Orice discurs filosofic vorbeşte despre om, chiar şi atunci când acesta pare să

vorbească mai curând despre natură, lucruri, univers, structură. Dincolo de

sistemele filosofice care-şi propun sarcina îndrăzneaţă de a surprinde
temeiurile existenţei sau de a interpreta ordinea universală, se conturează
acest „miracol uman”. Unii filosofi încearcă să surprindă articulaţiile umanului
prin construcţii teoretice de natură metafizică, alţii se îndreaptă către
interpretarea comportamentului uman. Nu lipsesc cei care încearcă să
înţeleagă natura umană raportând-o la lumea exterioară, circumscriind-o unei
realităţi în care omul ocupă un loc privilegiat.

Tema propusa spre comparare este reprezentata de omul, definit prin

capacitatea de a cugeta. Ideile esentiale evidentiate de cei doi filosofi Rene
Descartes si Blaise Pascal, sunt „Eu sunt „un lucru care gandeste”” si „Omul-
„trestie cugetatoare””.

Descartes defineşte omul drept „Un lucru ce cugetă”. Pentru el trăsătura

caracteristică a omului este gândirea. Pentru Descartes omul prezintă două
laturi: are un trup este „lucru ce cugetă”–din perspectiva filosofiei. Cea de a
doua latură îl diferenţiază strict de celelaltefiinţe.

Cum spune Descartes însuşi, lucrarea Meditaţii metafizice cuprinde meditaţii

asupra lui Dumnezeu şi asupra deosebirii dintre suflet şi corp. El nu vrea să
afirme că sufletul şi corpul n-ar constitui un întreg, ci că meditaţiile sale
urmăresc să arate deosebirea dintre ele, deosebire care se poartă în planul
conceptului. Atitudinea pe care el o adoptă în această lucrare este îndoiala, pe
care o aplică tuturor lucrurilor – o cale pentru a afla “temeiul adevărat al
siguranţei lor”. Îndoiala, crede Descartes, este privilegiul pe care-l asigură
meditaţia, căci făptuirea nu ne poate provoca să ne îndoim de prea multe
lucruri.Dar încă de la începutul operei, el speră să găsească în oceanul de
îndoială o insulă de certitudine – din care avea să facă punct de plecare pentru
concepţia sa.

Blaise Pascal și-a propus să caracterizeze natura umană din perspectiva

antropologiei creștine. Modernitatea analizei sale, rezidă în modalitatea prin
care este surprinsă disproporția și paradoxul existenței umane:„fiind nimic în
comparație cu infinitul și tot, prin comparație cu neantul”, omul este „un lucru
de mijloc între nimic și tot”. Omul este o ființă cu totul aparte, a cărei natură nu
se lasă ușor dezvăluită și a cărei condiție este determinată de păcatul originar.
Datorită acestuia, omul a ajuns să fie prins în mod tragic între setea și
imposibilitatea de a-l cunoaște pe Dumnezeu, între căutarea continuă a fericirii
și nefericirea lui aproape iremediabilă, în condițiile unui război permanent între
rațiune și pasiune. Blaise Pascal înțelege omul ca dualitate trup-suflet și
consideră că măreția omului rezidă în sufletul său, în trăsătura esențială a
acestuia, care este rațiunea. Pascal definește omul prin sintagmele: „imbecil
vierme de pământ”, „lepădătura Universului”, „depozitar al adevărului”,
„îngrămădire de incertitudine și de eroare”, însă metafora revelatorie a sa,
este: „trestie cugetătoare”.Este cert, faptul că, omul este făcut pentru a cugeta.

Conceptia lui Descartes despre om este asemanatoare cu cea alui Pascal.La

ambii ganditori, omul este definit prin capacitatea sa de a cunoaste, de a
gandi.De asemeni, la ambii filosofi, se evidentiaza contrastul dintre sufletul
caracterizat de gandire, si trupul necugetator.

Fata de Pascal, Descartes ajunge sa sutina un punct de vedere dualist, conform

caruia suflet si corpul uman sunt doua substante independente una de cealalta.

Descartes constata si el ca sufletul si corpul uman nu doar coexista, ci se si

influenteaza reciproc. Relatia de influentare nu este insa una de cauzare, astfel
ca potrivit lui, cele doua substante raman independente.

Reflectia filosofica asupra omului contureaza o problema filosofica

fundamentala. In cadrul filosofiei traditionale problema omului a fost inteleasa
ca o problema a definirii lui.