Sunteți pe pagina 1din 14

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept
Departamentul
Drept penal

Studiu de caz
„Determinări conceptuale privind
reintegrarea persoanelor supuse pedepsei
cu închisoarea”

A efectuat studentul
grupei nr.3:

A evaluat:
Manea V.

Chișinău, 2021
Reintegrarea face parte din categoria noţiunilor sociale şi este utilizată pe larg în
criminologie, sociologie, psihologie şi în alte ştiinţe umanistice. Ea este obiectiv legată de noţiunea
„socializarea”, fapt care reiese din analiza nemijlocită a fenomenelor indicate şi în primul rînd, a
tălmăcirii lor gramaticale. Asupra acestui fapt accentuează Juleva I.V., menţionînd necesitatea de a
avea în vedere semnificaţia prefixului „re”, care permite de a înţelege resocializarea ca „reluarea sau
repetarea acţiunii” şi ca o contracarare a degradării asociale a personalităţii.1

Termenul “socializare” provine de la latinescul socualis - “social”. Dicţionarul explicativ al


limbii române determină socializarea ca fiind un proces de integrare socială a unui individ într-o
colectivitate.2 În dicţionarul de neologisme socializarea este interpretată drept un proces de devenire
a unei individualităţi umane ca fiinţă socială 3. În literatura ştiinţifică noţiunea de “socializare” a
personalităţii este examinată de pe poziţii filosofice, sociologice, juridice, psihologice şi
culturologice. Cu toate că există unele deosebiri de accente în determinarea noţiunii de socializare,
părerea comună se reduce la aceea că aceasta reprezintă un proces al formării şi dezvoltării esenţei
sociale a individului. În cadrul unei şi aceleiaşi societăţi o importanţă deosebită, din punct de vedere
al particularităţilor socializării personalităţii, o are apartenenţa socială a individului 4. Criteriile de
apreciere a ceea ce este pozitiv sau negativ pot să cunoască o evoluţie într-o direcţie sau alta în
dependenţă de schimbările condiţiilor social-economice concrete. În această privinţă este
caracteristic exemplul adus de Durkgeim E. „conform dreptului atenian Socrate a fost un infractor şi
condamnarea sa a fost pe deplin legală. Tot odată infracţiunea sa şi anume independenţa în gîndire, a
fost benefică nu numai pentru omenire, dar şi pentru patria filosofului. Libertatea gîndirii, de care
noi acum beneficiem, nu ar fi putut fi proclamată niciodată dacă regulile care o limitau nu ar fi fost
încălcate înainte de a fi anulate solemn. Totodată, aceasta, la acel moment, constituia o infracţiune,
de aceea ea aducea o ofensă sentimentelor care erau încă foarte vii în majoritatea spiritelor” 5.

Fenomenul opus socializării este numit în literatura ştiinţifică desocializare. Acest fenomen
presupune distrugerea şi pierderea unor orientări importante şi valoroase, deprinderi de comunicare,
căpătate în procesul formării personalităţii, precum şi alăturarea la o anumită subcultură locală sau
„contracultură” prevederile de bază ale căreia sînt opuse valorilor general acceptate 6. Săvîrşirea unei
1
Стуров М. Атестирование осужденных в отряде. În: Воспитание и правопорядок, 1987, p.26
2
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a. Sub redacţia lui Coteanu I., Seche L. Bucureşti: Univers
enciclopedic, 1998, p.999
3
Florin Marcu. Marele dicţionar de neologisme. Bucureşti: Saeculum I.O., 2002, p.806
4
Ерасов Б.С. Социальная культурология, в 2-х ч. Часть 1. Москва: Аспект Пресс, 1994, p.251
5
Дюркгейм Э. О разделении общественного труда. Метод социологии. Москва: Наука, 1991, p.77
6
Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.11 (numărul deţinuţilor în
penitenciare) [online]. http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html
infracţiuni poate fi apreciată ca o manifestare vădită a desocializării, o contrapunere a intereselor
societăţii. Unii cercetători se pronunţă în această privinţă mai puţin categoric şi apreciază comiterea
infracţiunilor drept un rezultat şi o manifestare a particularităţilor socializării individului 7 . În
literatura ştiinţifică se expune opinia potrivit căreia desocializarea poate fi calificată ca
neacomodarea individului la mediul social deoarece conţinutul social-psihologic al său constă în
necorespunderea scopurilor şi orientărilor valorice ale grupului cu cele ale personalităţii. Sub acest
aspect desocializarea este percepută ca consecinţă a înstrăinării persoanei, care cuprinde multe părţi
ale vieţii societăţii şi persoanei8. Diverse căi, condiţii şi factori (cu caracter biologic, psihofiziologic,
cultural, de instruire) pot aduce persoana, mai întîi, la un comportament deviat de la normele sociale
acceptabile, iar mai apoi şi la un comportament criminal. Infracţiunea este un rezultat al unui protest
psihologic, moral, sociocultural şi juridic al persoanei împotriva mediului social al alinierii la
normele general acceptate. Infracţiunea, în multe cazuri, e necesar de a fi examinată şi ca o
consecinţă a ruperii persoanei de societate pe toate direcţiile sau pe o parte a direcţiilor social
importante. Slăbirea, devierea sau ruperea legăturii, cel puţin într-o direcţie, aduce la dereglarea
componentelor procesului socializării, iar mai apoi şi la ruperea de societate9.

O treaptă de trecere de la desocializare spre socializare este procesul resocializării. Ţinînd


cont de aceasta, considerăm a fi motivată părerea lui Cernîşova A.V., care examinează resocializarea
ca pe un mijloc orientat împotriva degradării asociale a personalităţii. Pe lîngă aceasta, după părerea
ei, va fi corect de a înţelege resocializarea şi ca o reluare sau repetare a acţiunii deoarece, doar prin
contracarare, degradarea personalităţii nu poate fi stopată. În urma stopării degradării personalităţii,
societatea trebuie să fie în măsură să întreprindă în privinţa individului pasul următor – să încerce de
al întoarce în rîndul membrilor săi normali prin intermediul unor „acţiuni repetate” speciale, care au
ca scop includerea individului în rîndul membrilor socializaţi prin alinierea la valorile şi normele
societăţii date etc. Astfel, prin resocializare se înţelege totalitatea unor acţiuni de acest gen. De
asemenea, urmează de ţinut cont de faptul că, resocializarea trebuie să fie examinată şi ca
restabilirea individului în calitate de membru socializat al comunităţii 10. Procesul socializării
persoanei are loc din momentul naşterii şi pînă la momentul cînd individul poate conştient purta
răspundere (atît în sens pozitiv cît şi negativ) pentru acţiunile sale cu importanţă socială.
7
Воронов В.А. Ресоциализация преступника – основная цель нового уголовного наказания. În: Цели уголовного
наказания, Рязань, 1990, p.129
8
Zidaru P. Drept execuţional-penal. Bucureşti: Press Mihaela SRL, 1997, p.66
9
Антонян Ю.М., Еникеев М.И., Эминов В.Е. Психология преступника и расследования преступлений, Москва,
1996, p.33
10
Шмаров И.В. Предупреждение преступлений среди освобожденных от наказания (проблема социальной
адаптации), Москва: Юридическая литература, 1974, p.27
Dezvoltarea insuficientă a unei astfel de calităţi ca responsabilitatea (în sens pozitiv), aduce la aceea
că individul, mai degrabă sau mai tîrziu, va fi nevoit să poarte răspundere juridică în sens negativ.
Dacă acest fapt se întîmplă, atunci se spune că socializarea acestui individ s-a desfăşurat negativ şi
este necesară resocializarea acestei persoane. În starea preresocializantă persoana deseori admite
devieri sociale, păşeşte pe calea criminală şi desigur, are nevoie de o acţiune corecţională. Statul în
acest caz este nevoit să o atragă la răspundere penală, iar în caz de necesitate, să aplice pedeapsa
penală. Din acest moment pentru condamnat începe procesul “resocializării şi al corijării” 11. Diverse
sisteme penale şi sociale de sancţionare, tratament şi resocializare al delincvenţilor se
fundamentează pe anumite concepţii filosofice, morale, politice şi religioase, avînd ca finalitate
realizarea protecţiei şi apărării sociale a societăţii, prevenirea comiterii de noi delicte şi crime,
reintegrarea şi reabilitarea morală şi socială a persoanelor condamnate la diverse pedepse. Aceste
sisteme includ o gamă largă de sancţiuni şi pedepse care trebuie să fie cît mai mult individualizate,
astfel încît alegerea şi aplicarea lor să conducă la reducerea riscului reiterării unor noi fapte
antisociale de către individul condamnat şi la reabilitarea lui normală după executarea pedepsei,
oferind, totodată, o protecţie adecvată şi pentru societate12. Astfel, în ultimul timp, diverse domenii
ale ştiinţei care, într-o măsură sau alta, au tangenţe cu executarea pedepselor privative de libertate
(dreptul execuţional penal, criminologia, psihologia şi pedagogia penitenciară etc.) acordă o atenţie
tot mai sporită problemelor ce ţin de resocializarea condamnaţilor. Toate cercetările remarcă unanim
caracterul uman şi însemnătatea prioritară a realizării acestui scop în timpul executării pedepsei,
fiind astfel înaintate propuneri pentru includerea acestei instituţii în cîmpul legal.

În ştiinţele umanitare moderne şi în practica socială pot fi întîlnite diferite interpretări ale
termenului “resocializarea”, precum şi a formelor sale de realizare practică. Această noţiune are un
statut interdisciplinar şi este utilizată în diferite domenii ale ştiinţei cum ar fi: sociologia, pedagogia,
criminologia, dreptul execuţional penal etc. Respectiv esenţa şi conţinutul procesului 8 de
resocializare este determinat în dependenţă de poziţiile şi viziunile cercetătorilor. Astfel, în
sociologie prin „resocializare” se înţelege un proces de reorientare şi integrare în viaţa socială a
indivizilor care au promovat comportamente marginale sau deviante. Resocializarea este un mijloc
de control social aplicat în instituţiile specializate şi în grupuri împreună cu unele sancţiuni punitive
asupra celor care au încălcat normele şi valorile socialmente dezirabile. Finalitatea procesului de

11
Ibidem, p.30
12
Ciobanu I. Caracteristica criminologică a conceptului de resocializare a infractorului. În: Revista de ştiinţe penale,
Anuar, anul III. 2007, p.61
resocializare constă în recuperarea şi reintegrarea în societate a delincvenţilor, asimilarea de către
aceştia a unor norme, valori şi atitudini acceptate13.

În psihologia penitenciară prin resocializare se înţelege restabilirea calităţilor sociale,


anterior deviate, ale personalităţii care sînt necesare pentru o viaţă normală în societate. Autorii
Ciobanu I. şi Groza I. specifică că “resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi de tratament
aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de
norme şi valori general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirea
recidivei” 14. Krainova N.A. defineşte resocializarea condamnatului ca “un proces de restabilire a
individului în calitate de membru socializat al societăţii, care are loc în urma aplicării faţă de
persoana care a săvîrşit o infracţiune şi a fost condamnată pentru aceasta, a unui complex de măsuri
juridice, socialorganizatorice, psiho-pedagogice, educative etc. la diferite etape a răspunderii penale
în scopul neadmiterii săvîrşirii unor noi fapte ilegale” 15 . Kravcenko A.I. scrie că „desprinderea de la
vechile valori, norme, roluri şi reguli de conduită se numeşte desocializare.” Iar următoarea etapă de
asimilare a noilor valori, norme, roluri şi reguli de conduită, în schimbul celor vechi, se numeşte
resocializare. Totodată cercetătorul îşi propune să examineze mai detaliat procesul desocializării. El
menţionează că uneori persoana ajunge în condiţii extreme şi desocializarea progresează atît de
mult, încît se transformă în distrugere a temeliilor morale ale personalităţii, care nu mai este în stare
să restabilească toată gama valorilor, normelor şi rolurilor pierdute. În opinia sa, anume acest proces
poate fi observat în instituţiile penitenciare. Kravcenko A.I. în continuare vorbeşte despre faptul că
desocializarea poate fi tot atît de profundă, spre exemplu, la emigrare, la plecarea în mănăstire. Dar
o decădere spirituală în aceste cazuri nu are loc se acumulează doar o nouă experienţă de viaţă 16.

În literatura ştiinţifică pot fi întîlnite şi alte opinii. Astfel, prin resocializarea condamnaţilor
se mai înţelege procesul restabilirii relaţiilor sociale pierdute sau slăbite în rezultatul executării
pedepsei penale, a funcţiilor şi statutului persoanei; aceasta este asimilarea de către condamnat a
standardelor de conduită şi a valorilor, conştientizarea necesităţii de a se supune normelor juridice şi
altor norme morale de conduită. Considerăm că o astfel de abordare caracterizează doar o latură a
unui proces multilateral deoarece nu este specificat cînd, în ce mod, sub influenţa căror factori are
loc restabilirea statutului social al personalităţii. De asemenea, considerăm a fi unilaterală noţiunea

13
Resocializare. http:www.dictsociologie.netfirms.com/R/Termeni/resocializare [online]. htm
articles&action=view&article
14
Ciobanu I., Op.cit., p.54
15
Крайнова Н.A. Проблемы ресоциализации неоднократно судимых лиц. Диссертация на соискание учёной
степени кандидата юридических наук. Владивосток, 2002, p.7
16
Ibidem, p.13
conform căreia resocializarea este definită ca un sistem de măsuri de influenţare asupra
condamnatului sau a unui complex de măsuri menite să asigure comportamentul său legal 17. Printr-o
astfel de abordare tot procesul complex se reduce doar la măsuri de influenţare şi nu este reflectată
esenţa resocializării – restabilirea individului în calitate de membru socializat cu drepturi depline a
societăţii. Baranov Iu.V. susţine că în scopul resocializării noi putem doar să trezim condamnatului
dorinţa de a-şi schimba principiile, orientările, să-şi construiască noi relaţii sau să le corecteze pe
cele vechi. Autorul este de părerea că resocializarea condamnaţilor este asemănătoare cu
socializarea şi are doar câteva deosebiri nesemnificative. Procesul resocializării nu trebuie să se
deosebească de procesul socializării, deoarece, în caz contrar, poate avea loc nu doar denaturarea
noţiunii de resocializare a condamnaţilor, dar şi a opunerii sale directe faţă de procesele de
socializare care au loc în societate. Însăşi utilizarea prefixului „re” presupune declinul persoanei.
Este pusă eticheta unei persoane cu comportament deviant, fapt care, din start provoacă un impuls
pentru înălţarea unui zid de îndepărtare între obiectul influenţării şi subiectul care aplică legea. Însă
din considerente de comoditate, la etapa actuală este mai rezonabil de a utiliza termenul
„resocializarea”. Acelaşi autor consideră că, deosebit de actuală la etapa dată este elaborarea noţiunii
de „resocializare”, care ar putea fi utilizată în scopuri de popularizare şi ar fi accesibilă unui public
larg. Ea nu trebuie să conţină explicaţii complexe şi poate suna în felul următor: „Prin resocializare
înţelegem o socializare suplimentară a personalităţii cetăţeanului în scopul unei adaptări optime la
condiţiile din societate”. În domeniul juridico-penal poate fi utilizată următoarea noţiune:
„Resocializarea persoanelor trase la răspundere penală este procesul reluării socializării lor în baza
aplicării mijloacelor de resocializare în scopul includerii în forme acceptabile de convieţuire” 18.
Pentru dreptul execuţional penal şi studierea proceselor de resocializare a persoanelor condamnate
poate fi formulată încă o variantă a noţiunii şi anume: „Resocializarea persoanelor condamnate la
privaţiune de libertate este un proces al cultivării unor forme de comportament social-acceptabile în
scopul adaptării lor ulterioare la condiţiile şi normele societăţii realizate prin intermediul mijloacelor
de socializare primară”19 . Rîbak M.S. vorbeşte despre înlocuirea în teoria dreptului execuţional
penal a noţiunii „resocializarea condamnaţilor” cu noţiunea „corijarea condamnaţilor”, dar în
continuare el însuşi propune două noţiuni absolut diferite ale resocializării. Iniţial, el susţine că
„resocializarea condamnatului este corectarea calităţilor personalităţii sale în direcţia cultivării unor

17
Шмаров И.В. Социальная адаптация освобождённых от наказания. În: Советское государство и право, 1971,
p.19
18
Багреева E.Г. Социокультурные основы ресоциализации преступников. Диссертация на соискание учёной
степени доктора юридических наук. Москва, 2001, p.42
19
Ibidem
trăsături necesare pentru a trăi într-un grup social pozitiv sau neutru din punct de vedere al
siguranţei sociale. Acest proces include în sine o activitate organizatorică multidimensională a
instituţiilor 10 penitenciare, orientată spre realizarea funcţiilor pedepsei penale în procesul executării
sale: socializarea personalităţii infractorului, restabilirea contactelor sale sociale cu societatea,
pregătirea lui pentru adaptarea la viaţa în libertate”. După care, propune o altă noţiune conform
căreia “resocializarea presupune asigurarea procesului transformării infractorului întrun cetăţean
care respectă legile, care a conştientizat impactul nefast al infracţiunii sale şi este capabil să se
adapteze la condiţiile vieţii de la libertate prestînd o activitate utilă şi restabilind contactele sociale
cu societatea” .

În literatura criminologică termenul „resocializare” este utilizat în sens larg şi în sens


restrîns. Spre exemplu Trubnikov V.M. prin resocializare în sens larg înţelege procesul corijării şi
reeducării persoanelor anterior condamnate. În sens restrîns, acesta este înţeles ca un proces social în
perioada postpenitenciară, cînd au loc schimbări calitative ale personalităţii, revizuirea concepţiilor,
opiniilor, sferei motivaţionale de comportament etc. care se exprimă prin comportament legal.
Juleva I.V. determină resocializarea ca „reluare sau repetare a acţiunii” şi ca o contracarare a
degradării asociale a personalităţii. În continuare ea scrie despre resocializare în sens de adaptare
socială, examinînd în particular şi procesul corijării. Predov T. determină resocializarea la etapa
penitenciară ca o pregătire moral-psihologică bine dirijată a deţinuţilor apreciind-o ca o activitate de
profilaxie deoarece, în opinia sa, influenţarea penitenciară poartă un caracter criminologic şi se
efectuează în scopul prevenirii unui comportament criminal în viitor. Se mai enunţă de asemenea,
părerea conform căreia adaptarea socială a condamnaţilor este o varietate a resocializării şi se
deosebeşte doar după volum. Unii autori susţin că adaptarea socială este o noţiune mai largă ca
resocializarea. Alţii scriu că adaptarea socială presupune procesul resocializării personalităţii,
trecerea ei în alt mediu social, perceperea moravurilor, cerinţelor, directivelor, poziţiilor sociale şi
sistemului valoric ale acestui mediu. Kulebeakin E.B., consideră că procesul resocializării este mai
vast şi poate include în sine cîteva tipuri de adaptări: adaptarea la macromediu, adaptarea la
micromediu, adaptarea individului la sine însuşi (autoadaptarea lăuntrică, realizarea unităţii necesare
între lumea spirituală interioară şi conduita exterioară a persoanei). O poziţie asemănătoare o are şi
Krainova N.A. care scrie că adaptarea socială trebuie să fie examinată ca un element al
resocializării. În viziunea noastră, în procesul resocializării, are loc adaptarea condamnaţilor la
condiţiile de trai în instituţia penitenciară, la procesul de muncă, regim, adaptarea la un mod de viaţă
social acceptabil în timpul pregătirii pentru eliberare, adaptarea la condiţiile de la libertate etc.
Deseori savanţii pun semnul egalităţii între resocializarea şi corijarea condamnatului. Credem că
această abordare nu este întru totul corectă. Resocializarea este o noţiune mult mai largă care 11
caracterizează totalitatea schimbărilor persoanei care au loc sub influenţa unor factori obiectivi şi
subiectivi în rezultatul cărora individul devine membru socializat al societăţii. Acest proces durează
în timp, pe cînd corijarea este o etapă a resocializării. Remenson A.L. scrie că “sarcina de corijare a
instituţiilor penitenciare poate fi considerată a fi atinsă doar atunci cînd condamnatul este pregătit
pentru respectarea conştientă şi benevolă a cerinţelor elementare ale societăţii, cînd i-a fost
înrădăcinată obişnuinţa de a respecta cerinţe elementare”. Sundurov F.R. caracterizează corijarea ca
pe un proces pedagogic deosebit, care presupune distrugerea la condamnat a calităţilor antisociale
negative şi formarea la el a unor calităţi social-utile. Titov N.I. examinează corijarea şi ca pe un
proces de influenţă educativă asupra condamnaţilor, şi ca pe un anumit rezultat pozitiv al acestei
influenţări. În procesul resocializării se mai utilizează noţiunile „corijarea” şi „reeducarea”
condamnaţilor. Bunăoară Melentiev M.P. şi Ponomariev S.N. consideră că prin corijarea
condamnaţilor trebuie de înţeles resocializarea lor, adică un proces care stimulează formarea la
condamnaţi a unor viziuni de viaţă conforme normelor constituţionale, care determină drepturile
libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor. O astfel de tratare a noţiunii „corijarea” condamnaţilor ne face să
concluzionăm că noţiunile „corijarea” şi „resocializarea” este unul şi acelaşi proces sau rezultat. În
viziunea noastră însă aceasta nu este tocmai aşa. Considerăm că procesul corijării se realizează în
cadrul resocializării. Un punct de vedere asemănător este susţinut şi de alţi autori. Bunăoară
Strucikov N.A., consideră că utilizarea acestor noţiuni este orientată nu doar spre un tratament
diferenţiat al diferitor grupuri de condamnaţi dar şi unul individual, aplicat fiecăruia deoarece, unul
necesită doar să fie corijat, iar altul să fie supus unei influenţări mai serioase adică reeducării.
Constatăm că „punctul de pornire” spre reeducare este amplasat mai jos faţă de cel al corijării, astfel
procesul resocializării devine mai complicat. Aşadar, corijarea şi reeducarea condamnaţilor sînt
două laturi ale unui proces unic. Ţinînd cont de cele menţionate considerăm că resocializarea poate
fi divizată în generală şi specială. Măsurile generale de resocializare reflectă preocuparea firească a
societăţii faţă de membrii săi şi, de regulă, corespund cu intenţiile acestor membri. În literatura
ştiinţifică, pentru a marca procesul iniţierii personalităţii la mediul social, de rînd cu termenul
„resocializarea” frecvent se utilizează şi noţiunea de adaptare socială. Literalmente “a adapta”
înseamnă a transforma pentru a corespunde anumitor cerinţe; a face potrivit pentru întrebuinţare în
anumite împrejurări; a face să se potrivească20. Termenul „adaptare” a venit în ştiinţele umanistice

20
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a. Sub redacţia lui Coteanu I., Seche L. Bucureşti: Univers
enciclopedic, 1998, p.11
din ştiinţele naturale prin care se înţelege un proces de modificare a organismelor vii în urma căruia
rezultă o corelare a structurii morfologice şi a funcţiilor fiziologice ale vieţuitoarelor în raport cu
mediul înconjurător. În calitate de condiţie obligatorie a adaptării este prezenţa mediului faţă de care
se 12 va efectua acest proces. Adaptarea, ca condiţie necesară a existenţei a tot ce este viu, include
în sine, în calitate de premisă obligatorie interacţiunea organismului cu mediul. Procesul adaptării
persoanei la un nou mediu social este însoţit de anumite greutăţi psihologice, deoarece în mod
inevitabil atrage după sine modificarea rolurilor şi funcţiilor sale sociale în structura microgrupului
şi necesitatea schimbării obişnuinţelor, perceperea unor noi reguli de comportament. Perturbarea
procesului de adaptare, iar prin urmare a procesului de socializare a individului, îl conduce pe
ultimul spre un conflict cu mediul social şi o încălcare a normelor şi regulilor acestei comunităţi.
Astfel de încălcări sînt determinate de particularităţile psihofiziologice şi de vîrstă ale unor indivizi
aparte, care împiedică asimilării valorilor grupului social dat şi, în cele din urmă, conduc la
desocializarea individului şi la contrapunerea sa societăţii. Pentru prevenirea săvîrşirii unor
infracţiuni indivizii desocializaţi necesită o socializare repetată, adică resocializare. Predov T.G.
consideră că procesul socializării se finisează atunci cînd s-a format personalitatea, în timp ce
adaptarea socială are loc pe întreaga perioadă a vieţii. În cazul în care socializarea nu a adus
rezultate aşteptate, şi încep a se manifestă semnele unui comportament deviat sau criminogen,
societatea este nevoită să apeleze la procesul de resocializare a persoanei. După cum remarcă
Trubnikov V.M., adaptarea socială este un proces complicat şi contradictoriu, care prezintă în sine o
interacţiune continuă a persoanei care s-a schimbat cu mediul modificat, fapt care cere de la individ
o reacţie flexibilă de adaptare la noile cerinţe ale mediului. Astfel, practic toată viaţa persoana este
nevoită să-şi corecteze activitatea sa.

Indiferent de unele diferenţe în formulări, în literatura ştiinţifică s-a conturat o înţelegere


unitară a adaptării sociale drept un proces al acomodării persoanei la mediul social, includerea lui în
acest mediu, sistem de norme, poziţii sociale, directive şi sistem de valori. În literatura
criminologică procesul resocializării uneori este numit şi adaptare socială. Se menţionează că
noţiunea „resocializare” cuprinde practic toate etapele realizării răspunderii penale adică prezintă în
sine un proces complex şi multiaspectual al adaptării sociale a persoanei care a săvârşit o
infracţiune. Mai este expusă părerea potrivit căreia, adaptarea socială a condamnaţilor este o
varietate a resocializării şi se deosebeşte prin volumul lor, resocializarea fiind o noţiune mai vastă.
În literatura ştiinţifică pot fi întâlnite şi păreri diametral opuse potrivit cărora adaptarea socială este o
noţiune mai vastă ca resocializarea. În viziunea noastră punerea semnului egalităţii între noţiunile
adaptarea socială şi resocializarea nu este tocmai corectă. Întradevăr, aceste două noţiuni au multe
tangenţe: atît adaptarea socială cît şi resocializarea presupun, nu doar influenţa mediului exterior,
dar şi o anumită activitate a persoanei. Ambele fenomene analizate presupun aplicarea faţă de
subiect a diverselor măsuri de influenţă statală, obştească şi a controlului social. De asemenea,
ambele au ca scop restabilirea unui statut social pozitiv al persoanei. Însă de a pune semnul egalităţii
între ele totuşi nu trebuie. Adaptarea socială, spre deosebire de resocializare, presupune acomodarea
individului la un mediu social concret, pe cînd resocializarea constă în conştientizarea de către
subiect a normelor şi regulilor convieţuirii între oameni, cultivarea deprinderii de a-şi ajusta
conduita la cerinţele societăţii.

Resocializarea şi adaptarea socială sînt noţiuni care se interacţionează şi se completează


reciproc. Nu este posibilă o resocializare reuşită a persoanei fără includerea sa normală în mediul
social apropiat, fără crearea condiţiilor pentru aceasta, adică adaptarea socială. Şi invers, nu este
posibilă o interacţiune efectivă între persoană şi societate fără a fi restabilite calităţile sociale ale ei,
adică resocializarea. Cît priveşte coraportul dintre noţiunile analizate, considerăm că adaptarea
socială trebuie să fie examinată ca un element al resocializării. La rîndul său, termenul de adaptare
socială este utilizat ca fiind identic cu cel de integrare socială. Tratînd acest concept din perspectiva
conformării individului la necesităţile sociale şi la solicitările mediului organizaţional de referinţă,
această perspectivă de abordare urmăreşte caracteristicile procesului prin care o persoană sau un
grup social capătă aptitudinea de a trăi într-un anumit mediu. Însă adaptarea constituie o noţiune mai
largă decît integrarea socială, fiind un proces ireversibil, de durată, care se localizează mai mult pe
plan psihologic, în sensul eliminărilor tensiunilor şi contradicţiilor generate de apartenenţa
individului la un nou grup sau sistem social21.

Noţiunile diverşilor autori, expuse mai sus, dezvăluie esenţa şi conţinutul fenomenului
cercetat, nu contrazic unul altuia, dar dimpotrivă, ne prezintă instituţia dată din diverse poziţii, ceea
ce permite o înţelegere mai amplă. Astfel, ţinînd cont de cele menţionate, putem determina
reintegrarea persoanei supuse pedepsei cu închisoare ca fiind un proces, care constă în influenţarea
ei de către instituţiile sociale prin intermediul unui complex de măsuri cu caracter juridic, social-
organizatoric, psiho-pedagogic, educativ etc. care se realizează la etapa penitenciară şi
postpenitenciară a procesului dat şi sînt aplicate în scopul modificării sistemului ei de valori
antisociale avînd ca scop şi rezultat firesc includerea sa în cercul de relaţii sociale pozitive şi
neadmiterea recidivei de infracţiuni.
21
Isac O. Sociologia devianţei. Chişinău: Ştiinţa, 2004, p.374
Reieşind din noţiunile reintegrării condamnaţilor analizate mai sus putem evidenţia
următoarele caracteristici ale procesului dat: - vizează persoane care au săvîrşit deja o infracţiune; -
are drept scop imediat prevenirea recidivei, dar reprezintă o componentă a prevenirii speciale; -
constituie un demers social realizat în mod ştiinţific de personalul, special calificat în acest scop.

Conform art. 61 alin. (2) CP al RM, „pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale,
corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea
condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi
nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate”. Art. 162 alin. (2) CE al RM stipulează că
„legislaţia execuţional-penală reglementează modul şi condiţiile executării pedepsei, determină
mijloacele de corijare a condamnaţilor, stabileşte modul de executare a măsurilor de siguranţă şi
preventive, avînd drept scop protecţia drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei,
precum şi acordarea de ajutor condamnaţilor la adaptarea lor socială”.

Unii autori se îndoiesc de raţionalitatea punerii în faţa pedepsei a unui astfel de scop al
pedepsei penale ca “corijarea”. Rîbak M.S. propune ca scopul “corijarea condamnaţilor” să fie
înlocuit cu “resocializarea” lor. Despre necesitatea fixării în legislaţie a resocializării ca scop al
pedepsei penale vorbesc şi alţi cercetători. Galikeev R.G. şi Ciakubaş Iu.V. susţin: “Astăzi putem
vorbi despre renunţarea de la corijare ca scop al pedepsei penale, sau mai precis, schimbarea ei cu
aşa numita “corijare juridică”, prin care se înţelege necomiterea de către persoană a unei infracţiuni
repetate sub ameninţarea pedepsei… Fără îndoială că într-un stat democratic trebuie să domine
orientarea spre realizarea scopului de reabilitare socială a infractorilor”. Acest scop este prevăzut în
legislaţia unui şir de state cum ar fi Franţa, RFG, Suedia. Desigur, consfinţirea legală a resocializării
condamnaţilor ca scop al pedepsei penale va permite de a atinge alt scop al său – prevenirea specială
a infracţiunilor. Societatea noastră este cointeresată în refacerea din temelie a conştiinţei
condamnatului, de aceea legiuitorul nu trebuie să se limiteze doar la atingerea corijării, dar să ceară
fixarea la persoană a unor astfel de calităţi şi obişnuinţe, care exclud posibilitatea săvîrşirii unei noi
infracţiuni. Statul, pedepsind infractorul, trebuie să întreprindă toate măsurile resocializante, ca pe
viitor să nu mai comită infracţiuni.

Aşadar, resocializarea nu este reîntoarcerea infractorului în societate aşa cum a fost cu tot
sistemul de relaţii perturbate şi valori denaturate, aceasta este restabilirea sau crearea unor directive
pozitive de comportament, a unui nou sistem de valori şi adaptarea socială a persoanelor care au
comis infracţiuni, pregătirea pentru viaţa la libertate. De aceea, resocializarea trebuie să fie
examinată ca un scop de sine stătător, de rînd cu corijarea condamnaţilor fiind consfinţită în
legislaţie. Totodată, nu este necesar de a exclude “corijarea condamnaţilor” din rîndul scopurilor
pedepsei penale şi a o înlocui cu “resocializarea”, deoarece corijarea este una din subetapele
necesare ale resocializării condamnaţilor. Fără atingerea scopului corijării condamnaţilor, procesul
resocializării va fi nerezultativ şi lipsit de sens, deoarece nu este posibil de a adapta forţat la viaţa
într-o societate normală o persoană a cărui gînduri şi interese sînt orientate contra societăţii, în
pofida tuturor măsurilor de corijare aplicate. Procesul resocializării 15 personalităţii nu trebuie să-i
formeze calităţi negative, să nu-l demoralizeze, să nu-i deregleze psihicul, el trebuie să fie deschis şi
să formeze calităţi pozitive condamnatului. Rezultate pozitive în restructurarea personalităţii
condamnatului pot apărea doar în situaţia cînd el va percepe interdicţiile şi limitările stabilite ca o
realitate necesară şi obiectivă. În aşa fel, deschiderea faţă de societate este o condiţie necesară a
realizării sarcinilor care stau în faţa pedepsei şi realizării procesului resocializării condamnaţilor.
Bibliografie

1. Ciobanu I. Caracteristica criminologică a conceptului de resocializare a infractorului. În:


Revista de ştiinţe penale, Anuar, anul III. 2007;
2. Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a. Sub redacţia lui Coteanu I., Seche
L. Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998;
3. Florin Marcu. Marele dicţionar de neologisme. Bucureşti: Saeculum I.O., 2002;
4. Isac O. Sociologia devianţei. Chişinău: Ştiinţa, 2004;
5. Zidaru P. Drept execuţional-penal. Bucureşti: Press Mihaela SRL, 1997;
6. Антонян Ю.М., Еникеев М.И., Эминов В.Е. Психология преступника и
расследования преступлений, Москва, 1996;
7. Багреева E.Г. Социокультурные основы ресоциализации преступников.
Диссертация на соискание учёной степени доктора юридических наук. Москва,
2001;
8. Воронов В.А. Ресоциализация преступника – основная цель нового уголовного
наказания. În: Цели уголовного наказания, Рязань, 1990;
9. Дюркгейм Э. О разделении общественного труда. Метод социологии. Москва:
Наука, 1991;
10. Ерасов Б.С. Социальная культурология, в 2-х ч. Часть 1. Москва: Аспект Пресс,
1994;
11. Крайнова Н.A. Проблемы ресоциализации неоднократно судимых лиц.
Диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук.
Владивосток, 2002;
12. Шмаров И.В. Социальная адаптация освобождённых от наказания. În: Советское
государство и право, 1971;
13. Шмаров И.В. Предупреждение преступлений среди освобожденных от наказания
(проблема социальной адаптации), Москва: Юридическая литература, 1974:
14. Стуров М. Атестирование осужденных в отряде. În: Воспитание и правопорядок,
1987;
15. Resocializare. http:www.dictsociologie.netfirms.com/R/Termeni/resocializare [online].
htm articles&action=view&article;
16. Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.11
(numărul deţinuţilor în penitenciare) [online].
http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html.