-a edificat doctrina liberalismului economic. In acest
orizont de timp, economia politică a rămas mai mult pe terenul curiozităţii şi
confruntării ideologice. Tocmai de aceea disputa dintre doctrina liberalismului
economic şi cea socialist-dirijistă a fost aşa de dură.
Motivaţia In ultimele decenii se manifestă tendinţa de constituire a economiei politice
activităţii (economics-ului) ca ştiinţă a amenajării oneroase a lumii exterioare. Este vorba de
economice şi faza sa matură, operaţională, când ştiinţa economică trebuie să studieze şi să
obiectivele ei exprime ştiinţific, prin concepte şi instrumente adecvate, motivaţia activităţii
economice şi obiectivele ei, să măsoare rezultatele acestor activităţi, să le compare
şi să le controleze, în raport de motivaţie şi obiective.

Despovărată de aspectele ideologice, economia politică se constituie, lent dar

ferm, într-o tehnică socială. Aceasta poate chiar să fie noua paradigmă, acel
ansamblu de idei şi principii pe baza cărora se poate aştepta o nouă stare a
eonomiei politice la acest sfârşit de secol şi de mileniu.
Valenţele
economiei Prin domeniul său specific, prin funcţiile teoretice şi aplicative pe care le-a
politice demonstrat, economia politică (economics-ul) are o serie de valenţe
inconfundabile:

a) Economia politică constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe (noţiuni,

concepte) despre realitatea economică, o reflectare universalizată şi generalizată a
acestei realităţi; ea nu se confundă nici cu istoria economică, nici cu politica
economică şi nici cu istoria gândirii economice. Economia politică realizează o
analiză profundă – logică şi istorică – a esenţei faptelor, actelor şi
comportamentelor economice.

b) Ca ştiinţă social-umană, ea studiază realitatea în complexitatea şi

interferenţele ei dinamice, extinzând criteriul raţionalităţii şi eficienţei economice
asupra socialului în totalitatea sa. Aceasta înseamnă că atât producătorii, cât şi
consumatorii se supun unora şi aceloraşi restricţii, pe care caută să le rezolve prin
opţiuni eficiente.

c) În calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală, şi ţinând seama de stadiul

actual al ştiinţei economice, economia politică caută să suprime opoziţia dintre
teorie şi doctrină, respectiv, dintre abordarea pozitivă şi cea normativă a
economiei. In mod tradiţional, ştiinţa economică pozitivă (teoria) se pronunţă
asupra a ceea ce este, respectiv ansamblul de tehnici şi instrumente prin care
faptele şi comportamentele sunt cercetate, apreciate şi ordonate, pentru a se găsi
regularităţile desfăşurării lor în timp şi spaţiu. Stiinţa economică normativă arată
cum trebuie să fie economia, în ce sens ar fi necesar să evolueze aceasta. Or,
economia politică are în vedere ambele abordări. Orice contrapunere a doctrinei şi
a teoriei pe criterii ideologice aduce prejudicii ştiinţei economice, în general,
economiei politice, în special.

Microeconomie 8
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

d) Economia politică (economics-ul) abordează economia ca un tot, unele

probleme fiind abordate din unghiul lor microeconomic. Ea este, deci, ştiinţa
economică de ansamblu, formând ceea ce unii specialişti numesc trunchiul de
bază al întregii ştiinţe economice.

e) Economia politică cercetează unitatea economică, în ansamblul ei, ca

unitate întreagă, izolată de lumea de afară, inclusiv în ea însăşi. Acestă unitate
poate să fie mică, poate să fie mare, esenţial este să fie privită ca un întreg, ca un
tot, ca un sistem (V. Madgearu).

Sistemul ştiinţelor economice. Complexitatea activităţii economice impune

studierea ei de către un sistem de ştiinţe economice. Teoria economică face parte
Teoria din acest sistem. La început, în funcţie de cunoştinţele acumulate, se punea
economică şi semnul de egalitate între teoria economică şi ştiinţa economică disciplina purtând
ştiinţa economică numele de economie politică, ştiinţa economică, analiza economică, economics.
Cu timpul, prin extinderea şi aprofundarea studierii activităţii economice, s-au
desprins discipline de sine stătătoare care astăzi alcătuiesc un sistem. Acest sistem
cuprinde trei mari grupe de ştiinţe economice: fundamentale, teoretico-aplicative
şi de frontieră.

In ştiinţele economice fundamentale sunt cuprinse economia politică (teoria

Economia
economică generală), istoria gândirii economice, istoria economicǎ, precum şi
politicǎ - ştiinţǎ
ştiinţele economice funcţionale: marketing, management, statistică economică. In
economicǎ grupa ştiinţelor economice teoretice aplicative se includ discipline care au un
fundamentalǎ obiect de studiu mai specializat: finanţe şi credit, studiul mărfurilor, contabilitatea,
calitatea şi standardizarea produselor, ştiinţele economice de ramură (management
în industrie, agricultură, construcţii), relaţii economice internaţionale etc. Ştiinţele
economice de frontieră se referă la geografia economică, ştiinţa economică a
protecţiei mediului ambiant, matematică economică, informatică economică,
inginerie economică etc.

Prin conştientizarea importanţei activităţii economice pentru viaţa oamenilor, în

prezent, în toată lumea, a sporit mult interesul pentru ştiinţele economice. Fără
nici o exagerare, acest interes, dintr-unul particular, individual, a devenit unul de
interes public. Aceasta este şi cauza majoră care a determinat ca din 1969 să se
acorde Premiul Nobel pentru contribuţii deosebite la dezvoltarea ştiinţei
economice.

Test de autoevaluare 1.2.

1. Cel ce a folosit pentru prima datǎ denumirea de economie politicǎ a fost:

a) Adam Smith;
b) Francois Quesnay;
c) Antoine de Montchrestien;
d) Virgil Madgearu;

Microeconomie 9
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

e) David Ricardo.
2. Din punct de vedere etimologic, economia politicǎ reprezintǎ:
a) ştiinţa resurselor rare;
b) ştiinţa care studiazǎ legile administrǎrii cetǎţii;
c) ştiinţa care studiazǎ legile vieţii;
d) ştiinţa care studiazǎ individul;
e) ştiinţa care studiazǎ schimburile în cadrul pieţei.

3. În cadrul sistemului de ştiinţe economice, economia politicǎ este cuprinsǎ

în categoria:
a) ştiinţelor economice fundamentale;
b) ştiinţelor economice teoretico-aplicative ;
c) ştiinţelor de frontierǎ ;
d) ştiinţelor cu obiect de studiu specializat;
e) ştiinţelor de ramurǎ.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 31.

1.3. Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică

Ca orice altă ştiinţă, economia politică dispune de o metodă proprie de cercetare.
Fiind o ştiinţă relativ tânără, ea a împrumutat multe instrumente şi tehnici de
analiză de la ştiinţele anterior constituite. Până la un punct, asemenea
împrumuturi sunt normale.

Dar, recurgerea doar la metodele folosite de ştiinţele naturii şi aplicarea lor

necritică la studiul economiei s-au dovedit a fi opţiuni greşite şi total neeficiente.

Urmare a unei lungi şi furtunoase dezbateri teoretice, s-a impus concluzia

conform căreia “ metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia“. Nu poate exista
o metodă ştiinţifică universală. Chiar dacă cercetarea ştiinţifică are principiile ei
generale, chiar dacă ea se desfăşoară pe bază de reguli deontologice universale,
metoda trebuie concepută în funcţie de specificul fiecărui domeniu de cercetat.

Actualmente, metoda de cercetare în economie se caracterizează prin inexistenţa

Metoda
unei stări conflictuale între diferitele maniere de tratare. Cercetarea economică
psiho-sociologi poate face apel la metode specifice ştiinţelor exacte, însă cu condiţia relevării în
cǎ permanenţă a criteriului tipologic esenţial al economiei. Aceasta face necesară
integrarea metodelor preluate din alte ştiinţe în rigorile metodei psiho-sociologice
singura capabilă să dezvolte comportamentul omului în postura sa de subiect
economic.

Cercetarea economică se sprijină pe o serie de metode, dintre care mai importante

sunt:

Microeconomie 10
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

1. Unitatea inducţie – deducţie reprezintă o cale principală de cercetare

Inducţia şi ştiinţifică.
deducţia Inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la
generalizări teoretice. Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a
principiilor plecând de la observarea atentă a fenomenelor, a faptelor şi actelor
economice.

Deducţia reprezintă operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau

fenomene, plecând de la principiul sau esenţa acestora. Este modul de a cerceta
economia trecând de la general la particular.

Trebuie făcută precizarea că nu este vorba de două metode – inductivă şi

deductivă - şi cu atât mai puţin de opoziţia dintre ele. Inducţia şi deducţia
reprezintă de fapt o singură metodă în trei etape:

a) observarea faptelor, fără o idee preconcepută şi mai ales observarea acelor

fapte care par neînsemnate;

b) imaginarea unei explicaţii generale, formarea de legi care să facă posibilă

apropierea între fapte, legarea între ele de la cauză la efect, şi invers;

c) verificarea fondului acestei ipoteze, observarea dacă legile formulate

corespund faptelor şi dacă politica economică este fundamentată pe ele.

2. Principiul “caeteris paribus“ pleacă de la premisa că unele elemente ale

Principiul
analizei economice sunt stabile, în timp ce altele sunt variabile. De regulă, sunt
considerate stabile acele elemente care pot fi cuantificate matematic. Cererea de
“caeteris
piaţă pentru paltoane, de exemplu, presupune un element stabil (numărul
paribus“
consumatorilor) şi unul variabil (moda).

3. Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei economiei

Abstracţia politice. Caracterul complex al economiei şi posibilităţile limitate ale fiecărui
ştiinţifică cercetător (fie chiar echipe de cercetare) fac necesară înaintarea în trepte pe
drumul dificil al cercetării. Cercetătorul îşi concentrează atenţia, de fiecare dată,
asupra unui aspect spre a-l analiza, făcând abstracţie de celelalte aspecte (a căror
existenţă îi este cunoscută). Cunoaşterea uneia sau alteia din laturile realităţii
economice se concretizează într-un simbol lingvistic – o noţiune, un concept, o
categorie economicǎ, o lege economicǎ

4. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza înseamnă descompunerea,

dezmembrarea fenomenului, procesului de cercetat, în elementele sale
Analiza şi sinteza componente şi cercetarea fiecăreia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar,
legat prin resorturi interne (cauzale sau funcţionale).

Microeconomie 11
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

Metoda istoricǎ 5. Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică.
Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi
evenimentelor aşa cum s-au petrecut ele în timp. Cercetarea logică este aceea care
presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real
numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi necesare. Cercetarea logică este
istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei.
Analiza
6. Unitatea analizei cantitative şi calitative. Pornindu-se de la premisa că
cantitativǎ şi realitatea însăşi se caracterizează printr-o asemenea unitate, cercetarea trebuie să
calitativǎ ţină seama de conexiunile dintre actele şi faptele economice, de aspectul calitativ
al lor, dar şi de măsura şi intensitatea acestora, de aspectul lor cantitativ.

Modelarea 7. Modelarea matematică. Ea constă în reproducerea schematică a unui

matematicǎ proces economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii
modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Constituie o treaptă
importantă în ridicarea de la abstract la concret, în realizarea efectivă a unităţii
analizei calitative şi cantitative.

Teoria economică s-a dezvoltat şi se dezvoltă prin construirea şi testarea de

modele. Modelul economic presupune, mai întâi, elaborarea unui set de ipoteze
(prezumţii) cu privire la ceea ce este important de reţinut spre a fi analizat în
profunzime în momentul dat şi ceea ce poate fi ignorat. Prin cea de a doua
operaţiune se lasă în afara preocupărilor analistului acele aspecte ale realităţii
care ar complica nejustificat cercetarea. Implicaţiile formulate (descoperite) sunt
folosite pentru a dezvolta teoria despre mecanismul de funcţionare a economiei.

Test de autoevaluare 1.3

1. Modul de raţionare de la particular la general, de la fapte concrete la

generalizarea ştiinţificǎ se numeşte:
a) abstractizare;
b) inducţie;
c) deducţie;
d) sintezǎ;
e) analizǎ.

2. Modul de raţionare de la general la particular se numeşte:

a) abstractizare;
b) inducţie;
c) deducţie;
d) sintezǎ;
e) analizǎ.

Microeconomie 12
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

3. Principiul “caeteris paribus“

a) pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice sunt stabile,
în timp ce altele sunt variabile ;
b) reflectǎ modul de raţionare de la particular la general, de la fapte concrete
la generalizarea ştiinţificǎ;
c) reflectǎ modul de raţionare de la general la particular;
d) constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui
sistem linear sau analog;
e) înseamnă descompunerea, dezmembrarea fenomenului, procesului cercetat,
în elementele sale componente.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 31.

1.4 Nevoile umane, resursele şi bunurile economice.Raritatea şi alegerea

a) Nevoile umane (trebuinţe)

In analiza şi caracterizarea activităţilor economice, ca formă specifică de acţiune

socială, se porneşte de la om şi trebuinţele sale. Produs al naturii şi al societăţii,
dar şi al permanentei lupte cu sine însuşi, omul se prezintă ca fiinţă
Nevoile umane tridimensională: biologică, socială şi raţională. Existenţa omului şi dezvoltarea
sa au presupus dintotdeauna şi presupun satisfacerea unor multiple nevoi. Ca
urmare, nevoile umane apar, mai întâi, sub forma a ceea ce oamenii resimt direct
sau indirect ca fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi dezvoltarea
Determinarea personalităţii lor.
subiectivǎ
Dorinţele, aşteptările, resimţirile şi aspiraţiile oamenilor de a avea, respectiv, de
a-şi apropia resurse şi bunuri şi de a le consuma, reprezintă latura subiectivă a
nevoilor umane (resimţirea foamei îl împinge pe om să caute alimente; nevoia de
hrană 1-a învăţat pe om să producă alimente din ce în ce mai multe şi mai
Determinarea diversificate).
obiectivǎ
Intipărite în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, ca şi în tradiţiile de
consum ale popoarelor, nevoile umane dobândesc determinări obiective.
Transformarea unei dorinţe sau a unei aspiraţii în trebuinţe efective, într-un anumit
spaţiu geografic, şi într-un anumit orizont de timp, are loc în principal, pe baza
capacităţilor oamenilor însuşi, de a dobândi mai multe bunuri, de calitate
superioară cu resurse cât mai puţine.

Inmulţirea şi diversificarea nevoilor s-au întrepătruns cu dezvoltarea societăţii şi

cu tot ceea ce se numeşte progres constituindu-se într-un sistem bine conturat, ce
caracterizează global nivelul de dezvoltare al fiecărui individ, cât şi stadiul de
dezvoltare al societăţii la un moment istoric dat.

Microeconomie 13
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

Nevoile umane constau deci, din doleanţele, resimţirile, aspiraţiile şi

aşteptările oamenilor de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind nevoi
efective (reale)

în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat, precum şi de

nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor.

Tipuri de nevoi
Multitudinea nevoilor umane şi continua lor diversificare au făcut necesare
eforturi de ordonare, apreciere şi clasificare a lor.

In funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, nevoile se grupează în:
- fiziologice, care sunt primele resimţite de oameni şi inerente fiecăruia dintre ei
(nevoia de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, etc);
- de grup, resimţite de oameni ca participanţi la diferitele sociogrupuri şi care pot
fi satisfăcute numai prin acţiunea conjugată a unor colectivităţi;
- spiritual-psihologice, care apar pe măsura progresului în instrucţie, în relaţiile
de natură morală şi care presupun raţionalitate şi gândire elevată.

In funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul culturii şi civilizaţiei, ele

pot fi: de bază sau inferioare; complexe sau superioare.

Nevoile omului constituie motorul, mobilul întregii sale activităţi

social-economice. Orice fiinţă umană pentru a trăi şi a se dezvolta are nevoie să
împrumute din natură anumite elemente. Atâta timp, cât o nevoie nu-i satisfăcută
produce la om o reacţie prin care îşi caută obiectul satisfacerii respectivei nevoi.
Deci, lupta pentru satisfacerea nevoilor a fost şi continuă să rămână punctul de
plecare în desfăşurarea oricărui gen de activitate. Transformate în mobiluri ale
activităţii sociale, nevoile devin interese economice.
Caracteristicile
nevoilor Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături, fiecare dintre acestea
umane reflectând o lege economică.

1. Ele sunt nelimitate ca număr. Ceea ce deosebeşte pe om de animal este

apariţia de noi trebuinţe, pe măsura satisfacerii celor vechi şi în continuarea lor.
Frământarea continuă a omului pentru satisfacerea noilor dorinţe, resimţiri şi
trebuinţe efective, reprezintă mobilul progresului şi a creşterii gradului de
civilizaţie. Fără o astfel de preocupare, oamenii ar fi rămas într-o veşnică servitute
faţă de natură.

2. Nevoile umane sunt limitate în capacitate. Această trăsătură semnifică

faptul că satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date
(determinate) dintr-un bun material sau serviciu. Intensitatea unei nevoi
individuale este descrescândă pe măsură ce ea este satisfăcută continuu. De pildă,
nevoia de hrană, se manifestă pe măsura consumului de alimente, sub formă de
foame, de saţietate, dezgust sau chiar suferinţă. Cu cât nevoia umană este mai

Microeconomie 14
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

fiziologică, cu atât limita saturării sale este mai netă (rigidă) . Pe măsură ce se
trece la nevoi sociale, raţionale şi morale, limita superioară a satisfacerii lor este
mai elastică.

3. Nevoile oamenilor sunt concurente. Aceasta însemnă că unele nevoi se

extind în detrimentul altora, că se înlocuiesc între ele. 0 asemene trăsătură a
nevoilor stă la baza legii substituirii lor.Este necesar să se facă distincţie între
substituirea unei nevoi altei nevoi şi substituirea unui bun altui bun pentru
satisfacerea uneia şi aceleiaşi nevoi. în cazul nevoilor, substituirea este
nemărginită (ea merge până la subtituirea totală).

4. Nevoile sunt complementare, evoluând adesea în sensuri identice:

automobilele cer benzină;, un meniu rafinat servit la un mare restaurant presupune
o gamă largă de ustensile, cu care unii consumatori nu prea ştiu ce să facă; un
costum de damă trebuie asortat cu o poşetă anume, etc.

5. Orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere.

Numai viciul antrenează noi şi noi consumuri de bunuri prin satisfacerea lui. Dar
Interesele nevoile satisfăcute nu întârzie să renască în timp, cu periodicităţi diferite (nevoia
de pâine renaşte de trei ori pe zi) şi se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.
economice
b) Interesele economice

Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese de oameni

(conştientizate) şi devenite mobiluri (directe sau indirecte, imediate sau
relativ îndepărtate) ale luptei oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi
cooperării lor în vederea dobândirii bunurilor necesare satisfacerii nevoilor.

Dacă bunul pentru satisfacerea unei nevoi a fost găsit, nevoia în cauză generează
eforturi pentru procurarea lui. în baza acestei relaţii, s-a impus principiul general
Tipuri de hedonist (după unii, legea universală hedonistă), conform căreia omul a căutat
interese întotdeauna să obţină maximum de satisfacţie cu minimum de efort.
economice
In funcţie de nivelul la care se manifestă şi de modul lor de exprimare,
interesele economice se grupează în: personale ( la nivelul fiecărui individ şi în
raport cu o anumită trebuinţă a lui) ; de grup ( la nivelul unui sociogrup format
adhoc sau instituţionalizat şi pentru mai multe trebuinţe legate între ele la nivelul
arătat); generale (la nivelul cetăţenilor unei ţări, zonă sau chiar al planetei noastre
şi pentru nevoile lor de ansamblu).

Trebuie precizat că o persoană se manifestă, într-un fel sau altul, ca purtătoare a

intereselor de toate felurile. Avînd în vedere că interesele economice personale
sunt extrem de diferite, unitatea de interese în cadrul sociogrupurilor, ţărilor,
zonelor, etc. poate fi asigurată în şi prin cadrul democratic de exercitare a tuturor
categoriilor de interese.

Microeconomie 15
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

Resursele c) Resursele economice. Raritatea si alegerea

economice
Orice activitate economică presupune utilizarea de resurse specifice în cantităţi
determinate şi de calitate adecvată.

Resursele economice constau în totalitatea elementelor, premiselor directe şi

indirecte - ale acţiunii sociale practice, care sunt utilizabile sunt atrase şi pot
fi efectiv utilizate la producerea şi obţinerea de bunuri.

Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura. Mediul natural este cel
Clasificarea dintâi izvor al resurselor economice şi cadrul existenţei oamenilor şi al
activităţilor. Direct sau indirect, natura oferă aproape toate cele necesare existenţei
resurselor
oamenilor şi progresului societăţii.

Desprinderea resurselor naturale din mediul lor este rodul activităţii umane.
Volumul, diversitatea şi calitatea acestei activităţi sunt condiţionate de resursele
umane. Acestea, la rândul lor, depind de factorul demografic, de numărul
persoanelor apte de muncă, de structura populaţiei active pe sexe, vârste, pe
ramuri şi subramuri economice, ca şi de calitatea forţei de muncă.

Resursele naturale împreună cu cele umane formează resursele originare sau

primare.

Alături de aceste resurse şi împreună cu ele o însemnătate crescândă au resursele

economice derivate. Ele sunt rezultatul folosirii şi acumulării resurselor primare,
potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor economice.

Clasificarea cea mai generală a resurselor economice constă în delimitarea lor în

materiale şi umane. Resursele materiale includ atât resursele materiale primare
cât şi pe cele derivate, cum ar fi echipamentele şi tehnologiile de fabricaţie,
infrastructurile economice, stocuri de materii prime, baza materială a sectorului
prestator de servicii. Resursele umane cuprind, la fel, atât resursele primare de
acest gen, cât şi pe cele derivate, cum sunt stocul de învăţământ şi ştiinţă, potenţial
inovaţional, etc. în ansamblul resurselor, cele informaţionale ocupă un loc special
din ce în ce mai important.

Omenirea a progresat enorm pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse

în circuitul economic. Privite absolut, acestea au sporit şi s-au diversificat
Legea raritǎţii continuu. în raport de creşterea şi diversificarea nevoilor umane, însă, resursele au
resurselor fost şi au rămas limitate. Raritatea resurselor şi bunurilor, privită cantitativ şi
calitativ, reprezintă o caracteristică generală a economiei.

Legea rarităţii resurselor, constă deci, în aceea că volumul, structurile şi

calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât
volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane. Altfel spus, resursele şi

Microeconomie 16
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

bunurile sunt relativ limitate, rare, în comparaţie cu nevoile, care sunt

dinamice şi nelimitate.

Unii specialişti consideră că dacă raritatea nu ar fi, nici activitatea economică nu

ar fi, ea nu şi-ar avea sensul. De aceea, utilizarea raţională şi eficientă a resurselor
economice disponibile reprezintă un alt principiu general al oricărei economii.

Creşterea şi diversificarea nevoilor umane, în condiţiile manifestării legii rarităţii,

au obligat pe oameni să se adapteze creator, în funcţie de timp şi de loc, să aleagă
dintre multiplele alternative de folosire a resurselor rare, pe cea care permite
obţinerea de bunuri cât mai multe şi de calitate corespunzătoare, asigurându-se
astfel satisfacerea cât mai bună a nevoilor în creştere şi diversificare.

Preocuparea oamenilor dintotdeauna şi de pretutindeni de a alege resursele şi

Noţiunea de de a ierarhiza folosirea lor pentru o cât mai bună satisfacere a nevoilor a fost
bunuri numită problema fundamentală (generală) a organizării oricărei economii.

d) Bunurile economice.

Satisfacerea oricărei nevoi umane presupune consum de bunuri.

Noţiunea de bunuri desemnează ansamblul elementelor materiale,

Bunurile libere identificabile şi măsurabile, luate din natură, prelucrate sau produse, ca şi
serviciilor de orice fel, care pot satisface o anumită trebuinţă umană.
Bunurile
economice Marea diversitate a bunurilor impune clasificarea acestora după numeroase criterii.
Din punct de vedere al analizei economice, clasificarea principală a bunurilor este
în bunuri libere şi bunuri economice.

Bunurile libere sunt toate elementele realităţii, care în condiţiile date de loc şi
timp, sunt virtual nelimitate în raport cu nevoile, sunt abundente faţă de nevoi.

Bunurile economice au drept caracteristică definitorie raritatea, adică limitarea

lor, insuficienţa lor în raport cu nevoile în condiţiile date de loc şi timp.

Tocmai pentru că sunt limitate în raport cu nevoile, obţinerea şi consumarea

bunurilor economice ocazionează consum de resurse, un anumit cost. Distincţia
dintre bunurile libere şi bunurile economice are un caracter relativ, aceasta
făcându-se concret, în raport de loc şi timp. Pe ţărmul mării, apa sărată este un bun
liber. Aceeaşi apă, într-o cantitate determinată, este un bun economic în orice
localitate situată în afara litoralului pentru că devine rară, obţinerea ei
presupunând un anumit efort. Un peisaj frumos dintr-o zonă geografică este un
bun liber pentru rezidenţii zonei, dar este bun economic pentru cel care, ca turist,
doreşte să beneficieze de el.

Microeconomie 17
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

Stiinţa economică include în sfera preocupărilor sale doar bunurile economice, în

marea lor diversitate.

Fiind rezultatul activităţii umane, bunurile economice se caracterizează printr-o

serie de trăsături: prin legătura nemijlocită cu nevoile umane, prin disponibilitate,
prin relativa lor raritate şi prin faptul că sunt apropiabile sub forma drepturilor
patrimoniale.

1. Bunul economic se manifestă numai în legătură cu o nevoie umană.

Individul este acela care stabileşte legătura între nevoia resimţită de el şi obiectul
sau serviciul care îi poate satisface adecvat această nevoie.

2. Un bun are sens economic numai în măsura în care el îşi manifestă

disponibilitatea, adică oamenii îl pot obţine în momentul dorit de ei.

Clasificarea 3. Caracterul economic al unui bun este dat de raritatea relativă a acestuia.
bunurilor Bunurile de care dispune umanitatea continuă să rămână relativ rare - fie
economice cantitativ, fie calitativ - însuşire ce derivă din caracterul limitat al resurselor
economice, corelat cu nevoile umane în creştere şi diversificare continuă.

4. Bunurile sunt apreciabile sub forma drepturilor patrimoniale.

Clasificarea bunurilor economice se face după o varietate de criterii:

După destinaţie, bunurile economice se împart în bunuri de consum (satisfactori)

şi bunuri pentru producţie (prodfactori). Bunurile de consum sunt bunuri de
folosinţă curentă (alimente, îmbrăcăminte, unele servicii) şi de folosinţă
îndelungată (locuinţă, mobilă, etc). Bunurile pentru producţie sunt, în fond,
factori de producţie.

După forma de existenţă, bunurile economice se clasifică în: corporale

(materiale), incorporale (servicii) şi informaţii (licenţe, brevete, rezultatele
cercetării ştiinţifice).

După gradul lor de prelucrare, bunurile economice se împart în: primare (cele
desprinse direct din natură), intermediare (aflate în diferite faze de prelucrare),
finale (care nu mai sunt supuse prelucrării, ele fiind destinate consumului final
personal şi colectiv, investiţiilor, exportului, etc).

După modul în care circulă de la producător la consumator, se disting bunuri

economice marfare şi nonmarfare.

Diferite categorii de bunuri pot fi complementare sau substituibile. Două sau mai
multe bunuri sunt complementare dacă trebuie utilizate împreună pentru a
satisface o anumită nevoie (de exemplu, bunurile electrocasnice şi energia

Microeconomie 18
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

electrică, autovehiculele şi carburanţii); sunt substituibile acele bunuri între care

beneficiarul poate alege pentru a-şi satisface o anumită nevoie (de exemplu între
automobil şi tren pentru satisfacerea nevoii de transport; între zahăr şi zaharină sau
miere pentru a-şi satisface un anumit consum alimentar).

In fine, se disting bunuri principale şi bunuri secundare (derivate). Bunurile

principale sunt bunurile aşteptate prioritar din procesul tehnologic utilizat, cele
secundare (derivate) sunt bunurile care rezultă inevitabil alături de bunul principal
(dacă mierea este produsul principal în apicultură, ceara este produsul secundar).

Test de autoevaluare 1.4

1. Se consideră că nevoile (trebuinţele) umane reprezintă:

a) elementele pe care omul le foloseşte în activitatea economică;
b) un şir nesfârşit de cerinţe obiectiv necesare vieţii umane, ale existenţei şi
dezvoltării purtătorilor lor;
c) o multitudine de cerinţe ce pot fi satisfăcute în funcţie de mărimea
preţurilor;
d) trebuinţele oamenilor care pot fi satisfăcute în corelaţie cu posibilităţile
materiale ale societăţii;
e) elementele pe care omul le poate folosi.

2. Interesele economice:
a) reprezintă totalitatea elementelor pe care omul le poate folosi în activitatea
sa;
b) sunt sinonime cu nevoile umane;
c) pun în evidenţă motivaţia activităţii umane ;
d) constau în efortul conştient al oamenilor de a atrage şi utiliza resurse
economice ;
e) au drept caracteristică definitorie raritatea.

3. Nu au caracter limitat:
a) resursele umane;
b) reursele economice;
c) nevoile;
d) resursele naturale;
e) resursele derivate.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 32.

1.5 Activitatea economică şi componentele sale

Aflaţi în prezenţa resurselor relativ rare şi confruntaţi fiind cu sporirea şi
diversificarea nevoilor, oamenii au început să ia parte la activităţi economice,
acestea devenind nucleul acţiunilor sociale de toate genurile.

Microeconomie 19
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

Definiţia Activitatea economică se defineşte, deci, prin lupta împotriva rarităţii, proces
activitǎţii complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor
economice privitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice, în vederea
producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de
nevoile şi interesele economice.

De-a lungul timpului, s-a desfăşurat un amplu proces de diversificare, specializare

şi integrare a activităţilor economice, cunoscut sub denumirea de diviziune
socială a muncii. Aceasta reprezintă procesul obiectiv de desprindere,
diferenţiere, separare-autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi
şi de fixare a acestora, prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale
acţiunii social-economice.

Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, s-au

autonomizat, devenind preocupări esenţile ale unor agenţi economici specifici,
Componentele următoarele activităţi:
activitǎţii
economice a) Producţia constă în transformarea intrărilor sub forma resurselor, a factorilor
de producţie, în ieşiri sub formă de bunuri economice, realizate de către agenţi
specializaţi, în scopul obţinerii de profit sau al oricărui alt avantaj.

In funcţie de caracterul rezultatelor ei finale, producţia poate fi producţie materială

şi prestări de servicii. Producţia materială constă din totalitatea proceselor
fizico-chimice, biologice, economice, sociale prin care resurse naturale sau bunuri
obţinute în procese de producţie anterioare sunt supuse unor modificări
substanţiale şi structurale spre a obţine noi produse şi a le face utile sau mai utile
(exemplu: activităţi industriale, agricole, de construcţii, etc).

Prestările de servicii reprezintă acele activităţi care transformă intrările în

rezultate specifice care nu iau formă obiectuală (exemplu: transporturi, activităţi
turistice, schimburi şi activităţi de comerţ, consultaţii de marketing).

b) Schimbul (circulaţia) este acea componentă a activităţii economice care

subsumează activităţile de deplasare în spaţiu a bunurilor materiale, trecerea lor de
la o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării, sau pe alte căi, păstrarea şi
depozitarea acestora, ca şi schimbul de servicii între participanţii la viaţa
economică (serviciile de depozitare şi păstrare, de comunicaţii şi telecomunicaţii,
serviciile distributiv-comerciale, etc).

c) Repartiţia cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale

şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care se distribuie şi se
redistribuie venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii.

d) Consumul este actul care constă din folosirea efectivă a bunurilor, act care
verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile, dorinţele şi interesele
oamenilor. La rândul lui consumul se împart în: consumul intermediar care se

Microeconomie 20
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

referă la folosirea unor bunuri economice, care în procesul de producere al altor

bunuri, îşi pierd caracetristicile lor iniţiale; consumul final care se referă la
utilizarea bunurilor de consum personal.

Test de autoevaluare 1.5

1. Nu reprezintǎ o componentǎ a activitǎţii economice :

a) producţia ;
b) aprovizionarea ;
c) consumul ;
d) repartiţia ;
e) circulaţia.

2. Adâncirea diviziunii muncii are loc sub impactul:

a) diminuării resurselor;
b) progresului ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei;
c) limitării în capacitate a nevoilor;
d) caracterului nelimitat al nevoilor;
e) scăderii consumului.

3. Identificaţi afirmaţia falsǎ referitoare la producţie:

a) poate fi materialǎ;
b) poate lua forma prestǎrilor de servcii;
c) se supune principiilor raţionalitǎţii economice;
d) reprezintǎ actul care constǎ în folosirea efectivǎ a bunurilor;
e) constǎ în transformarea intrǎrilor (factorilor de producţie) în ieşiri (bunuri
economice).

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 32.

1.6 Raţionalitatea în economie

Raritatea resurselor face ca orice alegere de producţie sau de consum a unuia sau
altuia dintre agenţii economici, să însemne, în acelaşi timp, sacrificarea unor şanse
potenţiale. De pildă, dacă o persoană, o familie alocă o parte mai mare din
resursele de care dispune pentru satisfacrea nevoilor de hrană (alimente), atunci în
mod obligatoriu, îi rămân mai puţine pentru cele instructiv- educaţionale sau chiar
de îmbrăcăminte. Această alegere se face conştient sau intuitiv pe baza costului de
oportunitate.
Costul de Costul de oportunitate (al alegerii) constă în valoarea (costul) bunurilor
oportunitate alternative sacrificate, pentru a alege un anumit bun, spre a fi produs sau
consumat. Costul alegerii este costul (valoarea) unei activităţi, măsurate în
termenii celei mai mai bune alternative sacrificate.
De pildă, dacă o fermă poate să producă, pe baza resurselor de care dispune, 1000
tone de cartofi şi 500 tone de roşii, atunci, costul de oportunitate unei cantităţi

Microeconomie 21
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

suplimentare de 10 tone cartofi este de 5 tone de roşii. Principiul costului alegerii

se aplică şi de către consumator, de către bănci, firme producătoare, etc.
Pentru a se găsi alegerea raţională se ţine seama de decalajul între dorinţe şi
posibilităţi. Indiferent de felul operaţiunii economice, principiul respectiv
presupune fie căutarea maximizării utilităţii(satisfacţie,productivitate, rentabilitate,
remuneraţie), fie minimizarea efortului (consum de factori, costuri, disponibilităţi
băneşti plasate, etc.)
In cercetarea posibilităţilor alternative de a produce, se foloseşte instrumentul
curba posibilităţilor de producţie prin care sunt puse în evidenţă combinaţiile
posibile de producere a două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a
resurselor disponibile la un moment dat.
Bunuri

Curba
posibilităţilor
de producţie

Fig. 2.1. Curba posibilităţilor de producţie

Să presupunem că într-o ţară, la nivel naţional se pune problema utilizării
resurselor disponibile pentru două mari destinaţii şi anume: producerea de bunuri
militare şi producerea de bunuri civile. Să vedem care sunt alternativele care se
deschid factorului decizional (fig. 2.1.)
Curba AG este curba posibilităţilor de producţie în situaţia noastră.
Combinaţiile posibile dintre cele două categorii de bunuri se află pe curba AG sau
dedesubtul acestei curbe. Cu stocul de resurse existent şi în condiţiile tehnologice
date, combinaţiile combinaţiile de bunuri militare şi civile nu se vor putea plasa
deasupra curbei. Din acest motiv curba respectivă se numeşte şi frontiera
posibilităţilor de producţie.
Să interpretăm ceea ce evidenţiază această curbă. Dreapta AO pune în evidenţă
posibilităţile maxime de producere a bunurilor militare. Deci, nici o resursă nu va
fi utilizată în vederea producerii bunurilor civile. De asemenea, dreapta OG va

Microeconomie 22
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

reflecta posibilităţile maxime de producere a bunurilor civile, în aceleaşi condiţii,

respectiv nici o resursă nu va fi destinată bunurilor militare.
Combinaţiile posibile între producţia de bunuri militare şi civile, prin folosirea la
maxim a resurselor existente, le vom găsi pe curba AG, respectiv punctele B, C, D
etc. Curba posibilităţilor de producţie are forma concavă deoarece nu toate
resursele sunt egal utilizate în producerea celor două categorii de bunuri. Unele
resurse sunt utilizate mai eficient în producţia de bunuri militare, după cum altele
în producţia de bunuri civile. Transferul lor de la o utilizare la alta duce la
reducerea productivităţii obţinute.
La punctul A toate resursele sunt utilizate pentru producerea bunurilor militare.
Dacă transferăm resursele care au o contribuţie relativ mică la producerea de
bunuri militare (ex. forţa de muncă specializată în producerea mobilei, a
îmbrăcămintei etc) spre producţia de bunuri civile, producţia militară va înregistra
o reducere relativ mică. Aceste resurse, în schimb, vor avea o contribuţie mare la
producerea bunurilor civile. In deplasarea de la punctul A la punctul B, forte
puţine bunuri militare se vor pierde pentru a obţine cantităţi suplimentare de
bunuri civile (mobilă şi îmbrăcăminte) . Acelaşi raţionament se poate continua şi
pentru punctul C, punctul D ş.a.
Forma concavă a curbei posibilităţilor de producţie este implicit determinată şi de
raţionalitatea alegerii. In realizarea combinării între cele două destinaţii, prin
utilizarea completă a resurselor, se urmăreşte obţinerea câştigului maxim. Dacă se
doreşte o cantitate de bunuri civile egală în mărime cu OBi, atunci se va renunţa la
o cantitate de bunuri militare corespunzătoare în mărime cu AGi şi aşa mai
departe. Bunurile civile vor creşte de la Bi la B2, B3 etc şi în mod corespunzător,
bunurile militare vor scădea de la Gi la G2 şi apoi la G3 etc. Costul de oportunitate
pentru producerea a mai multor bunuri de consum este de fiecare dată reprezentat
de bunurile militare la care se renunţă. Cu cât ne deplasăm mai mult pe axa OG în
direcţia G, cu atât se renunţă la mai multe bunuri militare, iar resursele care erau
mai bine utilizate în producţia militară se transferă spre producţia civilă, unde
productivitatea utilizării lor este mai scăzută. Datorită acestui fapt, pe măsură ce
creşte producţia de bunuri civile, va creşte şi costul de oportunitate pentru fiecare
cantitate suplimentară obţinută. Atunci când se va atinge punctul G, foarte puţine
Legea creşterii bunuri civile adiţionale se vor produce cu ultimele resurse transferate de la
costului de producţia bunurilor militare.
oportunitate Această tendinţă a creşterii costului de oportunitate pe măsură ce se produc
cantităţi suplimentare dintr-un bun, utilizându-se un stoc de resurse dat, în
detrimentul altui bun, are un caracter legic şi este cunoscută ca legea creşterii
costului de oportunitate.
Din grafic rezultă că orice combinaţii între cele două destinaţii în afara curbei este
imposibilă. Dacă ne aflăm la punctul C, decizia de creştere a producţiei de bunuri
civile, fără a se reduce în mod corespunzător producţia de bunuri militare,
presupune luarea în considerare a punctului H. Deplasarea de la punctul C la
punctul H este imposibilă, deoarece stocul de resurse a rămas acelaşi. Resursele
limitate nu permit luarea în considerare a punctului H, singura soluţie este

Microeconomie 23
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

reducerea producţiei de bunuri militare, deplasându-ne pe linia de frontieră de la

punctul C la punctul D.
In acest caz producţia de bunuri civile va creşte de la punctul B2 la B3 şi în mod
corespunzător va scădea producţia de bunuri militare de la G2 la G3. 0 combinaţie
care să atingă punctul H este posibilă numai dacă ar exista resurse suplimentare.
Dacă resursele existente nu sunt utilizate în totalitate, respectiv, dacă societatea nu
produce cele două categorii de bunuri la limita frontierei posibilităţilor de
producţie, atunci sunt posibilităţi de creştere a producţiei ambelor categorii de
bunuri. Dacă de pildă, naţiunea respectivă, în urma combinaţiilor făcute, se găseşte
la un moment dat în situaţia care corespunde punctului H' din grafic, atunci
înseamnă că o parte din stocul de resurse existent nu este utilizat. Există deci
posibilităţi de creştere a producţiei pentru ambele categorii de bunuri, sau numai
pentru categoria de bunuri care se doreşte, până la limita în care combinaţiile alese
se vor plasa pe curba frontierei. In acest caz, costul de oportunitate al sporirii
produsului naţional este nul.
Curba posibilităţilor de producţie reflectă situaţia când resursele sunt limitate şi
orizontul de timp este scurt. Pe termen mediu şi lung, odată cu creşterea resurselor
şi ameliorarea lor, curba posibilităţilor de producţie se deplasează spre dreapta
incluzând punctul H'.
Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie poate avea loc, de regulă, sub
influenţa următorilor factori:
a) creşterea stocului de resurse;
b) introducerea unor tehnologii moderne care au ca efect reducerea costului de
resurse pe unitatea de produs;
c) adâncirea specializării producţiei şi dezvoltarea relaţiilor comerciale.
Curba posibilităţilor de producţie este, de fapt, un model de analiză care poate da
informaţii utile factorilor de decizie atât la nivelul firmelor, cât şi la nivel naţional.

Test de autoevaluare 1.6

1. Costul de oportunitate reprezintă:
a) costul total de producţie ;
b) costul marginal ;
c) costul şansei sacrificate ;
d) costul social ;
e) costul contabil.
2. Existenţa costului de oportunitate în economie este determinată de:
a) progresul tehnic;
b) nivelul de dezvoltare economică;
c) aspectul că resursele sunt limitate comparativ cu nevoile care sunt
nelimitate;
d) nivelul de cultură şi civilizaţie;
e) nivelul veniturilor.
3. Utilizarea resurselor limitate în aşa fel încât satisfacţia obţinută să fie
maximă exprimă:

Microeconomie 24
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

a) raţionalitatea economică;
b) costul de oportunitate;
c) costul economic;
d) costul marginal;
e) profitul economic.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 32.

1.7 Dinamica şi interdependenţele economice. Legile economice şi libertatea

economică
a) Fenomenele şi procesele economice. Activitatea economică este dinamică, la
desfăşurându-se în condiţiile şi pe baza unor multiple legături de intercondiţionare
între faptele şi actele autonone specifice. Unele dintre acestea se manifestă la
suprafaţa economiei, iar altele în profunzimea ei.
Fenomenul Fenomenul economic este accesibil cunoaşterii oamenilor, indiferent de profesia
economic lor. Acesta poate fi observat şi cercetat în mod empiric, pe bază de experienţă.
Fenomenul economic reprezintă deci, o formă exterioară a activităţii economice,
respectiv acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa
acesteia şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (preţ, cost, bani, etc). Privite
în mişcarea lor, fenomenele devin procese economice.
Procesul Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în
economic starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acesteia în timp şi
spaţiu.
De pildă, creşterea preţurilor, modificarea ofertei sau a cererii de bunuri
economice, creşterea productivităţii, sunt procese economice.
Un fenomen, respectiv un proces economic generează un altfenomen sau proces
economic care, la rândul lor, pot condiţiona pe altele.
Dependenţele reciproce dintre fenomenele şi procesele economice, ca şi
posibilitatea devenirii unora dintre ele din cauze în efecte şi invers, au fost numite
de specialişti, stare de dependenţă mutuală.
In ansamblul vieţii economice apar frecvent situaţii când dinamica acesteia nu
poate fi explicată prin relaţia lineară cauză-efect, când raporturile dintre
fenomenele şi procesele economice iau forma circulară, în spirală, un anume efect
devenind cauză a modificării cauzei iniţiale (de exemplu inflaţia).
Legile b) Legile economice. Legăturile de suprafaţă exprimate de fenomenele şi
economice procesele economice au în "spatele" lor o multitudine de alte relaţii - profunde şi
cu caracter permanent - pe care oamenii de ştiinţă le-au numit legi economice.
Inţelegerea conţinutului legilor economice presupune, mai întâi, delimitarea
laturilor profunde şi relativ stabile ale economiei, de cele vremelnice, aparente.
Comparativ cu fenomenele sau procesele economice, legile economice au
caracteristici proprii:

Microeconomie 25
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

1. exprimă legături interioare, profunde ale vieţii economice;

2. se prezintă ca regularităţi relativ constante şi generale ale vieţii
economice
3. pot fi cunoscute şi analizate numai prin folosirea unor metode şi tehnici
ştiinţifice de cercetare.
Spre deosebire de legile naturii, legile economice se caracterizează prin implicarea
directă a oamenilor în viaţa economică, ceea ce face ca manifestarea acestor legi
să aibă un pronunţat caracter aleatoriu.
O primă problemă care se pune în legătură cu legile economice este cea a naturii
lor. în acest sens, în decursul timpului s-au conturat două concepţii mai
importante.
Prima dintre ele susţine că legea economică există şi acţionează la fel ca legile
naturii. Această concepţie se sprijină pe convingerea existenţei unei ordini
naturale, care este spontană, evidentă prin ea însăşi. Ordinea naturală vrea să
spună că societăţile umane şi deci activităţile economice sunt guvernate de legi
naturale, aceleaşi care guvernează lumea fizică. Aceste legi ţin de esenţa
oamenilor şi a lucrurilor şi sunt expresia voinţei divine.
Cealaltă concepţie cu privire la natura şi rolul legilor economice consideră că
fenomenele economice se modifică necontenit, ceea ce face ca ele să aibă o
determinare istorică.
In consecinţă, afirmă adepţii acestei opinii, ne se pot stabili regularităţi veşnice în
viaţa economică şi nu există legi privitoare la desfăşurarea fenomenelor
economice valabile pentru toate timpurile şi toate locurile. Aşadar, fiecare
perioadă istorică, şi deci şi fiecare sistem economic, îşi are propriile sale legi.
Legea economică poate fi definită ca o expresie a modului de structurare,
organizare, intercondiţionare şi funcţionare ale diferitelor verigi ale vieţii
economice, ca relaţii esenţiale între procesele şi fenomenele economice, ca
raporturi repetabile între indivizii participanţi la activitatea economică.
Exemple de legi economice: legea creşterii productivităţii factorilor de producţie,
legea rarităţii resurselor, legea cererii şi a ofertei, legea progresului economic, etc.
Legile economice sunt structurate în mai multe categorii. După modul de
descoperire, ele pot fi legi abstracte (formulate prin metode ştiinţifice de
investigare) şi legi descoperite şi formulate pe bază de experienţă îndelungată.
După durata de manifestare, se disting legi generale, care acţionează pe tot
parcursul economiei (legea creşterii productivităţii, legea rarităţii) şi legi specifice,
care acţionează numai în cadrul anumitor perioade istorice ale acesteia (legea
cererii şi a ofertei, legea rentei, etc).
Prin esenţa lor, legile economice nu limitează libertăţile şi iniţiativa oamenilor.
Raportarea indivizilor la exigenţele legilor economice reprezintă condiţia unei
activităţi economice utile şi eficiente. în prezenţa anumitor condiţii acţionează o
lege economică sau alta. Aceasta nu înseamnă că toţi indivizii sunt obligaţi să facă

Microeconomie 26
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

sau să nu facă ceea ce legea economică respectivă le dictează. Ea nu obligă pe

nimeni ci îi orientează pe toţi. în măsura în care cerinţele legilor economice
obiective sunt consfinţite în legi juridice, în acte normative, agenţii economici -
individuali şi asociaţi - trebuie să respecte legile juridice adoptate democratic,
aceasta fiind în interesul tuturor.

Test de autoevaluare 1.7

1. Identificaţi afirmaţia falsǎ cu privire la fenomenul economic:
a) reprezintǎ o formǎ exterioarǎ a activitǎţii economice;
b) poate fi observat şi cercetat în mod empiric, pe bazǎ de experienţǎ;
c) constituie fenomene economice: preţul, costul, banii etc.
d) exprimǎ transformǎrile cantitative în starea activitǎţii economice;
e) este accesibil cunoaşterii oamenilor, indiferent de profesia lor.

2. Procesele economice:
a) sunt fenomenele economice privite în mişcarea lor;
b) exprimǎ transformǎrile cantitative în starea activitǎţii economice;
c) exprimǎ transformǎrile calitative în starea activitǎţii economice;
d) exprimǎ transformǎrile structurale în starea activitǎţii economice;
e) evidenţiazǎ desfǎşurarea activitǎţii economice în timp şi spaţiu.
Alegeţi rǎspunsul corect:
A(a+b+c); B(b+c+d+e); C(a+e); D(a+b+c+d+e); E(b+c+d).

3. Reprezintǎ caracteristici ale legilor economice:

a) exprimă legături interioare, profunde ale vieţii economice;
b) evidenţiazǎ desfǎşurarea activitǎţii economice în timp şi spaţiu;
c) se prezintă ca regularităţi relativ constante şi generale ale vieţii
economice;
d) pot fi cunoscute şi analizate numai prin folosirea unor metode şi tehnici
ştiinţifice de cercetare ;
e) pot fi observate şi cercetate în mod empiric, pe bazǎ de experienţǎ.
Alegeţi rǎspunsul corect:
A(a+c+d); B(b+c+d+e); C(a+e); D(a+b+c+d+e); E(b+c+d).

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 32.

1.8 Risc şi incertitudine în economia modernă (capitalistă)

Activitatea economică implică riscul. Acesta poate fi definit, în general, ca un
eveniment nesigur şi probabil care poate cauza o pagubă, o pierdere, etc. De
regulă, analiza riscului începe cu conturarea termenului de incertitudine, de
nesiguranţă cu privire la viitor.
Incertitudinea economică are ca sursă fie caracterul obiectiv al unui proces
economic, fie caracterul incomplet, aproximativ, al cunoştinţelor despre acel

Microeconomie 27
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

Incertitudinea proces. O acţiune economică este considerată nesigură atunci când este posibilă
economică obţinerea mai multor rezultate de pe urma ei, fără a se cunoaşte probabilitatea
apariţiei uneia sau alteia dintre acestea.
Riscul, dimpotrivă, se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi de
probabilitate pentru rezultatele scontate, ca şi prin cunoaşterea acestei legi de către
Riscul unităţile economice, de către cei interesaţi.
In realitate, cele două noţiuni - riscul şi incertitudinea - se întâlnesc combinate în
diverse proporţii. Incertitudinea devine o posibilă sursă de risc, în special atunci
când decurge dintr-o informare incompletă sau când se apelează la surse
informaţionale incompatibile.
Interesaţi în stăpânirea proceselor economice, participanţii la viaţa economică
acordă o atenţie deosebită măsurării riscului cu ajutorul probabilităţilor.
Probabilitatea şi riscul în economie sunt însă concepte diferite.
Probabilitatea arată în ce măsură este posibilă producerea unui anume eveniment
în condiţii bine determinate. Deci, pentru fiecare eveniment există o anumită
probabilitate de apariţie. Riscul este o caracteristică specifică întregii distribuţii de
probabilităţi.
Probabilitatea
Atât probabilitatea cât şi riscul pot fi interpretate obiectiv şi subiectiv.
Probabilitatea obiectivă se bazează pe evidenţa istorică a datelor statistice,
respectiv constă în estimări ale situaţiilor probabile pe baza întâmplărilor
anterioare.
Probabilitatea subiectivă şi aprecierea subiectivă a riscului poartă amprenta
personalităţii fiecărui individ participant la economie. Ea reflectă mentalităţile,
obiceiurile şi măsura în care acestea se fundamentează pe intuiţie, sau dimpotrivă,
pe observaţii minuţioase.
Riscul obiectiv este inerent oricărei acţiuni caracterizate prin variaţia rezultatelor
probabile şi reprezintă o variabilă independentă de individ.
Riscul subiectiv constituie o estimare a riscului obiectiv şi depinde de individ, de
informaţia sa, de temperamentul său.
In afară de această clasificare (în obiective şi subiective) riscurile se mai clasifică
după nivelul de structurare a economiei în micro, macro şi mondoeconomie.
Riscul la nivel microeconomic poate fi:

- risc pur, accidental, neintenţionat, asigurabil. împotriva acestui risc agenţii

economici se pot asigura, el fiind succeptibil de a aduce profit;
- risc speculativ, în care subiecţii economici au atât posibilitatea de a pirde,
Formele
cât şi pe cea de a câştiga; acesta se asigură cu mari dificultăţi;
riscului - risc de neplată, de insolvabilitate a unei firme aflate pe punctul de a da
faliment, profitul scontat în acest sens trebuie să fie suficient de mare
pentru a acoperi riscul de faliment;
- risc de inovaţie, care conduce la aşa numitul profit inovaţional care
răsplăteşte deci reuşita inovaţională.

Microeconomie 28
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

Riscul la nivelul macroeconomic se prezintă ca:

- risc social, provocat de evenimente sociale majore, cu un puternic

potenţial perturbator în viaţa oamenilor;
- risc politic, determinat de evenimente politice semnificative (de pildă
războaiele);
- risc economic concretizat în dezechilibrele macroeconomice mai
importante (recesiune, inflaţie);
Riscul la nivel mondoeconomic se manifestă ca risc de ţară. Acest risc este asociat
relaţiei dintre creditorii şi debitorii internaţionali. Mai concret se are în vedere riscul
ca o ţară debitoare să nu poată restitui împrumuturile către creditorii ei, de regulă,
organismele bancaro-financiare internaţionale.
Riscul de ţară este abordat de regulă, dintr-o dublă perspectivă: cea economică şi,
respectiv, cea politică.
Perspectiva politică a riscului de ţară exprimă probabilitatea ca o ţară să nu
dorească sau să nu poată să înapoieze banii primiţi sub formă de împrumut din
motive politice. Sunt astfel afectate, în primul rând, împrumuturile
guvernamentale şi cele ale întreprinderilor publice şi mai puţin întreprinderile
private. De exemplu ne putem confrunta cu o astfel de situaţie în cazul înlocuirii
unui guvern prin lovitură de stat.
Perspectiva economică exprimă probabilitatea ca ţara debitoare să nu poată
restitui împrumutul din cauza unei situaţii economice precare. 0 formă a acestui
risc o constituie, de exemplu, scăderea sub un nivel minim admisibil a încasărilor
în valută ale unei ţări.

Test de autoevaluare 1.8

1. Riscul la nivel microeconomic poate fi :
a) risc social;
b) risc politic;
c) risc economic;
d) risc accidental;
e) numai obiectiv.
2. Riscul la nivel macroeconomic poate fi :
a) risc social;
b) risc speculativ;
c) risc de inovaţie;
d) risc accidental;
e) risc de ţarǎ.

3. Riscul la nivel mondoeconomic poate fi :

a) risc social;
b) risc de ţarǎ;
c) risc de insolvabilitate sau de neplatǎ ;
d) risc speculativ ;

Microeconomie 29
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

e) risc accidental.
Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 32.

În loc de Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 1.

rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 1

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea
conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 1.
1. Nu este un reprezentant al şcolii clasice:
a) Adam Smith;
b) David Ricardo;
c) Kart Marx;
d) Thomas Malthus;
e) John Maynard Keynes.

2. Teoria valorii muncǎ a fost dezvoltatǎ de:

a) reprezentanţii şcolii de la Viena;
b) reprezentanţii şcolii de la Lausanne;
c) reprezentanţii şcolii clasice;
d) reprezentanţii şcolii de la Cambridge;
e) reprezentanţii sintezei neoclasice.

3. “Teoria generalǎ a ocupǎrii, a dobânzii şi a banilor” are ca autor:

a) John Maynard Keynes;
b) Adam Smith;
c) Thomas Malthus;
d) John Stuart Mill;
e) David Ricardo.

Microeconomie 30
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

4. Microeconomia este acea ramurǎ a ştiinţei economice care studiazǎ:

a) comportamentele agenţilor economici individuali şi interacţiunile
dintre ei;
b) comportamentele sociale;
c) marile agregate dintr-o economie;
d) dezechilibrele economice;
e) balanţa de plǎti externe.

5. Macroeconomia este acea ramurǎ a ştiinţei economice care nu

studiazǎ:
a) producţia naţionalǎ;
b) comportamentele agenţilor economici individuali şi interacţiunile
dintre ei;
c) indicele general al preţurilor;
d) inflaţia;
e) balanţa de plǎti externe.

6. Economia politicǎ:
a) este o ştiinţǎ economicǎ fundamentalǎ;
b) nu este echivalentǎ cu istoria economicǎ;
c) constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe despre realitatea
economicǎ;
d) are o laturǎ pozitivǎ şi una normativǎ;
e) extinde principiile raţionalitǎţii economice şi eficienţei economice asupra
socialului în totalitatea sa.
Alegeţi rǎspunsul corect:
A(a+b); B(c+d+e); C(e); D(a+b+ c+d+e); E(a+d).

7. Resursele sunt limitate în sensul că:

a) sunt insuficiente în raport cu nevoile;
b) nu se regenerează;
c) scad continuu ;
d) nu se recuperează;
e) nu cresc.
8. Indiferent de gradul de folosire sau refolosire, toate resursele trebuie
interpretate ca fiind:
a) nerecuperabile;
b) unele recuperabile iar altele regenerabile;
c) limitate;
d) refolosibile;
e) nelimitate.

Microeconomie 31
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

9. Care din următoarele afirmaţii nu sunt adevărate:

a) bunurile libere, în raport cu nevoile sunt limitate ;
b) bunurile economice sunt limitate ;
c) bunurile libere, în raport cu nevoile sunt nelimitate ;
d) bunurile economice sunt insuficiente în raport cu nevoile ;
e) nevoia de bunuri libere este mai mică decât bunurile libere existente.
10. Care dintre următoarele afirmaţii reprezintă trăsături ale activităţii economice?
a) este amplă şi diversificată;
b) prin intermediul ei se dezvoltă celelalte activităţi din societate;
c) contribuie la transformarea oamenilor, a societăţii în ansamblul ei;
d) are ca scop satisfacerea nevoilor oamenilor ca indivizi, colectivitate,
societate.
e) este alcătuită din activităţi de producţie, repartiţie, schimb şi consum.
Alegeţi răspunsul corect:
A(a+b + c + d); B(a + b + c + d + e); C(a + b + e); D(c + d + e); E(b + c + d + e).
11. Care din afirmaţiile de mai jos referitoare la costul de oportunitate sunt corecte:
a) este ceea ce pierde individul, colectivitatea şi societatea, în urma alegerii
făcute;
b) este costul şansei sacrificate;
c) este un concept relativ exprimat în termeni reali;
d) este un cost marginal;
e) este costul suportat de oameni pentru a-şi satisface resursele.
Alegeţi răspunsul corect:
A(a + b + c); B(a + b + c + d); C(a + b + c + d + e); D(a + b + d); E(a + b + e).

7. Obiectul de studiu al economiei politice.

8. Metode, tehnici şi instrumente de analizǎ economicǎ

9. Enunţaţi caracteristicile nevoilor umane.

Microeconomie 32
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

10. Caracterizaţi activitatea economicǎ şi componentele sale.

Pentru răspunsurile studenţilor lăsaţi spaţii adecvate între întrebări.

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 1.1 Răspuns 1.2. Răspuns 1.3.

1. c 1. c 1. b
2. d 2. b 2. c
3. c 3. a 3. a

Răspuns 1.4 Răspuns 1.5 Răspuns 1.6

1. b 1. b 1. c
2. c 2. b 2. c
3. c 3. d 3. a

Răspuns 1.7 Răspuns 1.8

1. d 1. d
2. D 2. a
3. A 3. b

Bibliografie unitate de învăţare nr. 1

Clipa, N. - Economie politicǎ, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999.
Creţoiu, G., Cornescu, V., Bucur I.- Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
Dobrotǎ, N. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ, Bucureşti, 1997.
Dudian, M., coord. – Economie, ed. a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Frois, G.A. – Economie politicǎ, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Genereux, J. – Economie Politicǎ. Microeconomie, Editura All Beck, Bucureşti,
2000.

Microeconomie 33
 Obiectul şi metoda economiei politice. Economia și raționalitatea în economie

Hardwick, P., Langmead, J., Khan B. – Introducere în economia politicǎ modernǎ,

Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Ignat, I., Pohoaţǎ, I., Clipa, N., Luţac, G. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ,
Bucureşti, 1998.
Ploae, V. - Economie politicǎ. Microeconomie, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. – Economie politicǎ (Microeconomie).
Aplicaţii, Editura Muntenia, Constanţa, 2004.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2006.
Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto, Constanţa,
2007.
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D. - Economie politicǎ, Editura Teora, Bucureşti,
2000.
Stiglitz, J.E., Walsh, C.E. – Economie, Editura Economicǎ, Bucureşti, 2005.
Witztum A. – Economics. An Analitical Introduction, Oxford University Press,
2005.

Microeconomie 34