Moromeții

(caracterizare de personaj)

- Marin Preda
Marin Preda este scriitorul care creează un nou tip de roman și o tipologie aparte de personaj în literatura
română.

Apărut în 1955, primul volum al romanului „Moromeții” a stârnit admirație, dar și replici. Era greu de crezut
că proza de inspirație rurală a lui Creangă, Sadoveanu, Slavici sau Rebreanu ar mai putea atinge o cotă valorică
înaltă, mai ales că Rebreanu prin romanele „Ion” și „Răscoala” epuizase o formulă literară inactuală prin
desincronizare față de romanul european citadin. În acest context, Marin Preda scrie un roman realist-obiectiv,
tradițional prin temă, dar modern prin abordare.

„Moromeții” este un roman realist-obiectiv apărut în perioada postbelică, roman social rural pe tema
pământului, timpului și comunicării și ilustrează viziunea despre lume a lui Marin Preda.

Opera lui Marin Preda este un roman prin caracterul epic, textul se desfășoară pe mai multe planuri, având
mai multe personaje bine conturate, implicate în conflicte puternice. Apartenența la realismul de tip obiectiv este
susținută de veridicitate, problematica pământului, tehnicile narative (anticiparea, simetria incipitului cu finalul,
detaliul semnificativ, personajele tipice în situații tipice).

Cele două volume apărute la 12 ani distanță sunt unitare prin tematică, imaginea satului românesc într-o
perioadă de criză și prin ideea destrămării acestuia în perioada din preajma celui de al doilea Război Mondial. O altă
temă abordată în roman este criza comunicării în familie, iar tema socială este nuanțată de problematica timpului
viclean, nerăbdător.

Încă din nuvele Marin Preda a prins să contureze un nou tip de țăran român, un om cu o judecată ageră,
interioară cu gesturi și cu vorbe ce se deosebesc de gândurile luim un țăran închis în sine și prudent față de
dușmăniile din afară.

Personajul principal al romanului ,,Moromeții”, Ilie Moromete, este tipul țăranului reflexiv, ,,filosof”, un
țăran atipic pentru proza rurală, pentru că existența înseamnă pentru el ,,a fi”, iar accentul nu mai cade pe
dimensiunea materială a existenței, ci pe cea spirituală.

Ilie Moromete este personaj exponențial, realist, rotund (,,memorabil prin complexitate”) și contrazice
imaginea tradițională a țăranului printr-o complexitate spirituală și un farmec intelectual care pot rivaliza cu natura
oricărui personaj modern.

Cel mai important personaj al prozei lui Marin Preda, Ilie Moromete, îl are ca model pe Tudor Călărașu, tatăl
scriitorului, după cum mărturisește acesta: ,,eroul preferat, Ilie Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl
meu”.

Personaj exponential, Moromete exprimă prin destinul său moartea unei lumi. El reprezintă concepția
tradițională față de pământ și de familie. Țăran de mijloc, el încearcă să păstreze pământul familiei sale pentru a-l
lăsa apoi băieților.

Conștiința acestui personaj confruntat cu legile implacabile ale istoriei reflect criza satului arhaic.

Titlul romanului evidențiază tema centrală: destrămarea simbolică a unei familii dintr-un sat din Câmpia
Dunării, Siliștea-Gumești. Evoluția și criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al
vremii. „Moromeții” devine romanul unei familii și o frescă a vieții rurale, roman monografic, întrucât surprinde
scene semnificative din lumea satului, relațiile familiale și sociale, cina tradițională, secerișul, școala, premilitara.

Perspectiva narativă obiectivă este evidențiată prin relatarea la persoana a III-a a naratorului omniscient și
omniprezent, dar aceasta este completată prin personajele reflectator (Ilie Moromete și Niculae) și prin personajele
informator (Parizianul, care îi povestește lui Moromete ce fac băieții la București). Efectul este limitarea
omniscienței.

Compoziția romanului evidențiază evoluția și destinul personajului, suprapunându-l celui al comunității și al

civilizației rurale sub influența schimbărilor istorice. Compoziția primului volum utilizează tehnica decupajului și
accelerarea gradată a timpului narațiunii. Volumul este structurat în câteva scene cheie, detaliat prezentate. Al doilea
volum este realizat prin tehnica rezumativă. În primul volum se remarcă simetria compozițională dintre incipit și
final. Se fac referiri la tema timpului care la început pare îngăduitor („timpul era foarte răbdător cu oamenii; viața se
scurgea fără conflicte mari”), pentru ca în final timpul să devină necruțător („timpul nu mai avea răbdare”).
Imaginea timpului răbdător este doar o iluzie a lui Ilie Moromete, contrazisă de evenimentele petrecute pe parcursul
romanului.

Criticul Eugen Simion evidențiază criza comunicării într-un timp ce iluzionează și mărturisește că
„Moromeții stau sub un clopot cosmic, iar drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”.

Un triplu conflict va destrăma familia Moromete: mai întâi este vorba despre dezacordul dintre tată și cei trei
fii din prima căsătorie (Paraschiv, Nilă și Achim), izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea. Fii cei mari
își disprețuiesc tatăl fiindcă nu știe să transforme în bani produsele economiei rurale așa cum face Tudor Bălosu.

Un alt conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția sa. Moromete vânduse un pogon din lotul femeii
cu promisiunea că trece casa pe numele ei. De teama fiilor amână îndeplinirea promisiunii, iar în al doilea volum
aceasta îl va părăsi pe Ilie.

Un al treilea conflict este acela dintre Moromete și fiul cel mic, Niculae. Copilul își dorește cu ardoare să
meargă la școală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează, deoarece învățătura nu-i aduce nici
un „beneficiu”. Băiatul se desprinde treptat de familie pentru a-și realiza dorința de a studia. În al doilea volum,
conflictul dintre ei trece pe primul plan pentru că tatăl și fiul reprezintă două mentalități diferite: țăranul tradițional
care vrea să-și păstreze pământul și un susținător al comunismului, al mentalității colectiviste.

Naratorul îl caracterizează direct ,,era cu zece ani mai mare decât Catrina (…) și acum avea acea vârstă între
tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Celelalte persinaje îl
caracterizează direct arătând că este unic, deosebit. Jupuitu îi mărturisește: ,,rasă de om ca dumneata n-am mai
pomenit”, iar Niculae observă: ,,tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le
vedeau”. În al doilea volum el devine, însă, lipsit de autoritate, ,,îndepărtat și nepăsător” după cum îl numește
naratorul, deși în ultima replică personajul se autocaracterizează ,,domnule (...) eu întotdeauna am dus o viață
independentă”.

Caracterizarea indirectă care se desprinde din gesturile, faptele, vorbele și gândurile personajului, dar și din
relațiile cu celelalte personaje, evidențiază trăsăturile lui. Disimularea este trăsătura esențială a lui IlieMoromete, la
fel ca ironia șiputerea de a face haz de necaz. Lui Niculae, care întârzia să vină la masă îi spune: ,,Te duseși în
grădină să te odihnești, că până acum stătuși!”. Lui Nilă i se adresează sarcastic, când băiatul îl întreabă de ce taie
salcâmul: ,,casă se mire proștii”. Moromete are iluzia că poate comunica în familia lui, că nevasta și copiii îl înțeleg,
că nu trebuiesă le dea explicații pentru a nu-și știrbi autoritatea. O scenă simbolică este cea a cinei, desfășurată după
un anumit ceremonial descris prin tehnica detaliului semnificativ. Familia tradițională condusă de un tată autoritar se
va destrăma după cum se anticipează prin detaliul așezării mesei mici și rotunde. Cei trei frați, Nilă, Paraschiv și
Achim stăteau pe partea din afară a tindei ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece
afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, stătea Catrina, iar lângă ea îi avea pe Tita, Ilinca și Niculae, care
niciodată nu-și găsea locul. Moromete stătea pe pragul celei de a doua odăi, „deasupra tuturor” stăpânindu-i cu
privirea.

Drama personajului care luptă cu noile condiții și împrejurări potrivnice este ,,drama născută din conflictul
dintre iluzie și realitate, drama ignorării cruntelor realități” (Marin Preda). Ea începe odată cu tăierea salcâmului.
Acesta este un moment simbolic ce corespunde schimbării nefaste în orizontul familiei. Deși în spațiul câmpiei
sentimentul legăturii cu natura nu are aceleași valențe ca pe plaiul mioritic, Marin Preda intuiește cu finețea unui
mare artist că salcâmul uriaș din curtea Moromeților era un „axis mundi”, o ființă vegetală ca un duh natural
protector, iar tăierea lui corespunde instalării haosului. Tăierea salcâmului, duminica în zori, în timp ce femeile își
plâng morții în cimitir, prefigurează destrămarea familiei, prăbușirea satului tradițional și risipirea lui Moromete.

Moromete detestă prostia (,,prostul e dat și el de Dumnezeu și trebuie să trăiască, dar nu sub denumirea de
deștept”), de aceea își allege prietenii după inteligență. Discuțiile din poiana fierăriei lui Iocan justifică prietenia cu
Cocoșilă.

Spirit contemplativ, inteligentși ironic, Moromete privește existența ca pe un miracol, în cele mai simple
întâmplări descoperă ceva deosebit. În al doilea volum intenția autorului este de a schimba personajul Ilie
Moromete. Moromete își pierde prestigiul de altă dată, autoritatea lui în sat se diminuează, familia nu-l mai ascultă,
vechii prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi i se par mediocri.

Dacă în primul volum îi urmărea cu privirea pe toți membrii familiei sale, schimbarea din partea a doua este
surprinsă de Niculae: ,,îi vezi cum îi ia altul vorba din gură fără nici un resprect și el lasă fruntea în jos și nu mai
spune nimic”.

În ciuda transformărilor sociale la care asistă, nu poate accepta idea că rostul lui în lume a fost greșit și că el
este ,,cel din urmă țăran”. Simbolic, într-una din scene este descris ,,capul din humă arsă, făcut odată de Din
Vasilescu”, lăsat la fierăria lui Iocan.

Ilie Moromete este un personaj exponențial al cărui destin exprimă moartea unei lumi. „Cel din urmă țăran”
după cum l-a numit Nicolae Manolescu reprezintă concepția tradițională față de pământ și familie. În primul volum
el este un personaj autoritar, respectat, având ca trăsături disimularea, ironia, puterea de a face haz de necaz, spiritul
competitiv, inteligența. Are plăcerea vorbei, iar tăcerile sunt memorabile. Este țăranul contemplativ, țăranul filosof
care privește existența cu detașare ca pe un miracol. În ciuda transformării sociale la care asistă, el nu-și acceptă
ideea că rostul lui în lume a fost greșit și că țăranul trebuie să dispară.

În concluzie, romanul lui Marin Preda aduce în prim plan condiția țăranului în istorie, la confluența dintre
două epoci: înainte și după cel de al Doilea Război Mondial. Încadrându-se în tematica rurală reprezentată interbelic
de Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu, Marin Preda impune prin Ilie Moromete un țăran atipic, reflexia având
forța interioară de a conștientiza drama sa, a familiei și a întregii colectivități.