Cursurile nr.

34-35
MAREA SCHISMĂ

Ruptura dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus din 1054 a lăsat urme adânci
în istoria Bisericii, urme care se văd până în ziua de azi. Acest eveniment, de la care
au trecut aproape 1000 de ani, a marcat Biserica până azi. Evenimentul a avut loc pe
vremea papei Leon al–IX-lea (1048-1054), mort pe 30 iunie 1054; a Patriarhului
Ecumenic Mihail Cerularie (1043-1058) şi a împăratului bizantin Constantin IX
Monomahul (1042-1054). Aceştia trei au marcat de fapt evenimentele din 1054.
Ruptura dintre cele două Biserici nu a fost un eveniment ce nu a avut cauze pe
care să nu le regăsim în decursul istoriei. Răceala dintre cele două părţi ale lumii
creştine (de Răsărit şi Apus) poate fi urmărită pe două planuri, şi astfel istoricii au
stabilit că există două feluri de cauze ce au dus la ruptura majoră în cadrul Bisericii:
Cauze politice
Cauze religioase
A) Cauzele politice ale Schismei sunt mai puţin însemnate, dar fiecare în parte a
contribuit într-un fel la Schisma din 1054.
Primul eveniment politic s-a petrecut în 286 când împăratul Diocleţian a
împărţit Imperiul în două părţi: partea de Apus cu capitala la Roma, condusă de
Maximiamus Herculius; şi partea de Răsărit cu capitala la Nicomidia, condusă de
Diocleţian. Prin aceasta, partea de Apus care era tributară culturii şi civilizaţiei latine
a văzut o palmă dată acestei culturi, pentru că în partea de Răsărit predomina cultura
elenistică.
Cele două părţi ale Imperiului roman s-au reunificat pe timpul lui Constantin
cel Mare în 324 după înfrângerea lui Licinius. La moartea împăratului Constantin în
337, Imperiul a fost împărţit din nou între fiii săi: Constantin (337-340), Constans
(337-350), şi Constanţiu (337-361). Constans cucereşte partea fratelui său
Constantin pe care îl omoară în 340; apoi, el îşi pierde jumătatea sa de Imperiu în
350 când Constanţiu cucereşte Apusul. După moartea lui Constanţiu, Imperiul
Roman timpuriu s-a împărţit pentru ultima oară, de data aceasta definitiv şi astfel au
existat împăraţi atât în Răsărit, cât şi în Apus.
Pentru o scurtă perioadă de timp, între 392-395, Răsăritul şi Apusul s-au aflat
sub o singură conducere cea a lui Teodosie cel Mare (379-395). La moartea sa,
imperiul a fost din nou împărţit între fiii săi: Honoriu ia Apusul şi domneşte până în
408, în timp ce Arcadiu ia Răsăritul şi domneşte până în 403.
După moartea lui Honoriu, Apusul trece printr-o perioadă de criză marcată de
luptele pentru tron şi, datorită lipsei de unitate, în 476 Imperiul Roman de Apus este
desfiinţat datorită cuceririlor longobarde. Conducătorul longobarzilor, Odoacru,
reuşeşte să-l înfrângă pe Romulus Augustus şi cucereşte Roma. Apoi, în acelaşi an,
sudul Italiei este cucerit de normanzi. În 568, longobarzii cuceresc întreaga Italie şi
pun bazele Imperiului Longobard. În 756, Pepin cel Scurt (741-768) reuşeşte să
cucerească Italia de la longobarzi şi-i dăruieşte papei Ştefan al II-lea (752-757)
exarhatul de Ravena ce se întindea peste Roma şi împrejurimi, şi astfel se pun bazele
„Republicii Romanorum” condusă de papă. Această Republică a durat până în 1870
când a fost desfiinţată, iar mai târziu, în 1927, pe acelaşi teritoriu (mai puţin orașul
Roma) s-au pus bazele statului Vatican.
Un alt eveniment politic a fost încoronarea regelui franc Carol cel Mare (768-
814) în seara de Crăciun a anului 800 de către papa Leon al III-lea (795-816), ca
împărat roman al Apusului. Acest lucru a fost interpretat de împăraţii bizantini o
desconsiderare a instituţiei imperiale bizantine, care se socotea adevărata
descendentă a dinastiei imperiale a adevăratului Imperiu Roman care între timp a
devenit Imperiul Bizantin.
Amintim apoi faptul că la începutul secolului al XI-lea, sudul Italiei, Sicilia şi
Creta au fost cucerite de italieni şi cu toate că în aceaste teritorii populaţia era
ortodoxă, mai ales în sudul Italiei, teritoriu care ţinea de Bizanţ de pe vremea lui
Heraclie (610-641), a fost obligată să accepte jurisdicţia Romei.

B) Cauzele religioase ale Schismei sunt cele mai importante. Între comunităţile din
Răsărit şi Apus au apărut mici diferenţe, atât în cult, cât şi în învăţătură. Aceste
diferenţe s-au amplificat şi s-a ajuns astfel ca, în anul 300, în urma sinodului de la
Iliberis să se impună celibatul tuturor clericilor, în timp ce în Răsărit diaconii şi
preoţii puteau să se căsătorească, chiar şi episcopii. Acest lucru a dus la dispute şi
acuzaţii reciproce.
În secolele IV-V, au început să apară disputele între Răsărit şi Apus cu privire
la întâietatea în scaun a vreunuia dintre Patriarhi. Roma socotindu-l pe Sfântul
Apostol Petru drept liderul Colegiului Apostolic şi aşezându-l în Dipticele romane
drept întâiul episcop al Romei, a tras concluzia că şi urmaşii Sfântului Apostol Petru
pe scaunul Romei trebuie să fie socotiţi liderii celorlalţi Patriarhi şi episcopi.
Motivaţia acestei noi dogme cunoscută şi sub numele de „Primatul Papal” a apărut
pe fondul disputelor doctrinare din Răsărit, când doi dintre Patriarhii de
Constantinopol: Macedonie şi apoi Nestorie s-au dovedit a fi eretici. Răsăritul nu a
acceptat această pretenţie a papilor afirmând egalitatea tuturor celor cinci Patriarhii
în următoarea ordine: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim.
Roma este prima recunoscându-i-se cel mult un primat de onoare. La pretenţiile
papalităţii, Constantinopolul răspunde prin patriarhul Ioan Postitorul (582-595), care
în anul 588 s-a proclamat Patriarh Ecumenic. Drept răspuns papa Grigorie cel Mare
se autodeclară „servus servorum dei”.
O altă diferenţă între Răsărit şi Apus o consemnăm tot pe vremea papei
Grigorie cel Mare (+604), care renunţă definitiv la liturghiile Sfântului Ioan Gură de
Aur şi a Sfântului Vasile cel Mare, generalizând în Apus Missa (liturghia romană).
 Alte diferenţe între Răsărit şi Apus au apărut sub forma unor practici în Apus
cum ar fi: postul de sâmbăta şi lunea, pe lângă zilele de miercuri şi vineri; folosirea
azimei în locul pâinii dospite – lucru ce s-a generalizat în Apus prin secolele VIII-
IX; pictarea Mântuitorului în chip de miel, etc. Toate aceste inovaţii au fost
condamnate în Răsărit de către Sinodul II Trulan (691-692).
Din punct de vedere teologic, cea mai însemnată erezie din Apus este adaosul
Filioque (acest adaos la Simbolul de Credinţă a apărut în secolul al V-lea).
Monofiziţii din Imperiul Bizantin, după Sinodul al IV-lea ecumenic, datorită
persecuţiilor iniţiate împotriva lor s-au refugiat în Spania. Aici au reuşit să-i câştige
la credinţa creştină pe vizigoţi. Biserica Romei a încercat să-i treacă pe aceşti
monofiziţi din Spania sub jurisdicţia ei. Monofiziţii sau creştinii din Spania au
acceptat acest lucru cu condiţia ca Roma să recunoască că Duhul Sfint purcede şi de
la Fiul = Filioque. Acest adaos nu s-a generalizat în Apus cu toate că în 589 a avut
loc un sinod la Toledo în Spania care a acceptat adaosul. În 809, pe vremea papei
Leon al III-lea, a avut loc un alt sinod în localitatea Aachen unde din nou s-a discutat
problema Filioque. Acest sinod a fost convocat datorită scandalului generat de nişte
călugări de la Ierusalim care, ajunşi la Roma, au fost obligaţi să rostească Crezul cu
acest adaos. Ei se plâng papei Leon şi astfel s-a ajuns la convocarea sinodului. Aici,
cei prezenţi au votat favorabil pentru acceptarea adaosului în Crez. Papa nu a
acceptat acest lucru şi a dispus ca Simbolul de credinţă să fie gravat pe două plăci în
limbile latină şi greacă fără adaosul Filioque. La sfârşitul textului papa a dispus să
fie scrisă fraza: „Aceasta am scris-o eu Leon, din dragoste şi consideraţie pentru
credinţa dreptmăritoare.” (Haec Leon possui amore et cautella ortodoxae fidei.)
Adaosul Filioque s-a generalizat în întreg Apusul pe vremea papei Benedict al
VIII-lea (1012-1024), în anul 1014 la cererea expresă a împăratului german Henric
al II-lea cu ocazia încoronării sale.
O altă moştenire grea pentru Răsărit a fost criza iconoclastă. Hotărârile
Sinodului al VII-lea ecumenic au fost traduse greşit în latină, fapt pentru care regele
Carol cel Mare al francilor, cu acceptul papei Leon al III-lea, a scris împotriva
Sinodului al VII-lea cunoscutele „Libri Carolini”. Aceast lucru a dus la răcirea
relaţiilor dintre Răsărit şi Apus pentru că hotărârile Sinodului al VII-lea nu au fost
acceptate în Apus, ba mai mult icoanele au fost scoase din Biserică şi înlocuite cu
statui.

Mulţi istorici socotesc disputa sau cearta dintre Fotie (858-867 și 877-886) şi
papa Nicolae I (858-867) drept prima fază a Schismei. Disputa dintre cei doi a
început astfel: după moartea lui Metodiu, pe vremea împărătesei Teodora, prin anul
852 a fost ales Ignatie ca Patriarh. Împărăteasa, pentru că fiul ei Mihail al III-lea,
moştenitorul tronului era minor, conducea singură destinele Imperiului Bizantin. Ea
îl asociază la tron pe fratele ei - cezarul Bardas. Acesta era un om corupt şi imoral şi
intră în conflict cu patriarhul Ignatie, care de Paştile anului 858 refuză să-l
împărtăşească. Familia imperială era obligată să se împărtăşească în public şi intra în
altar cu preotul. Drept urmare Bardas îi înscenează lui Ignatie un proces, acuzându-l
de înaltă trădare, dispune să fie arestat şi dus pe o insulă de lângă Constantinopol.
Ignatie este forţat să-şi semneze demisia. În locul lui a fost ales Fotie care, până la
alegerea ca Patriarh, a fost profesor la Universitatea din Bizanţ şi apoi bibliotecar la
Curtea Imperială. El era un om cult, dar şi ferm în acelaşi timp. După alegerea şi
hirotonirea sa, Fotie trimite scrisori de înştiinţare către Patriarhi şi de la toţi primeşte
scrisori de răspuns prin care i se urează o pastoraţie îndelungată. Papa Nicolae I în
861 face acelaşi lucru. Între timp, Ignatie este lăsat să fugă din Bizanţ şi ajunge la
Roma, unde se plânge papei Nicolae de felul în care a fost scos din scaun. În 863,
papa Nicolae trimite o scrisoare la Constantinopol aratând că nu îl recunoaşte pe
Fotie ca Patriarh canonic, ci pe Ignatie. Papa Nicolae I este ilustrarea cea mai
evidentă a Primatului papal, amestecându-se în treburile altei Biserici.
În 864, ca urmare a misiunii fraţilor Chiril şi Metodiu şi a ucenicilor lor,
bulgarii au cerut prin regele lor Boris încreştinarea oficială. La scurt timp însă, Boris
îi cere patriarhului Fotie lămuriri cu privire la câteva dogme ale Bisericii. Fotie îi
răspunde în termeni foarte elevaţi şi Boris nu înțelege nimic din răspunsul lui.
Temându-se ca nu cumva prin intermediul Bisericii să piardă independenţa statului
bulgar (care de curând fusese recunoscută în Bizanţ), Boris se adresează cu aceleaşi
întrebări papei Nicolae, care pe lângă faptul că îi răspunde simplu, îi trimite şi
misionari (preoţi şi episcopi) în Bulgaria. Aceştia, cu acceptul lui Boris, îi alungă pe
reprezentanţii Constantinopolului din Bulgaria. Acestei acţiuni, Fotie îi răspunde
printr-o Enciclică către toţi Patriarhii, în care arată că papa şi-a trimis delegaţii în
Bulgaria, care au intrat acolo „ca lupii în turma de miei”. În aceeaşi scrisoare, Fotie
denunţă toate erorile de doctrină şi practicile din cultul Apusean, arătând că sunt
inovaţii. În primăvara anului 867, trimite această scrisoare către toţi Patriarhii. La
scurt timp însă Fotie este scos din scaun, pentru că de Paştile anului 867 a refuzat să-
l împărtăşească pe uzurpatorul Vasile I Macedoneanul. Acesta era şeful grajdurilor
Curţii Imperiale. Fotie este înlocuit şi readus în scaun Ignatie (867-877). Ignatie
dorind să fie reabilitat ca adevărat Pariarh, a convocat un sinod în 868, căruia ar fi
vrut să-i dea caracter ecumenic şi chiar a fost numit Sinodul al VIII-lea ecumenic.
La moartea lui Ignatie, Fotie, în 877, ajunge din nou în scaun. Şi el doreşte să fie
reabilitat şi convoacă un alt sinod la Constantinopol în 878, care, anulând hotărârile
sinodului de pe vremea lui Ignatie, a fost proclamat ca „al VIIl-lea Sinod Ecumenic”
Până la urmă, niciunul dintre aceste sinoade nu a fost recunoscut ca „ecumenic”.
În 886, Fotie se retrage de bună voie din scaun, mai ales că intrase în conflict
cu noul împărat Leon al V-lea Filozoful căruia i-a fost profesor în tinereţe. Fotie
moare în 893.
 Urmaşii papei Nicolae I, Adrian al II-lea (867-872) şi Ioan al VIII-lea (872-
882) au continuat să privească cu ură spre Constantinopol. După moartea acestora
disputa a încetat pentru că au încetat şi acuzaţiile reciproce.

Schisma propriu-zisă
În dorinţa de a împăca Bizanţul, supărat pe trecerea ortodocşilor din Sudul
Italiei cu de-a sila sub jurisdicţia Romei, papa Leon al IX-lea (1048-1054) a ţinut
două sinoade în Apus: la Siponto în 1050 şi 1053, încercând să facă această trecere
cât mai amiabilă.
La vremea respectivă, pe Scaunul Patriarhal de Constantinopol s-a aflat
patriarhul Mihail Cerularie (1043-1058), iar pe tronul imperial, împăratul Constantin
al IX-lea Monomahul (1042-1054).
Datorită atitudinii Romei, Bizanţul era în fierbere şi au fost scoase din arhive
lucrările anti-latine apărute anterior. Stareţul Mănăstirii Studion (Nichita Pectoratul)
a alcătuit mai multe lucrări, pornind de la lucrările patriarhului Fotie. Simțind că
relaţiile se încordează, papa Leon al IX-lea îl trimite la Constantinopol pe Cardinalul
Humbert de Silva Candida, în fruntea unei delegaţii (între care îi mai amintim pe
cancelarul Friedrich şi pe episcopul Petru de Amalfi) ce avea misiunea de a discuta
problema ţinerii unui sinod în care să se clarifice situaţia ortodocşilor din Sudul
Italiei. Humbert a fost primit cu răceală, dar de dragul liniştii în Biserică, patriarhul
Mihail îi cere lui Nichita să nu atace Biserica şi erorile Apusului. Papa Leon moare
în 30 iunie 1054. Humbert cu de la sine putere alcătuieşte în secret un „Libel” de
excomunicare la adresa Patriarhului, a clericilor şi a credincioşilor Răsăriteni. Cu
acest document scris în latină, în ziua de sâmbătă 16 iulie 1054 se furişează în
Catedrala Sfânta Sofia, îl aşează pe Sfânta Masă şi apoi din uşa Bisericii, după ce şi-
a scuturat praful de pe încălţăminte a strigat: „Dumnezeu să vadă şi să judece”, apoi
cu o corabie a dispărut din Constantinopol.
Până când actul a fost tradus în greacă şi prezentat Patriarhului, Humbert a
ajuns departe. Patriarhul, în 17 iulie 1054, a convocat adunarea tuturor clericilor şi
credincioşilor din Constantinopol pentru 24 iulie prilej cu care a citit actul lui
Humbert şi a răspuns printr-un act asemănător la adresa Bisericii de Apus. Şi astfel
prin cele două acte din 1054 s-a consumat oficial ruptura dintre Biserica de Răsărit
şi cea de Apus. Actele în sine consemnează o stare de fapt existentă.
În 1965, patriarhul Atenagoras I (1949-1972) şi papa Paul al VI-lea (1963-
1977), pe 7 decembrie au ridicat reciproc anatemele aruncate în 1054. Cu aceasta,
Schisma cea Mare nu s-a rezolvat, ba mai mult în tot acest răstimp ea s-a adâncit şi
mai tare.