PROLOG

M-am trezit fiindcă mă zgâlțâia cineva. Kate părea îngrozită.

„Zice ceva la radio despre Galina“, a șoptit ea, abia auzit. „Ș i
despre o armă. Cred că... nu pricep”
M-am dat jos din pat și am intrat împleticindu-mă în
bucătărie, unde Kate se apucase de pregătit micul dejun în timp
ce asculta Echo Moskvi, cel mai bun post de știri și dezbateri din
țară. Era într-o sâmbătă, iar dimineața se arăta neobișnuit de
luminoasă și proaspătă pentru o lună de noiembrie în Moscova.
Ș i nu simțeam îngrijorare: frica lui Kate, din cine știe ce motiv, nu
mă impresiona. Orice auzise - sau mai degrabă pricepuse prost,
fiindcă nu înțelegea prea bine rusește - ar fi putut fi începutul
unui alt articol nemaipomenit. În calitate de corespondent
principal al celui mai bun săptămânal al Rusiei, Itogi, simțeam că
toate subiectele importante sunt ale mele de drept. Și se găseau o
mulțime de povești interesante. Într-o țară care se inventa
necontenit, fiecare oraș, familie, fiecare instituție era, într-un
anume fel, un teritoriu virgin. Era în anul 1998. Cam fiecare
articol pe care-l scrisesem de la începutul deceniului fusese o
istorie încă nespusă până atunci: îmi petreceam cam jumătate
din timp în afara Moscovei, călătorind în zone de conflict și pe la
mine de aur, umblând pe la orfelinate și universități, prin sate
abandonate și prin orașe petroliere înfloritoare, scriind despre
ele. Revista, deținută și finanțată de același magnat care avea și
Echo Moskvi în proprietate, mă răsplătea nepunând niciodată la
îndoială extravagantul meu program de călătorii și amplasând
adesea articolele mele pe pagina întâi.
Eram, cu alte cuvinte, unul dintre acei tineri care obținuseră
totul în anii 1990. Mulți alții, mai bătrâni ori mai tineri decât
mine, plătiseră scump tranziția. Generația în vârstă își văzuse
economiile devorate de hiperinflație și identitatea pierdută după
distrugerea fără drept de apel a tuturor instituțiilor sovietice.
Tânăra generație creștea în umbra fricii și, adesea, a ratării
părinților. Eu însă aveam douăzeci și patru de ani în anul
prăbușirii URSS și-mi petrecusem anii 1990, asemenea celor de-o
seamă cu mine, inventând cariere, moduri de acțiune și
organizații despre care credeam că ar ține de o societate nouă.
Chiar și când infracțiunile cu violență începuseră să devină o
epidemie în Rusia, ne simțisem straniu de siguri pe noi:
observam, ba chiar și descriam uneori lumea interlopă fără să
simțim nicio clipă că ne-ar putea afecta existența. Mai mult,
părea evident că lucrurile nu puteau merge decât spre mai bine:
cumpărasem recent un fost apartament de stat ruinat, chiar în
inima Moscovei, și îl renovam acum, pregătindu-mă să mă mut
din locuința pe care o închiriasem cu Kate, o editoare britanică
ce lucra pentru o publicație din domeniul tranzacțiilor petroliere.
Mă și vedeam întemeindu-mi o familie în apartamentul cel nou.
Ș i aveam, chiar în sâmbăta aceea, o întâlnire cu cel care făcea
renovarea, având ca scop cumpărarea unor instalații noi pentru
baie.
Kate a arătat cu mâna spre cutia radioului de parcă ar fi fost o
sursă de toxine și m-a privit întrebător. Galina Starovoitova, al
cărei nume era repetat stăruitor de crainic, era membră a
camerei inferioare a Parlamentului, una dintre cele mai
cunoscute politiciene din Rusia și o prietenă de-a noastră. Pe la
sfârșitul anilor 1980, când imperiul se cutremura, pe punctul de
a se prăbuși, Starovoitova, de meserie etnografă, devenise o
activistă pro-democrație și cel mai de seamă purtător de cuvânt
al populației din Nagomo-Karabah, o enclavă armenească din
Azerbaidjan cuprinsă pe atunci de primul dintre multele conflicte
etnice armate ce aveau să marcheze disoluția Blocului Estic. Ca
și alți câțiva oameni de știință deveniți politicieni, intrase parcă
dintr-odată în lumina reflectoarelor. Deși locuia din copilărie în
Leningrad, armenii o nominalizaseră drept reprezentant în
primul Soviet Suprem ales aproape democratic, iar în 1989
fusese votată de o covârșitoare majoritate. În Sovietul Suprem
devenise conducătoarea Grupului Interregional, o facțiune
minoritară pro-democratică ce-i includea și pe Andrei Sacharov și
Boris Elțîn. Îndată ce Elțîn fusese ales președinte al Rusiei în
1990 - în acel moment un post mai degrabă formal, ținând mai
mult de imagine - Galina avea să devină cel mai apropiat
consilier al său, sfătuindu-l oficial în chestiuni de natură etnică
și neoficial în toate celelalte probleme, inclusiv numiri în
structurile guvernamentale. În 1992, Elțîn se gândea la numirea
Galinei în funcția de ministru al apărării; o asemenea numire a
unei femei, civilă pe deasupra și cu vederi pacifiste, ar fi fost ceva
spectaculos, în stilul clasic al lui Elțîn de la începutul anilor
1990, un mesaj menit să transmită că nimic nu va mai fi la fel în
Rusia, ori poate nici în restul lumii.
Acesta și era punctul nodal al agendei Galinei, radical chiar și
după standardele activiștilor de la începutul deceniului.
Împreună cu un grup mic de avocați și politicieni, ea a încercat,
fără succes, să aducă la judecată Partidul Comunist din URSS. A
fost autoarea unui proiect de lege a lustrației1, cuvânt derivat
dintr-un termen din greaca veche ce înseamnă „purificare";
conceptul începea să fie folosit în fostele țări ale estului comunist
pentru a descrie izgonirea fostului partid și a agenților ex-poliției
secrete din demnitățile publice. Aflase, prin 1992, că o
organizație internă de partid fusese reînființată în cadrul KGB2 -
o încălcare directă a decretului emis de Elțîn după puciul ratat
din august 19913, prin care Partidul Comunist din Rusia era
scos în afara legii. La o întâlnire publică din 1992, încercase să-i
atragă atenția lui Elțîn asupra acestui fapt, însă el o ignorase cu
brutalitate, lucru ce anunța atât sfârșitul carierei Galinei în
administrația sa, cât și atitudinea din ce în ce mai conciliantă a
președintelui în privința serviciilor secrete și a multor comuniști
învederați rămași la putere sau în proximitatea acesteia. Scoasă
din structurile guvernamentale, Galina se străduise să impună
adoptarea legii lustrației, eșuase, apoi părăsise cu totul jocurile
politice din Rusia și se îndreptase către Statele Unite, unde
activase mai întâi la Institutul Păcii din Washington, apoi ca
profesoară la Universitatea Brown.
Prima dată când am întâlnit-o pe Galina nu am reușit să o
zăresc: era ascunsă între miile de persoane ieșite în Piața
Maiakovski din Moscova pe 28 martie 1991, care participau la un
miting în favoarea lui Elțîn. Președintele sovietic Mihail Gorbaciov
tocmai îl dezavuase public pe Elțîn; emisese și un decret care
interzicea protestele în oraș 4. Tancurile vuiau prin metropolă în
dimineața aceea, așezate astfel încât să îngreuneze cât mai mult
accesul populației la adunare. Organizatorii, în replică, formaseră
două coloane, pentru a ușura accesul oamenilor la măcar unul
dintre locurile de protest. Vizitam pentru prima oară Moscova,
după zece ani de emigrație; stăteam, din întâmplare, în
apartamentul bunicii de pe lângă Piața Maiakovski. Descoperind
că bulevardul, Tverskaia, fusese blocat, am ocolit printr-un șir de
curți, am trecut pe sub o arcadă și am nimerit pe dată în
tumultul mulțimii. Nu vedeam decât cefele manifestanților și un
șir de paltoane cenușii și negre, aproape identice. Auzeam însă
vocea unei femei răsunând peste mulțime, vorbind despre
dreptul inviolabil și constituțional la asociere. M-am întors spre
un bărbat aflat lângă mine; avea o sacoșă galbenă de plastic și
ținea de mână un copil. „Cine vorbește?", am întrebat.
„Starovoitova", mi-a răspuns. Chiar atunci femeia a început să
antreneze mulțimea în scandarea unei lozinci de cinci silabe,
care răsuna, mi se părea mie, peste întregul oraș: „Ru-si-a! El-
țîn“. În mai puțin de jumătate de an Uniunea Sovietică avea să se
prăbușească, iar Elțîn avea să devină liderul unei Rusii noi,
democratice. Că asta era imposibil de evitat au descoperit mulți,
inclusiv eu, în ziua aceea de martie, când locuitorii Moscovei au
sfidat guvernul comunist, cu toate tancurile sale,
încăpățânându-se să-și spună oful în piața publică.
Nu mai țin minte exact când am întâlnit-o pe Galina față în
față, însă ne-am împrietenit în anul cât a predat la Brown; era
adeseori invitată în casa tatălui meu de lângă Boston; eu mă tot
deplasam între SUA și Rusia, iar Galina a devenit pentru mine
un fel de mentor într-ale politicii rusești, deși uneori mai
protesta, susținând că se dedicase exclusiv vieții academice.
Protestele acestea trebuie că s-au terminat în decembrie 1994,
când Elțîn a lansat o ofensivă militară asupra republicii
separatiste Cecenia: oamenii care-l consiliau acum îl
asiguraseră, se pare, că insurgenții puteau fi calmați rapid și fără
bătaie de cap. Galina a înțeles că noul conflict urma să fie un
dezastru, cea mai mare amenințare la adresa noii democrații din
Rusia. În primăvară a plecat în Urali pentru a prezida un congres
menit să reînvie partidul ei, Rusia Democrată, care fusese
cândva cea mai mare forță politică a țării. Urma să asist la
congres ca jurnalistă pentru cel mai important cotidian rusesc al
vremii, dar în drum spre Celiabinsk - călătorie care implica un
zbor de trei ore, urmat de alte trei ore cu autobuzul - am reușit
să mă las jefuită. Am ajuns în Celiabinsk în puterea nopții,
înfrigurată și fără un ban, și am dat fuga la recepția hotelului
Galinei: tocmai ajunsese, la capătul unei zile lungi de întâlniri
încordate. Înainte să apuc să rostesc ceva, m-a tras la ea în
cameră, mi-a pus un pahar de votcă în mână și s-a așezat la o
masă de sticlă unde mi-a pregătit mai multe sendvișuri
minuscule cu salam. Mi-a împrumutat și bani pentru biletul de
întoarcere la Moscova.
Galina avea față de mine sentimente materne - eram de aceeași
vârstă cu fiul ei, care se mutase în Anglia, însoțindu-și tatăl, cam
în perioada în care ea devenea un politician de frunte - dar scena
cu sendvișurile mai însemna ceva. Într-o țară unde modelele
politice fuseseră comisari îmbrăcați în haine de piele și
nomenclaturiști decrepiți, Galina încerca să fie o creatură cu
totul nouă: politicianul uman. Șocase publicul unei conferințe
feministe din Rusia ridicându-și fusta și arătându-și picioarele:
încerca să demonstreze că un politician bărbat, care o acuzase că
e crăcănată, se înșelase. Vorbise, pentru una dintre primele
reviste glossy din Rusia, despre greutățile întâmpinate de
supraponderali, printre care se număra, în a-și găsi
îmbrăcăminte acceptabilă. Ș i totodată își urma agenda legislativă
cu furie și încăpățânare. Încercase din nou, în 1997, să impună
legea lustrației - dar eșuase iarăși. În 1998 se implicase în
anchetarea finanțărilor de campanie5 a unora dintre inamicii săi
politici cei mai puternici, printre care se număra și președintele
comunist al Dumei, camera inferioară a parlamentului. (Partidul
Comunist era din nou legal și popular.)
O întrebasem de ce se hotărâse să revină la politică, de vreme
ce era pe deplin conștientă că nu avea nicicând să mai exercite
influența de altădată. A încercat să-mi răspundă în mai multe
rânduri, nereușind, mereu, să-și clarifice motivația, în cele din
urmă, m-a sunat de la un spital unde urma să fie operată; pe
cale să fie anesteziată, încercase să-și clarifice perspectiva asupra
vieții și găsise în cele din urmă o imagine care-i plăcea. „E o
legendă a vechilor greci, despre harpii", mi-a spus. „Sunt năluci
care pot prinde viață doar dacă beau sânge de om. Viața unui
intelectual e precum cea a unei umbre. Când unul participă la
clădirea viitorului, fie și a unei părți mici a acestuia - și asta
înseamnă de fapt politica - atunci năluca poate prinde viață. Însă
pentru asta trebuie să bea sânge, inclusiv pe al său.“
Am urmărit privirea lui Kate, fixată pe radio; aparatul emitea
un fâșâit ușor, de parcă vorbele care se prelingeau prin boxe l-ar
fi făcut să se înece. Spicherul spunea că Galina fusese împușcată
și ucisă cu câteva ore în urmă, pe scara blocului său din Sankt
Petersburg. Venise cu avionul de la Moscova, pe seară. Împreună
cu consilierul ei legislativ, Ruslan Linkov, trecuse pe la părinții
ei, apoi se îndreptase spre clădirea în care locuia, pe faleza
Griboiedov, una dintre străzile cele mai frumoase din oraș.
Găsise casa scării întunecată: pistolarii care o așteptau în susul
scării scoseseră becurile. Galina și asistentul ei urcaseră totuși,
vorbind despre un proces care-i fusese intentat recent de un
partid naționalist. Urmaseră un pocnet și o străfulgerare de
lumină; Galina se oprise din vorbit. Ruslan țipase: „Ce faceți?" și
alergase către sursa luminii și a sunetului. Primise în plin
următoarele două gloanțe.
Ruslan își pierduse cunoștința pentru scurtă vreme, apoi și-o
recăpătase suficient cât să sune un jurnalist de pe mobil.
Jurnalistul chemase poliția. Ș i acum, îmi relata vocea dinăuntrul
cutiei radioului, Galina era moartă, iar Ruslan, pe care-l știam și-
l plăceam de asemenea, se afla în spital, în stare gravă.
Dacă această carte ar fi fost un roman, personajul meu ar fi
lăsat totul baltă auzind de moartea prietenei sale și, știind deja
că viața i s-a schimbat pentru totdeauna, s-ar fi repezit să facă
ceva, orice, care să dea semnificație momentului. În viața reală
știm însă arareori când anume ni se modifică irevocabil viețile
sau cum să ne purtăm când ne lovește tragedia. Eu m-am dus
să-mi cumpăr țevi pentru baia noului meu apartament. Abia
când maistrul constructor care mă însoțea a spus: „Ați auzit de
Starovoitova?” m-am oprit, înlemnită. Ț in minte că am rămas cu
privirea ațintită asupra cizmelor mele și mai țin minte zăpada,
cenușie și întărită de pașii a mii de aspiranți la statutul de
proprietar de locuință. „Aveam un contract să-i construim un
garaj'4, a spus omul. Și cumva, în clipa aceea mi-a trecut prin
cap că prietenei mele n-o să-i mai trebuiască niciodată garajul și
mi-am dat seama cât de neajutorată, înfricoșată și furioasă mă
simțeam. Am sărit în mașină, am condus până la gară și am
pornit spre Sankt Petersburg ca să scriu despre ce se întâmplase
cu Galina Starovoitova.
Am petrecut, în următorii doi ani, săptămâni întregi în
Petersburg. Mai era o poveste pe care încă nu mi-o spusese
nimeni - una însă mult mai vastă decât orice scrisesem până
atunci, una mai cuprinzătoare chiar decât cea a uciderii cu
sânge rece a unuia dintre cei mai cunoscuți politicieni ai țării.
Am găsit în Sankt Petersburg un oraș - al doilea ca mărime din
Rusia - ce era de fapt un stat în stat. Un loc în care KGB -
organizația împotriva căreia Starovoitova dusese cea mai
importantă și deznădăjduită bătălie - era atotputernic. Politicienii
și ziariștii locali credeau că telefoanele le erau ascultate și că li se
amplasau microfoane prin birouri; aveau, se pare, dreptate. Un
loc în care asasinarea jucătorilor majori din zona politică și de
afaceri era o chestie ce ținea de obișnuință. Ș i un loc unde
afacerile cu cântec puteau cu ușurință să bage pe cineva după
gratii. Era, cu alte cuvinte, un loc ce prefigura felul în care avea
să devină în câțiva ani și restul Rusiei, odată cu accederea la
putere a celor care conduceau Petersburgul în anii 1990.
N-am reușit nicicând să aflu cine a dat ordinul de ucidere a
Galinei Starovoitova (cei doi bărbați care, ani mai târziu, au fost
condamnați pentru crimă nu erau nimic altceva decât asasini
plătiți). Ș i nici n-am aflat pentru ce. Am aflat însă că pe parcursul
anilor 1990, în vreme ce tineri ca mine își clădeau vieți noi într-o
țară nouă, existase o lume paralelă cu a noastră. Sankt
Petersburgul conservase și perfecționase multe dintre trăsăturile
esențiale ale statului sovietic: era un sistem de guvernare care
țintea să-și anihileze inamicii - un sistem paranoid, închis, care
se străduia să controleze totul și să șteargă de pe fața pământului
ceea ce nu putea controla. A fost imposibil să descopăr ce
anume, precis, a ucis-o pe Starovoitova, fiindcă poziția ei de
inamic al sistemului h pecetluise soarta, o condamnase.
Umblasem prin multe zone de război, îmi făcusem meseria sub
gloanțe, însă asta a fost povestea cea mai înfricoșătoare pe care a
trebuit s-o scriu vreodată: nu mai fusesem niciodată, până
atunci, obligată să descriu o realitate atât de lipsită de emoție și
de crudă, atât de clară și de necruțătoare, atât de coruptă și de
lipsită, cu totul, de remușcare.
În doar câțiva ani Rusia întreagă avea să devină această
realitate. Cum s-a întâmplat asta este povestea pe care o voi
spune mai departe în paginile cărții.
 UN PREȘEDINTE LA NIMEREALĂ

Imaginați-vă că aveți o țară și nu are cine s-o conducă. Cu

această stare de fapt au crezut că se confruntă, în 1999, Boris
Elțîn și apropiații săi din cercurile puterii.
Elțîn era, de multă vreme, foarte bolnav. Suferise câteva
infarcturi și trecuse printr-o operație pe cord deschis la puțină
vreme după ce fusese ales pentru un al doilea mandat, în 1996.
Mulți credeau că președintele bea mult - o afecțiune comună și
ușor de recunoscut a rușilor, cu toate că unii dintre apropiații lui
Elțîn insistau că puseele sale ocazionale de dezorientare și sevraj
se datorau unor boli și nu băuturii. Indiferent care ar fi fost
motivul, Elțîn devenise incoerent sau lipsise la câteva vizite de
stat, pierzând încrederea suporterilor săi și dezamăgindu-și
alegătorii.
Elțîn nu mai era, prin 1999, când popularitatea îi scăzuse
dramatic, decât umbra politicianului care fusese cândva, încă
mai folosea multe din uneltele care îl consacraseră: făcea numiri
politice neașteptate, alterna perioade de control cu etape de
relaxare guvernamentală, se folosea strategic de imaginea sa
romanțată - însă aducea tot mai mult cu un boxer orb care
flutura din mâini în ring, atingând adversari imaginari și
ratându-i pe cei reali.
În a doua parte a celui de-al doilea mandat, Elțîn și-a
reîmprospătat în mod repetat și cu febrilitate guvernul. A demis
un prim-ministru care ocupase postul vreme de șase ani, l-a
înlocuit cu un necunoscut de treizeci și șase de ani, pentru ca,
șase luni mai târziu, să-l aducă înapoi în funcție pe fostul prim-
ministru - dar numai pentru a-l înlocui iarăși după trei
săptămâni. Elțîn „ungea“ succesor după succesor, însă doar
pentru a-și exprima apoi dezamăgirea față de fiecare dintre
aceștia, într-o manieră publică ce reușea să stânjenească atât
obiectul neplăcerii lui Elțîn, cât și pe oricine care se nimerea
martor la declararea căderii în dizgrație.
 Cu cât mai haotic devenea comportamentul președintelui, cu
atât numărul dușmanilor săi sporea - și inamicii se solidarizau.
Cu un an înainte ca al doilea și ultimul său mandat să expire,
Elțîn se afla în vârful unei piramide extrem de fragile. Multele
sale schimbări în administrație obligaseră să iasă din sistem
câteva generații de profesioniști; mulți miniștri și conducători de
agenții federale erau acum tineri mediocri, absorbiți de golul de
putere de la vârf. Aliații de încredere ai lui Elțîn erau atât de
puțini și de strânși laolaltă, că presa îi numea Familia. Printre ei
se numărau: fiica lui Elțîn, Tatiana; șeful administrației
prezidențiale, Alexandr Voloșin; fostul șef al administrației
prezidențiale, Valentin lumașev, cu care mai târziu, Tatiana avea
să se căsătorească; un alt fost șef de administrație, economist și
arhitect al privatizării rusești, Anatoli Ciubais; și antreprenorul
Boris Berezovski. Din jumătatea de duzină de așa-ziși oligarhi -
oameni de afaceri care se îmbogățiseră enorm sub regimul Elțîn
și își arătaseră recunoștința finanțându-i campania de realegere -
Berezovski era singurul care rămânea, neșovăielnic, de partea
președintelui.
Elțîn nu avea dreptul legal la un al treilea mandat și nici nu
era destul de sănătos ca să încerce; era îndreptățit să se teamă
de ridicarea unui succesor neprietenos. Elțîn era mai mult decât
un președinte nepopular: era primul politician în care rușii
crezuseră cu adevărat - iar dezamăgirea pe care o resimțea acum
populația era la fel de amară pe cât fusese de dulce bucuria de
altădată.
Ț ara era zdruncinată, traumatizată și deziluzionată.
Cunoscuse experiența unității și speranței în ultima parte a
anilor 1980, culminând cu august 1991, când poporul făcuse să
dea înapoi grupul de conspiratori ce amenințase conducerea lui
Gorbaciov. Își pusese încrederea în Boris Elțîn, singurul lider rus
din istorie ales liber. În schimb, poporul rus se alesese cu o
hiperinflație care h înghițise economiile de o viață, și asta în
câteva luni doar; se pricopsise cu birocrați și antreprenori ce
furau pe față de la stat și unii de la alții; suferea de inegalitate
economică și socială la un nivel niciodată atins până atunci. Și
mai rău încă, mulți ruși își pierduseră orice încredere în viitor - și
odată cu aceasta și sentimentul unității, care-i făcuse să răzbată
prin anii 1980 și începutul anilor 1990.
Regimul Elțîn făcuse grava eroare de a nu ține seama de
durerile și fricile țării. Pe parcursul anilor 1990, Elțîn, un
adevărat populist care mergea cu autobuzul și călărea turelele
tancurilor - în funcție de situație - se retrăsese tot mai mult în
lumea impenetrabilă și bine păzită a limuzinelor negre și a
conferințelor cu ușile închise. Întâiul său prim-ministru, tânărul
și strălucitul economist Egor Gaidar, ajuns întruchiparea
reformei economice postsovietice, declarase în public că el, unul,
considera populația prea tâmpită pentru a merita o dezbatere
despre reformă. Oamenii Rusiei, abandonați de liderii lor la ora
suferinței, au căutat alinare în nostalgie - nu atât în ideologia
comunistă, care își uzase potențialul inspirațional cu decenii în
urmă, ci mai degrabă în dorul după o Rusie care să aibă din nou
statut de superputere. În 1999, agresiunea se simțea în aer;
acesta era unul dintre principalele motive pentru care Elțîn și
Familia se simțeau, pe bună dreptate, înspăimântați.
Suferința și violența reușesc, cumva, să-i orbească pe oameni.
Rușii, așadar, ignorau în mare parte realizările adevărate ale
deceniului Elțîn. În pofida multelor viraje greșite făcute pe
parcurs, Rusia reușise să-și privatizeze mare parte din industrie -
iar companiile cele mai mari fuseseră puse pe picioare și făcute
competitive. În ciuda creșterii inegalităților, marea majoritate a
rușilor beneficiau de o îmbunătățire a calității vieții6: numărul
gospodăriilor cu televizoare, mașini de spălat și frigidere era în
creștere; numărul de automobile personale se dublase; numărul
turiștilor ce călătoreau peste graniță aproape că s-a triplat între
anii 1993 și 2000. În august 1998, Rusia intrase în incapacitate
de plată, lucru care produsese o scurtă, dar semnificativă
accentuare a inflației; de atunci însă economia adoptase un trend
crescător.
Mass-media înflorea: într-o perioadă de timp incredibil de
scurtă rușii învățaseră să facă emisiuni de televiziune frumoase,
sofisticate; apăruseră, de asemenea, puzderie de publicații
tipărite, ba chiar și câteva publicații electronice. Multe (deși nu
toate) dintre problemele de infrastructură fuseseră soluționate:
trenurile intercity veneau din nou la timp, poșta funcționa, tot
mai multe locuințe beneficiau de linii telefonice fixe. O companie
rusească, furnizor de servicii de telefonie mobilă, fondată în
1992, își plasase acțiunile la Bursa din New York și se descurcase
de minune.
Ș i totuși guvernul părea cu totul incapabil să convingă
populația că situația era cu adevărat mai bună decât în urmă cu
zece ani. Nesiguranța simțită de ruși încă de la colapsul URSS
era atât de covârșitoare, încât orice fel de insatisfacție părea să le
confirme iminența catastrofei, în vreme ce realizările erau
metamorfozate în teama de viitoare eșecuri. Elțîn nu avea la
dispoziție, ca să răspundă acestor temeri, decât populismul său:
nu putea confrunta sau remodela așteptări; nu putea duce țara
înainte găsind noi idealuri de urmat și o retorică nouă. Putea
doar să încerce să le dea oamenilor ce-și doreau.
Iar oamenii, cu siguranță, nu-l mai doreau pe Elțîn. Zeci de
milioane de ruși îl considerau direct responsabil pentru greutățile
ultimilor zece ani, pentru speranțele lor pierdute și visurile
spulberate - ba chiar, se părea, până și pentru tinerețea trecută -
și îl urau din toată inima. Oricine ar fi condus țara după Elțîn ar
fi putut cu ușurință să obțină girul populației trimițându-l în fața
instanței. Fragilul președinte se temea cel mai mult că un partid
numit Oteșestvo - Vsia Russia (Ț ara Strămoșească - Rusia
întreagă; numele, un hibrid alcătuit din două denumiri politice,
sună la fel de lipsit de eleganță în rusă ca și în română), condus
de un fost prim-ministru și câțiva primari și guvernatori, avea să
vină la putere și să se răzbune pe Elțîn și Familia sa, trimițându-l
la închisoare pentru tot restul vieții sale.
 Aici a intrat în scenă Vladimir Puțin.
Din câte relatează Berezovski, Familia încerca să găsească un
succesor. Era o discrepanță uriașă în această strădanie. Un grup
minuscul, asediat și izolat, încerca să dea peste cineva care să
preia țara cu cel mai mare teritoriu din lume, cu focoasele sale
nucleare și istoria sa tragică - și singurul lucru mai redus decât
numărul candidaților părea a fi numărul de calități care li se
cereau. Toți cei cu un anume capital politic și înzestrați cu
ambiție - toți cei ale căror personalități erau potrivite cu slujba -
îl abandonaseră deja pe Elțîn. Candidații rămași nu erau decât
niște indivizi oarecare, în costume cenușii.
Berezovski pretinde că Puțin era protejatul său. Din câte mi-a
spus la vila sa de lângă Londra - mi-am ținut promisiunea de a-i
uita amplasamantul exact de îndată ce am revenit în oraș -
Berezovski îl cunoscuse pe Puțin în 1990, în vreme ce căuta să-și
extindă afacerile la Leningrad. Berezovski era un savant devenit
comerciant de mașini. Afacerea sa consta în vânzarea de mașini
Lada - numele lipit de ruși unei mașini prost făcute, inspirată de
un model de Fiat de mult depășit. Importa și mașini europene la
mâna a doua7 și construise ateliere de reparații auto pentru a
drege marfa pe care-o vindea.
Puțin, pe atunci consilier al președintelui Consiliului Municipal
Anatoli Sobceak, îl ajutase pe Berezovski să deschidă un service
auto în Leningrad și refuzase o mită - lucru suficient pentru ca
Berezovski să-l țină minte. „Era primul birocrat care nu lua
mită“, m-a asigurat Berezovski. „Serios. M-a impresionat
profund.“8
Berezovski și-a făcut un obicei din a „da o fugă“ pe la biroul lui
Puțin ori de câte ori se nimerea prin Sankt Petersburg - ținând
cont de felul de a fi al lui Berezovski, aceste descinderi erau,
foarte probabil, vizite în care oligarhul dădea buzna, pălăvrăgea
încântat și o lua apoi din loc, posibil fără să înregistreze multe
dintre reacțiile gazdei sale. Când am vorbit cu Berezovski, i-a
venit tare greu să-și aducă aminte ce-i spunea pe atunci Puțin.
„Dar îl vedeam ca pe un soi de aliat“, a declarat el. Îl mai
impresionase și faptul că Puțin, promovat la rangul de viceprimar
odată cu alegerea lui Sobceak ca edil, avea mai târziu să refuze
un post la noua administrație a orașului, după ce Sobceak nu
izbutise să fie reales.
Odată ce Puțin s-a mutat la Moscova în 1996, primind un post
administrativ la Kremlin, cei doi au început să se întâlnească mai
des, la clubul exclusivist pe care Berezovski îl deținea în centrul
orașului. Berezovski se folosise de relațiile sale pentru a aranja ca
semne rutiere cu „Trecerea oprită" să fie amplasate la ambele
margini ale cvartalului, obținând, astfel, o porțiune dintr-o stradă
doar pentru el. (Locuitorii câtorva clădiri de apartamente de
peste drum nu mai puteau, legal, să-și parcheze acolo mașinile.)
Pe la începutul lui 1999, Berezovski era însă asediat - ca și
ceilalți membri ai Familiei, dar și mai mult încă: era singurul
dintre ei care punea preț pe locul său în societatea moscovită.
Captiv într-o luptă pentru putere disperată și aparent fără sorți
de izbândă cu fostul prim-ministru Evgheni Primakov, liderul
alianței politice anti-Elțîn, Berezovski devenise un soi de paria.
„Era ziua soției mele, Lena“, mi-a spus. „Ș i am hotărât să nu
invităm prea multă lume, fiindcă nu voiam să-și strice cineva
relațiile cu Primakov. Așa că am chemat doar prieteni. Ș i vine
omul meu de la pază și îmi spune: «Boris Abramovici, Vladimir
Vladimirovici Puțin o să sosească în zece minute». Și eu zic: «Ce s-
a întâmplat?», la care omul de pază: «Vrea să-i ureze la mulți ani
doamnei Lena». Și în zece minute și-a făcut apariția, cu un
buchet de flori. Atunci i-am zis: «Volodea’, pentru ce faci asta? Ai
și așa destule probleme. De ce trebuie să te expui?». Iar el a spus:
«Mă expun, da». Și așa s-a întărit relația noastră. Începând de la
faptul că nu a vrut să accepte mita. Apoi a refuzat să-l
abandoneze pe Sobceak. Și apoi întâmplarea asta, care m-a făcut
să fiu sigur că era un om bun, direct - un om al KGB-ului, da,
dar totuși un om." Povestea i s-a urcat lui Berezovski direct la
cap.
 Berezovski era făcut din același aluat ca și alți afaceriști
timpurii din Rusia. Era și el foarte inteligent, bine educat și
iubitor de riscuri. Ca majoritatea celorlalți, era evreu, lucru care-l
făcuse un marginal încă din timpul copilăriei. Avea, ca și ceilalți,
o ambiție imensă și o energie fără limite. Era un doctor în
matematică ce intrase în afaceri cu o firmă de import mașini și
service auto. Adaptând creditarea la hiperinflație, obținuse
milioane de dolari de pe urma celui mai mare fabricant de
automobile din Rusia9. Pe la mijlocul anilor 1990 era deja bine
plasat în domeniul bancar, continua să aibă de-a face cu
vânzările de automobile, obținuse o parte dintr-o mare companie
petrolieră10 și, cel mai important lucru, se postase la conducerea
televiziunii publice ruse, Canalul Unu, cel mai vizionat post tv
din Rusia - care-i dădea acces, fără restricții, la 98 de procente
din totalul gospodăriilor rusești.
* „Volodea", „Vova", „Volodka" și „Vovka" sunt toate
diminutive ale numelui „Vladimir", înșiruite aici în ordinea
crescătoare a familiarității.
Ca și alți oligarhi, Berezovski investise în campania de
realegere a lui Elțîn din 1996. Spre deosebire de ei totuși, și-a
negociat accesul într-o serie de posturi politice. A umblat prin
țară, a înjghebat înțelegeri politice, a fost negociator pentru pace
în Cecenia și s-a bucurat de lumina reflectoarelor. Își cultiva
imaginea unui „făcător de țari“, exagerându-și influența, dar
crezând și el pe jumătate în ce spunea sau sugera. Mai multe
serii de corespondenți străini în Rusia l-au crezut pe Berezovski
conducătorul din umbră al țării.
Nimeni nu este mai ușor de manipulat decât un om care-și
supraestimează influența. În vreme ce Familia căuta viitorul lider
al Rusiei, începeau o serie de întâlniri între Berezovski și Puțin.
Acesta din urmă ajunsese, între timp, șeful poliției secrete din
Rusia. Elțîn se răfuise cu șefii militari de peste tot, în repetate
rânduri, iar FSB (Serviciul de Securitate Federal), cum se numea
acum succesorul KGB-ului - nu făcuse excepție. Dacă e să-l
credem pe Berezovski, el a fost cel care i-a pomenit de Puțin lui
Valentin lumașev, șeful administrației prezidențiale. „îl avem pe
Puțin, am zis, a lucrat în serviciile secrete, nu? Iar Valia a zis că
da, a lucrat, după care am spus eu: «Auzi, cred că e o opțiune.
Gândește-te, e un prieten până la urmă». La care Valia: «Dar nu
are cine știe ce grad», și eu am răspuns: «Ș tii ce, avem de-a face
cu o revoluție, toate sunt amestecate, așa că...»“
Ca descriere a felului în care s-a luat decizia de numire a
șefului principalei agenții a unei puteri nucleare, conversația
sună atât de absurd, încât mă simt tentată să-i dau crezare.
Puțin era, într-adevăr, mic în grad: ieșise din structură ca
locotenent-colonel și fusese promovat, automat, colonel în
rezervă. Mai târziu avea să pretindă că i se oferise gradul de
general când preluase FSB, dar refuzase onoarea. „Nu-i nevoie de
un general ca să comande coloneilor”, i-a explicat soția sa
decizia. „Trebuie cineva care e capabil s-o facă.”11
Capabil sau nu, era clar că Puțin nu se simțea în siguranță în
funcția sa de la FSB. Imediat a început să numească în poziții-
cheie oameni pe care-i știa din KGB-ul din Leningrad. Nu se
simțea în siguranță nici măcar în propriul birou; ori de câte ori se
întâlnea cu Berezovski, cei doi își purtau conversațiile într-un lift
dezafectat din spatele biroului lui Puțin; era singurul loc din
clădire unde Puțin era sigur că discuțiile nu erau înregistrate. În
ambianța aceea deprimantă și disfuncțională, Berezovski se
întâlnea cu Puțin aproape în fiecare zi, ca să vorbească despre
bătălia cu fostul premier Primakov - și, mai apoi, despre
președinția Rusiei. Potențialul candidat s-a arătat sceptic la
început, își amintește Berezovski, dar era dornic să asculte
scenariile. O dată, Puțin, neglijent, a închis ușa care separa liftul
de holul din fața biroului său, iar cei doi au rămas blocați. Puțin
a trebuit să bată în perete și să atragă atenția cuiva ca să-i
scoată de acolo.
În cele din urmă Berezovski, care se simțea adevăratul
reprezentant al Rusiei, a început să-i facă asiduu curte lui Puțin.
În iulie 1999, oligarhul a zburat până în Biarritz, în sud-vestul
Franței, unde Puțin își făcea vacanța. „L-am sunat înainte'4, își
amintește Berezovski. „I-am spus că voiam să discutăm ceva
serios. Am ajuns acolo; era în concediu cu nevasta și cele două
fete, care erau foarte mici pe atunci, și stătea într-un apartament
modest, în regim hotelier. Era ca un apartament de bloc
combinat cu o cameră de hotel. O bucătărioară, un dormitor sau
două. Într-adevăr, foarte modest.” La acea vreme milionarii ruși,
printre care cu siguranță că se număra și Puțin, se obișnuiseră
cu vacanțe la vile uriașe pe Coasta de Azur, de aceea fusese atât
de impresionat Berezovski de cazarea nebătătoare la ochi a lui
Puțin.
„Am stat de vorbă o zi întreagă. La sfârșit a zis «Bine, să facem
o încercare. Dar înțelegi că Boris Nicolaievici [Elțîn] trebuie să îmi
spună asta personal.»„
Toată povestea era parcă desprinsă dintr-o snoavă evreiască.
Un misit de căsnicii se întâlnește cu un croitor bătrân ca să
discute posibilitatea ca fata lui cea mijlocie să se mărite cu
moștenitorul imperiului Rothschild. Croitorul emite câteva
obiecții: n-are de ce să-și mărite fata mijlocie înaintea celei mai
mari, nu vrea ca fata să i se mute departe de casă și nu e prea
sigur că familia Rothschild e îndeajuns de dedicată religiei.
Pețitorul îi aduce de fiecare dată același contraargument: e vorba,
până la urmă, de moștenitorul averii familiei Rothschild.
Bătrânul croitor, în cele din urmă, își calcă pe inimă. „Excelent”,
zice misitul, „acum nu-mi mai rămâne decât să stau de vorbă cu
alde Rothschild.”
Berezovski îl liniștește pe Puțin. „Volodea”, i-am spus, „ce tot
vorbești? El m-a trimis, ca să se asigure că nu-i nicio
neînțelegere, ca să nu mai pățim, când te întreabă, ca altădată,
când ai spus că ție nu-ți trebuie așa ceva”. Și a fost de acord. „Am
revenit la Moscova și i-am povestit lui lumașev despre discuție.
Iar la puțin timp - nu mai țin minte exact după câte zile -, Puțin
s-a întors la Moscova și a stat de vorbă cu Boris Nicolaievici. Și
Boris Nicolaievici a avut o reacție complicată. Ț in minte un lucru
pe care mi l-a spus: «Pare în regulă, dar e cam mărunțel.»„
Fiica lui Elțîn, Tatiana lumașeva, își amintește povestea altfel.
Ea ține minte că șeful administrației prezidențiale, Voloșin,
intrase într-o dispută cu un fost șef de administrație, Ciubais:
amândoi erau de acord că Puțin era bun de succesor, însă
Ciubais nu credea că parlamentul Rusiei avea să-l confirme pe
Puțin ca prim-ministru. În vreme ce își prezentau cazul în fața lui
Elțîn, Berezovski a dat fuga la Biarritz ca să pună întrebarea -
fiindcă voia ca Puțin și restul țării să creadă că el era „făcătorul
de țari”.
Ca și alți participanți la procesul de selecție prezidențială,
Tatiana lumașeva își amintește totuși teama copleșitoare cu care
abordau situația politică și viitorul țării. „Ciubais credea că Duma
n-avea să-l confirme pe Puțin. Că urma să se voteze și apoi să se
dizolve parlamentul.’ Comuniștii, uniți sub Primakov și Iuri
Lujkov [primarul Moscovei] ar fi obținut o majoritate puternică la
alegerile următoare, ba poate chiar și o majoritate
constituțională. Apoi țara putea aluneca spre catastrofă, se putea
ajunge chiar și la război civil. Cel mai bun scenariu cu putință
era un regim neocomunist12, ușor adaptat noilor condiții; dar
întreprinderile ar fi fost iarăși naționalizate, granițele închise și
multe publicații suspendate."
„Situația se îndrepta spre catastrofă", descrie Berezovski
starea de fapt. „Pierduserăm vremea și ne pierduserăm avantajul
tactic. Primakov și Lujkov își făceau organizații prin țară. În jur
de cincizeci de guvernatori [din optzeci și nouă] se alăturaseră
deja mișcării lor politice. Și Primakov era un monstru care voia să
întoarcă pe dos tot ce se realizase în acei ani."
De ce, dacă Familia vedea situația ca fiind disperată, membrii
camarilei îl credeau pe Puțin salvatorul lor? Ciubais îl socotea
candidatul ideal. Berezovski, la rându-i, îl considera o soluție
strălucită. Cine credeau ei că era Puțin și de ce îl considerau
competent să conducă țara?
 Poate că cel mai bizar aspect al ascensiunii lui Puțin la putere
este acela că oamenii care l-au ridicat până la tron știau despre
el mai puține decât știți dumneavoastră. Berezovski mi-a spus că
nu l-a considerat niciodată prieten pe Puțin și nici nu-l găsea
interesant ca persoană - o declarație puternică pentru cineva atât
de plin de energie, care tinde să atragă pe orbita sa, cu hotărâre
și entuziasm, pe oricine cu ambiții intelectuale și să-l mențină
acolo prin magnetism pur. Faptul că Berezovski nu l-a considerat
niciodată îndeajuns de atrăgător pe Puțin cât să încerce să și-l
apropie sugerează că nu a perceput niciodată vreo
* Constituția rusă îi permitea lui Elțîn să solicite trei votări
ale candidaturii prim-ministrului și, în caz că s-ar fi dovedit
negative, să dizolve parlamentul. scânteie de curiozitate
venind dinspre celălalt. Dar luându-l în calcul pe Puțin ca
succesor al lui Elțîn, și-a închipuit, se pare, că aceleași
atribute care-i ținuseră la distanță unul de altul aveau să-l
facă pe Puțin candidatul ideal: Puțin, aparent golit de
personalitate și interes personal, ar fi trebuit să fie maleabil și
totodată disciplinat. Berezovski nu se putea înșela mai rău.
Cât despre Ciubais, acesta îl întâlnise în treacăt pe Puțin în
perioada cât fusese consilier economic al primarului Sobceak din
Petersburg, când Puțin abia fusese numit adjunct. Ș i-l amintea
din primul an când lucrase la primărie: fusese un an deosebit de
încărcat, iar Puțin se arătase neobișnuit de energic și, curios
lucru, întotdeauna plin de întrebări. Ciubais plecase din Sankt
Petersburg în noiembrie 1991, pentru a intra în guvernul de la
Moscova, iar impresiile inițiale îi rămăseseră neschimbate.
Ș i, până la urmă, ce știa Boris Elțîn însuși despre urmașul
său? Știa că este unul dintre puținii care-i rămâneau loiali. Ș tia
că Puțin face parte dintr-o altă generație: spre deosebire de Elțîn,
inamicul său, Primakov, și armata sa de guvernatori, Puțin nu
provenea din nomenclatura Partidului Comunist și nu trebuise,
așadar, să-și schimbe public jurământul de credință la
prăbușirea Uniunii Sovietice. Părea diferit: toți bărbații aceia, fără
excepție, erau masivi, cu riduri; Puțin - subțire, micuț, și acum
cu obiceiul de a purta costume croite în Europa - aducea mai
mult cu acea Rusie nouă pe care o promisese Elțîn poporului cu
zece ani în urmă. Elțîn mai știa, sau i se părea că știe, că Puțin n-
ar fi admis aducerea sa în judecată odată ce s-ar fi retras. Și dacă
Elțîn încă mai poseda o câtime din flerul lui politic de odinioară,
știa că rușilor avea să le placă acest om pe care-l moșteneau și
care îi moștenea la rândul său.
Puteau cu toții atribui acestui bărbat cenușiu, obișnuit, exact
calitățile pe care și le doreau.
La data de 9 august 1999, Boris Elțîn îl numea pe Vladimir
Puțin prim-ministru al Rusiei. Peste o săptămână, poziția lui
Puțin era confirmată de Dumă, cu o majoritate confortabilă:
candidatul se dovedise plăcut, sau cel puțin acceptabil, după
cum intuise Elțîn.
 RĂZBOIUL ALEGERILOR

„Ș tii, unii susțin că FSB e în spatele bombelor", mi-a spus

redactorul meu șef, unul dintre cei mai deștepți țipi pe care îi
știam, când, într-o după-amiază de septembrie, în 1999, am
intrat pe ușa redacției. „Tu crezi asta?"
Vreme de trei săptămâni, Moscova și alte orașe rusești fuseseră
terorizate de o serie de explozii. Prima se produsese pe 31
august, într-un centru comercial aglomerat din Moscova. Murise
o persoană și peste treizeci fuseseră rănite, însă explozia nu
stârnise, pe loc, mai multă frică decât o farsă sinistră sau decât
un foc de armă tras la o ceartă de afaceriști.
Cinci zile mai târziu, o altă explozie dărâmase o bucată mare
dintr-un bloc de apartamente în orașul Buinaksk, din zona
sudică, nu departe de Cecenia. Fuseseră omorâți șaizeci și patru
de oameni și răniți o sută patruzeci și șase. Însă toți locatarii erau
ofițeri în armata rusă, cu familiile lor - așa că, deși printre morți
se numărau douăzeci și trei de copii, explozia nu izbutise să-i
facă pe civili, mai ales pe locuitorii Moscovei, să se simtă
vulnerabili și speriați.
Însă patru zile după aceea, cu două secunde înainte de miezul
nopții, pe 8 septembrie, o bubuitură asurzitoare se auzise într-un
cartier muncitoresc dintr-o zonă semicentrală a Moscovei. Un
bloc de beton, cu mulți locuitori, fusese rupt în două, iar două
scări - în total șaptezeci și două de apartamente - făcute fărâme.
Muriseră exact o sută de oameni13; aproape șapte sute fuseseră
răniți. După încă cinci zile, o nouă explozie doborâse o altă
clădire, de la periferia Moscovei. Imobilul cu opt etaje se turtise
ca un castel din cărți de joc; jurnaliștii aflați în mulțime, care
dăduseră fuga acolo, vorbeau despre faptul că edificiile de beton
tindeau să explodeze, pe când cele din cărămidă să se surpe din
interior. Explozia avusese loc la cinci dimineața, când majoritatea
rezidenților erau acasă; fuseseră uciși mai toți: o sută douăzeci și
patru de persoane muriseră și șapte fuseseră rănite.
 La trei zile după aceea, pe 16 septembrie, un camion exploda
pe stradă în Volgodonsk, un oraș din sudul Rusiei, cu un bilanț
de nouăsprezece morți și mai bine de o sută de răniți.
În toată țara se declanșase panica. Locuitorii din Moscova și
din alte orașe alcătuiseră gărzi cetățenești; mulți ieșeau în stradă
pur și simplu fiindcă se simțeau mai în siguranță decât în
propriile apartamente. Voluntarii opreau orice persoană
suspectă, ceea ce însemna, adesea, oricine care nu făcea parte
din gărzi. Un grup din Moscova i-a oprit pe toți cei care plimbau
câini - ca să verifice câinii. Poliția din toată țara era covârșită de
apeluri de la cei ce văzuseră obiecte suspecte ori persoane care
dădeau de bănuit. Pe 22 septembrie, răspunzând unui apel în
Riazan, oraș aflat la cam 150 de kilometri de Moscova, polițiștii
găsiseră trei pachete cu explozibil amplasate sub casa scării unui
bloc.
Într-o țară lovită de frică și durere, nu se îndoia nimeni că
cecenii erau responsabili. Nici eu nu eram o excepție. Îmi
petrecusem ultimele două zile umblând cu mașina prin Moscova,
vizitând familii cecene: refugiați, meseriași care se stabiliseră aici
cu mult timp în urmă, muncitori sezonieri ce locuiau în cămine.
Erau cu toții terifiați. Poliția din Moscova reținea tineri ceceni, cu
sutele, cercetându-i în legătură cu atentatele. Mulți dintre
bărbații intervievați de mine nu doar că renunțaseră să mai iasă,
dar refuzau până și să deschidă ușa apartamentului sau a
căminului. Un copil cecen venise de la școală spunând că
profesorul scrisese cuvintele rusești „explozie" și „ceceni",
alăturate, pe tabla din clasă.
Ș tiam că poliția arestase sute de nevinovați, dar îmi puteam cu
ușurință imagina că vinovatul era un cecen sau un grup de
persoane provenite din Cecenia. Scrisesem despre războiul din
Cecenia, din anii 1994-l996, pe întreaga durată. Prima dată când
am auzit o bombă explodând la doar câțiva metri de mine mă
aflam într-un cămin de orbi la marginea orașului Groznîi,
capitala Ceceniei. Era în ianuarie 1995 - prima lună de război - și
ajunsesem acolo fiindcă armata rusă pretindea că nu
bombardează civili; nu-mi puteam imagina cine s-ar fi potrivit
mai bine definiției civililor decât locuitorii acelei clădiri: orbi,
neajutorați, incapabili să părăsească orașul. Când am ieșit în
stradă, am văzut corpuri și bucăți de corpuri răspândite în jur.
Ș i copiii, mulți, pe care-i văzusem pe străzile din Groznîi în
acea zi și în următoarele fuseseră martorii acelorași grozăvii. Ei
aveau să stea în jurul focurilor aprinse pe străzi, în următoarele
săptămâni, privindu-și mamele cum fac de mâncare. Tot ei aveau
să petreacă ani întregi înghesuiți în apartamente minuscule -
câte șase într-o cameră, fiindcă multe dintre clădiri fuseseră
făcute una cu pământul de bombardamente - fiindu-le interzis să
iasă afară de teama de a nu da peste vreo mină sau peste vreun
soldat rus ce-ar fi putut viola o fată sau sechestra un băiat. Ș i
totuși ieșeau pe afară și erau violați, închiși, torturați, răpiți - sau
văzuseră cum li se întâmplă asta surorilor, fraților și prietenilor
lor. Copiii aceștia erau acum tineri adulți și nu mă îndoiam că ar
fi fost capabili de o teribilă răzbunare.
Cei mai mulți dintre ruși nu văzuseră ce văzusem eu, însă
știau de bombardamente de la televizor, unde imaginile erau una
mai îngrozitoare decât alta. Războiul din Cecenia nu se încheiase
cu adevărat: înțelegerea făcută în urmă cu trei ani de Berezovski,
printre alții, avea valoare de armistițiu. Rușii erau o națiune
aflată în război și, precum toate națiunile aflate în război,
credeau că inamicul este subuman și capabil de grozăvii
inimaginabile.
La 26 septembrie un grup de douăzeci și patru de guvernatori -
mai mult de un sfert din totalul guvernatorilor din Federație - i-
au scris președintelui Elțîn o scrisoare în care-i cereau să
renunțe la putere în favoarea lui Puțin, care își ocupase funcția
de prim-ministru abia de o lună și ceva, în aceeași zi, Elțîn a emis
un decret care autoriza armata să reia luptele în Cecenia;
decretul era ilegal14, fiindcă legile rusești interzic folosirea
trupelor regulate în interiorul granițelor țării. În ziua aceea
avioanele rusești au reluat bombardamentele asupra orașului
Groznîi, începând cu aeroportul, rafinăria de petrol și cartierele
rezidențiale. În următoarea zi, prin ordinul lui Puțin, trupele
rusești căpătau autorizația de a se angaja în luptă în Cecenia;
ordinul nu era secret, deși legea nu dădea, de fapt, premierului,
nicio autoritate asupra armatei.
Puțin a vorbit, în aceeași zi, la televizor; era una dintre primele
sale apariții. „O să-i vânăm până la unul“, a spus despre teroriști.
„Oriunde ar fi, îi vom distruge15. Chiar și dacă-i găsim la toaletă.
O să-i băgăm cu nasul în hazna."
Retorica lui Puțin era sensibil diferită de cea a lui Elțîn. Nu
promitea că teroriștii vor fi aduși la judecată. Nici nu își exprima
compasiunea pentru sutele de victime ale exploziilor. Era
limbajul unui lider ce plănuia să conducă cu mână de fier.
Asemenea declarații vulgare, presărate adesea cu umor scatofil,
vor deveni marca oratorică a lui Puțin. Popularitatea sa era în
creștere.
Berezovski, doctorul în științe, și mica sa armată de
propagandă formată din oameni foarte bine educați nu păreau să
sesizeze vreo contradicție între obiectivul statal de a asigura
viitorul democratic al Rusiei și omul în care își puseseră
speranțele pentru acest viitor. Au lucrat neobosiți la campanie,
folosindu-se de puterea Canalului Unu, controlat de Berezovski,
pentru a azvârli cu noroi în fostul premier Primakov și
guvernatorii cu care se aliase. Într-o emisiune memorabilă, s-au
dezvăluit detalii dezgustătoare ale operației la șold suportate de
Primakov cu puțin timp în urmă. O altă emisiune a pus accent
pe pronunțata asemănare fizică a lui Iuri Lujkov, primarul
Moscovei, cu Mussolini16. Însă, în afară de a-și discredita
oponenții, aliații lui Puțin - care se considerau mai degrabă
autori ai carierei acestuia decât susținători - trebuiau să creeze și
să impună o imagine a candidatului lor.
Strict vorbind, Puțin nu desfășura o campanie electorală -
alegerile prezidențiale urmau să se desfășoare peste aproape un
an, iar Rusia nu avea în cultura sa politică ideea de campanie
prelungită - însă persoanele care voiau să-l vadă președinte nu se
sfiau s-o facă. O influentă firmă de consultanță politică numită
Fundația pentru Politică Eficientă, cu sediul într-una dintre cele
mai frumoase clădiri istorice, vizavi de Kremlin, peste râu, a fost
însărcinată să creeze o imagine a lui Puțin ca politician tânăr,
energic și cu apetit pentru mult-așteptatele reforme. „Toată
lumea se săturase până în gât de Elțîn, era o treabă ușor de
făcut"17, mi-a spus o femeie ce a jucat un rol important în
campanie.
Numele ei era Marina Litvinovici și, ca mulți dintre cei ce
lucrau la Fundația pentru Politică Eficientă, era foarte tânără,
isteață (tocmai absolvise una dintre cele mai bune universități) și
cu totul lipsită de experiență politică, naivă chiar. Începuse să
lucreze la fundație, cu jumătate de normă, încă din timpul
studenției, iar trei ani mai târziu devenise o persoană-cheie în
echipa de campanie prezidențială.
Se considera complet devotată idealurilor democratice și, cu
toate acestea, nu vedea nimic în neregulă în felul în care viitorul
președinte era inventat și vândut populației: avea, pur și simplu,
încredere în cei care puseseră la cale toată schema. „Ieșiseră
niște articole care spuneau că lucrase la KGB“, mi-a spus ea
peste ani, „dar printre oamenii săi erau mulți liberali, și eram
convinși că dintre aceștia se va alcătui cercul apropiaților săi.“
Nu trebuia nici măcar să fii tânăr și naiv pentru a crede asta.
Pe la sfârșitul verii lui 1999 am luat o cină de neuitat cu
Alexandr Goldfarb, o veche cunoștință, disident al anilor 1970;
jucase rolul de translator al lui Andrei Saharov, emigrase, își
petrecuse anii 1980 la New York și se transformase într-un
activist social extrem de eficient în următorul deceniu. Fusese
consilierul pentru Rusia al milionarului filantrop George Soros;
lansase, pe atunci, o campanie de conștientizare și luptă
împotriva tuberculozei rezistente la tratament, aducând-o,
aproape de unul singur, în atenția lumii întregi. Alex și cu mine
luam deci cina și vorbeam despre Puțin. „E KGB-ist până-n
măduva oaselor", i-am spus, mai degrabă testând o teorie decât
aducând un argument. „Dar am auzit de la Ciubais că e deștept,
eficient și pragmatic", a contracarat Alex. Până și un fost disident
se lăsase convins că Puțin era cu adevărat politicianul tânăr și
emancipat pe care îl inventa Fundația pentru Politică Eficientă.
Cu cât campania militară din Cecenia se extindea, cu atât
părea mai subjugată țara. Berezovski, între timp, venise cu ideea
unui nou partid politic, unul care să fie cu totul lipsit de
ideologie. „Nimeni n-ar auzi vorbele dacă le-am spune", mi-a zis
nouă ani mai târziu, aparent convins, chiar și după atâta vreme,
că născocise ceva de-a dreptul epocal. „Am decis să înlocuim
ideologia cu fețe". Oamenii lui Berezovski au pornit la vânătoare
de fețe și au revenit cu vreo două vedete și un ministru. Însă fața
care conta cel mai mult aparținea omului care, cu doar câteva
săptămâni înainte, fusese lipsit de chip: pe măsură ce
popularitatea lui Puțin creștea galopant, același lucru se
întâmpla și cu noul partid. La alegerile parlamentare din 19
decembrie 1999, aproape un sfert din alegători au ales grupul
înființat de doar două luni sub numele ledinstvo (Unitate),
intitulat și Medved (Ursul), transformându-l în cea mai
importantă facțiune a camerei inferioare a parlamentului.
Pentru a pecetlui supremația lui Puțin, cineva din Familie -
nimeni nu pare să mai știe cine anume - a propus o mișcare
genială: Elțîn trebuia să demisioneze înainte de termen. Ca prim-
ministru, Puțin ar fi devenit, potrivit legii, președinte interimar,
devenind pe loc reprezentantul autorității legitime în goana după
putere ce urma să înceapă. Opozanții ar fi fost luați prin
surprindere, iar timpul rămas până la alegeri ar fi fost scurtat.
Elțîn ar fi trebuit să facă asta pe 31 decembrie. Era o mișcare
foarte în stilul lui Elțîn: avea să fie ceva mai important decât
trecerea între milenii, virusul „milenarist“ al calculatoarelor ori
alte subiecte posibile la nivel mondial. Mai mult, demisia avea să
pice în vacanța tradițională de două săptămâni ce cuprindea
Crăciunul și Anul Nou, scurtând și mai mult timpul de pregătire
pentru vot al opozanților lui Puțin.
Anul Nou, o serbare laică, era de mult timp cea mai
importantă sărbătoare de familie din Rusia. În noaptea asta rușii
se strângeau alături de prieteni și familie; înainte de finalul
anului vechi se adunau în fața televizoarelor, urmărind cum bate
de miezul nopții orologiul dintr-un tum al Kremlinului - urmau
închinatul unui pahar de șampanie și masa tradițională. În
minutele de dinainte de cumpăna dintre ani, liderul națiunii
rostea un discurs; fusese o tradiție în URSS pe care Boris Elțîn o
continuase din decembrie 1992 (pe 31 decembrie 1991, atunci
când Uniunea Sovietică își încetase oficial existența, discursul
către națiune fusese rostit de un actor).
Elțîn a apărut la televizor cu douăsprezece ore mai devreme
decât ar fi trebuit. „Prieteni”, a spus, „dragii mei, astăzi este
pentru ultima oară când mă voi adresa vouă în ajunul Anului
Nou. Dar asta nu-i tot. Astăzi mă adresez vouă, pentru ultima
oară, în calitate de președinte al Rusiei. Am luat o decizie. Am
stat să mă gândesc mult la asta și mi-a fost greu. Azi, în ultima zi
a secolului, voi demisiona... plec... Rusia ar trebui să intre în
noul mileniu cu politicieni noi, cu chipuri noi, cu oameni noi,
deștepți, puternici, energici... De ce să-mi păstrez locul încă șase
luni când țara are la dispoziție pe cineva puternic, care merită să
devină președinte și de care se leagă speranțele de viitor ale
tuturor rușilor?”
Apoi Elțîn și-a cerut iertare. „îmi pare rău”, a zis, „că multe
dintre visurile noastre nu s-au împlinit. Că lucruri pe care le-am
crezut ușor de făcut s-au dovedit a fi chinuitor de grele. Îmi pare
rău că nu m-am ridicat la înălțimea așteptărilor celor ce au
crezut că vom putea, cu un unic efort, cu un singur și puternic
impuls, să ne depășim trecutul cenușiu, stagnarea, trecutul
totalitar și să pășim într-un viitor strălucitor, prosper, civilizat.
Am crezut și eu în toate acestea... Nu am mai spus-o, dar aș vrea
să o știți. Simt durerile tuturor în inima mea. Mi-am petrecut
multe nopți nedormite, chinuitoare, gândindu-mă ce aș putea
face pentru ca viețile tuturor să fie un pic mai bune... Acum plec.
Am făcut tot ce mi-a stat în puteri... Vine din urmă o nouă
generație; ea poate face mai mult și mai bine.”18
Elțîn a vorbit zece minute. Arăta buhăit, greoi, abia se mișca.
Părea deprimat, neajutorat, ca un om ce se îngroapă de viu în
fața a o sută de milioane de telespectatori. Expresia facială abia
dacă i s-a schimbat pe parcursul discursului, însă vocea, la final,
îi răgușise de emoție.
La miezul nopții, pe ecrane a apărut Puțin. Era vizibil agitat la
început, ba chiar și-a rostit primele propoziții din discurs
bâlbâindu-se; apoi însă și-a recăpătat încrederea în sine. A vorbit
trei minute și jumătate. În mod remarcabil, nu a părut să se
folosească de ocazie pentru a-și aduna credit electoral. Nu a făcut
nicio promisiune și nu a spus nimic ce-ar fi putut fi interpretat
ca mesaj de încurajare pentru susținători. În replică, a spus că
nimic nu se va schimba în Rusia și i-a asigurat pe privitori că
drepturile lor erau bine protejate. În încheiere a propus un toast
pentru „noul secol al Rusiei'419 - deși nu avea în mână un pahar
cu care să toasteze.
Puțin era acum președinte interimar, iar campania electorală
începea oficial. Puțin, își amintește Berezovski, era disciplinat,
docil chiar: făcea cum i se spusese - și i se spusese să nu facă
mare lucru. Era deja într-atât de popular, încât campania
devenea, în esență, o non-campanie, ducând către o alegere de
tip non-alegere. Tot ce trebuia să facă Puțin era să nu pară prea
diferit de ceea ce voiau să vadă în el alegătorii.
Pe 26 ianuarie 2000, cu exact două luni înainte de alegeri,
moderatorul unei conferințe având ca subiect Rusia din cadrul
Forumului Economic Mondial din Davos, Elveția, a întrebat:
„Cine este domnul Puțin?" Ciubais - care susținuse cu șapte luni
înainte că Puțin ar fi fost succesorul ideal - era la microfon când
a fost pusă întrebarea. A început să se foiască și să se uite
întrebător la un fost prim-ministru rus, așezat în dreapta lui.
Însă nici fostul demnitar, era clar, nu dorea să răspundă. Cei
patru membri ai echipei rusești au început să se uite neliniștiți
unii la ceilalți. După jumătate de minut, camera s-a umplut de
hohote de râs. Ț ara cu cel mai mare teritoriu din lume, un tărâm
al petrolului, gazului și al armelor nucleare, avea un conducător
nou, iar elitele sale economice și politice habar n-aveau cine era.
Într-adevăr, foarte amuzant.
O săptămână mai târziu, Berezovski însărcina trei jurnaliști de
la unul dintre ziarele lui să scrie despre viața lui Puțin. Unul
dintre ei era o tânără blondă care făcuse doi ani de stagiu la
Kremlin, dar trecuse neobservată pe lângă alți colegi mai plini de
viață. Un altul era un reporter, tânăr și el, care fusese lăudat
pentru reportajele pline de umor, dar care nu se ocupase
niciodată de politică. Cel de-al treilea membru al echipei era o
vedetă, un reporter veteran specializat pe politică ce-și petrecuse
începutul anilor 1980 pe diferite teatre de război din toată lumea
și sfârșitul aceluiași deceniu scriind despre politică și, mai ales,
despre KGB pentru Moskovskie Novosti, vârful de lance al
perestroikăi. Natalia Gervorkian era un reporter adevărat, liderul
necontestat al grupului și jurnalista pe care Berezovski o
cunoștea cel mai bine.
„Berezovski mă tot suna să mă întrebe «Este că-i dat dracului
tipul?», mi-a mărturisit ea la câțiva ani după aceea. „Și eu îi
replicam: «Boria, problema ta este că n-ai mai cunoscut un
colonel KGB. Nu-i dat dracului deloc. E un tip absolut obișnuit. »
„Eram curioasă, evident, să aflu cine era individul care urma
să conducă țara4'20, mi-a spus Natalia. „M-am prins că îi plăcea
să vorbească și că îi plăcea să vorbească despre el. Desigur că am
stat de vorbă cu o mulțime de oameni mult mai interesanți. Îmi
petrecusem cinci ani scriind despre KGB: nu era nici mai bun și
nici mai rău decât restul; era mai isteț decât unii și mai viclean
decât alții."
În completare la sarcina istovitoare de a scrie o carte întreagă
în doar câteva zile, Natalia voia să se folosească de timpul
petrecut cu președintele interimar pentru a-și ajuta un prieten.
Andrei Babițki, reporter la Radio Europa Liberă, post finanțat de
Statele Unite, dispăruse în ianuarie în Cecenia. Fusese, se pare,
sechestrat de trupele rusești pentru că încălcase politica lor de
control strict al informației: pe parcursul primului război din
Cecenia presa criticase dur și constant acțiunile Moscovei, așa că
de data asta militarii le interziseseră jurnaliștilor să călătorească
în zona de conflict neînsoțiți de soldați în uniformă. Strategia
aceasta nu doar că limita accesul la combatanții de ambele părți,
dar îi expunea pe jurnaliști pericolelor: e aproape întotdeauna
mai sigur, în zone de război, să nu ai nicio uniformă pe tine sau
pe lângă tine. Reporterii mai puțin obedienți încercaseră să
ocolească regula - și puțini erau mai pricepuți la asta decât
Babițki, care se ocupa de ani întregi de Caucazul de Nord.
În primele două săptămâni care urmaseră arestării sale,
familia și prietenii lui Babițki nu mai auziseră nimic despre el.
Însă în rândurile jurnaliștilor moscoviți se răspândise rapid
zvonul că Babițki fusese văzut în teribila închisoare rusească de
la Cemokozovo, în Cecenia. Pe 3 februarie, la o zi după ce
Gevorkian și colegii ei începuseră să-l intervieveze pe Puțin
pentru biografia sa, oficialii ruși anunțaseră că Babițki fusese dat
la schimb pentru trei soldați ruși ce fuseseră capturați de
combatanții ceceni. Oficialii pretindeau că Babițki fusese de
acord cu schimbul, lucru care putea cu greu să ascundă faptul
că trupele rusești trataseră un ziarist - un ziarist rus - ca pe un
combatant inamic.
Când Gevorkian l-a întrebat pe Puțin despre Babițki,
întrebarea ei stârnit ceva ce mai târziu jurnalista avea să descrie
drept „ură pătimașă". Morga apatică a președintelui interimar s-a
spulberat momentan, iar acesta s-a lansat într-o diatribă: „Lucra
direct pentru inamic. Nu era o sursă neutră de informații.
Colabora cu rebelii... cu rebelii 21. Așa că atunci când rebelii au
zis: «Vă dăm trei soldați pentru corespondentul ăsta», ai noștri l-
au întrebat dacă e de acord cu schimbul și el a zis da. Că e de
acord... Erau soldați de-ai noștri, luptau pentru Rusia. Dacă nu-i
luam înapoi, ar fi fost executați. Ș i n-or să-i facă nimic lui
Babițki, doar e unul de-al lor... Ce-a făcut Babițki e mai periculos
decât să tragă cu mitraliera... Avea o hartă cu punctele noastre
de control și cu rute ocolitoare. Cine l-a pus să-și bage nasul
acolo dacă nu era autorizat?... Așa că a fost arestat și a devenit
subiect de anchetă. Ș i el, cică, «N-am încredere în voi, am
încredere în ceceni, dacă vor să mă ia, ar trebui să mă dați...» Ș i a
primit răspunsul: «Atunci du-te, pleacă de-aici!»... Și dumneata
spui că e cetățean rus. Atunci ar fi trebuit să se comporte potrivit
legilor țării, dacă voia ca legile astea să-l apere."
Ascultându-i monologul, Gevorkian căpătase convingerea că
președintele interimar cunoștea personal cazul lui Babițki.
Așa că a decis să fie directă și ea. „Are familie, copii", i-a spus
lui Puțin. „Trebuie să opriți operațiunea asta."
Ș eful statului a mușcat momeala. „Va veni o mașină, curând",
a spus. „Aduce o casetă video și o să vezi că e bine, sănătos".
Gevorkian, care-și ținuse cumpătul pe parcursul multelor sale
întâlniri cu Puțin, a devenit grosolană din cauza șocului. „Cum?",
aproape că a țipat. „L-ați dat pe mâna rebelilor? Asta v-au spus?"
S-a scuzat, a ieșit din încăpere și a sunat o prietenă de la
biroul din Moscova al Europei Libere. „Spune-i soției lui că
trăiește", a spus.
„De unde știi?", a întrebat prietena.
„De la o persoană sus-pusă", a răspuns Gevorkian.
„Ș i îl crezi?", a întrebat prietena.
„Nu prea", a admis Gevorkian.
Însă în câteva ore, prietena a sunat-o la rândul său. „N-o să
mă crezi", i-a spus. ,A venit o mașină, cu tăblița de înmatriculare
așa de murdară, că n-am putut desluși numărul. S-au oferit să
ne vândă o casetă video și am plătit două sute de dolari pe ea."
Filmul de pe casetă, pe care postul de radio l-a trimis îndată
către toate canalele media, era o înregistrare de calitate slabă cu
Babițki; corespondentul de război arăta palid, extenuat și privat
de somn. Zicea: „E 6 februarie 2000. Mă simt destul de bine.
Singura mea problemă este timpul, fiindcă, în circumstanțe de
așa natură, din păcate, nu mă pot întoarce acasă imediat. Aici
viața mea e normală, pe cât de normală poate fi în condiții de
război. Cei care sunt lângă mine, aici, încearcă să mă ajute
cumva. Singura problemă este că aș vrea mult să merg acasă, aș
vrea să se termine odată cu toate astea. Nu vă faceți griji din
cauza mea, vă rog. Sper să ajung acasă curând."22
Babițki era, de fapt, închis într-o casă dintr-un sat cecen. Era
într-adevăr privat de somn, extenuat și mai ales înspăimântat.
Nu știa cine îl ține prizonier; știa doar că era vorba despre ceceni
înarmați, care aveau toate motivele să-i urască pe ruși și fără
niciun motiv palpabil pentru care să aibă încredere în el. Nu
reușea să doarmă, temându-se, când se așeza în pat, ca nu
cumva să fie trezit în toiul nopții și dus la execuție. Întâmpina
fiecare dimineață cu ciuda de a nu fi fost încă în stare să
găsească o cale de scăpare și urându-se pentru că nu-și găsea
curajul de a încerca să se elibereze23, în cele din urmă, pe 23
februarie, a fost băgat în portbagajul unei mașini și dus până în
republica vecină, Daghestan. Acolo i s-au dat niște acte grosolan
falsificate și a fost pus în libertate - doar pentru a fi arestat de
poliția rusă, care l-a transportat la Moscova, unde a fost pus sub
acuzare pentru documentele aflate asupra sa24.
Avea să iasă curând la iveală că nu fusese vorba, de fapt, de
niciun schimb25: nu exista nicio urmă a acestuia și nici urmă de
soldații care, se presupune, fuseseră eliberați de ceceni.
Arestarea lui Babițki, predarea sa televizată în mâinile inamicului
și dispariția lui de după aceea fuseseră toate, se părea, o
încercare de a transmite un mesaj către jurnaliști. Ministrul
Apărării, Igor Sergheiev, a spus presei următoarele: Babițki
fusese vizat fiindcă „informațiile pe care le transmitea nu erau
obiective, ca s-o spunem blând". A adăugat că ar fi „oferit cu
bucurie zece ca Babițki pentru un singur soldat."26 Puțin era în
funcție de abia o lună, dar miniștrii începeau să vorbească exact
ca el - așa cum, se părea, își și doriseră de ceva vreme.
Puțin nu se așteptase, cu toate acestea, ca o acțiune pe care el
o percepea drept o pedeapsă justă să producă atâta indignare pe
plan internațional. În prima sa lună de interimat conducătorii
din Occident se comportaseră ca și populația rusă: păreau
ușurați că imprevizibilul, stânjenitorul Elțîn nu mai era și
începuseră să-și proiecteze cele mai dulci fantasme asupra lui
Puțin. Americanii și britanicii se purtaseră ca și cum rezultatul
alegerilor din martie ar fi fost deja cunoscut. Acum însă
americanii nu puteau decât să reacționeze: Babițki nu era doar
un jurnalist rus - era un jurnalist rus angajat de un post de
radio ce fusese fondat printr-un act al Congresului 27. Secretarul
de stat Madeleine Albright a pus problema într-o întâlnire din 4
februarie cu ministrul rus de externe Igor Ivanov și cinci zile mai
târziu Departamentul de Stat emitea un comunicat 28 prin care
condamna „tratarea unui noncombatant ca ostatic sau prizonier
de război".
Aceste neașteptate semne de întrebare și indignări i-au salvat,
probabil, viața lui Babițki, dar l-au și făcut pe Puțin să se înfurie.
El unul știa că făcuse ce trebuia și că cineva ca Babițki - cineva
care nu părea deloc preocupat de efortul de război al Rusiei și nu
se rușina defel să arate compasiune pentru inamic - nu merita să
trăiască, cel puțin nu printre cetățenii ruși. O conspirație a unor
democrați miloși îl forțase la compromis. Reușise să-i pună cu
botul pe labe în Leningrad și avea să izbutească și acum.
„Povestea cu Babițki mi-a ușurat viața", mi-a spus mai târziu
Gevorkian. „Mi-am dat seama că așa avea el de gând să conducă,
deci nu mi-am făcut iluzii. Știam că așa înțelegea el cuvântul
patriotism - cum învățase în școlile de cadre KGB: o țară e la fel
de mare ca frica pe care o inspiră, iar presa ar trebui să fie
loială."29
Curând după această descoperire, Gevorkian s-a mutat la
Paris, unde trăiește și astăzi. Andrei Babițki, imediat ce a fost în
stare, a plecat în Praga, unde a continuat să lucreze pentru
Radio Europa Liberă. Însă în anul 2000, în zilele de dinainte de
alegeri, Gevorkian nu a făcut nicio declarație publică. Biografia
lui Puțin a apărut așa cum o voise el; pasajul pasional și
incriminator despre Babițki a fost eliminat, deși reușise să ajungă
într-un ziar, înainte de scoaterea cărții. Cu puține excepții, rușii
continuau să-și pună credința în Puțin.
Pe 24 martie, cu două zile înainte de alegerile prezidențiale,
NTV, televiziunea înființată și finanțată de Vladimir Gusinski -
același oligarh ce deținea și revista la care lucram - a emis un
program lung de o oră, în format de dezbatere cu public în
studio, dedicată incidentului din orașul Riazan din luna
septembrie a anului trecut, când poliția, răspunzând unui apel
telefonic, descoperise trei pachete cu material explozibil sub casa
scărilor unui bloc. Locuitorii vigilenți crezuseră că au reușit să
dejoace un plan terorist.
Chiar în aceeași seară de 22 septembrie, puțin după ora 21,
Alexei Kartofelnikov, șofer de autobuz la una dintre echipele
locale de fotbal, se întorcea acasă, la apartamentul său dintr-o
clădire cu douăsprezece etaje de pe strada Novoselov nr. 14.
Văzuse o mașină fabricată în Rusia oprind lângă clădire. Din
automobil s-au dat jos un bărbat și o femeie și au intrat pe o ușă
ce ducea la subsol, în vreme ce șoferul - alt bărbat - a rămas în
mașină. Kartofelnikov i-a zărit pe cei doi ieșind, câteva minute
după aceea. Apoi mașina a tras chiar la ușa ce dădea spre pivniță
și au descărcat toți trei din mașină niște saci ce păreau grei, apoi
i-au dus în pivniță, după care au urcat din nou în mașină și au
plecat.30
Patru clădiri fuseseră, până atunci, atacate cu bombe, în
Moscova și în alte orașe; în cel puțin un caz apăruseră, ceva mai
târziu, martori care susțineau că văzuseră cum fuseseră băgați
saci în pivnițe. Nu este așadar surprinzătoare încercarea lui
Kartofelnikov de a reține numărul de înmatriculare al mașinii.
Însă partea ce arăta regiunea unde fusese înregistrat
automobilul era acoperită cu o bucată de hârtie pe care fusese
scris un număr de Riazan. Kartofelnikov a sunat la poliție.
Poliția a sosit în patruzeci și cinci de minute. Doi polițiști au
intrat în subsolul blocului, unde au găsit trei saci de cincizeci de
kilograme fiecare, pe care scria ZAHĂR, îndesați unii peste alții.
Printr-o tăietură în pânza unui sac au văzut fire și un ceas. S-au
grăbit să iasă și să ceară întăriri și au început evacuarea
locatarilor din cele șaptezeci și șapte de apartamente ale
imobilului, în vreme ce echipa de pirotehniști era pe drum. Au
cercetat întreaga clădire, au bătut la toate ușile și le-au cerut
rezidenților să iasă imediat din case. Oamenii au ieșit în
pijamale, cămăși de noapte și halate de baie, fără să-și mai încuie
ușile: după săptămâni în care văzuseră atâtea știri cu clădiri
aruncate în aer, luau cu toții în serios asemenea amenințări.
Câteva persoane cu dizabilități au fost scoase cu scaunele lor,
însă unii, cu invalidități grave, au rămas în case, îngroziți. Restul
locatarilor aveau să-și petreacă mare parte din noapte așteptând,
în bătaia vântului tăios. După un timp, directorul unui cinema
aflat în apropiere i-a invitat să intre, ba chiar le-a pregătit și cești
cu ceai fierbinte. De dimineață, mulți au plecat la lucru, cu toate
că poliția nu le permisese să revină în case ca să se spele sau să-
și schimbe hainele. Cândva, pe parcurs, multe dintre
apartamente au fost jefuite.
Chiar înainte ca toți locatarii să apuce să iasă, specialiștii în
dezamorsări scoseseră din funcțiune ceasul și analizaseră
conținutul sacilor. Ajunseseră la concluzia că era vorba despre
hexogen, un explozibil puternic folosit încă din al Doilea Război
Mondial (și cunoscut, în țările anglofone, mai degrabă ca RDX).
Substanța fusese folosită în cel puțin una dintre exploziile din
Moscova31, așa că întreaga țară învățase cuvântul hexogen dintr-
un anunț făcut de primarul capitalei. Mecanismul, rudimentar,
includea un ceas fixat pentru ora 5:30. Planul teroriștilor era,
aparent, exact același ca și la celelalte explozii din Moscova:
deflagrația ar fi distrus complet clădirea (și, posibil, ar fi afectat și
imobilele învecinate), ucigându-i în somn pe toți locatarii.
 După ce echipa de dezamorsare a concluzionat că sacii erau
plini cu explozibil, oficiali în uniformă au dat buzna pe strada
Novoselov. Ș eful filialei locale a FSB s-a adresat rezidenților,
felicitându-i pentru că scăpaseră cu viață. Alexei Kartofelnikov,
șoferul care anunțase prezența acelor oameni cu sacii lor, a
devenit eroul momentului. Oficialitățile locale l-au ridicat în slăvi
pe el și au lăudat vigilența oamenilor simpli, în general. „Cu cât
suntem mai atenți, cu atât putem lupta mai bine cu răul care s-a
cuibărit în țara noastră'432, le-a spus viceguvernatorul agențiilor
de presă.
În următoarea zi, întreaga Rusie vorbea doar de Riazan. În
realitatea înfricoșătoare în care rușii trăiau de aproape o lună,
acestea păreau primele vești cât de cât bune. Dacă lumea se
mobiliza - dacă oamenii își purtau singuri de grijă, adică - ar fi
putut, cine știe, să se salveze. Ba chiar exista o șansă să fie prinși
și teroriștii: poliția știa marca și culoarea mașinii, iar
Kartofelnikov îi văzuse pe cei ce descărnaseră sacii. La 24
septembrie ministrul de interne Vladimir Rușailo, tras la față și
neliniștit, vorbea la o întrunire interdepartamentală dedicată
exploziilor. „Există unele îmbunătățiri ale situației. De pildă,
faptul că ieri, la Riazan, a fost prevenită o explozie.”
Însă, în jumătate de oră, avea să se petreacă ceva cu totul
neașteptat și absolut inexplicabil. Șeful FSB, Nikolai Patrușev, un
fost agent din Leningrad adus de Puțin ca locțiitor în poliția
secretă și pe care îl făcuse apoi șef în locul lui când devenise
prim-ministru, a declarat reporterilor, în aceeași clădire unde se
ținea ședința interdepartamentală, că Rușailo se înșelase. „Mai
întâi că nu a fost nicio explozie. Apoi, nu s-a prevenit nimic. Ș i
nu cred că s-a lucrat bine. A fost un exercițiu, un antrenament,
iar sacii conțineau zahăr. Nu a existat material explozibil. ” 3 3
În următoarele zile, cei de la FSB aveau să explice că cei doi
bărbați și femeia care amplasaseră sacii erau ofițeri FSB de la
Moscova, că sacii conțineau doar nevătămătorul zahăr și că
întreg exercițiul fusese menit să testeze nivelul de alertă al
oamenilor obișnuiți din Riazan și capacitatea de răspuns a
organelor de ordine. Cei din administrația orașului Riazan nu au
cooperat la început, apoi însă au confirmat povestea FSB,
explicând că echipa de intervenție pirotehnică confundase
zahărul cu explozibilul fiindcă echipamentele de testare fuseseră
contaminate de uzul prelungit în Cecenia, unde avuseseră de-a
face cu adevăratul material explozibil. Explicațiile nu au reușit să
domolească prea mult temerile și nici să-i convingă pe cei care
știau cât de cât cum acționa FSB. Părea lipsit de scrupule, dar
nu de neimaginat, să ții afară în frig două sute de oameni
speriați, o noapte întreagă, de dragul unei simulări: poliția
secretă rusă nu era cunoscută, doar, pentru blândețea sa. Însă
ce sfida orice explicație era faptul că biroul local al FSB nu
fusese informat despre exercițiul cu pricina, ori că ministrul de
interne fusese lăsat să se facă de râs, în public, la o zi și
jumătate după exercițiu - și după ce 1 200 de agenți fuseseră
mobilizați pentru prinderea suspecților, care se presupunea că
vor să se depărteze de Riazan.
Trecuseră șase luni, timp în care jurnaliștii de la NTV puseseră
împreună piesele acestui puzzle plin de incongruențe; îl
prezentau acum telespectatorilor. Încercau să trateze cu grijă
spinoasa problemă. Nikolai Nikolaiev, gazda dezbaterii, pornea de
la premisa că ce se petrecuse în Riazan fusese cu adevărat un
exercițiu de antrenament. Când un spectator a sugerat că era
vremea să se pună laolaltă toate cele petrecute și să se ridice
întrebarea dacă nu cumva FSB fusese implicat în exploziile din
august și septembrie, Nikolaiev aproape că a țipat: „Nu, n-o să
facem asta, n-o să discutăm așa ceva. Aici vorbim doar despre
Riazan". Dar, cu toate acestea, concluzia care se desprindea din
emisiune era în măsură să dea fiori.
Nikolaiev îi invitase în studio pe mulți dintre locatarii de pe
strada Novoselov nr. 14, inclusiv pe Kartofelnikov. Niciunul nu
credea în povestea cu exercițiul. Apoi un spectator care s-a
prezentat drept locatar al clădirii din Riazan s-a apucat să
susțină că el era de acord cu versiunea FSB. Ceilalți s-au întors
spre el, nevenindu-le să creadă, și, în câteva secunde doar, au
început să strige la unison că nu-l cunoșteau pe omul acela, care
nu le era, cu siguranță, vecin. Și celelalte susțineri ale FSB erau
la fel de neconvingătoare și de prost regizate ca actul de a planta
un fals locatar între spectatorii din studio. Conducerea FSB nu
reușise să explice de ce testele inițiale arătaseră că substanța era
hexogen sau de ce filiala locală a serviciului nu fusese prevenită
de desfășurarea exercițiului.
Urmărind emisiunea, m-am dus cu gândul la conversația pe
care o avusesem cu redactorul meu șef în urmă cu jumătate de
an. În doar șase luni limitele posibilului se deformaseră în mintea
mea. Puteam acum să cred că FSB se afla, cel mai probabil, în
spatele bombardamentelor ucigașe care zguduiseră Rusia,
ajutându-l pe Puțin să devină lider. Confruntat cu pericolul
iminent de a fi dat în vileag - după ce 1 200 de polițiști din
Riazan porniseră la vânătoare, înzestrați cu descrierile detaliate
ale agenților FSB care amplasaseră bombele - FSB scosese brusc
la înaintare istoria cu exercițiul: neconvingătoare, dar suficientă
pentru a împiedica arestarea agenților secreți de către poliție.
Ș irul ucigaș de explozii se oprise tot atunci.
Lui Boris Berezovski i-a luat mult însă până să accepte că
lucruri de neconceput erau nu doar posibile, ci chiar probabile. Îl
întrebasem despre asta cu aproape zece ani în urmă. Între timp
plătise anchete, oferise fonduri pentru scrierea unor cărți despre
subiect, ba chiar produsese și un film care extindea investigațiile
lui Nikolaiev, ajungând în cele din urmă să creadă că FSB
terorizase Rusia în septembrie 1999. Îi venea însă greu să
împace ce crezuse atunci despre evenimente cu concluziile la
care avea să ajungă mai târziu.
„Pot să-ți spun, cu absolută sinceritate, că la vremea aceea
eram sigur că cecenii sunt de vină“, mi-a spus. „Abia când am
ajuns aici [în Londra] și am început să capăt perspectivă am
ajuns la concluzia că exploziile au fost puse la cale de FSB.
Atunci însă nu vedeam așa lucrurile, și nici nu aveam încredere
în NTV, care era a lui Gusinski, omul lui Primakov. Așa că n-am
dat prea mare atenție. Ș i nici nu mi-a trecut prin cap că ar exista
un joc paralel cu al nostru - că mai erau și alții care făceau ce
credeau ei că e bine ca să fie ales Puțin. Acum sunt convins că
exact asta s-a întâmplat'4. Acei „alții” erau oameni din FSB, iar
„jocul paralel" era reprezentat de explozii, menite să-i unească pe
ruși întru frică și întru dorința disperată pentru un conducător
nou, hotărât, agresiv chiar, care să nu cruțe dușmanul.
„Dar sunt sigur că ideea nu a fost a lui Puțin", a zis brusc.
Asta nu avea niciun sens pentru mine. Exploziile începuseră
cam la trei săptămâni după numirea lui Puțin ca premier. Asta ar
fi însemnat că pregătirile începuseră încă din vremea când era
șeful FSB. Berezovski însă nu credea că lucrurile stăteau
neapărat așa: „Totul a fost organizat într-un timp foarte scurt, de
aceea s-au și făcut atâtea greșeli evidente". Chiar dacă Berezovski
avea dreptate, Puțin fusese totuși succedat la FSB de mâna sa
dreaptă, Patrușev; puțin probabil ca acesta să-i fi ascuns lui
Puțin un asemenea plan. Iar dacă Puțin știa toate detaliile unei
operațiuni relativ minore precum sechestrarea lui Andrei Babițki,
ar fi fost absurd să-ți închipui că nu știuse nimic de plănuirea
atentatelor cu bombe.
Berezovski a fost de acord, deși nu era dispus să lase pe seama
lui Puțin întreaga acțiune. După el, ideea apăruse printre
apropiații lui Puțin, dar nu era menită să-l sprijine pe Puțin
însuși, ci să crească șansele oricărui eventual succesor al lui
Elțîn. Mie mi se părea că Berezovski concepuse respectiva teorie
pentru a-și da voie mai departe să creadă că el fusese „făcătorul
de țari" în 1999, și nu doar un pion într-o strategie mai vastă. Pe
de altă parte, trebuia să admit că avea probabil dreptate când
susținea că exploziile ar fi putut fi folosite pentru alegerea oricui:
dacă se vărsa destul sânge, orice candidat necunoscut, fără chip
și lipsit de competență putea ajunge președinte. Chiar dacă era
ales, practic, la nimereală.
 Poziția Moscovei rămâne, oficial, că toate exploziile au fost
puse la cale de un grup terorist islamic originar din Caucaz.
 AUTOBIOGRAFIA UNUI GOLAN

Grupul înjghebat de Berezovski pentru scrierea biografiei lui

Puțin avea la dispoziție doar trei săptămâni pentru finalizarea
unui volum. Sursele erau limitate: îi avea pe Puțin însuși - șase
interviuri lungi - și pe soția lui; pe cel mai bun prieten al său; un
fost profesor și o ex-secretară din vremea când Puțin lucra la
primăria din Sankt Petersburg. Scopul lor nu era să investigheze
viața unui om; li se cerea să transcrie o legendă. S-a dovedit a fi
legenda unei haimanale din Leningradul de după război.
Sankt Petersburg e un oraș al Rusiei cu o istorie însemnată și
cu o arhitectură deosebit de frumoasă. Însă orașul sovietic
Leningrad, în care s-a născut Vladimir Puțin în 1952, era, ca
experiență de viață pentru locuitorii săi, un oraș al foametei,
sărăciei, distrugerii, agresiunii și morții. Trecuseră doar cinci ani
de la Asediul Leningradului34.
Asediul începuse cu înconjurarea orașului de trupele naziste și
cu blocarea oricăror căi de acces, pe 8 septembrie 1941; se
sfârșise 872 de zile mai târziu. Muriseră mai bine de un milion de
civili, uciși de foame sau de tirurile de artilerie, care nu se
opriseră deloc pe durata blocadei. Aproape jumătate dintre acești
oameni muriseră încercând să părăsească orașul. Singurul
traseu care nu era controlat de germani purta numele de Drumul
Vieții. Pe acest drum au murit sute de mii de civili, uciși de
bombardamente și foamete. Niciun oraș din vremurile modeme
nu a mai trebuit să îndure atâta foamete și pierderi de vieți
omenești - și totuși mulți supraviețuitori cred că autoritățile au
subestimat intenționat numărul victimelor.
Nimeni nu știe cât îi poate lua unui oraș să-și revină după un
șoc atât de profund și după o durere atât de stăruitoare.
„Imaginați-vă un soldat care duce o viață de pace, dar este
îngrădit de aceleași ziduri și înconjurat de aceleași obiecte ca și în
tranșee", scriau, la câțiva ani după război, autorii unei cărți de
interviuri despre Asediul Leningradului 35, încercând să
circumscrie măsura în care orașul încă trăia sub stare de asediu.
„Tavanul mai poartă urmele schijelor. Pe suprafața lucioasă a
pianului încă se văd zgârieturile lăsate de sticla spartă. Parchetul
neted are în mijloc un cerc de arsură, în locul unde altădată era
soba cu lemne."
Sobele numite burjuika36 - făcute din fontă, deplasabile și
folosind lemn drept combustibil - iată sursele de încălzire ale
leningrădenilor în timpul asediului. Mobilierul, cărțile toate au
fost arse acolo. Sobele astea tuciurii și pântecoase erau un
simbol al disperării și abandonului: autoritățile, care-și
asiguraseră cetățenii că erau bine apărați de orice dușman - și că
Germania era prietenă, și nu inamică - h lăsaseră pe locuitorii
celui de-al doilea oraș al țării să moară de foame și de frig. Apoi -
după ce asediul se sfârșise - restauraseră palatele superbe din
suburbiile jefuite de germani, însă nu și clădirile de locuit din
orașul însuși. Vladimir Puțin a fost crescut într-un apartament
care încă mai avea o sobă cu lemne în fiecare cameră37.
Părinții săi, Maria și Vladimir Puțin, supraviețuiseră
asediului38. Vladimir Puțin senior se înrolase în primele zile ale
războiului sovieto-german și fusese rănit grav nu departe de
Leningrad. Ajunsese la un spital dincoace de linia frontului și
Maria îl găsise acolo. După câteva luni de spitalizare rămăsese
cu un handicap grav: ambele picioare, mutilate, aveau să-i
provoace dureri pentru tot restul vieții. Puțin senior fusese lăsat
la vatră și revenise acasă cu Maria. Singurul lor fiu, care trebuie
să fi avut între opt și zece ani pe atunci, era adăpostit de unul
dintre orfelinatele din oraș, în speranța că instituțiile ar fi putut
oferi mai multe copiilor decât părinții disperați și flămânzi.
Băiatul murise acolo. Maria văzuse și ea moartea cu ochii: nu
mai era, la sfârșitul asediului, în stare să meargă de una singură.
Aceștia erau părinții viitorului președinte: un bărbat cu
dizabilități, o femeie care fusese cât pe ce să moară de foame și
care-și pierduse copiii (un al doilea fiu murise de mic cu câțiva
ani înainte de război). Dar, după măsura cu care se judecau
lucrurile în Uniunea Sovietică de după război, familia Puțin era
norocoasă: cei doi se aveau unul pe altul. După război
rămăseseră de două ori mai multe femei de vârstă fertilă decât
bărbați39. Dincolo de statistici, războiul adusese tragedia în mai
toate familiile, separând soți și soții, distrugând cămine și
alungând în pribegie milioane de oameni. Să fi supraviețuit nu
doar războiului, ci și asediului, și soțul să-ți mai fie încă alături -
la domiciliul conjugal - era, propriu-zis, un miracol.
Nașterea micului Vladimir Puțin a fost și ea un miracol, un
eveniment atât de puțin probabil, încât a produs zvonuri
persistente că familia Puțin adoptase copilul. În ajunul primelor
alegeri prezidențiale din viața lui Puțin, o femeie din Georgia a
început să susțină că îl dăduse spre adopție la vârsta de nouă
ani40. Câteva articole și o carte sau două au urmat acest fir, ba
chiar și Natalia Gevorkian se simțea tentată să creadă povestea41:
părinții săi păreau surprinzător de protectivi, iar suspiciunile îi
erau întărite de faptul că echipa de biografi nu găsise pe nimeni
care să-l știe pe Puțin de copil, înainte să ajungă la vârsta
școlară. Teoria adopției este, cu toate acestea, nu doar imposibil
de demonstrat, ci și inutilă: e un fapt de nedisputat că, adoptat
sau nu, micul Vladimir Puțin a fost, după standardele vremii, un
copil-miracol.
Fiindcă Vladimir Puțin a fost catapultat la putere din
obscuritate și pentru că și-a petrecut întreaga viață de adult
înregimentat într-o instituție secretă, păstrătoare de secrete, a
izbutit să controleze temeinic ce se știa despre el, mai mult decât
aproape oricare politician modem - cu siguranță mai mult decât
oricare politician occidental. Și-a creat o mitologie proprie. Lucru
bun, de altfel, fiindcă, la o scară cu mult mai mare decât e de
obicei posibil, Vladimir Puțin a comunicat lumii, direct, ce i-ar fi
plăcut să se știe despre el și cum ar fi dorit să fie văzut. De aici
provine îndeosebi mitologia copilului de după asediu, a unui
spațiu aspru, sărăcit și izolat care a zămislit copii aspri, flămânzi
și feroce. Ei, cel puțin, supraviețuiseră.
 În clădirea în care a crescut Puțin, se intra prin curte.
Locuitorii Petersburgului numesc aceste structuri „curți-
fântână'4: înconjurate de clădiri înalte de apartamente, te fac să
te simți de parcă te-ai afla pe fundul unui puț uriaș de piatră. Ca
toate curțile de felul ei, și aceasta era plină de gunoaie, cu
pavajul găurit și neluminată. Ca și clădirea însăși: scările de secol
nouăsprezece erau dărăpănate și arareori exista câte un bec pe
casa scării. Din balustradă lipseau porțiuni mari, iar părțile care
rămăseseră se bălăngăneau periculos. Familia Puțin locuia la
ultimul etaj, al cincilea; putea fi periculos să te aventurezi pe
acele trepte.
Ca multe locuințe din centrul Leningradului, și a lor făcea
parte dintr-un apartament mai spațios, construit cândva pentru
chiriași cu dare de mână, separat apoi în două sau trei cămăruțe.
Casa familiei Puțin nu avea bucătărie42; o plită cu gaz și o
chiuvetă se aflau într-un hol îngust, cu acces dinspre scară. Trei
familii foloseau mașina de gătit cu patru ochiuri ca să-și facă de
mâncare. O toaletă improvizată, dar permanentă, fusese
construită prin înglobarea unei părți a casei scărilor. Spațiul,
mic, era neîncălzit. Ca să se spele, locatarii trebuiau să
încălzească apă pe plită și să o toarne pe ei stând aplecați peste
toaletă, în încăperea micuță și rece.
Vladimir Puțin junior era, evident, singurul copil de pe palier.
Un cuplu mai în vârstă locuia într-o încăpere fără ferestre,
considerată mai apoi de nelocuit. Doi soți evrei care-și băgau
nasul peste tot locuiau, împreună cu fiica lor adultă, într-o
cameră aflată de cealaltă parte a bucătăriei-hol. Conflictele
izbucneau cu regularitate în bucătăria comună, însă se pare că
adulții colaborau în a-l feri pe băiat de certurile lor. Puțin se juca
adesea în camera familiei evreiești - vorbind cu biografii a făcut o
afirmație izbitoare43, pretinzând că nu diferenția între părinții săi
și evreii cei bătrâni.
Familia Puțin beneficia de cel mai mare spațiu: cam douăzeci
de metri pătrați. După standardele vremii, era un adevărat palat
pentru o familie cu trei membri. Lucru aproape incredibil, familia
Puțin avea și televizor, telefon, ba chiar și o dacea, o căbănuță în
afara orașului. Tatăl lui Vladimir era muncitor calificat la o
fabrică de vagoane; Maria făcea munci istovitoare, dar care-i
permiteau să stea cu fiul ei: a lucrat ca paznic de noapte, ca
spălătoreasă și la încărcat trenuri. Însă, din perspectiva sărăciei
sovietice generalizate după război, familia Puțin părea de-a
dreptul bogată”. Fiindcă își adorau fiul, această afecțiune avea să
ducă uneori la rezultate uimitoare, de pildă să-i dăruiască un
ceas de mână pe când era în clasa întâi, un accesoriu rar,
costisitor, subiect de mândrie pentru oricine, de orice vârstă și de
oriunde.
Ș coala era la doar câțiva pași de locuința lui Puțin. Nu oferea
cine știe ce educație. Învățătoare în clasele primare i-a fost o
tânără care-și termina facultatea la seral. Dar educația nu era
cine știe ce prioritate în 1960, când a intrat Vladimir Puțin în
clasa întâi, în vârstă de aproape opt ani. Pe tatăl său îl preocupa
mai degrabă disciplina, și nu calitatea informației primite de fiu.
Educația nu făcea parte nici din ideea despre succes a tânărului
Puțin; la interviuri, Puțin președintele a pus mare accent pe
imaginea sa de haimana, confirmată copios de amintirile
prietenilor din copilărie. Mare parte din informațiile biografice
disponibile - cele comunicate biografilor săi - au de-a face cu
numeroasele bătăi cu pumnii din copilărie și adolescență.
Curtea interioară a blocului e un punct central în viața
sovietică de după război, iar mitologia personală a lui Vladimir
Puțin își are aici numeroase rădăcini. Fiindcă adulții lucrau șase
zile pe săptămână și centrele de zi pentru copii nu existau, micii
cetățeni sovietici creșteau în spațiile comune de pe lângă
apartamentele supraaglomerate. În cazul lui Puțin, asta
înseamnă că a crescut pe fundul puțului - înăuntrul curții adică,
plină de gunoaie menajere și populată de țipi duri. „Ei, ce mai
curte era“45, i-a spus unui biograf colegul și prietenul său Viktor
Borisenko. „Plină de golani. Ț ipi nespălați, nebărbieriți, cu țigări
în colțul gurii și sticle de vin prost. Mereu beție, înjurături și
bătăi. Ș i Puțin era în mijlocul lor... După ce am crescut, ne mai
uitam la golanii din curtea lui; erau terminați de băutură,
distruși complet. Mulți făcuseră pușcărie. Nu reușiseră în viață,
cum ar veni.“
Puțin, mai tânăr decât golanii și nu foarte solid, încerca să nu
se lase călcat pe coadă. „Dacă-l jignea cineva, în orice fel“46, își
amintește prietenul său, „Volodea îi sărea imediat la beregată, îl
mușca, îi rupea părul din cap - orice trebuia ca să nu fie
niciodată umilit, de nimeni."
Puțin se încăiera și la școală. Amintirile despre bătăi cu pumnii
abundă în memoria foștilor săi colegi; următoarea descriere
aruncă lumină asupra temperamentului viitorului președinte:
„Profesorul de atelier l-a luat pe Puțin de guler și l-a târât din
clasa lui în a noastră. Făceam lopățici de lemn, iar Vladimir
greșise cu ceva... I-a luat mult timp să se liniștească. Procesul în
sine era interesant. Începea să arate că se simte mai bine, ca și
cum totul ar fi fost în regulă din nou. Apoi se aprindea iarăși și
începea să-și arate mânia. A făcut așa de mai multe ori.“47
Ș coala l-a pedepsit pe Puțin excluzându-l din organizația de
pionieri - o pedeapsă rară, aproape exotică, rezervată de obicei
pentru copiii rămași repetenți de mai multe ori și considerați, în
general, fără speranță. Puțin era un copil însemnat: timp de trei
ani a fost singurul din școală care nu a purtat basmaua roșie
legată la gât ce simboliza apartenența la organizația comunistă
destinată celor între zece și paisprezece ani. Statutul său de
marginal era cu atât mai straniu dacă te gândeai cât de bună era
situația lui în comparație cu a altor copii de la școală, printre
care, statistic, se aflau mulți orfani.
Pentru Puțin însă aceste dovezi ale statutului său de derbedeu
erau demne de stimă, după cum reiese din răspunsurile date
biografilor săi în 2000:
„De ce nu ați fost făcut pionier până în clasa a șasea? Era
chiar atât de gravă situația?"
 „Sigur. N-am fost pionier, am fost huligan."
„Vă lăudați cu asta?"
„Nu mă insultați. Am fost un golan adevărat."48
Situația socială, politică și școlară a lui Puțin avea să se
schimbe după împlinirea vârstei de treisprezece ani: în clasa a
șasea49 a început să se țină de școală și a fost răsplătit nu doar
cu accesul în rândul pionierilor, ci și, imediat după aceea, cu
președinția clasei sale. Bătăile însă au continuat: prietenii lui
Puțin le-au relatat biografilor mai multe povești de acest tip, cu
același scenariu repetându-se an după an.
„Ne fugăream pe stradă"50, își amintește un fost coleg. „Volodea
trecea pe acolo și, când a văzut că după mine fuge un băiat mai
mare și mai solid decât mine, în timp ce eu alergam disperat, s-a
băgat să mă apere. A început o bătaie. Apoi, evident, am lămurit
lucrurile."
„Eram în clasa a opta și așteptam într-o stație de tramvai"51,
evocă un alt amic. „A venit un tramvai, dar nu era cel care ne
trebuia. Din el au coborât doi bărbați masivi, beți, care au
început să se lege de oameni. Înjurau și îmbrânceau lumea.
Vovka, cu calm, mi-a întins geanta lui să i-o țin, și deodată am
văzut că-l trimisese pe unul din țipi cu nasul în zăpadă. Al doilea
s-a răsucit și s-a aruncat spre Volodea, urlând: „Ce-a fost asta?"
Ș i în nici două secunde a aflat, fiindcă s-a trezit fix lângă amicul
lui. Atunci a venit și tramvaiul nostru. Dacă pot să spun ceva
despre Vovka, e că niciodată n-a permis ca nemernicii și
șmecherii care-și băteau joc de oameni să scape nepedepsiți."
Ca tânăr ofițer KGB, Puțin nu a renunțat la obiceiurile din
adolescență.
„M-a invitat odată să mergem la Procesiunea Crucii, de Paști",
își amintește alt prieten. „Era de serviciu, în cordonul de
securitate. Și m-a întrebat dacă n-aș vrea să văd altarul din
biserică. Am zis, cum altfel, că da: era o chestie de băieți, ardeam
s-o fac - nimeni nu avea voie acolo, dar noi puteam intra. Deci
după Procesiunea Crucii ne întorceam spre casă. Și așteptam
într-o stație de autobuz. S-au apropiat de noi unii. N-aveau
mutre de infractori, păreau mai degrabă niște studenți care
băuseră cam mult. Au zis: «Ai o țigară?», și Vovka: «Nu». «Da’ ce
faci, de ce vorbești așa cu mine?», la care el: «Nimic». Și nici n-am
apucat să văd prea bine ce s-a întâmplat după aceea. Probabil
unul dintre ei îl lovise sau îl îmbrâncise. Am văzut numai
piciorul cu șosetă al cuiva alunecând pe lângă mine. Tipul s-a
dus zburând undeva. Și Volodka mi-a spus, calm: «Hai să ne
cărăm». Ș i-am plecat. Mi-a plăcut cum l-a azvârlit pe tipul ăla
care încercase să se ia de el. O secundă - și era cu picioarele în
aer."
Același prieten își amintește că, la câțiva ani după aceea, pe
când Puțin era la școala de spioni din Moscova și venise în
Leningrad în vacanță, a intrat într-o bătaie la metrou. „S-a luat
unul de el și l-a aranjat pe golan", le-a spus prietenul biografilor
lui Puțin. „Volodea era foarte supărat. «La Moscova n-au să
înțeleagă asta», a zis. «O să am de suferit». Ș i așa am ghicit că
intrase în vreo belea, deși nu mi-a dat detalii. Până la urmă, s-a
sfârșit cu bine.“52
Puțin, se părea, reacționa la cea mai mică provocare luându-se
la harță pe stradă - riscându-și cariera în KGB, care ar fi fost
afectată dacă ar fi fost arestat pentru violență sau măcar luat la
ochi de poliție. Fie că poveștile sunt sau nu adevărate, rămâne
notabil că Puțin s-a zugrăvit - și a permis să fie zugrăvit de alții -
drept un bărbat coleric, violent, cu un temperament dificil de
stăpânit. Imaginea aceasta e cu atât mai remarcabilă cu cât pare
a fi neconcordantă cu disciplina căreia Puțin îi dedicase anii
adolescenței sale.
Pe la zece sau unsprezece ani, Puțin a pornit în căutarea unui
loc care să-l ajute să-și formeze abilități complementare nevoii
sale de confruntare. Boxul s-a dovedit prea dureros: și-a rupt
nasul pe parcursul unuia dintre primele antrenamente. Așa că a
descoperit Sambo. Sambo, acronim pentru expresia rusească
pentru „autoapărare fără arme“, este o artă marțială sovietică, un
amestec de judo, karate și mișcări de lupte libere. Părinții nu au
fost de acord cu noua pasiune a băiatului lor. Maria a numit-o
„nebunie”, temându-se pentru siguranța copilului său, iar
Vladimir-tatăl i-a interzis să mai frecventeze cursurile.
Antrenorul a trebuit să viziteze de mai multe ori familia Puțin,
până ce băiatului i s-a permis să ia parte, zilnic, la
antrenamente.
Sambo, cu disciplina sa, devenea parte a transformării lui
Puțin dintr-un golan într-un adolescent tenace, cu scopuri clare.
Avea de-a face și cu o ambiție tot mai insistentă: Puțin auzise, se
pare, că la KGB se cerea de la tinerii recruți să fie iscusiți în
lupta corp la corp.53
„Imaginează-ți un băiat care visează să se facă ofițer KGB când
toți ceilalți își doresc să devină cosmonauți”, mi-a spus
Gevorkian, încercând să explice cât de ciudată i se păruse
pasiunea lui Puțin. Mie nu mi se părea foarte din cale-afară: în
anii 1960 nomenclatura culturală sovietică investise masiv în
crearea unei imagini romantice, ba chiar idilice a poliției secrete.
Când Vladimir Puțin avea doisprezece ani, devenea foarte
popular un roman numit Scutul și sabia. Protagonistul era un
ofițer de informații sovietic ce activa în Germania. Când Puțin a
împlinit cincisprezece ani, romanul a fost ecranizat, prilejuind un
miniserial foarte popular. Patruzeci și trei de ani după aceea, în
calitate de premier, Puțin se va întâlni cu unsprezece spioni ruși
deportați din Statele Unite - și împreună, arătându-și astfel
camaraderia și nostalgia, vor cânta melodia de pe genericul
filmului.54
„Când eram în clasa a noua am fost influențat de filme și
cărți55 și am început să-mi doresc să lucrez pentru KGB“, i-a
spus Puțin biografului. „Nu-i nimic special în asta.“ Afirmația
merită discutată: să fi fost și altceva, în afară de cărți și filme,
care a dus la pasiunea obsesivă a lui Puțin? Se pare că da, iar
Puțin ascunsese dovada, cum fac spionii cei mai buni, la vedere.
Vrem cu toții ca urmașii noștri să fie versiuni ale noastre mai
bune, mai pline de succes. Vladimir Puțin, fiul întârziat și
miraculos al unei familii schilodite de al Doilea Război Mondial,
se născuse ca să fie spion sovietic în Germania. În timpul
războiului, Vladimir Puțin senior fusese repartizat la așa-zisele
trupe subversive56, mici detașamente menite să acționeze în
spatele liniilor inamice. Aceste detașamente se aflau sub
ascultarea NKVD, cum se numea pe atunci poliția secretă rusă,
și erau formate, în principal, din membri NKVD. Misiunea lor era
sinucigașă: abia 15% dintre ei supraviețuiseră primelor șase luni
de război. Detașamentul lui Puțin senior era tipic: douăzeci și opt
de soldați fuseseră parașutați într-o pădure din spatele liniei
inamice, la cam 150 de kilometri de Leningrad. Apucaseră să-și
strângă rândurile și să arunce în aer un tren, apoi rămăseseră
fără provizii. Ceruseră de mâncare de la localnici; sătenii le
dăduseră, apoi îi predaseră germanilor. Câțiva, doar, reușiseră să
scape. Germanii îi urmăriseră; Vladimir Puțin se ascunsese într-
o mlaștină și se cufundase cu totul până trecuse patrula de
căutare. Fusese unul dintre cei doar patru supraviețuitori ai
misiunii57.
Războaiele zămislesc istorii bizare, iar legenda cu care a
crescut tânărul Puțin avea aceleași șanse să fie adevărată ca și
orice altă poveste cu supraviețuiri miraculoase și eroism spontan.
Ar putea explica, la fel de bine, și de ce s-a înscris la un curs de
germană în clasa a patra, când performanțele sale școlare erau
încă teribil de slabe. Cu siguranță explică de ce, la vârstă școlară,
Puțin ținea un portret al părintelui spionajului sovietic pe un
birouaș din dacea. Cel mai bun prieten al său din copilărie reține
că era „un ofițer de informații, fiindcă așa mi-a spus Volodka“58;
Puțin le-a furnizat biografilor săi și numele idolului. Ian Berzin,
erou al Revoluției, fondator al serviciilor secrete militare sovietice,
creator al cuiburilor de spioni din toate țările europene, fusese,
ca mulți dintre primii bolșevici, arestat și împușcat la sfârșitul
anilor 1930 pentru un complot imaginar împotriva lui Stalin.
Fusese reabilitat în 1956, dar căzuse într-un con de umbră.
Trebuia să fii un împătimit după KGB pentru a ști nu doar
numele, dar și a avea în posesie un portret al său.
Nu se știe precis dacă Vladimir Puțin senior lucrase pentru
poliția secretă și înainte de război ori dacă își continuase
colaborarea cu aceasta și după terminarea conflictului. Pare
destul de probabil să fi rămas în așa-numita rezervă activă, un
grup uriaș de ofițeri ai poliției secrete ce aveau slujbe normale,
dar și informau - cu plată - KGB-ul. S-ar putea explica astfel
relativa prosperitate a familiei Puțin: căbănuța, televizorul și
telefonul - mai ales telefonul.
La șaisprezece ani, cu un an înainte să termine gimnaziul,
Puțin s-a dus la sediul KGB din Leningrad, cu scopul de a se
înrola. „A ieșit un bărbat"59, își amintește pentru biografii săi,
„care nu mă cunoștea. Și nu l-am mai văzut niciodată după
aceea. I-am spus că sunt la școală și că pe viitor aș vrea să lucrez
pentru serviciile de securitate ale statului. Am întrebat dacă se
poate și ce ar trebui să fac ca să ajung acolo. Bărbatul mi-a zis că
de obicei nu înrolează voluntari, dar că cel mai bun mod ar fi să
mă duc la facultate sau să intru în armată. L-am întrebat ce
facultate. Mi-a spus că una de drept ar fi cea mai bună.“
„A surprins pe toată lumea când a declarat că vrea să dea la
universitate", le-a spus biografilor dirigintele lui Puțin -
echivalentul unui profesor-supraveghetor în Statele Unite.
„«Cum?», l-am întrebat. «Mă descurc eu»60, a zis.“ Universitatea
din Leningrad era una dintre cele două sau trei instituții de
învățământ superior de prestigiu din Uniunea Sovietică și cu
siguranță cea mai competitivă din oraș. Cum a putut un elev
mediocru, dintr-o familie fără relații - chiar dacă aș avea dreptate
în afirmația că Puțin senior a lucrat pentru poliția secretă - să fie
admis e un mister. Părinții săi au protestat se pare, la fel și
antrenorul său: ar fi preferat cu toții o facultate unde Puțin ar fi
avut șanse mai mari să intre și care, în schimb, l-ar fi ferit de
serviciul militar obligatoriu și l-ar fi ținut aproape de casă.
Puțin absolvise61 cu calificativul „excelent" la istorie, germană
și educație fizică; fusese notat cu „bine" la geografie, rusă și
literatură, iar la fizică, chimie, algebră și geometrie căpătase
„satisfăcător". Universitatea din Leningrad avea câte patruzeci de
candidați pe loc. Cum de-a reușit? E posibil să se fi străduit, cu
perseverență, și să fi învățat din răsputeri pentru dificilele
examene, neglijându-și activitatea școlară - o strategie ce profita
de faptul că universitățile își bazau admiterea exclusiv pe
examene scrise și orale, și nu pe notele din școală. Se poate să fi
intervenit și KGB.
La universitate Puțin și-a văzut de ale lui - cum făcuse și în
ultimii ani de școală - ținându-se departe de comunitate și de
activitățile Komsomolului. Avea note bune și își petrecea timpul
liber antrenându-se la judo (antrenorul și coechipierii săi
schimbaseră Sambo cu o artă marțială olimpică) și plimbându-se
cu mașina. Puțin era, foarte probabil, singurul student al
universității din Leningrad cu mașină personală. La începutul
anilor 1970, mașinile erau rare în Uniunea Sovietică: producția
de automobile în masă nu se declanșase încă - chiar și peste alți
douăzeci de ani, numărul de automobile la mia de locuitori, în
URSS, abia dacă avea să ajungă la șaizeci62 (comparativ cu 781
în SUA). O mașină costa cam la fel de mult cât o căbănuță.
Familia Puțin câștigase mașina, un model nou, cu două portiere
și motor de motocicletă, la loterie, și în loc să ia contravaloarea în
bani - suficienți pentru a-i scoate din apartamentul cu
dependințe comune și a le permite să se mute într-un
apartament cu confort sporit în noile imobile de la periferie - o
dăruiseră fiului lor63. Faptul că-i făcuseră fiului lor acest cadou
generos, iar el îl acceptase, e un alt exemplu al atașamentului
puternic față de fiul lor, al averii lor cam nepotrivite - sau sunt
valabile amândouă.
Indiferent de motiv, relația lui Puțin cu banii - extravagantă și
izbitor de egoistă după standardele vremii - pare să se fi conturat
în anii de universitate. Ca și alți studenți, își petrecea verile
lucrând pe șantiere de construcții îndepărtate, unde se plătea
bine: statul își răsplătea din belșug muncitorii pentru pericolele și
asprimea muncii în Nordul îndepărtat. Puțin a câștigat o mie de
ruble într-o vară și cinci sute în vara anului următor64 - suficient
pentru, să zicem, un acoperiș nou la cabană. Oricare alt tânăr
sovietic în poziția lui - singur la părinți, locuind cu părinții și
dependent financiar de aceștia - ar fi crezut firesc să dea acești
bani, sau măcar o mare parte din ei, familiei. Însă în prima vară
Puțin a călătorit, cu doi colegi, din nord până în sudul sovietic,
până în orașul georgian Gagri, de pe țărmul Mării Negre, unde a
izbutit să-și cheltuiască toți banii în doar câteva zile. Anul
următor, întors în Leningrad după ce muncise pe un șantier, a
dat toți banii ca să-și ia o haină de iarnă - și o prăjitură glazurată
pentru mama lui65.
„Pe parcursul universității am tot așteptat ca bărbatul acela,
cu care vorbisem la sediul KGB, să-și amintească de mine“, le-a
spus Puțin biografilor săi. „Dar mă uitase, fiindcă eram elev când
am fost acolo... Ț ineam minte că nu înrolează voluntari, așa că n-
am mai făcut alte mișcări. Au trecut patru ani. Tăcere. Am
hotărât că nu mai era nimic de făcut și am început să caut alte
ocupații posibile... Însă, când eram în anul patru, m-a contactat
un tip, care a zis că vrea să ne vedem. N-a spus cine era, dar am
intuit imediat, fiindcă a zis: „O să vorbim despre viitorul tău
serviciu, dar n-o să intru acum în detalii/ 4 Și atunci m-am prins.
Dacă nu vrea să zică unde lucrează, asta însemnă că lucrează
acolo."66
Ofițerul KGB s-a întâlnit cu Puțin de patru sau cinci ori și a
concluzionat că acesta era „nu foarte sociabil, dar energic, flexibil
și curajos. Se pricepe să intre rapid în relație cu oamenii - o
calitate indispensabilă pentru un ofițer KGB, mai ales dacă are
de gând să lucreze în spionaj.4*67
În ziua în care a aflat că avea să lucreze pentru KGB, Puțin s-a
dus să-l viziteze pe Viktor Borisenko, care-i rămăsese prieten din
școala primară. „Vine și zice: «Hai să mergem», iar eu zic: «Unde
să mergem, de ce?». El nu răspunde. Ne suim în mașină și
pornim”, i-a spus Borisenko unuia dintre biografi. „Ș i ne oprim la
un restaurant caucazian. Eram nedumerit, încercam să-mi dau
seama ce se întâmplă. Dar n-am reușit. Era clar că se întâmplase
ceva foarte important.68 Doar că el nu-mi suflă o vorbă, nu dă
niciun indiciu. Dar era într-o dispoziție de sărbătoare. Ceva
foarte important se petrecuse în viața lui. Doar mai târziu am
înțeles că așa sărbătorise el, cu mine, intrarea în KGB.”
Mai târziu, Puțin nu a mai făcut un secret din lucratul pentru
KGB. I-a spus despre asta unui violoncelist, Serghei Roldughin,
care avea să-i devină cel mai bun prieten, de îndată ce s-au
cunoscut. Roldughin, care fusese în străinătate cu orchestra și-i
văzuse la treabă pe băieții de la KGB, spune că era în același
timp precaut și curios. „O dată am încercat să-l facă să
vorbească despre o operațiune care eșuase, dar nu am reușit”, le-
a spus biografilor lui Puțin. „Altădată i-am spus: «Sunt
violoncelist, cânt, adică, la violoncel. N-o să fiu niciodată chirurg.
Tu ce faci? Ș tiu că ești în serviciile secrete. Dar ce înseamnă
asta? Cine ești? Ce poți face?» La care el a zis: «Sunt expert în
relațiile umane»69. Ș i asta a pus capăt conversației. El chiar
credea că știe ceva despre oameni... Și eu eram impresionat.
Eram mândru și prețuiam faptul că el era expert în relațiiile
umane.“ (Nota de scepticism în „El chiar credea că știe ceva...“ e
clară și de neconfundat atât în rusă, cât și în traducere, dar se
pare că a trecut neobservată atât de Roldughin, cât și de Puțin,
care a verificat cu siguranță declarațiile făcute despre el.)
Descrierile relațiilor sale, făcute de Puțin însuși, îl zugrăvesc ca
pe un comunicator izbitor de stângaci. Avusese o singură relație
însemnată cu o femeie înainte să-și cunoască viitoarea soție; o
părăsise la altar. „Așa a fost“, le-a zis biografilor, fără să se
explice. „A fost tare greu.“70 Nu s-a dovedit mai vorbăreț în
privința femeii cu care a izbutit să se însoare totuși - și nici nu
prea reușise să-i spună ce simte pentru ea în perioada cât îi
făcuse curte. Se întâlniseră vreme de mai bine de trei ani -
perioadă extraordinar de lungă după standardele sovietice sau
rusești și la o vârstă înaintată; Puțin avea aproape treizeci și unu
de ani la căsătorie, aparținând de aceea unei minorități reduse71 -
mai puțin de zece procente - de ruși care rămâneau necăsătoriți
după vârsta de treizeci de ani. Viitoarea doamnă Puțin era
stewardesă pe zboruri interne; provenea din orașul baltic
Kaliningrad; se întâlniseră printr-o cunoștință comună. A
declarat că nu fusese vorba cu niciun chip de dragoste la prima
vedere, fiindcă i se păruse că Puțin era cam comun la aspect și
prost îmbrăcat; Puțin nu a făcut nicio declarație publică despre
iubirea lui pentru ea. În perioada lor de curtare ea a fost, se pare,
cea mai emoțională și mai insistentă. Felul în care descrie ziua în
care Puțin a cerut-o de nevastă conturează profilul unei
incapacități de comunicare atât de profunde, încât e surprinzător
că cei doi chiar au reușit să se căsătorească și să facă și doi copii.
„Stăteam la el în apartament, într-o seară, și odată-l aud:
«Micuța mea prietenă, știi de-acum ce fel de om sunt. Nu-s chiar
o persoană comodă»72. Și a pornit să se descrie: nu prea vorbăreț,
destul de aspru, genul care-ți poate răni sentimentele și așa mai
departe. Nu chiar o persoană cu care să-ți petreci viața. A
continuat: «în trei ani și jumătate te-ai decis, probabil». M-am
gândit că voia să ne despărțim. Așa că am spus: «Da, m-am
decis». Și el, cu îndoială în voce, «Chiar?». Atunci mi s-a părut
clar că gata, ne despărțeam, «în cazul ăsta», a zis el, «te iubesc și
propun să ne căsătorim în ziua cutare și cutare». A fost absolut
neașteptat."
S-au căsătorit după alte trei luni. Ludmila a renunțat la
serviciul ei și s-a mutat la Leningrad pentru a locui cu Puțin în
încăperea mai mică a unui apartament cu două camere pe care
el îl împărțea acum cu părinții. Apartamentul, într-un bloc nou
de beton, o monstruozitate aflată la patruzeci de minute cu
metroul de centrul orașului, aparținea din 1977 familiei Puțin:
tânărul Vladimir căpătase o cameră doar a lui la vârsta de
douăzeci și cinci de ani. Locuința era de vreo 40 de metri pătrați
și avea o singură fereastră, amplasată atât de aiurea că, dacă
voiai să te uiți pe ea, trebuia să te ridici în picioare. Condițiile de
trai ale proaspeților însurăței, cu alte cuvinte, erau similare în
linii mari cu cele în care trăiau milioane de cupluri sovietice.
Ludmila se înscrie la Universitatea Leningrad, unde studiază
filologia. Rămâne însărcinată cu primul copil cam la un an de la
nuntă. În timpul sarcinii, și câteva luni după nașterea Măriei,
soțul ei era la Moscova, într-un curs de pregătire cu durata de un
an, unde se antrena ca să devină ofițer de informații externe.
Ludmila știuse cu multă vreme înainte de nuntă că lucra pentru
KGB, deși inițial Puțin îi spusese că era polițist: asta îi era
acoperirea.73
Faptul că Puțin a fost cam neglijent în folosirea acoperirii este,
probabil, un indicator al faptului că nu știa exact ce anume
acoperea. Ambiția lui - ori, mai exact, visul - era să
aibă un soi de puteri secrete. „Mă uimea cum un om singur,
doar unul, poate realiza ce nu poate o armată întreagă", le-a
spus biografilor. „Un singur ofițer de informații putea decide
soarta a sute. Așa, cel puțin, aveam eu impresia."74
Puțin voia să conducă din umbră lumea, sau o parte a ei. A și
obținut rolul, însă la înrolarea în KGB perspectivele de a avea
ceva important sau măcar cât de cât interesant de făcut păreau
prea puțin palpabile.
În mijlocul anilor 1970, la intrarea lui Puțin în KGB, poliția
secretă, ca toate instituțiile sovietice, trecea printr-o fază
sumbră. Departamentele și filialele tot mai numeroase produceau
munți de informații fără scop clar, fără aplicații și fără rost. O
armată întreagă de bărbați (și câteva femei) își petreceau viețile
compilând tăieturi din ziar, transcriind înregistrări telefonice,
scriind rapoarte despre persoane urmărite și ce fleacuri mai
aflaseră despre ele; toate își croiau drum până la vârful piramidei
KGB, apoi până la conducerea partidului, fără a fi procesate
aproape deloc și, propriu-zis, neanalizate. „Doar Comitetul
Central al Partidului Comunist avea dreptul să gândească în
categorii politice largi", a scris șeful KGB însărcinat să
dezmembreze instituția. „KGB era însărcinat să colecteze
informații brute și să execute decizii luate altundeva. Această
structură excludea posibilitatea dezvoltării unei tradiții de
gândire strategică în chiar interiorul KGB. Însă instituția se
pricepea de minune să furnizeze informații de tipul și în
cantitatea solicitată."75 Cu alte cuvinte, KGB dusese conceptul de
respectare a ordinelor până la extrem: agenții săi vedeau ceea ce
li se spunea să vadă, auzeau ce li se cerea să audă și raportau
întocmai ce se aștepta de la ei.
Ideologia internă a KGB, ca a oricărei organizații polițienești, se
baza pe un concept clar despre inamic. Instituția înflorise
cocoțată pe o mentalitate de asediu, care dusese la uriașele
purificări și vânători de oameni din epoca stalinistă. Însă Puțin
intrase în slujbă nu doar după perioada post-stalinistă, ci, se
nimerise, chiar în timpul uneia dintre foarte scurtele episoade de
pace din istoria sovietică: după Vietnam și înainte de Afganistan,
țara nu era implicată în niciun conflict armat, pe față sau pe
ascuns. Singurii dușmani activi erau disidenții, o mână de suflete
curajoase de care se ocupau un număr disproporționat de agenți.
O nouă lege, „Articolul 190“ din Codul Penal76, transformase în
infracțiune „împrăștierea de zvonuri care aduc atingere societății
sovietice și structurii guvernamentale'4, oferind KGB puteri
aproape nelimitate pentru hăituirea și combaterea celor ce
îndrăzneau să gândească altfel. Disidenții, cei suspectați de
disidență și cei ce înclinau spre activități pasibile la disidență
erau obiectul unei supravegheri și hărțuiri neîncetate77. Puțin a
pretins că nu ar fi luat parte la acțiuni împotriva disidenților, dar
în interviuri a arătat că era bine familiarizat cu felul în care se
organizau aceste acțiuni, probabil pentru că mințea susținând că
n-o făcuse.78 O carte de amintiri, plină de laude, scrisă de un fost
coleg care a fugit în Occident pe la sfârșitul anilor 1980,
menționează, fără fasoane, că în Leningrad Puțin a lucrat pentru
al Cincilea Directorat, creat pentru confruntarea cu disidenții.79
După universitate, Puțin și-a petrecut jumătate de an învârtind
hârțogărie la birourile KGB din Leningrad. Apoi șase luni la
școala de ofițeri KGB. „Era o școală din Leningrad care nu bătea
cu nimic la ochi"80, le-a spus biografilor săi - una dintre zecile
răspândite prin țară în care absolvenți de facultate căpătau
calificări în poliția secretă. După absolvire, Puțin a fost repartizat
la unitatea de contraspionaj din Leningrad. Era o treabă dintre
cele mai obscure. Contraspionajul din Moscova 81 se ocupa cu
urmărirea agenților străini, cunoscuți sau suspecți, care mai toți
lucrau la ambasadele străine din metropolă. În Leningrad nu
existau ambasade și, de fapt, nimeni de urmărit.
După alte șase luni la unitatea de contraspionaj, Puțin a fost
trimis la Moscova, timp de un an, pentru cursuri - și s-a întors la
Leningrad ținând acum de unitatea informativă.82 O altă sarcină
chinuitoare, în care Puțin era blocat, la fel ca sute, poate mii de
tineri fără nimic deosebit care-și doriseră cândva să fie spioni și
așteptau acum să fie remarcați. Fuseseră însă recrutați de
supradimensionatul KGB fără vreun motiv anume și fără vreun
scop precis, așa că așteptarea le putea fi lungă, ba chiar
interminabilă. Puțin a așteptat timp de patru ani și jumătate.
Ș ansa avea să-i surâdă în 1984, când a fost trimis, în sfârșit, la
școala de spioni de la Moscova. Acolo maiorul KGB de treizeci și
doi de ani a făcut, se pare, tot posibilul pentru a arăta cât de
mult ținea la slujba lui. Purta un costum cu vestă pe caniculă, de
pildă, pentru a-și demonstra respectul și disciplina. Strategia s-a
dovedit bine gândită: școala de spioni era, în esență, un serviciu
de plasament de lungă durată, trudnic și implicat - cursanții
erau analizați cu grijă de corpul profesoral, care făcea
recomandări pentru parcursul lor viitor.
Unul dintre instructorii lui Puțin l-a criticat pentru „percepție
scăzută a pericolului" - un defect serios pentru un potențial
spion. Instructorul său de Colectarea Informațiilor - un soi de
antrenor de comunicare, în esență - îl considera pe Puțin o
persoană închisă, nu foarte sociabilă. În ansamblu era însă un
student bun, devotat cu totul activităților școlare. A fost numit
chiar șef al grupului său - prima poziție de lider din clasa a
șasea, când fusese președintele clasei - și, se pare, s-a descurcat
bine în funcție.83
Dacă nu se isca din senin vreun dezastru, Puțin știa că urma
să fie repartizat în Germania: mare parte din munca sa la școala
de spioni constase în îmbunătățirea abilităților lingvistice. (Avea
în cele din urmă să devină fluent în germană, fără însă a reuși să
scape vreodată de pronunțatul accent rusesc.) întrebarea de
căpătâi la absolvire era, apoi, unde avea să fie repartizat: în
Germania de Est sau în cea de Vest? Prima, neîndoielnic
atrăgătoare de vreme ce era totuși o țară străină, nu era tocmai
ce-și dorea Puțin de aproape douăzeci de ani: nu ar fi fost muncă
de spionaj. Pentru așa ceva ar fi trebuit să fie repartizat în
Germania de Vest.
Dar ceea ce s-a întâmplat pe urmă nu a fost departe de un
eșec. După anul de școală, Puțin avea să ajungă în Germania,
dar nu în cea vestică, nici măcar la Berlin: postul său îl trimitea
în Dresda, oraș industrial. La treizeci și trei de ani, Puțin, cu
Ludmila - care era gravidă din nou - și cu Maria, în vârstă de un
an, pornește spre o altă misiune obscură. Era slujba pe care o
așteptase și pentru care se străduise douăzeci de ani, și n-avea să
fie nici măcar sub acoperire. Familiei Puțin, ca și altor câteva
familii ruse, i s-a dat un apartament într-un bloc mare ce ținea
de mica lume Stasi84: aici locuiau angajații poliției secrete, care
totodată lucrau într-o clădire aflată la cinci minute de mers pe
jos și își dădeau copiii la creșă în același ansamblu rezidențial.
Prânzul și-l luau acasă, iar serile și le petreceau în familie sau își
vizitau colegii din aceeași clădire. Treaba lor era să adune
informații despre „inamic", adică Occidentul, ceea ce însemna
RFG și, mai ales, bazele militare americane din Germania
federală, care nu erau cu mult mai accesibile din Dresda decât ar
fi fost din Leningrad. Puțin și colegii săi nu prea aveau altceva de
făcut decât să strângă tăieturi din ziare, contribuind astfel la
muntele tot mai înalt de informații inutile produse de KGB.
 Ludmilei Putina îi plăceau Germania și nemții. Comparată cu
Uniunea Sovietică, Germania estică era un tărâm al abundenței.
Era și un tărâm al curățeniei și ordinii: îi plăcea felul în care
vecinii germani își atârnau rufele cu aspect identic pe sârmă, la
aceeași oră în fiecare dimineață. Vecinii ăștia, i se părea ei, trăiau
mai bine decât erau învățați cei din familia Puțin. Așa că vor face
economii: nu-și cumpără nimic pentru apartamentul temporar,
în speranța că la întoarcerea acasă vor fi strâns destui bani ca
să-și cumpere o mașină.
Se ivește pe lume un nou membru al familiei Puțin, o fetiță pe
nume Ekaterina. Puțin s-a îngrășat, între timp, de la bere. 85 Nu
s-a mai antrenat și n-a mai făcut deloc efort fizic, ajungând să ia
mai bine de zece kilograme în greutate - un surplus dezastruos
pentru trupul lui scund și destul de firav. Era, din câte se putea
vedea, teribil de deprimat. Soția sa, care a descris primii lor ani
împreună ca pe o perioadă de bucurie și armonie, a refuzat să
aducă vorba în vreun fel despre viața de familie de după școala
de spioni. N-a spus decât că soțul ei nu vorbea niciodată despre
serviciu.
Ș i nici nu era mare lucru de spus. Personalul filialei KGB din
Dresda era împărțit între mai multe direcții; Puțin era repartizat
la Direcția S, unitatea de colectare ilegală de date86 (era
terminologia proprie KGB-ului, însemnând agenți care foloseau
identități și documente falsificate - opusul „colectării legale de
date“, executate de persoane care nu-și ascundeau apartenența
la statul sovietic). Ar fi putut fi slujba vieții lui - păcat că era în
Dresda. Ocupația după care tânjise, de a șlefui abili agenți sub
acoperire, se dovedea nu doar peste poate de plicticoasă, ci și
lipsită de rezultate. Puțin, cu alți doi colegi87 de la unitatea de
informații ilegale, ajutați de un polițist pensionar din Dresda care
făcea și el un ban, urmăreau studenți străini de la Universitatea
de Tehnologie din Dresda - exista și un număr oarecare de
studenți din America Latină care, spera KGB-ul, ar fi putut să
ajungă ca agenți sub acoperire în Statele Unite - și-și petreceau
luni întregi câștigându-le încrederea, adesea doar pentru a
descoperi că nu dispuneau de suficienți bani ca să-i momească
pe acești tineri să lucreze pentru ei.
Banii erau o sursă constantă de îngrijorare, suferință și
invidie. Cetățenii sovietici priveau posturile pe termen lung în
străinătate ca pe niște fantastice surse de venit, adesea suficient
pentru a pune bazele unei vieți confortabile acasă. Germania de
Est totuși nu era percepută ca fiind îndeajuns de străină, atât de
oamenii obișnuiți, cât și de autoritățile sovietice: salariile și
primele nu se prea puteau compara cu cele dintr-o țară străină
„adevărată”, adică o țară capitalistă. La puțină vreme după
sosirea familiei Puțin la Dresda, guvernul a autorizat în cele din
urmă mici plăți lunare în valută88 (echivalente cu aproximativ o
sută de dolari) ca părți din salariile cetățenilor sovietici ce lucrau
în țări ale blocului socialist. Dar chiar și așa, personalul KGB din
Dresda trebuia să-și mănânce de sub unghii pentru ca la
întoarcerea din delegație să aibă cu ce se lăuda. De-a lungul
anilor, se încetățeniseră și câteva convenții referitoare la
frugalitate - folosirea, de pildă, a ziarelor pe post de perdele la
ferestre, însă în vreme ce agenții sovietici trăiau cu toții în
aceleași condiții de mizerie, agenții Stasi, care aveau apartamente
în aceeași clădire, se bucurau de un standard de viață mult mai
ridicat: câștigau mult mai mulți bani.89
Așa că în Occident erau - atât de aproape și atât de greu de
atins pentru cineva precum Puțin90 (alți cetățeni sovietici detașați
în Germania aveau dreptul de a intra în Berlinul de Vest) -
oamenii și lucrurile pe care și le dorea Puțin. Și-a exprimat
dorințele în fața celor foarte puțini occidentali cu care a intrat în
contact - membri ai mișcării radicale Facțiunea Armata Roșie
(Rote Armee Fraction - RAF), care mai ascultau uneori de
ordinele KGB-ului și veneau când și când la Dresda pentru
sesiuni de antrenamente. „Mereu voia lucruri", mi-a spus un fost
membru RAF91 despre Puțin. „Le-a pomenit câtorva ce și-ar dori
el din Occident". Această persoană pretinde că i-ar fi adus lui
Puțin un Grundig Satellit, un radio extrem de performant pe
unde scurte, și un casetofon Blaupunkt pentru mașină; pe
primul îl cumpărase și pe celălalt îl șterpelise dintr-un
autovehicul, unul din multele pe care le furase RAF pentru
scopuri proprii. Radicalii vest-germani aduceau mereu cadouri
cu ei când treceau în est, mi-a spus fostul luptător RAF, însă era
o diferență între felul în care primeau bunurile agenții Stasi și
abordarea lui Puțin: „Est-germanii nu se așteptau ca noi să
plătim pentru ele, așa că făceau măcar efortul să întrebe cât face
obiectul, iar noi spuneam că nimic. Dar Vova n-a întrebat
niciodată cât costă ceva".
Încredințarea de misiuni radicalilor RAF, responsabili pentru
mai bine de două duzini de asasinate și atacuri teroriste între
1970 și 1998, era exact genul de acțiune la care visase Puțin,
însă nu există dovezi că ar fi avut de-a face cu asta în mod
direct. Mai degrabă, se pare, își petrecea zilele la birou, pe scaun,
într-o încăpere pe care o împărțea cu alt agent (toți ceilalți ofițeri
din Dresda aveau birouri proprii). 92 Ziua îi începea cu o ședință
de personal, continua cu o întâlnire cu agentul său local,
polițistul pensionat, și se termina cu scrisul: fiecare agent trebuia
să ofere un raport complet asupra activităților sale, care includea
traduceri în rusă ale oricăror informații obținute. Din estimările
unor foști agenți93 reiese că aceștia își petreceau trei sferturi din
timp scriind rapoarte. Cel mai mare succes al lui Puțin94 din
această perioadă în Dresda pare să fi fost recrutarea unui
student columbian, care îi făcuse la rândul său legătura cu un
alt student columbian din Berlinul de Vest, care îl prezentase
unui sergent din armata americană, de origine columbiană.
Acesta îi vânduse pe 800 de mărci un manual al armatei cu
conținut nesecretizat. Puțin și colegii săi și-au pus multe speranțe
în acest sergent, însă cam în perioada în care obțineau
manualul, misiunea lui Puțin în Germania se apropia de sfârșit.
Chiar când Puțin pleca din Uniunea Sovietică, țara începuse să
se schimbe dramatic și irevocabil. Mihail Gorbaciov venise la
putere în martie 1985. Doi ani mai târziu, eliberase din închisori
toți deținuții politici și începea să slăbească frâiele țărilor din
blocul sovietic. Conducerea KGB-ului, ca și agenții, a perceput
acțiunile lui Gorbaciov ca fiind dezastruoase. 95 în următorii ani,
între Partid și KGB avea să se caște o prăpastie, culminând cu
puciul eșuat din august 1991.
Urmărind de departe schimbările, înconjurat de alți ofițeri din
serviciile secrete - fără nimeni altcineva - Puțin trebuie să fi
simțit o furie neputincioasă, fără speranță.
Acasă, KGB-ul îi jura loialitate secretarului general și
reformelor sale. În iunie 1989, șeful KGB din Leningrad emitea
un comunicat prin care condamna crimele comise de serviciile
secrete sub regimul lui Stalin.96 în Germania de Est, ca și în
Uniunea Sovietică, populația începea să iasă la proteste stradale,
iar ceea ce fusese odată de neînchipuit devenea tot mai probabil:
cele două Germanii ar fi putut fi unificate - pământul pe care
Vladimir Puțin fusese trimis să îl păzească ar fi fost, pur și
simplu, încredințat inamicului. Toată munca lui Puțin devenea
îndoielnică; toate idealurile sale erau batjocorite. Acesta era
genul de insultă care altădată l-ar fi făcut pe băiețelul cel agil și
pe tânărul care fusese cândva Puțin să sară asupra
blasfemiatorului și să-l copleșească cu lovituri, până ce i se
domolea furia. Actualul Puțin, de vârstă mijlocie și ieșit din
formă, a rămas tăcut și inert, văzând cum visurile și speranțele
pentru viitor îi erau spulberate.
La sfârșitul primăverii și la începutul verii anului 1989, Dresda
se confrunta cu primele sale manifestații publice neautorizate:
grupulețe de oameni adunați prin piețe, protestând mai întâi în
legătură cu măsluirea alegerilor locale din mai, apoi, ca și restul
Germaniei, cerând dreptul de a emigra în vest. În august, zeci de
mii de est-germani au pomit-o, de fapt, spre est - profitând de
ridicarea restricțiilor de călătorie în interiorul blocului sovietic -,
dar sfârșind prin a ajunge la ambasadele Germaniei federale din
Praga, Budapesta și Varșovia. O serie de proteste „de luni seară“
începeau să ia amploare în orașele Germaniei estice, tot mai
extinse de la o săptămână la alta. RDG și-a închis granițele, dar
era prea târziu pentru a mai stăvili valul de emigranți și de
protestatari; în cele din urmă, s-a ajuns la un acord de transport
al germanilor din est către vest. Aveau să călătorească cu trenul,
iar trenurile aveau să treacă prin Dresda, orașul est-german cel
mai apropiat de Praga. Primele trenuri, goale, au trecut într-
adevăr prin Dresda, pentru a-i aduna pe cei aproape opt mii de
est-germani care ocupau ambasada RDG din Praga. În primele
zile din octombrie, mii de oameni au început să se strângă la
gara din Dresda - unii cu bagaje voluminoase, sperând să facă
autostopul spre Occident, alții veniți doar pentru a asista la cel
mai tulburător eveniment din istoria postbelică a orașului.
Mulțimile au dat piept cu toate forțele de ordine care putuseră
fi adunate: poliția obișnuită era însoțită de diferite forțe de
securitate auxiliare; cu toții au amenințat, au bătut și au închis
cât de mulți oameni au putut. Agitația mulțimii a persistat timp
de câteva zile. Pe 7 octombrie, când Vladimir Puțin împlinea
treizeci și șapte de ani, RDG a sărbătorit a patruzecea aniversare
oficială a formării sale; în Berlin s-au declanșat revolte; au fost
arestați mai bine de o mie de manifestanți. Două zile mai târziu,
din întreaga țară s-au adunat sute de mii de demonstranți,
pentru încă un protest „de luni“; în alte două săptămâni,
numărul lor avea să se dubleze. Zidul Berlinului a căzut la 9
octombrie, însă în RDG demonstrațiile au continuat până la
primele alegeri libere, din martie.97
La 15 ianuarie 1990 o mulțime adunată în fața sediului Stasi
din Berlin a început să protesteze față de distrugerea unor
documente de către poliția secretă. Protestatarii au reușit să
treacă de forțele de ordine și să pătrundă în clădire. Prin alte
părți ale țării, protestatarii începuseră chiar mai devreme să dea
buzna în clădirile Ministerului Securității de Stat.
Puțin le-a spus biografilor săi că fusese în mulțime și asistase
la asaltul asupra clădirii Stasi din Dresda. „O femeie țipa:
«Căutați intrarea în tunelul de sub Elba! Au deținuți acolo, care
stau în apă până la genunchi!» De unde deținuți? De ce credea ea
că ar fi sub Elba? Erau niște celule acolo, dar, evident, nu erau
sub Elba“. Furia protestatarilor i se părea excesivă și de
neînțeles. Prietenii și vecinii lui erau cei atacați, oameni cu care
trăise și socializase - exclusiv - în ultimii patru ani, și nu-și putea
imagina ca vreunul dintre ei să fie atât de ticăloșit cum pretindea
mulțimea: erau niște birocrați obișnuiți, întocmai ca Puțin însuși.
Când protestatarii s-au abătut asupra clădirii unde lucra,
Puțin a fost teribil de indignat. „Accept ca germanii să-și facă
pulbere propriul lor Minister al Securității de Stat", le-a spus
biografilor doisprezece ani mai târziu. „E treaba lor, internă. Dar
noi nu eram o treabă internă. Ne confruntam cu o amenințare
gravă. Aveam documente în clădire și nimănui nu părea să-i pese
suficient cât să ne protejeze." Paznicii de la porțile clădirii KGB
trebuie să fi tras focuri de avertisment - Puțin susține că n-au
făcut decât să-și demonstreze voința de a apăra clădirea cu orice
preț -, iar protestatarii au dat înapoi pentru o vreme. Apoi însă
au redevenit belicoși și, potrivit lui Puțin, el însuși a ieșit să
vorbească cu ei. „I-am întrebat ce doreau. Le-am explicat că
acolo era o instituție sovietică. Ș i cineva din mulțime a întrebat:
«De ce aveți mașini cu numere de înmatriculare germane? Și ce
faceți aici, de fapt?» De parcă ar fi știut exact ce făceam noi acolo.
Le-am spus că ni se permitea prin contract să folosim numere
germane. «Da* tu cine ești? Germana ta e prea bună» au început
să strige. Le-am zis că sunt translator. Erau foarte agresivi
oamenii aceia. Am dat telefon la reprezentanții noștri militari și
le-am spus ce se petrece. Iar ei au zis: «Nu putem face nimic
până ce nu primim ordine de la Moscova. Iar Moscova tace».
Peste câteva ore a venit totuși armata noastră și mulțimea s-a
împrăștiat. Mi-am dat seama că Uniunea Sovietică era bolnavă.
Suferea de o boală fatală numită paralizie. O paralizie a puterii."
Ț ara lui, pe care o servise cât îi stătuse în puteri, acceptând
răbdător oricare rol ar fi decis aceasta să-i repartizeze, îl
abandonase pe Puțin. Era speriat și neajutorat, iar Moscova
tăcuse. Își petrecuse cele câteva ore până la sosirea trupelor ruse
îndesând hârtii într-o sobă pe lemne, până ce soba plesnise de
atâta căldură.98 Distrusese toată munca sa și a colegilor săi: toate
contactele, dosarele personale, rapoartele de supraveghere și,
probabil, nesfârșite teancuri de tăieturi de prin ziare.
Chiar înainte ca protestanții să alunge Stasi din clădirile sale,
Germania estică începuse extenuantul și durerosul proces de
eliminare a Stasi din societate. Vecinii lui Puțin nu doar își
pierduseră slujbele, dar li se interzisese să lucreze în poliție, în
administrația publică și în învățământ. „Vecina, cu care mă
împrietenisem, a plâns o săptămână necontenit", le-a spus
Ludmila Putina biografilor soțului ei. „A plâns pentru visul
pierdut, pentru prăbușirea tuturor lucrurilor în care crezuse
vreodată. Totul fusese zdrobit: viețile, carierele lor... Katia
[Ekaterina, fiica mai mică a familiei Puțin] avea o educatoare la
grădiniță - o femeie nemaipomenită - care acum nu mai avea voie
să lucreze cu copiii. Asta numai fiindcă lucrase pentru Ministerul
Securității." După doisprezece ani, cea care avea să devină prima
doamnă a Rusiei postsovietice încă găsea de neînțeles și inumană
logica lustrației.
Familia Puțin se întoarce la Leningrad. Cară după ei o mașină
de spălat, veche de douăzeci de ani, dăruită de foștii vecini - care,
chiar și fără slujbe, se bucurau de un nivel de trai pe care soții
Puțin nu puteau spera să-l atingă la revenirea în URSS - și o
sumă de bani în dolari americani, suficientă pentru cumpărarea
celei mai bune mașini sovietice disponibile. Cu atâta se alegeau
după patru ani și jumătate de locuit în străinătate - și în contul
carierei neconsumate de spion a lui Vladimir Puțin. Tuspatru
aveau să se întoarcă în cea mai mică dintre camerele
apartamentului părinților lui Puțin. Aici Ludmila Putina urma să-
și petreacă din nou vremea scotocind prin rafturile goale ale
magazinelor sau stând la cozi pentru produse de strictă
necesitate: așa făceau majoritatea femeilor sovietice, însă, după
patru ani și jumătate de viață relativ confortabilă în Germania,
situația era nu doar umilitoare, ci și înspăimântătoare. „Mi-era
frică să intru în magazine", le-a spus Ludmila intervievatorilor.
„încercam să stau cât mai puțin înăuntru, doar cât îmi trebuia să
cumpăr strictul necesar - după care dădeam fuga acasă. Era
groaznic."99
S-ar fi putut imagina o cale mai nefericită de întoarcere în
URSS? Serghei Roldughin, violoncelistul prieten cu Puțin, și-l
amintește spunând: „Nu pot face asta. Cum e posibil? înțeleg să
fac eu greșeli, dar ei, pe care îi considerăm cei mai buni
profesioniști, cum să facă ei greșeli?"100
Puțin se jură că va pleca din KGB. „O dată spion, spion rămâi",
îi răspunde prietenul; era o vorbă obișnuită în Rusia. Vladimir
Puțin se simțea trădat de țara sa și de organizația sa - singura
căreia i se alăturase trup și suflet, în afara clubului de judo -,
însă organizația era plină de oameni care se simțeau tot mai
trădați, înșelați și abandonați; acesta era, într-adevăr, spiritul
corporatist al KGB-ului în 1990.
 O DATĂ SPION...

Toată istoria Rusiei se petrece în Sankt Petersburg. Orașul a

fost capitala unui imperiu prosper secătuit de Primul Război
Mondial, la începutul căruia și-a pierdut numele: germanicul
Sankt Petersburg a devenit Petrograd, cu rezonanță mai
rusească. Imperiul a fost distrus de un-doiul aplicat în plină
figură de revoluțiile din 1917, a căror scenă a fost asigurată de
Petrograd. În scurt timp, orașul și-a pierdut statutul de capitală,
iar scaunul puterii a fost mutat la Moscova. Petrograd, cu poeții
și artiștii săi, a rămas capitala culturii ruse - chiar și când orașul
și-a pierdut din nou numele, devenind Leningrad în ziua morții
primului tiran sovietic. Elitele literare, artistice, academice,
politice și economice vor fi decimate treptat de epurări, arestări și
execuții, pe parcursul anilor 1930. Nefericitul deceniu se termină
cu războiul sovieto-finlandez, un act dezastruos și penibil de
agresiune sovietică, devenit prologul celui de-al Doilea Război
Mondial. Pe timpul asediului și după război, Leningradul, în care
se întorseseră părinții lui Puțin, era un oraș de fantome. Clădirile
sale, cândva maiestuoase, erau acum distruse: ferestrele
fuseseră făcute țăndări de explozii și de schije; ramele geamurilor
și mobila fuseseră folosite drept lemn de foc. Regimente de
șobolani, sute și mii, mărșăluiau printre zidurile găurite, pe toată
lungimea străzii, alungându-i pe palizii supraviețuitori umani.
În deceniile de după război, orașul s-a umplut de oameni noi și
a crescut din munca lor. Leningradul devenea capitala militar-
industrială a Uniunii Sovietice; sute de mii de persoane din
felurite părți ale imperiului s-au stabilit în blocurile gri, identice,
care nu mai pridideau să se înalțe pentru a face față afluxului. La
mijlocul anilor 1980, populația metropolei depășea cinci milioane
- cu mult prea mult, chiar și după standardele modeste de viață
din URSS. Inima orașului, centrul istoric, fusese între timp
abandonat de constructori; acele familii, precum familia Puțin,
care supraviețuiseră iadului dezlănțuit în prima jumătate a
secolului trecut trăiau în apartamente uriașe, transformate în
cămăruțe cu dependințe comune, răspândite alandala prin clădiri
altădată grandioase, dar care acum, după zeci de ani de
neglijare, intraseră într-o stare de degradare ireversibilă.
Ș i totuși, orașul în care se întorcea Puțin în 1990 se schimbase
mai mult în cei patru ani în care lipsise decât în cele patru
decenii de dinainte. Tocmai oamenii pe care Puțin și colegii săi îi
ținuseră în chingile supravegherii și fricii - disidenții, aproape-
disidenții și prietenii prietenilor disidenților - se purtau acum ca
și cum orașul ar fi fost al lor.
Pe 6 martie 1987, o explozie puternică se producea în piața
Sfântul Isaac din Leningrad. Suflul dobora Hotelul Angleterre, a
cărui grandioasă fațadă mărginise vreme de mai bine de o sută
cincizeci de ani cea mai frumoasă piață a orașului, o clădire de
legendă și una dintre moștenirile culturale ale Sankt
Petersburgului. Marele poet Serghei Esenin se sinucisese acolo,
în camera 5, lucru care făcuse ca locul să fie menționat în
operele a cel puțin încă o jumătate de duzină de poeți. Într-o țară
și într-un oraș unde faptele istoriei erau adesea rostite în șoaptă,
iar locurile încărcate de istorie erau de cele mai multe ori
ascunse, distruse sau falsificate, Angleterre rămăsese un obiect
istoric palpabil, real - și poate că de aceea mulți dintre cetățenii
orașului lui Petru cel Mare, în mare parte redus la ruine, au
simțit pierderea acelui hotel anume aproape ca pe o rană în
trupul lor.
Demolarea fusese planificată; nu fusese însă planificată
nașterea, pe locul distrugerii sale, a unei mișcări ce avea să joace
un rol hotărâtor în căderea regimului sovietic.
Mihail Gorbaciov devenise liderul statului sovietic în martie
1985. Își petrecuse primul an la conducere întărindu-și baza în
Politburo. În al doilea an emisese termenul perestroika -
restructurare - deși nimeni, nici Gorbaciov însuși, nu știa ce
însemna asta. În decembrie 1986 îi permitea lui Andrei Saharov,
bine-cunoscutul disident și câștigător al premiului Nobel, să se
întoarcă acasă la Moscova din orașul lui Gorki, unde trăise în
exil intern timp de aproape șapte ani. În ianuarie 1987,
Gorbaciov a avansat un alt termen, glasnost, sau „deschidere" -
lucru care nu însemna totuși că pe viitor cenzura urma să fie
abolită, ci părea să însemne, mai degrabă, că cenzura urma să se
schimbe: de pildă, bibliotecile din toată țara au început să
ușureze accesul la cărți care până nu demult fuseseră ținute sub
cheie. În februarie 1987, Gorbaciov a schimbat sentințele a 140
de disidenți care fuseseră închiși în închisori și lagăre de muncă.
Desigur, Gorbaciov nu intenționa să dizolve Uniunea Sovietică,
să pună capăt dominației partidului comunist sau să schimbe
regimul într-o manieră radicală - deși lui personal îi plăcea
cuvântul radical. Visa, mai degrabă, să modernizeze cu moderație
economia sovietică și societatea sovietică, fără a submina
structurile de bază. Însă procesele pe care le-a pus în mișcare
aveau să ducă, inevitabil - și, retrospectiv privind, foarte rapid -
la prăbușirea completă a Uniunii Sovietice.
Cu cinci ani înaintea acestei mișcări tectonice, începuseră
subtile zguduituri subterane. Gorbaciov îmbiase populația cu
zăhărelul posibilei schimbări - așa că oamenii au început să
discute despre schimbare ca și cum ar fi fost realizabilă. Treptat,
au lăsat aceste conversații să se reverse dincolo de pereții
bucătăriilor și să ajungă în sufrageriile altora. Alianțe încă incerte
se formau. Pentru prima oară după decenii întregi, se discuta cu
seriozitate despre politică și chestiuni sociale presante fără ca
perspectiva să fie disidentă sau aflată între granițele structurilor
formale de partid - în acest fel, cei care luau parte la asemenea
discuții au devenit cunoscuți drept „informali“. Mare parte a
informalilor aparțineau unei generații anume: cei născuți în
regimul lui Hrușciov, scurta perioadă de la sfârșitul anilor 1950
și începutul anilor 1960, adică după denunțarea terorii lui Stalin
și înainte de stagnarea lui Brejnev. Informalii nu aveau în comun
o platformă politică sau un limbaj pentru discuțiile politice; nu
înțelegeau nici măcar unde ar fi fost locul unei asemenea
discuții, însă aveau în comun două lucruri: dezgust pentru
modul de operare al statului sovietic și o dorință aprinsă de a
proteja și conserva cât mai rămăsese din mult iubitul lor oraș
istoric.
„Cei din generația noastră nu vedeau în față decât o fundătură:
dacă nu scăpai, aveai de-a face cu degradarea"101, își amintește,
douăzeci de ani mai târziu, Elena Zelinskaia, fondatoarea uneia
dintre cele câteva publicații samizdat care-i uneau pe informali.
„Ne sufocam de-atâtea minciuni, ipocrizie și prostie. Nu ne
temeam. Ș i de îndată ce primele raze de soare au pătruns - de
îndată ce oamenii, ale căror mâini fuseseră legate, au reușit să
miște fie și câteva degete - lumea s-a urnit din loc. Oamenii nu se
gândeau la bani sau să-și îmbunătățească nivelul de viață; toți se
gândeau numai la libertate. Libertatea de a-și trăi viața personală
după voie, libertatea de a călători și de a vedea lumea. Eliberarea
de ipocrizie și libertatea de a nu pleca urechea la ipocrizie;
libertatea de a nu fi defăimat, libertatea de a nu te simți rușinat
pentru părinții tăi, eliberarea din plasa de minciuni în care eram
cu toții prinși."
Însă, oricât s-ar fi indignat informalii în intimitatea locuințelor
lor, mașinăria distrugerii, condusă de stat, se mișca mai departe.
Pe 16 martie 1987, un zvon s-a răspândit prin oraș: hotelul
Angleterre urma să fie ras de pe fața pământului. Informali de
toate culorile au început să se adune în fața clădirii.
Conducătorul unei societăți informale pentru conservarea
patrimoniului, Alexei Kovalev, a intrat în clădirea prefecturii,
aflată la doi pași, în același scuar, încercând să negocieze cu o
birocrată cu funcție înaltă. Aceasta l-a asigurat că imobilul nu
era în pericol și l-a implorat „să nu mai dezinformeze lumea și să
nu mai extindă panica"102. La nici jumătate de oră se auzea
bubuitul exploziei, iar clădirea mare cât un cvartal se transforma
într-un nor imens de praf zgrunțuros.
Atunci s-a petrecut ceva fără precedent. „Se părea că, după ce
se risipeau tot praful și fumul de pe locul unde fusese hotelul, n-
ar mai fi trebuit să rămână decât amintirile"103, rememorează
Alexandr Vinnikov, un fizician transformat în activist urban. „Ș i
asta s-a și întâmplat, doar că amintirile erau copleșitoare.
Niciodată, înainte de acest moment, nu și-ar fi imaginat oamenii
că ar fi putut să protesteze la adresa autorităților și să rămână
teferi, fără să nimerească după gratii sau să-și piardă, cel puțin,
locul de muncă. Simțeam din toată inima că făceam ceea ce
trebuie, eram cuprinși de acel sentiment care apare în sufletul
cuiva ce se află printre oameni care gândesc aidoma, într-un
spațiu public, ascultând cum unul dintre noi rostește cu voce
tare ceea ce credeam toți. Ș i, mai important, simțeam din plin
umilința de a nu fi fost băgați în seamă de autorități; începea să
se contureze o demnitate personală, o dorință de a ne exercita
dreptul de a fi auziți, de a conta."
Așa că mulțimea nu s-a împrăștiat. În următoarea după-
amiază se adunau, în fața a ce mai rămăsese din Angleterre,
câteva sute de oameni. Gardul ce împrejmuia locul demolării era
plin de postere făcute de mână, afișe, poeme scrise direct pe
tabla gardului ori numele celor care luaseră parte la protest și
aleseseră, curajoși, să se facă oarecum cunoscuți.
„Ne-am găsit unii pe alții în piața Sfântul Isaac“104, spunea un
articol profetic scris de Zelinskaia, atunci în vârstă de treizeci și
trei de ani, și lipit pe gard. „Am pornit pe un drum dificil... Vom
face, probabil, multe greșeli. Unii își vor pierde poate vocile. Nu
vom reuși, poate, să realizăm tot ce ne vom propune, așa cum am
eșuat în a salva Angleterre. Sunt multe lucruri pe care nu știm
cum să le facem. E oare posibil ca oamenii ale căror păreri nu le-
a cerut nimeni, niciodată, să știe să și le susțină? Oare cei ținuți
îndelung departe de orice fel de activitate publică și-au
perfecționat abilitățile de luptă în vreme ce stăteau în pivnițele
lor? Ar putea oameni ale căror decizii și acțiuni n-au avut
niciodată consecințe tangibile, nici chiar pentru existențele lor,
să-și poată plănui acțiunile viitoare?"
Vreme de trei zile, sute de persoane au continuat să se adune
lângă fostul hotel. Protestul, care nu se mai sfârșea, a devenit
cunoscut sub numele de Bătălia pentru Angleterre. Chiar și după
aceea gardul, cu multele sale afișe și articole, a rămas; la fel și o
mică adunare din fața lui. Acum oamenii veneau la Angleterre să
afle ce se mai întâmpla în orașul lor și în țară sau să le spună
altora ce știau; locul a devenit cunoscut drept Punctul de
Informare. Discuțiile de prin bucătării și sufragerii ieșiseră la
iveală, iar gardul se transformase într-o pagină vie105, pe care se
înfățișau mulțimi de publicații samizdat.
Peste tot prin oraș se organizau alte locuri de discuție. În
aprilie un grup de tineri economiști leningrădeni106 a format un
club. La întâlnirile de la Palatul Tineretului au început să
abordeze subiecte care, altădată, ar fi fost de neconceput, ca de
pildă posibilitatea privatizării. Înainte de sfârșitul anului, unul
dintre ei a venit cu ideea de a privatiza întreprinderile de stat
prin tipărirea de cupoane valorice care să fie împărțite fiecărui
adult din URSS. Conceptul nu a fost bine primit atunci, însă
peste ani avea să se întâmple exact asta, iar mulți dintre membrii
clubului urmau să îndeplinească roluri-cheie în modelarea
strategiei economice postcomuniste.
Celor aflați între granițe li se părea că societatea sovietică se
schimba cu o viteză fulgerătoare. Însă mișcarea însemna doi pași
înainte și unul înapoi. În mai, autoritățile sovietice opreau
bruiajul celor mai multe programe radio occidentale; pe 31 mai,
autoritățile locale închideau Punctul de Informare din fața
hotelului Angleterre. În iunie, alegerile pentru consiliul local
implicau un experiment mic, dar revoluționar: în patru procente
dintre districte, în loc de un singur nume, pe foaia de vot au
apărut două; pentru prima dată după decenii întregi, câtorva
alegători li se oferea ocazia de a desemna un candidat sau altul,
chiar dacă ambii erau propuși de Partidul Comunist. Pe 10
decembrie, Leningradul asista la primul miting politic pe care
poliția nu-l împrăștia107. Cel puțin doi dintre vorbitori erau
bărbați care stătuseră în lagăre pentru că se opuseseră regimului
sovietic.
Procesul avea să continue în anul următor. Se formau treptat
tot mai multe grupuri de discuții, iar activitățile lor deveneau mai
organizate. Treptat, adevărații lideri - persoane bine-cunoscute și
de încredere în afara micilor lor cercuri sociale - ieșeau la iveală.
În doi ani aveau să devină primii politicieni postsovietici.
În primăvară, niște locuitori ai Leningradului au anunțat
lansarea a ceea ce numeau „Hyde Park“, în Grădinile Mihailov
din centrul orașului. O după-amiază pe săptămână, oricine putea
vorbi public. „Regulile erau că, vreme de cinci minute, oricine
putea vorbi pe orice subiect108, în afara îndemnurilor la război,
violență și xenofobie de orice tip“, își amintește
Ivan Soșnikov, pe vremea aceea un șofer de taxi de treizeci și
doi de ani și unul dintre organizatorii spațiului de dezbateri în
aer liber. „Vrei să vorbești despre drepturile omului? Dă-i
drumul! Un bărbat a adus cu el Declarația Drepturilor Omului
din 1949. Eu unul o citisem deja în samizdat, însă cei care nu o
mai văzuseră până atunci erau copleșiți. Și toată povestea ținea
cu orele, sâmbătă de sâmbătă, de la douăsprezece la patru.
Oricine putea lua microfonul. Trebuie să adaug că asta se
întâmpla înainte să fi apărut libertatea presei. Așa că o mulțime
de ziariști veneau și ascultau, dar nu se putea publica nimic.“
După câteva luni, poliția a alungat „Hyde Park-ul“ din
Grădinile Mihailov. Organizatorii au mutat mișcarea la catedrala
Kazanski, o clădire imensă de pe Nevski Prospekt, cel mai mare
bulevard din oraș. Nemaifiind umbriți de copaci și împrejmuiți de
garduri, vorbitorii și ascultătorii deveniseră și mai vizibili decât
înainte. În loc să-i izgonească, autoritățile au decis să-i înece sub
un potop sonor. Într-o sâmbătă, participanții la „Hyde Park“ s-au
prezentat la catedrală, însă au descoperit cu surprindere o
fanfară ce cânta în fața acesteia. Fanfara venise la pachet cu
publicul ei, ai cărui membri au început să strige la vorbitori: „Știți
ce? Fanfara e aici ca să se relaxeze lumea, nu e momentul și
timpul potrivit pentru discursurile voastre". În timpul unei
pauze, Ivan Soșnikov a încercat să discute cu dirijorul, care a
recunoscut pe dată că fanfara fusese pusă acolo de cineva din
administrația locală.
Ekaterina Podolțeva, o matematiciană eminentă, în vârstă de
patruzeci de ani, care devenise unul dintre cei mai vizibili - și
excentrici - activiști pro-democrație, a descoperit o rețetă pentru
a înfrunta fanfara. Le-a cerut tuturor participanților la discuții să
aducă lămâi cu ei la următoarea întâlnire. De îndată ce alămurile
începeau să cânte, toți activiștii trebuiau să se apuce să muște
din lămâi109, sau măcar să se prefacă, dacă realitatea li se părea
prea acră. Podolțeva auzise sau citise undeva că, atunci când
oamenii văd pe cineva mâncând o lămâie încep, empatic, să
producă însemnate cantități de salivă - lucru care, întâmplător,
este incompatibil cu cântatul la un instrument de suflat. A
funcționat: muzica s-a oprit, iar discursurile au continuat.
În data de 13 iunie 1988, Curtea Supremă a URSS a anulat
verdictele de vinovăție, vechi de mai bine de cincizeci de ani, de la
care pornise Marea Teroare stalinistă. În ziua următoare un marș
în memoria victimelor represiunii politice 110 a avut loc în
Leningrad - cea dintâi manifestare legală și la scară mare de
acest tip din istoria Uniunii Sovietice.
Însă cele mai importante subiecte ale anului 1988 - nu doar în
Leningrad, ci în întreaga URSS - au fost formarea unei organizații
numită Frontul Popular și conflictul dintre Armenia și
Azerbaidjan. Frontul Popular111 a căpătat viață, mai mult sau mai
puțin simultan și spontan, în mai bine de treizeci de orașe din
toată Uniunea Sovietică. Scopul său declarat era să susțină
perestroika - aceasta se confrunta cu o rezistență tot mai
crescută în interiorul partidului. Însă funcția cea mai importantă
a Frontului era, probabil, de a realiza un experiment de o
amploare fără precedent: într-o societate căreia îi lipsea aproape
cu totul experiența schimbării sociale sau, de fapt, orice alt fel de
activitate cetățenească care să nu fie dirijată de sus, trebuia
formată o organizație, ba chiar o rețea de organizații cu adevărat
democratică în natură și structură.
„O organizație care țintește la democratizarea societății trebuie
să fie ea însăși democratică"112, proclama un act fondator al
filialei din Leningrad. „De aceea, statutul Frontului Popular va
conține o protecție eficientă împotriva tendințelor autoritare și
birocratice. În acest scop, consiliul coordonator va fi ales prin vot
secret și poate suferi schimbări în cadrul oricărei adunări
generale a Frontului, în acest scop, consiliul coordonator nu are
un președinte permanent, ci toți membrii vor fi președinți rând pe
rând. În acest scop, niciun membru al Frontului Popular nu va
putea reprezenta organizația în niciun fel de problemă dacă
chestiunea nu a fost discutată în prealabil la o adunare generală
a Frontului Popular. Este de dorit ca toate deciziile luate de
consiliul coordonator sau de adunarea generală să aibă statut de
recomandări: membrii aflați în minoritate nu vor fi obligați să
participe la punerea în practică a unei decizii cu care nu sunt de
acord, dar aceștia nu vor putea nici să contravină acțiunilor
majorității pe alte căi decât puterea convingerii." Cu alte cuvinte,
principalul scop al Frontului Popular era să nu fie Partidul
Comunist.
Incredibil, dar a funcționat. După douăzeci de ani de la
evenimente, un matematician devenit activist pe la sfârșitul
anilor 1980 își amintește cum a descoperit Frontul Popular: „Se
adunau la Casa de Cultură a Muncitorilor din Domeniul
Alimentar. Putea să vină oricine. Unii dintre cei care veneau nu
erau prea întregi la minte. Prima impresie era de casă de nebuni:
unii dintre vorbitori aberau complet. Și o țineau așa câte o oră, o
oră jumate, discutau despre Dumnezeu știe ce, apoi la microfon
veneau alții - mai târziu am descoperit că erau unii dintre liderii
grupului. La sfârșit, când se vota totuși în vreo privință sau alta,
rezultatul era acceptabil; avea o clară componentă politică și era
scris într-o rusă corectă. Se părea deci că cei care conduceau
organizația erau oameni cu care se și putea sta de vorbă cu
adevărat."113 Abilitatea de a sta de vorbă era, încă, una dintre
mărfurile aflate la mare preț în Uniunea Sovietică.
În curând, o femeie avea să se diferențieze de grup; era
conducătoarea evidentă și cea mai de încredere purtătoare de
cuvânt a Frontului Popular. Marina Salie nu semăna cu niciun
politician sovietic de până atunci. Avea, de fapt, prea puține în
comun cu orice politician din lume. Trecută de cincizeci de ani,
necăsătorită (locuise multă vreme cu o altă femeie pe care o
numea soră), își petrecuse cea mai mare parte a vieții de adult în
zone dintre cele mai izolate ale Uniunii Sovietice, studiind pietre:
avea un doctorat în geologie. Era o cale abordată de mulți
membri ai intelighenției: o profesie fără provocări ideologice și la
distanță cât mai mare de centrul de comandă sovietic. Fiindcă nu
intrase în Partidul Comunist, Salie nu făcea parte din nicio
instituție care să fi fost discreditată. Era, totodată, locuitoare get-
beget a Sankt Petersburgului, provenind dintr-o familie istorică.
Stră-străbunicul ei, Paul Buhre, fusese unul dintre cei mai iluștri
localnici ai urbei: ceasornicar al țarului, făcuse orologii care mai
funcționează și astăzi, foarte prețuite în secolul XXI. Doi dintre
străbunicii ei veniseră în Petersburg în secolul al XlX-lea, din
Franța și Germania. De o inteligență vie, cu vorbă răspicată, Salie
stârnise imediat încredere și dorință de a o urma. „Cu o țigară
atâmându-i între buze, putea conduce o mulțime pe Nevski, în
sus și-n jos, oprind circulația"114, își amintește, după douăzeci de
ani, un adversar politic. „Am văzut-o o dată făcând asta și lăsa o
impresie puternică. Nimeni nu putea concura cu ea.“
În februarie 1998 conflictul izbucnea între Azerbaidjan și
Armenia115 - primul dintre multele conflicte interetnice ce aveau
să urmeze în Caucaz. În Azerbaidjanul relativ înstărit, cu
populație predominant musulmană, o regiune numită Nagomo-
Karabah, populată îndeosebi cu etnici armeni, își declarase
intenția de a se rupe de teritoriul azer și de a se alătura Armeniei,
o republică mică, săracă și predominant creștină din URSS. Cu
excepția câtorva disidenți vizionari, nimeni nu-și putuse imagina,
la acea vreme, că imperiul sovietic avea să se prăbușească - și cu
atât mai puțin că lucrul acesta avea să se întâmple curând.
Evenimentele din Nagomo-Karabah au arătat că inimaginabilul
era posibil. Ș i nu doar asta, ci și cum anume urma să se
întâmple: URSS avea să se rupă în jurul unor falii etnice, iar
procesul avea să fie dureros și violent. Demonstranți pro-
independență ieșiseră acum pe străzile din Nagomo-Karabah în
număr mare și, la doar câteva zile după aceea, pogromurile
erupeau în Sumgait, un oraș azer cu o înseninată populație
armeană. Au murit mai mult de treizeci de persoane; alte sute au
fost rănite.
Intelectualitatea sovietică privea, nevenindu-i să-și creadă
ochilor, cum dușmăniile etnice și religioase se ridicau la
suprafață. În iunie, după ce guvernul regional din Nagomo-
Karabah a anunțat oficial intenția de secesiune a regiunii, mai
mult de trei sute de oameni s-au adunat într-o piață din
Leningrad pentru a-și demonstra solidaritatea cu populația
armeană116. Către sfârșitul verii, activiștii pro-democrație
leningrădeni aranjau ca niște copii armeni din Sungait117 să vină
în taberele de vară de lângă Leningrad. O antropoloagă din oraș,
pe nume Galina Starovoitova - cea despre uciderea căreia aveam
să scriu zece ani mai târziu - a devenit cel mai vizibil purtător de
cuvânt în chestiuni armenești. În data de 10 decembrie 1988,
majoritatea membrilor comitetului pro-secesiune din Nagomo-
Karabah au fost arestați.118
Două zile mai târziu, poliția a declanșat un val de percheziții
domiciliare în Leningrad. Cei cinci cărora li s-au percheziționat
apartamentele erau cu toții radicali, activiști pro-democrație;
printre ei se numărau fostul deținut politic luli Ribakov și
Ekaterina Podolțeva, matematiciană care venise cu ideea
mâncatului de lămâi pentru a reduce la tăcere fanfara. Toți au
fost deferiți justiției potrivit articolului 70119 din Codul Penal
sovietic, care prevedea între șase luni și șapte ani de închisoare
pentru propagandă antisovietică (pedeapsa sporea pentru cei
care recidivau). Avea să fie ultima oară când se aplica articolul
70.120
Cu alte cuvinte, transformarea societății sovietice își menținea
ritmul de „doi pași înainte, unul înapoi": adunări publice, de
neconceput cu doi ani înainte, erau urmate de percheziții, iar o
vorbă spusă când nu trebuia putea încă să te trimită la
închisoare. Cenzura era eliminată gradual: Dr. Jivago al lui Boris
Pastemak a fost în fine publicat în URSS în acel an, însă
Soljenițîn era încă pus la index. Andrei
Saharov, deși i se permitea acum să-și trăiască liniștit viața
privată, se confrunta cu obstacole insurmontabile în viața
publică. În vara lui 1988, disidentul și laureatul Nobel a vizitat
Leningradul; jurnaliștii cei mai cunoscuți în urbe au înregistrat
un interviu cu Saharov, însă cenzura a împiedicat să fie
transmis. O producătoare a decis să-l strecoare în cadrul unei
emisiuni inovatoare despre afacerile publice care se transmitea
noaptea târziu și care câștiga tot mai multă popularitate. Nu a
trecut numele lui Saharov pe scenariul ce trebuia aprobat de
cenzori, și aceștia au semnat fără prea multe fasoane ceea ce, pe
hârtie, arăta ca o pălăvrăgeală inocentă: „Astăzi, în emisiunea
noastră, veți vedea asta“. „Nu mai spune!" „Ș i asta!" „Imposibil!
Serios?" „Pe cuvânt!" „Păi se poate?" Cenzorii nu și-au dat
seama121 că imagini cu Saharov aveau să apară pe ecrane odată
cu acest dialog, înlăturând nu doar orice dubiu în privința a ce
avea să se transmită, ci și permițând telespectatorilor să-și sune
cunoștințele și să le spună să dea drumul la televizor.
Nimeni nu a fost concediat pentru păcălirea cenzorilor, și
acesta era poate cel mai clar indicator al schimbărilor prin care
trecea Uniunea Sovietică, profunde și posibil ireversibile - și că
acestea aveau să transforme nu doar presa, dar și instituțiile
publice aparent intransigente. Pe 1 decembrie 1988, intra în
vigoare o nouă lege electorală122, care punea capăt monopolului
Partidului Comunist asupra puterii de stat.
Anul 1989 a început cu o întrunire a activiștilor pro-
democrație din Leningrad, pentru organizarea a ceva ce păruse
de neconceput cu doar câteva luni în urmă: o campanie
electorală. A fost format un comitet numit Alegeri-89 123, condus,
printre alții, de Marina Salie; s-au tipărit fluturași care explicau
procedura de vot: „Pe buletine vor fi două, trei sau patru nume.
Sunt candidați aflați în competiție unii cu ceilalți. Trebuie să
alegeți un singur nume și să le tăiați pe celelalte". Era, de fapt, un
sistem mixt: 2 250 de reprezentanți urmau să fie aleși în întreaga
Uniune
Sovietică, dintre care 750 din districtele teritoriale, 750 din
districtele administrative și 750 aveau să fie aleși de partid sau
de instituțiile controlate de acesta. Era, cu toate acestea, pentru
prima dată când cetățenii puteau alege cu adevărat între doi sau
mai mulți candidați.
În Leningrad, funcționarii partidului au fost învinși fără drept
de apel. Galina Sarovoitova, antropoloaga, a fost aleasă pentru a
reprezenta Armenia în Sovietul Suprem. S-a alăturat unei
minorități de reprezentanți nou-aleși - cam trei sute cu toții - și
împreună au format o facțiune pro-democrație condusă de
Saharov. Odată ajuns în parlament, fostul disident și-a propus
să termine cu guvernarea Partidului Comunist, respingând
prevederea constituțională care îi garanta supremația în politica
sovietică. Alți membri de vază ai grupului interregional erau
Boris Elțîn, un nomenclaturist ridicat împotriva sistemului, și
Anatoli Sobceak, un profesor de drept din Leningrad, foarte
chipeș și bun vorbitor.
Pe parcursul scurtei și năucitoarei campanii electorale - cu
mai puțin de patru luni între promulgarea revoluționarei legi
electorale și votul propriu-zis - Sobceak s-a remarcat drept un
fantastic vorbitor în public. Pe parcursul uneia dintre primele
sale apariții înaintea potențialilor alegători, simțind că publicul
era obosit și plictisit, a lăsat deoparte discursul pregătit dinainte
despre oraș și chestiuni de importanță națională și a decis să-și
uimească ascultătorii cu abilitățile sale oratorice. „Am un vis“124,
a spus el, „visez ca următoarele alegeri să nu mai fie organizate
de Partidul Comunist, ci chiar de cei care votează, și visez ca
acești alegători să fie liberi pentru a se uni și a forma organizații.
Ca mitingurile electorale să fie deschise tuturor celor ce vor să
asculte, fără vreo legitimație specială la intrare. Visez ca fiecare
cetățean să aibă dreptul să se nominalizeze pe el sau pe
altcineva, iar candidatura să nu treacă printr-un sistem stufos
de aprobări, ci, simplu, să fie scrisă pe un buletin de vot dacă
există destule semnături în sprijinul candidatului.“ Era cu
siguranță o viziune utopică.
Deputății poporului, ca membri ai cvasiparlamentului sovietic,
au fost convocări oficial, pentru primul congres, la sfârșitul lunii
mai, în 1989. Străzile din toată țara au fost pustii vreme de două
săptămâni: familiile stăteau neclintite în fața televizorului,
urmărind pentru prima oară în viață dezbateri televizate și
văzând cum se face istoria. Uriașa și neomogena adunare avea să
se transforme în scurt timp într-o confruntare între doi oameni:
Gorbaciov, șeful statului, și Saharov, cea mai mare autoritate
morală a vremii sale. Cu alură tinerească, energic și conștient de
popularitatea sa, Gorbaciov inspira încredere. Saharov - adus de
umeri, cu voce slabă, parcă gata să se împiedice și când vorbea,
și când mergea - părea nelalocul lui și lipsit de eficiență. Cea mai
mare greșeală a părut s-o facă în ultima zi a congresului, când a
luat cuvântul și s-a lansat într-un discurs lung și complicat.
Solicita abrogarea articolului 6 din Constituția sovietică, ce
afirma supremația Partidului Comunist asupra statului sovietic.
A vorbit despre iminentul colaps al imperiului - includea aici atât
URSS, cât și blocul țărilor estice -, implorând congresul să adopte
o rezoluție despre necesitatea reformei. Uriașa sală devenea tot
mai nerăbdătoare și afișa o atitudine grosolană: deputății
poporului au început să bată din picior, încercând să-i închidă
gura lui Saharov. Bătrânul disident, străduindu-se să se facă
auzit, a exclamat la microfon: „Mă adresez lumii întregi! “.
Mihail Gorbaciov, aflat în prezidiu la câțiva metri de Saharov,
părea furios - și pe conținutul discursului lui Saharov, și pe
haosul creat în sală. Bătrânul, brusc, a tăcut: Gorbaciov îi tăiase
microfonul. Saharov și-a strâns paginile scrise, a făcut câțiva pași
spre secretarul general și i-a întins tremurând mâna, cu foile de
hârtie. Gorbaciov a părut dezgustat: „Ia chestia aia de lângă
mine“125, s-a stropșit el.
Umilindu-l pe Saharov la televizor, Gorbaciov mersese prea
departe. Peste alte șase luni, când disidentul a murit în urma
unui infarct produs în a doua zi a celui de-al doilea congres al
deputaților poporului - apucând între timp să vadă căderea
Zidului Berlinului și a blocului estic, întocmai cum prevăzuse -
Saharov ajungea să fie perceput, de majoritatea, drept un martir,
în vreme ce Gorbaciov era socotit cel care-l chinuise. Zeci, poate
chiar sute de mii de persoane126 s-au adunat la funeraliile sale, în
Moscova. Autoritățile au încercat, ineficiente ca de obicei, să
prevină strângerea mulțimilor închizând stațiile de metrou de
lângă cimitir și postând cordoane de polițiști în jur; oamenii însă
au mers kilometri întregi prin frigul tăios și, fără prea multe
discuții, au străpuns cordoanele.
În Leningrad se adunau, în după-amiaza zilei în care Saharov
era îngropat, cam douăzeci de mii de oameni. Solicitarea
organizatorilor ca evenimentul să aibă loc în centrul orașului
fusese refuzată, așa că adunarea s-a ținut într-unul din spațiile
vaste și goale care se întindeau prin orașele socialiste; un spațiu
amorf, în fața Sălii de Concerte Lenin. Mai mulți vorbitori au luat
cuvântul la microfon, pomenindu-l pe Saharov. În ciuda frigului
tăios, numărul celor prezenți continua să sporească și după
apusul soarelui palid, de iarnă. La lăsarea serii, participanții au
luat decizia spontană de a mărșălui spre centrul orașului. Miile
de oameni s-au așezat în rând127, călăuziți parcă de o mână
invizibilă, și au purces să parcurgă lungul și dificilul drum.
Cei aflați în frunte erau înlocuiți necontenit cu alții, ducând un
portret al lui Saharov și o lumânare aprinsă. Marina Salie a mers
tot drumul în spatele portretului, lucru care, pe de o parte,
semnifica dorința sa de a călca pe urmele marelui disident, iar pe
de alta faptul că-și asuma responsabilitatea de a conduce un
marș ilegal. Cu mai puțin de șase săptămâni în urmă, Marina
Salie și susținătorii ei participaseră la un alt fel de marș, la
aniversarea anuală de pe 7 noiembrie a Revoluției din Octombrie.
Cam treizeci de mii de persoane se alăturaseră grupului pro-
democratic în timpul paradei. Poliția încercase să împingă
coloana de manifestanți pro-democrație cât mai departe de
camerele de luat vederi, dar, odată ajuns în dreptul podiumului
pe care trona prim-secretarul organizației regionale a Partidului
Comunist din Leningrad, făcând din mână mulțimii, contingentul
pro-democrație se oprise și începuse să scandeze „Frontul
Popular! Frontul Popular!Cei ce mărșăluiau în numele partidului
încercaseră să-i reducă la tăcere pe protestatari, dar fără să rupă
ritmul. Secretarul de partid continuase să zâmbească și să facă
din mână ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Era pentru ultima
oară pe un podium128, în fața mulțimii adunate de 7 noiembrie.
Cu acea ocazie, militanții pro-democrație se confruntaseră cu
cei ai Partidului Comunist; acum însă își revendicau orașul.
Marșul avea să dureze câteva ore. Mulțimea avea să
zădărnicească eforturile poliției de a o împrăștia. S-au oprit în
câteva locuri cu semnificație simbolică de pe traseu, cu lumânări
în mâini. Alte mii de oameni li s-au alăturat. Pentru Salie, în
vârstă de cincizeci și cinci de ani și supraponderală, marșul era o
încercare chinuitoare. Ieșise cu o haină de blană care îi era puțin
prea mică, așa că a mers cu ea descheiată, simțindu-se expusă și
stânjenită. A și alunecat la un moment dat; cu toate că nu s-a
lovit, s-a simțit rușinată. În multele ore ale marșului avea să
primească, necontenit, vești că poliția încerca să împrăștie
procesiunea.
„A doua zi“129, avea să-și amintească ea după mulți ani, „eram
la mine acasă și lucram la platforma Frontului Popular, fiindcă
plănuiam un congres, când s-a prezentat un colonel cu o
convocare la poliție, pentru vina de a fi organizat un marș ilegal.
Polițistul ăsta a fost nemaipomenit. A zis: «Știți, aș putea să spun
că nu v-am găsit acasă». A fost foarte drăguț. Dar i-am răspuns:
«Nu, faceți-vă meseria.» Am acceptat convocarea și am început să
sunăm avocați și oameni din presă. În următoarea zi m-am
prezentat la secția de poliție... Au tot încercat să mă facă să spun
cine organizase marșul. Iar eu ziceam mereu: «De unde să știu?
Nu țin minte. Era foarte multă lume acolo»“. Însă, de fapt, ideea
marșului fusese a unuia dintre camarazii lui Salie de la Frontul
Popular.
„Voiau neapărat un răspuns de la mine“, a continuat ea. „Cât
eram acolo, a venit o telegramă: câțiva renumiți lideri democrați
din Moscova îmi luau apărarea. După care mi s-a spus că voi fi
dusă la tribunal. M-am agățat cu mâinile de birou și am zis: «O
să trebuiască să mă luați pe sus. Nu merg nicăieri până ce nu
vine avocatul meu». Am stat o zi întreagă la secție. Dădeau mereu
telefoane, încercau să afle ce să facă cu mine. În cele din urmă
mi-au luat toate actele, m-au băgat într-o cameră cu gratii la
geamuri și m-au încuiat acolo. După aceea s-a terminat totul, m-
au lăsat să plec; m-au întâmpinat strigătele de bucurie ale
prietenilor mei, care se adunaseră în față.“
În ziua următoare, ziarele din Leningrad afișau titluri precum
„Arestată pentru că l-a plâns pe Saharov“, iar Marina Salie, deja
unul dintre cei mai populari oameni din oraș, devenea liderul
politic indiscutabil al acestuia. Peste două luni, Leningradul avea
să organizeze alegeri în cadrul consiliului municipal, iar Salie
avea să se înscrie în cursă. Va declara, peste ani, că nu
intenționase să candideze - plănuise să coordoneze campania
Frontului Popular fără să se pună ea însăși pe liste -, însă după
ce fusese arestată pentru marșul de comemorare a lui Saharov
avea nevoie de imunitate ca să nu fie trimisă în judecată.130
Avea să fie primul consiliu municipal ales prin vot liber din
istoria Leningradului și, în fapt, prima administrație locală aleasă
liber din Uniunea Sovietică. Ca și celelalte orașe, Leningradul
fusese condus de filiala locală a Partidului Comunist. Noii
politicieni și noile reguli cereau ca acesta să fie redus la statutul
de - în sfârșit - partid politic, iar orașul să fie condus prin
recurgere la democrație
reprezentativă. Tranziția a fost rapidă, dureroasă și uneori
hilară. La alegerile din martie candidați! pro-democrație au învins
fără drept de apel Partidul Comunist, obținând cam două treimi
din cele patru sute de locuri; dintre acestea, 120 au revenit
Frontului Popular. După votare, un comitet organizatoric format
din șaizeci de deputați s-a întrunit pentru a discuta despre
viitoarele sarcini ale consiliului. Șeful Partidului din Leningrad,
Boris Ghidaspov, a invitat comitetul să se întâlnească cu el la
Institutul Smolnîi, o clădire istorică ce găzduia sediul regional al
organizației comuniste. Deputății au sugerat politicos ca
Ghidaspov să se deplaseze el însuși la Palatul Mariinski, o clădire
impunătoare ce dădea spre Piața Sfântul Isaac, unde își ținuse
ședințele vechiul consiliu local comunist - acolo se duseseră
activiștii Bătăliei pentru Angleterre să negocieze cu oficialii
comuniști - și unde avea să fie sediul noului consiliu democratic
ales.
Ghidaspov, o întruchipare a „vechii gărzi", își petrecuse
întreaga viață profesională în complexul militar-industrial al
Leningradului, urcând iute în rang și conducând instituții mari
înainte de a fi numit la conducerea organizației de Partid în
1989. A intrat în sala de conferințe din Mariinski și s-a dus glonț
să se așeze în capul mesei. Nici nu s-a așezat bine, că unul dintre
deputății aleși a zis: „Nu e locul dumneavoastră"131. Garda,
așadar, se schimbase.
O scenă simbolică similară avea să aibă loc peste câteva zile în
sala principală din Palatul Mariinski, la prima întrunire a noului
consiliu. Cei patru sute de deputați au luat loc în grandiosul
amfiteatru, privind de sus la micul birou de lemn la care se
așezaseră deja doi bărbați. Erau amândoi birocrați cu state vechi
în partid, făcuți din același aluat ca și Ghidaspov: masivi, cu
umeri pătrați, cu costume cenușii și cu fețe împâclite ce nu
păreau niciodată proaspăt bărbierite. Unul s-a ridicat și a
început să citească un discurs standard, care începea cu
felicitări la adresa deputaților. Unul dintre cei felicitați s-a
apropiat de masa lor, întrebând: „Cine v-a spus că
dumneavoastră prezidați întrunireaBirocratul a dat înapoi,
confuz, iar Alexei Kovalev, activistul cunoscut ca „eroul din
Bătălia pentru Angleterre", a apărut în capătul sălii, sugerând ca
vizitatorii să nu mai încurce ședința. Bărbații s-au ridicat, iar
Kovalev și Salie s-au așezat în locul lor pe cele două scaune din
prezidiu pentru a conduce prima întrunire a primei administrații
locale alese liber din Uniunea Sovietică.132
Sesiunea a început, conform planului comitetului coordonator,
cu anunțuri procedurale făcute de câțiva membri. Când cei trei
au venit în față, sala a izbucnit în hohote, fiindcă purtau cu toții
„uniformele" standard ale intelectualității - pulovere pe gât și
bărbi. „A fost fantastic"133, își amintește un sociolog prezent la
întrunire. „Atmosfera era schimbată complet: tipii în sacouri, cu
mutrele lor scârbite, dispăruseră, și în loc veniseră informalii".
În spiritul a ceea ce unul dintre ei avea să numească mai
târziu „un simțământ acut al democrației"134 care i-a adus la
Mariinski, noii deputați au decis, într-una dintre primele lor
rezoluții, să renunțe la toți paznicii din palat, astfel ca oricare
cetățean să aibă acces în sălile de conferință și birouri. „Mariinski
începuse să semene cu o stație feroviară din vremea Războiului
Civil"135, a scris mai târziu unul dintre membrii consiliului
orășenesc. „Zeci de persoane fără adăpost se învârteau pe lângă
intrarea în sala mare, trăgându-i de mânecă pe deputați și
încercând să le îndese în mâini coli de hârtie dactilografiate. Ț in
minte un tip cu barbă care se tot chinuia să le bage pe gât
deputaților nu știu ce invenție strălucită de-a lui. Votasem să
eliminăm gărzile de la palat - și chiar a doua zi, literalmente, ne-
am văzut forțați să calculăm costul decorațiunilor de bronz care
dispăruseră dinăuntrul clădirii."
Gărzile au apărut curând, însă lumea continua să vină.
„Oamenii tânjiseră atâta vreme să fie auziți"136, și-a amintit mai
târziu un alt membru al consiliului. „Când veneau să ne vadă
alegătorii, ne simțeam, cumva, ca niște duhovnici la confesiune.
Spuneam: «Nu vă pot da un apartament nou, nu am autoritatea»,
iar ei răspundeau: «Măcar ascultați-mă». Și îi ascultam, cu
atenție și răbdare. Iar oamenii plecau mulțumiți. “
În câteva luni deputății aveau să descopere însă că alegătorii
voiau nu doar să fie ascultați, ci și să fie protejați și hrăniți.
Potrivit principiilor democratice radicale, consiliul municipal
nu avea, oficial, conducător. Însă acest fapt se dovedea
nepractic, ba chiar antipolitic: în vreme ce membrii noului
consiliu se străduiau să inventeze proceduri parlamentare,
testând și schimbând regulile pe loc - adesea în direct pe postul
local de televiziune - leningrădenii care-i votaseră deveneau tot
mai nerăbdători. Orașul lor, țara și viața însăși păreau să se ducă
de râpă în jurul lor, în vreme ce democrații se jucau de-a
democrația fără vreun rezultat concret.
Marina Salie, care rămânea cel mai popular politician din oraș,
a decis să nu candideze pentru funcția de președinte. După
douăzeci de ani, i s-a cerut să-și explice decizia: „Și eu aș vrea să
știu răspunsul", a zis. „Oare să fi fost de vină prostia mea, lipsa
mea de experiență, timiditatea sau naivitatea? Nu știu, dar faptul
e că n-am făcut-o. Ș i a fost o greșeală."137
Pentru că Salie se retrăsese, activiștii din consiliu au decis să
apeleze la unul dintre ceilalți doi eroi ai perestroikăi: Anatoli
Sobceak, profesorul de drept care-și câștigase reputația la
Moscova ca democrat de Leningrad. Sobceak era altfel decât
informalii bărboși și înveșmântați în pulovere: în contrast cu
aerul lor contemplativ și cu simplitatea lor vestimentară, el purta
cu ostentație haine elegante - comuniștilor le plăcea să-l critice
pentru îmbrăcămintea „burgheză", iar jachetele sale în carouri,
chiar și după mai bine de douăzeci de ani, nu au fost încă uitate
- și era un orator de forță. Părea să fie îndrăgostit de sunetul
vocii sale.
După cum își amintește unul dintre colegii săi de odinioară,
Sobceak „putea lungi o ședință cu un discurs improvizat, de
patruzeci de minute, despre beneficiile construcției unui pod
imaginar"138 și își fascina ascultătorii chiar și când nu spunea
nimic substanțial."
Deși Sobceak ținea de Grupul Interregional Saharov al
Sovietului Suprem, era de fapt mult mai conservator decât
informalii ce-l convocaseră înapoi în Leningrad. Profesor de drept
ce predase la Academia de Poliție, era, sub multe aspecte, parte a
structurilor sovietice pe cale de a se destrăma. Intrase nu de
mult în Partidul Comunist, convins că, datorită reformelor lui
Gorbaciov, Partidul avea să conducă mai departe țara. Ș i în
orașul acela scindat, ai cărui noi politicieni democrați foloseau tot
mai mult vechiul nume istoric al metropolei, Sankt Petersburg, el
se opunea schimbării numelui orașului139, susținând că
„Leningrad" reflecta mai bine gloriosul său trecut militar.
Sobceak era și mai „politician" decât oricare dintre informali.
Avea ambiții mari: nu peste multă vreme începea să le spună
tuturor că el urma să fie viitorul președinte al Rusiei. Între timp,
în oraș, se pare că voia să prezideze consiliul fără a fi legat de
democrații care-i oferiseră tronul. Ca să obțină rezultatul scontat,
făcuse, intensiv - și în mare secret - o campanie printre
minoritarii ce țineau de facțiunea Partidului Comunist din
consiliu, iar comuniștii, minune, surprinseseră pe toată lumea
votând în favoarea lui Sobceak. Peste câteva minute și Sobceak,
la rândul său, contraria așteptările delegaților propunându-l ca
adjunct al său nu pe Salie sau pe alt democrat cunoscut, ci pe
Viaceslav Ș cerbacov, membru al Partidului Comunist și
contraamiral. Democrații, luați prin surprindere, și-au onorat
totuși înțelegerea cu Sobceak și l-au confirmat prin vot pe
Ș cerbacov.140
Apoi Sobceak s-a adresat consiliului. A dezvăluit cum își vedea
el misiunea: se afla acolo ca să fie șeful, nu liderul. După opinia
sa, consiliul era încleiat în „proceduri democratice de dragul
procedurilor democratice", iar el voia să treacă la treabă și să
conducă orașul. Cu o voce tot mai sigură, Sobceak a informat
consiliul că lucrurile urmau să se schimbe.
„Ne-am dat seama că greșiserăm imediat ce l-am votat"141, avea
să spună mai târziu unul dintre membrii consiliului. Sobceak își
propusese să distrugă lucrul pe care majoritatea membrilor
consiliului îl vedeau ca pe cea mai mare realizare de pe parcursul
celor două luni ce trecuseră de la alegeri: inventarea unui fel
nonsovietic de a face politică. Informalii au plecat pe la casele lor
simțindu-se șocați și înjosiți.
Cât despre Sobceak, acesta s-a dus la aeroport și a luat
avionul către Statele Unite, pentru a participa la o conferință pe
teme de drept.
„Perioada lui din Sankt Petersburg a fost cea mai obscură", a
zis Gevorkian, pe parcursul discuției noastre, comentând
biografia de campanie pe care o scrisese împreună cu colegii săi.
„Nu m-am lămurit niciodată cum s-a combinat cu Sobceak."
Colegii de la KGB Leningrad ai lui Puțin păreau să caute
modalități nu de a înfrunta noua realitate politică, ci de a se
adapta la aceasta; la început se părea că așa va face și Puțin:
decât să plece bufnind și trântind, mai bine să rămână, chiar
dacă supărat, și să-și caute prieteni noi, mentori noi sau poate
chiar noi căi de a exercita influență din umbră.
Zicala aceea, „O dată spion, spion rămâi", era corectă factual:
KGB-ul nu-și lăsa niciodată ofițerii din lesă. Dar ce se întâmpla
cu toți acei spioni ieșiți din uz? KGB-ul avea de fapt un nume și
un soi de organizație pentru ei - „rezerva activă". Asta includea
nenumărații, poate chiar imposibil de numărat, agenți ai KGB-
ului plasați prin toate instituțiile civile din URSS.
La nici un an după aceea, când Vădim Bakatin, un liberal
numit de Gorbaciov, venea la conducerea KGB cu scopul de a
desființa instituția, aceasta avea să descopere că cea mai
enigmatică și obscură parte a KGB-ului era tocmai rezerva activă.
„De ea țineau ofițeri KGB ce lucrau, oficial, în toate organizațiile
civice și de stat de oarecare importanță"142, scrie el. „Cel mai
adesea, cam toți lucrătorii din instituțiile respective erau
conștienți că oamenii aceia lucrau pentru KGB. Agenții din
rezerva activă îndeplineau diverse funcții: unii se ocupau de
permisele de acces în instituție, în vreme ce alții se concentrau pe
înregistrarea atmosferei și a conversațiilor din instituție,
acționând cum credeau de cuviință în cazul în care detectau
disidenți... Există, sigur, situații în care o poliție secretă are
nevoie să plaseze o persoană într-o organizație sau alta, dar ar fi
de așteptat ca aranjamentul să fie secret. Ce poliție secretă ține
agenți pe care-i știe toată lumea?"
Bakatin răspunde la propria sa întrebare: „KGB-ul, în forma
sub care a existat143, nu poate fi numit serviciu secret. A fost o
instituție al cărei scop era să controleze și să înăbușe orice și pe
oricine. Pare să fi fost înființată special pentru organizarea de
conspirații și lovituri de stat și poseda tot ce îi trebuia pentru
asta: forțe armate proprii, antrenate special, capacitatea de a
monitoriza și controla comunicațiile, oameni în toate structurile
importante, monopol asupra informației și multe altele." Era un
monstru care-și întinsese tentaculele peste toată societatea
sovietică. Vladimir Puțin a decis așadar să-și ocupe locul la
capătul unuia dintre aceste tentacule.
Puțin i-a spus prietenului violoncelist că se gândește să se
mute la Moscova, pentru a intra în extinsa birocrație KGB din
capitală. Apoi însă s-a răzgândit și a rămas în Leningrad unde,
poate fiindcă îl atrăgeau lucrurile familiare, s-a îndreptat către
singura instituție în afara KGB-ului cu care avusese vreodată
legături: Universitatea de Stat din Leningrad. Noua slujbă a lui
Puțin era de asistent pentru relații externe al rectorului. Precum
toate instituțiile din URSS, Universitatea din Leningrad abia
începea să accepte posibilitatea existenței relațiilor externe.
Corpul profesoral și studenții începeau să călătorească în
străinătate, la studii și conferințe: încă mai întâmpinau uriașe
blocaje birocratice, însă opțiunea călătoriilor în străinătate,
rezervată altădată unei elite puțin numeroase, era acum
accesibilă multora, începeau să apară și studenți și profesori
străini: iarăși, o opțiune valabilă doar pentru studenți din țările
socialiste și pentru puținii absolvenți vestici, aleși pe sprânceană,
era acum accesibilă tuturor. La fel ca alte mii de organizații
sovietice, Universitatea de Stat din Leningrad își văzuse bugetul
alocat de stat diminuat drastic și spera ca relațiile externe, în
orice formă s-ar fi manifestat, să aducă mult dorita valută. Era o
slujbă perfectă pentru un membru al rezervei active: nu doar că
asemenea posturi erau, tradițional, rezervate pentru oameni ai
KGB-ului, dar mai toată lumea credea că foștii agenți se
pricepeau mai bine decât oricine să caute și să înnoade relații cu
străinii: erau, până la urmă, singurii cu experiență.
Puțin mai plănuia, din spusele sale, să scrie o disertație1” și,
poate, să rămână la universitate pentru o perioadă nedefinită.
Însă de fapt, ca atâtea alte lucruri din Uniunea Sovietică a acelei
vremi, slujba sa avea un aer de tranziție. Avea să rămână la
Universitatea de Stat din Leningrad mai puțin de trei luni.
Povestea modului în care Puțin a ajuns să lucreze pentru
Anatoli Sobceak în perioada în care acesta din urmă a activat ca
președinte al consiliului orășenesc din Leningrad este bine-
cunoscută, adesea istorisită și aproape cu siguranță neadevărată
în ce privește detaliile cele mai mediatizate.
În versiunea apocrifă, Sobceak, profesor de drept și politician-
vedetă, plimbându-se pe holul universității, a dat cu ochii de
Puțin și i-a cerut să lucreze pentru el în consiliu. Potrivit
versiunii lui Puțin, un fost coleg de la facultatea de drept
aranjase o întâlnire în biroul lui Sobceak. Versiunea lui Puțin
susține că el urmase cursurile de drept ale lui Sobceak în anii
1970, dar că nu îl cunoștea personal pe acesta.
„Ț in bine minte scena" 145, le-a spus Puțin biografilor săi. „Am
intrat, m-am prezentat și i-am spus tot. Era o persoană
impulsivă, așa că a zis pe loc: «Vorbesc eu cu rectorul, începeți
lucrul de luni. Gata. Aranjez eu să fiți transferat»." în sistemul
sovietic de repartiții, birocrații erau, cu adevărat, transferați
adesea precum șerbii, cu acordul celor care-i dețineau. „N-am
putut, atunci, să nu-i zic: «Anatoli Alexandrovici, mi-ar face
plăcere să lucrez pentru dumneavoastră. Sunt interesat, ba chiar
vreau slujba asta. Dar există un lucru ce va fi probabil un
obstacol în calea transferului». M-a întrebat imediat: «Care-i
ăla?», iar eu i-am spus: «Trebuie să vă mărturisesc că nu sunt
doar asistentul rectorului. Sunt ofițer KGB». El a căzut pe
gânduri, fiindcă nu se așteptase deloc la așa ceva. S-a gândit un
pic și după aceea a zis: «Ei și? Dă-o-n mă-sa!».“
Dialogul este cu siguranță ficțional, și încă o ficțiune mediocră.
De ce susține Puțin că i-ar fi „spus totul" lui Sobceak, dacă nu i-a
mărturisit apartenența sa la KGB decât după ce a primit oferta
pentru post? De ce îl face să pară Puțin pe Sobceak, în povestea
asta, nu doar un neghiob ignorant - toată lumea știa, în
Leningrad, că Puțin era ofițer KGB -, ci și un individ vulgar?
Poate fiindcă minciuna nu fusese îndeajuns de bine repetată în
momentul când o relatase biografilor, de la care se aștepta, mai
mult ca sigur, să treacă cu vederea întrebarea delicată și
săritoare în ochi: cum ajunsese un ofițer KGB să lucreze tocmai
pentru unul dintre cei mai proeminenți politicieni pro-democrație
din Rusia?
Versiunea lui Sobceak este diferită. „Puțin, cu siguranță, nu
mi-a fost repartizat de KGB"146, a declarat pentru un cotidian în
aceeași săptămână în care Puțin conversa cu biografii săi - și asta
explică discrepanța. „L-am găsit singur pe Puțin și l-am rugat să
lucreze pentru mine fiindcă ne cunoșteam de dinainte. Îl țineam
bine minte ca student, pentru rezultatele avute la facultatea de
drept. De ce a devenit consilierul meu? Am dat peste el, absolut
din întâmplare, pe holul universității. L-am recunoscut, ne-am
salutat și am început să-l întreb ce mai făcuse. A reieșit că
lucrase o perioadă lungă în Germania și că acum era asistentul
rectorului. Fusese un student eminent, cu toate că avea
trăsătura asta: nu-i plăcea să iasă în evidență. Este, într-un
anumit sens, o persoană lipsită de vanitate ori de vreo ambiție
extraordinară, însă în interiorul său e un lider.“
Anatoli Sobceak știa, desigur, că Puțin era ofițer KGB. Mai
mult, exact de asta îl și solicitase. Un astfel de politician era
Sobceak: avea un discurs decis pro-democrație, dar îi plăcea să
aibă o puternică bază conservatoare de la care să pornească. De
aceea alesese un comunist, un contraamiral, să-i fie adjunct în
consiliul municipal. Sobceak nu doar că se simțea mai în
siguranță printre bărbați proveniți din diverse forțe armate, ci îi
simțea mai aproape decât pe activiștii pro-democrație precum
Salie și ai săi - prea educați, prea vorbăreți și prea atașați de
proceduri. Predase dreptul la academia de poliție din Leningrad;
educase bărbați ce erau întocmai cum îl simțea el pe Puțin: de
încredere, dar nu strălucit, nu tocmai ambițios și sensibil la
structura ierarhică. În plus, avea nevoie de Puțin din exact
același motiv pentru care și universitatea avusese nevoie de el:
era unul dintre puținii din oraș care lucrase peste graniță - iar
orașul avea nevoie de valută și ajutor străin. Și, în sfârșit,
Sobceak - care avansase în grad și la universitate, unde era
acum profesor plin, și în Partidul Comunist - știa că e mai
înțelept să-ți alegi singur omul din KGB decât să fie ales pentru
tine de alții.
Dacă Sobceak a avut dreptate să creadă că și l-a ales singur e
o întrebare care rămâne totuși deschisă. Un fost coleg de-al lui
Puțin147 din Germania de Est mi-a spus că în februarie 1990
Puțin avusese o întâlnire cu generalul-maior Iuri Drozdov, șeful
direcției de colectare ilegală de date din cadrul KGB-ului, care
făcuse o vizită la Berlin. „Singurul scop posibil al unei asemenea
întâlniri cu Puțin era atribuirea unei noi misiuni", mi-a zis
Serghei Bezrukov, care fugise în
Germania în 1991. „Din ce altă cauză s-ar fi întâlnit șeful
direcției cu un agent care urma să revină acasă? Asemenea
lucruri nu se întâmplau așa, pur și simplu.“ Bezrukov și alți
ofițeri se întrebau care era noua misiune a lui Puțin și de ce
fusese atât de importantă încât se implicase chiar unul dintre
șefi. Când Puțin a devenit angajatul lui Sobceak, Bezrukov s-a
gândit că găsise răspunsul: vechiul său prieten fusese chemat
înapoi ca să se infiltreze în cercul de apropia ți al unuia dintre cei
mai importanți politicieni pro-democrație ai țării. Slujba de la
universitate fusese doar un mijloc.
Puțin a informat filiala KGB din Leningrad că era pe punctul
să-și schimbe serviciul. „Le-am spus așa: «Am primit o ofertă de
la Anatoli Alexandrovici să mă transfer de la universitate și să
lucrez pentru el. Dacă este imposibil, sunt gata să-mi dau
demisia». Mi s-a răspuns: «Nu, de ce? Du-te la slujba cea nouă,
nicio problemă»."148 Dialogul pare să fie un alt exemplu de
ficțiune absurdă, chiar și în extrem de puțin probabila situație în
care nu a fost îndrumat către Sobceak tocmai de KGB. Puțin n-ar
fi avut niciun motiv să presupună că ocazia de a se plasa în
proximitatea celui mai de vază democrat din metropolă ar fi fost
primită de KGB altfel decât cu entuziasm.
Între timp, democrații intraseră în colimatorul KGB. În anul ce
trecuse, Gorbaciov crease Comitetul de Supraveghere
Constituțională , un organism executiv menit să pună practicile
149

sovietice de guvernare în concordanță cu Constituția. În 1990,

comitetul a început lupta cu operațiunile sub acoperire ale KGB-
ului, interzicând orice acțiune bazată pe ordine interne -
interdicție ignorată de KGB150. Serviciul secret a început, în
schimb, să-i urmărească non-stop pe Boris Elțîn și pe alți lideri
democrați151. Înregistra convorbirile lor telefonice, inclusiv pe cele
avute din camere de hotel, înregistra și discuțiile telefonice ale
prietenilor, rudelor, frizerilor și antrenorilor acestora. Este așadar
extrem de puțin probabil ca Puțin să le fi spus adevărul
biografilor săi atunci când a pretins că nu raportase la KGB
detalii ale muncii sale cu Sobceak 152, cu toate că poliția secretă,
în aceeași perioadă, îi plătea un salariu mai mare decât cel pe
care-l obținea lucrând pentru consiliul municipal.
Cum, dacă și când Puțin a rupt în cele din urmă legăturile cu
KGB-ul este, uimitor, nu doar o chestiune ce lipsește din
informațiile publice, ci și una despre care nu există nici măcar
bârfe coerente. Puțin susține că, la câteva luni după ce a început
să lucreze pentru Sobceak, un membru al consiliului a început
să-l șantajeze, amenințând să-i dea în vileag calitatea de ofițer
KGB. Puțin și-a dat astfel seama că trebuia să plece. „A fost o
decizie foarte greu de luat153. Trecuse cam un an de când
încetasem, de facto, să mai lucrez pentru serviciul de securitate,
însă toată viața mea se învârtea în jurul lui. Era în 1990: URSS
încă nu se destrămase, puciul din august nu avusese loc, așa că
era neclar în ce direcție avea s-o apuce țara. Sobceak era, cu
siguranță, o persoană deosebită și un politician de vază, însă
părea riscant să-mi leg viitorul de al lui. Totul ar fi putut să se
dea peste cap cât ai clipi. Ș i nu-mi puteam imagina ce-aș fi făcut
dacă-mi pierdeam slujba de la primărie. Mă gândisem să mă
întorc la universitate, să scriu o disertație, să-mi găsesc slujbe
temporare. Aveam o poziție stabilă în KGB și eram bine tratat.
Mă descurcam înăuntrul sistemului și totuși am decis să plec. De
ce? Pentru ce? Sufeream, literalmente. A trebuit să iau cea mai
dificilă decizie din viața mea. Am stat mult timp să cuget, să-mi
adun gândurile, apoi mi-am luat inima în dinți, m-am așezat la
birou și am scris din prima demisia, fără nicio ciornă.“
Monologul acesta, pronunțat zece ani mai târziu, este de fapt
un document remarcabil. Dacă Puțin a părăsit cu adevărat cea
mai temută și înfricoșătoare organizație din Uniunea Sovietică,
nu și-a îmbrăcat niciodată decizia - nici chiar retrospectiv - în
termeni ideologici, politici sau etici. Zece ani mai târziu,
pregătindu-se să conducă Rusia, recunoștea cu seninătate că ar
fi fost dispus să servească orice stăpân. Ba mai mult, ar fi vrut
să-și încerce norocul și să-i servească pe toți.
Ș i și-a încercat norocul. KGB a rătăcit demisia sa - fie printr-
un aranjament iscusit, fie în virtutea incapacității cronice a
instituției de a-și gestiona propriile documente. Oricum, Vladimir
Puțin era încă ofițer KGB în august 1991, când KGB-ul a trecut,
în sfârșit, la declanșarea loviturii de stat pentru care păruse să
fie conceput.
 UN PUCI SI O CRUCIADĂ

Mi-a luat doi ani să o conving pe Marina Salie să stea de vorbă

cu mine. Apoi mi-au trebuit vreo douăsprezece ore chinuitoare de
condus, inclusiv o jumătate de oră de șofat de-a dreptul imposibil -
instrucțiunile mele erau „mergi cu mașina cât de mult poți, apoi
restul drumului îl faci pe jos“ ca să ajung la locuința lui Salie. La
capătul drumului trebuia să caut cu privirea tricolorul rusesc
fluturând deasupra unei case de lemn. Nu era greu de găsit: rușii
nu prea au obiceiul să-și arboreze pe case drapelul național.
Salie locuia acum într-un sat, dacă se putea numi așa:
douăzeci și șase de case și doar șase săteni. Ca multe alte sate
rusești, și acesta, aflat la sute de kilometri de cel mai apropiat
oraș mare și cam la treizeci de kilometri de cel mai apropiat
magazin alimentar, era un cuib gol, uitat, fără viitor. Aici trăiau
Salie, ajunsă la vârsta de șaizeci și cinci de ani, și femeia pe care
o numea soră, fiindcă nimeni nu le putea găsi acolo.
Cealaltă femeie, cu câțiva ani mai tânără și, aparent, mai
sănătoasă, ne-a adus cutiile cu ziare pe care Salie le luase cu ea
înainte să se dea la fund. Erau acolo rezultatele a luni de
investigații neostenite - după dezvăluirea poveștii cu carnea
dispărută.
În 1990, lumea se ducea de râpă. Sau, cel puțin, asta se
întâmpla cu URSS. La data de 13 ianuarie 1990, pe străzile
capitalei Azerbaidjanului, Baku, orașul cu cea mai mare
diversitate etnică din fostul imperiu rus, se declanșau
pogroame154. Erau uciși patruzeci de etnici armeni și aproape
treizeci de mii - ce mai rămânea din populația armenească a
orașului - părăseau în grabă orașul. Campionul mondial la șah
Garri Kasparov, armean din Baku, a închiriat un avion ca să-și
evacueze familia, prietenii și cunoștințele. Pe 19 ianuarie, trupele
sovietice au dat năvală în Baku, sub pretextul restaurării ordinii,
lăsând mai mult de o sută de civili - mai ales etnici azeri - morți
în urma lor.
 Marginile imperiului sovietic se fărâmițau. Centrul era
incapabil să-l țină laolaltă; armata sa era brutală și ineficientă.
Ș i economia sovietică se apropia de colaps. Carența de
alimente și lipsa unor produse de primă necesitate atinsese
proporții catastrofale. Dacă Moscova era încă în stare, cu chiu,
cu vai, să mobilizeze resursele imensului teritoriu pentru a aduce
alimente de bază în măcar o parte dintre magazine, Leningradul
în schimb, al doilea oraș al țării, reflecta întreaga dimensiune a
dezastrului. În iunie 1989, autoritățile orașului începuseră să
raționalizeze ceaiul și săpunul. În octombrie 1990, a venit rândul
votcii, zahărului și țigărilor. În noiembrie 1990, consiliul
municipal al democraților s-a văzut obligat să ia nepopulara și
înfiorătoarea măsură a introducerii cartelelor de alimente155 -
aducând, inevitabil, aminte de cartelele folosite în timpul
Asediului, în al Doilea Război Mondial. Fiecare locuitor al
Leningradului avea dreptul acum la un kilogram de came pe
lună, opt sute de grame de came procesată, zece ouă, patru sute
de grame de unt, două sute de grame de ulei vegetal, jumătate de
kilogram de făină și un kilogram de cereale sau paste uscate.
Introducând rațiile pe cartelă, consilierii sperau nu doar să
prevină foametea - cuvântul, în toată obscenitatea lui, nu mai
era perceput ca ținând de istorie sau de teritorii aflate la celălalt
capăt al lumii -, ci și să stăvililească agitația populară.
Orașul s-a apropiat de două ori în acel an, periculos, de
violența în masă156: revolta tutunului, din august 1990, și revolta
zahărului, produsă peste câteva săptămâni. Ț igările nu se prea
găseau de ceva vreme, dar magazinele mari din centrul
Leningradului aveau, de obicei, cel puțin o marcă de vânzare.
Într-o zi din august însă chiar și magazinele de pe Nevski
Prospekt au rămas fără. O mulțime s-a adunat în fața unuia
dintre magazine, așteptând un transport de marfă care n-a mai
venit. Magazinul s-a închis la prânz, apoi s-a redeschis peste o
oră, dar era tot gol. Pe la ora trei după-amiaza, o gloată de câteva
mii de fumători înrăiți blocase circulația pe Nevski și era pe
punctul de a sparge geamurile de la magazine. Ș efii poliției,
panicați, au anunțat consiliul municipal: dacă izbucneau
violențe, n-ar fi fost în stare să prevină rănirea unor cetățeni și
vandalizarea unor proprietăți. Câțiva deputați, conduși de
Sobceak, s-au grăbit să se deplaseze pe Nevski și să încerce
calmarea mulțimii.
Politicenii aveau să ajungă exact la timp. Protestatarii
scoseseră deja din pământ un ghiveci uriaș și desprinseseră o
bucată lungă din gardul unei curți din apropiere; construiau
baricade în mijlocul celui mai mare bulevard din oraș. Traficul se
oprise. Forțele speciale ale poliției, înființate cu doar doi ani
înainte și cunoscute deja pentru brutalitatea cu care împrăștiau
mitinguri - bastoanele lor erau poreclite „stâlpii democrației" -
sosiseră la fața locului și se pregăteau să se repeadă asupra
fumătorilor protestatari și baricadelor lor. Spre deosebire de
poliția obișnuită, aceste formațiuni echipate în costume de
protecție nu păreau să-și fi pierdut cumpătul: se așteptau să
curgă sânge. Sobceak și alți câțiva deputați bine-cunoscuți au
încercat să se înțeleagă cu diferite grupuri din mulțime, alegând
indivizi ce păreau să-i recunoască și pornind conversații cu ei.
Fostul disident și deținut politic luli Ribakov 157, ajuns și el
consilier municipal, s-a îndreptat spre forțele de intervenție
pentru a-i asigura pe comandanții acestora că un camion cu
țigări era pe punctul de a sosi și că protestul se va sfârși pașnic.
O altă echipă de consilieri, condusă de Salie, pornise prin
depozitele orașului în căutare de țigări. Au găsit în cele din urmă
și le-au trimis protestatarilor de pe Nevski; între timp, se
întunecase bine afară. Fumătorii și-au aprins țigările și s-au
împrăștiat, lăsând în sarcina consilierilor să dezasambleze
baricadele improvizate și să se gândească la eventualitatea unor
revolte viitoare, mult mai greu de stăvilit, fiindcă, în cele din
urmă, în oraș nu avea să se mai găsească nimic.
Peste câteva săptămâni, la apogeul perioadei în care se făceau
conserve și murături pentru iarnă, zahărul a dispărut din
alimentări158. Temându-se de o repetare a revoltei tutunului, un
grup de consilieri a demarat o investigație. Au descoperit,
credeau ei, o conspirație a Partidului Comunist menită să
discrediteze noul regim democratic din oraș. Profitând de faptul
că nimeni nu mai știa de fapt cine ce autoritate are prin oraș,
birocrații partidului trăseseră, se părea, niște sfori, împiedicând
descărcarea mărfarelor ce aduceau zahăr la Leningrad. Marina
Salie a convocat o ședință de urgență cu o parte dintre consilieri
și i-a trimis în persoană să monitorizeze sosirea, descărcarea și
aducerea zahărului în magazine, prevenind astfel o nouă revoltă.
Marina Salie, geoloaga, fusese aleasă să conducă un comitet
pentru aprovizionare. Cumva, o femeie care nu avusese nimic de-
a face cu alimentele sau comerțul cu amănuntul, care nu se
pricepea la organizare și nu condusese niciodată pe nimeni, dar
care părea necoruptă și incoruptibilă, era considerată singura
capabilă să prevină foametea în Leningrad. Celui mai de
încredere politician al orașului i se atribuise, logic, cea mai
importantă și dificilă sarcină.
În mai 1991, Salie, în calitate de președintă a comitetului
pentru aprovizionare al consiliului municipal, a călătorit la Berlin
ca să semneze contracte pentru câteva garnituri de tren
încărcate cu came și cartofi ce urmau să ajungă la Leningrad.
Negocierile fuseseră aproape încheiate: Salie și un coleg de
încredere din administrație veniseră doar ca să semneze actele.
„Ș i ajungem acolo"159, mi-a spus peste ani Salie, încă indignată,
„și dăm peste Frâu Rudolf asta, cu care trebuia să ne întâlnim și
care-mi spune că nu ne putem vedea fiindcă e ocupată cu
negocieri urgente cu orașul Leningrad, pe tema unor importuri de
came. Mai să ne sară ochii din cap. Fiindcă noi eram orașul
Leningrad și veniserăm tocmai pentru importurile de came!"
Salie și colegul ei s-au grăbit să sune la comitetul de
aprovizionare al administrației Leningradului, o structură
paralelă cu comitetul ei: singura explicație care-i venise în minte
era că aripa executivă își băgase nasul în contract, însă
președintele acelui comitet nu știa nimic de negocieri. „Așa că-l
sun pe Sobceak", își amintește Salie. „îi zic: «Anatoli Alexandro
viei, tocmai am descoperit - aveam și date de-acum - că
Leningradul cumpără șaizeci de tone de came». Sobceak sună la
Banca Economică Externă, cu mine stând la telefon - îl aud cum
vorbește -, spune numele firmei și banca îi confirmă că da, a fost
deschis pentru acea firmă un cont de nouăzeci de milioane de
mărci germane. Ș i nu-mi mai zice decât: «Habar nu am ce se
petrece».“
Salie s-a întors acasă cu mâna goală și cu vaga speranță că
cele șaizeci de tone de came cumpărate în numele orașului s-ar fi
putut, cumva, materializa. Însă nici vorbă; a pornit deci să
investigheze misterul cărnii fantomă, care nu-i dădea pace. Trei
luni mai târziu, la această poveste se adăuga un alt eveniment,
mult mai înfricoșător și la fel de înșelător - conectat, în mintea lui
Salie, cu neplăcuta aventură germană.
Punctul nodal al istoriei modeme a Rusiei, momentul său cel
mai plin de semnificații nu este, în mod bizar, subiectul niciunei
relatări coerente. Nu există vreun consens național în privința
naturii evenimentelor care au trasat făgașul țării, iar această
lipsă de consens poate fi considerată cel mai mare eșec al Rusiei
ca națiune.
În august 1991, un grup de miniștri federali sovietici, conduși
de vicepreședintele lui Gorbaciov, au încercat să-l dea jos din
funcție pe acesta, cu scopul declarat de a salva URSS de la
distrugere. Lovitura de stat a eșuat, URSS s-a prăbușit, iar
Gorbaciov a pierdut oricum puterea. La douăzeci de ani după
evenimente nu există încă o versiune a celor petrecute care să fie
acceptată universal sau măcar de majoritate. Ce i-a motivat pe
miniștri? De ce încercarea lor de preluare a eșuat atât de rapid și
de penibil? Ș i cine, mai exact, a câștigat până la urmă?
Încă de la începutul anului se așteptase un răspuns dur al
nucleului conservator comunist. Unii au pretins chiar că știuseră
data loviturii de stat160; cunosc cel puțin un om de afaceri, unul
dintre primii bogați ai Rusiei, care a plecat din țară fiindcă fusese
informat despre puci. Nu trebuia să ai cunoștințe în KGB sau o
imaginație prea bogată ca să te aștepți la lovitura de stat: aerul
era înfiorat de o instabilitate fatală. Conflicte etnice armate
izbucniseră prin toată țara. Republicile baltice - Letonia, Lituania
și Estonia - deciseseră să rupă legăturile cu Uniunea Sovietică,
iar Boris Elțîn, președinte al Sovietului Suprem al Rusiei, le
sprijinea. Gorbaciov trimisese tancuri în Vilnius, capitala
Lituaniei, pentru a înăbuși protestele. Asta se întâmpla în
ianuarie. În martie, tancurile apăruseră pe străzile Moscovei,
când Gorbaciov, adus la disperare de lipsa de control ce domnea
în țară, convins de vechii nomenclaturiști din guvernul său, ori
poate ambele, încercase să interzică toate demonstrațiile publice
din Moscova; atunci am văzut-o pentru prima dată pe Galina
Starovoitova în fruntea a sute de mii de moscoviți ieșiți să sfideze
decretul și tancurile. Tot în martie, Gorbaciov organizase un
referendum pe tema oportunității menținerii Uniunii Sovietice ca
entitate; în nouă dintre cele cincisprezece republici constituente
populația votase favorabil, însă șase republici boicotaseră votul.
La sfârșitul lunii, Georgia, care își organizase propriul
referendum, votase desprinderea de URSS.
Republicile nu mai plăteau taxele la centru, exacerbând o criză
bugetară deja uriașă. Penuria de alimente și bunuri de primă
necesitate se înrăutățise, deși nimeni nu crezuse că se putea și
mai rău. În aprilie, guvernul încercase, fără multă vorbă, să
diminueze controlul asupra prețurilor. În iunie, Ucraina își
declarase independența de URSS, la fel ca și Cecenia, care era de
fapt o parte a Republicii Ruse a URSS. Rusia organizase în iunie
alegeri prezidențiale, câștigate de Elțîn. Moscova și Leningradul
înființaseră primării, inexistente în timpurile sovietice, iar
Sobceak era ales primar al Leningradului în iunie. Slujba i se
potrivea mai bine decât cea de președinte de consiliu municipal:
acționase mereu, de fapt, ca un lider executiv. Puțin devenea și el
viceprimar pentru relații internaționale.
 În mai bine de doi ani de neîntrerupte schimbări politice și
tumultuoase dezbateri publice, cetățenii sovietici deveniseră
dependenți de televizor. Pe data de 19 august 1991, cei care s-au
trezit mai de dimineață l-au găsit mut. Sau nu chiar: Lacul
Lebedelor, baletul, era transmis iarăși și iarăși. De la ora șase
dimineața radioul de stat a început să emită o serie de decrete
politice și declarații. Peste o oră aceleași documente începeau să
fie citite și la televiziune.
„Oameni din toată țara! Cetățeni ai Uniunii Sovietice" începea
cel mai elocvent dintre documentele transmise în repetate
rânduri. „Vă vorbim la un moment de răscruce pentru țara
strămoșească și pentru întregul său popor! Politica de reforme
lansată de Mihail Gorbaciov, menită să garanteze dezvoltarea
dinamică a țării și democratizarea societății, ne-a condus într-un
impas. Ce a început cu entuziasm și speranță s-a sfârșit cu
pierderea încrederii, cu apatie și disperare. Guvernarea, la toate
nivelele, a pierdut încrederea corpului cetățenesc. Politica a
devenit mai importantă decât viața publică, obligându-ne să ne
îngrijorăm cu privire la soarta țării și a cetățenilor ei. Instituțiile
statului au devenit obiectul unei batjocuri nemaipomenite. Ț ara
a ajuns, în esență, de neguvemat."
Gruparea pucistă, între membrii căreia se numărau și șeful
KGB, prim-ministrul, ministrul de interne, vicepreședintele
consiliului de securitate, ministrul apărării, vicepreședintele,
președintele Sovietului Suprem și șefii sindicatelor din comerț și
agricultură, a continuat cu promisiuni161:
„Mândria și onoarea omului sovietic vor fi restaurate pe deplin.
“
„Creșterea economică a țării nu trebuie construită pe scăderea
nivelului de trai al populației. Într-o societate sănătoasă, o
creștere constantă a avuției va deveni norma."
„Sarcina noastră de căpătâi va fi găsirea de soluții la penuria
de alimente și de locuințe. Toate forțele vor fi mobilizate pentru
soluționarea acestor probleme, cele mai importante necesități ale
poporului."
Pentru atingerea acestui scop, proclama un alt document,
„ținând seama de nevoile populației162, care a cerut ca măsuri
grabnice să fie luate pentru prevenirea alunecării societății către
o catastrofă națională, pentru asigurarea legii și ordinii, se
declară stare de urgență în câteva locuri din URSS, pentru o
perioadă de șase luni, cu începere de pe 19 august 1991, ora
patru dimineața, fusul orar al Moscovei". Junta, potrivit noii stări
de fapt, și-a spus Comitetul de Stat pentru Stare de Urgență din
URSS (GKChP SSSR). Le-au repetat la nesfârșit oamenilor că
Gorbaciov era bolnav, incapabil să-și îndeplinească atribuțiile. De
fapt, liderul sovietic era arestat, într-o vilă din stațiunea Foros de
pe malul Mării Negre.
A doua jumătate a lunii august este sezon mort în orașele
rusești. Consiliile municipale erau în vacanță; mulți politicieni,
activiști și cetățeni de tot felul erau plecați din orașe. Când cei
care nu plecaseră nicăieri au auzit știrile, au început să se adune
la locurile lor de muncă, sperând să li se dea indicații sau
informații, ori, pur și simplu, pentru a simți groaza și supărarea
împreună cu alte ființe umane.
Primii trei membri ai consiliului municipal din Leningrad au
sosit la palatul Mariinski puțin după ora șapte dimineața. Au
hotărât să convoace o ședință a consiliului, așa că s-au apucat să
dea telefoane. La ora zece cvorumul încă nu se întrunise. Însă
atunci cei prezenți au dat cu ochii de generalul Viktor Samsonov,
șeful Districtului Militar Leningrad, care, la televizor, se identifica
drept reprezentant regional al GKChP și declara stare de urgență
în oraș. În absența unei majorități suficiente, Igor Artemiev163,
unul dintre vicepreședinții consiliului municipal, a decis să facă
măcar o ședință de lucru. Artemiev, un bărbos de treizeci de ani
cu voce domoală, doctor în biologie, fără experiență în
conducerea de întruniri, era complet nepregătit pentru ce avea să
urmeze. A cedat microfonul primei persoane care l-a cerut;
aceasta s-a nimerit să fie un reprezentant al GKChP,
contraamiralul Viktor Hramțov. Nici nu și-a început bine
discursul, când Vitali Skoibeda, un consilier de treizeci de ani
cunoscut pentru temperamentul său vulcanic, a dat buzna în
prezidiu, țipând că Hramțov ar trebui arestat - și l-a îmbrâncit.
Președintele consiliului, Alexandr Beliaev, care fusese plecat
din oraș, a intrat chiar în acest moment crucial. Cerând să se
facă liniște în sală, s-a apropiat iute de contraamiral, care
rămăsese proțăpit pe frumosul parchet din mijlocul sălii, și l-a
întrebat dacă exista vreun document care stabilea starea de
urgență în oraș. Nu exista. „în acest caz“, a conchis Beliaev, „nu
există nici stare de urgență."164 Marina Salie a numit GKChP un
„puci"165 - o definiție care i-a izbit pe cei prezenți prin exactitate.
Consilierii au început să discute un plan de rezistență, au format
un comitet de coordonare și au redactat o declarație care se
opunea loviturii de stat. Întrebarea era: cum putea mesajul să
ajungă la oamenii din Leningrad?
Primarul Sobceak era și el plecat din oraș și nimeni nu știa
cum să dea de el. A sunat chiar după prânz, când consilierii
terminaseră de discutat. „I-am spus că plănuiam să mergem la
postul tv și să-i informăm pe locuitorii orașului, cât mai curând
cu putință, că este vorba despre o lovitură de stat militară" 166,
mi-a spus peste ani Salie. „Iar el a zis: «Nu faceți asta, o să
provocați doar panică. Așteptați să mă întorc»." Câțiva consilieri,
inclusiv Salie, au încercat oricum să ajungă la stația de emisie tv,
dar nu au fost lăsați înăuntru. Începea așteptarea lui Sobceak.
Sobceak își petrecuse dimineața la cabana lui Boris Elțîn de
lângă Moscova. Președintele rus îi convocase pe toți democrații
proeminenți care se găseau atunci în capitală. Erau un grup de
bărbați speriați și nedumeriți. După orice logică, Elțîn ar fi trebuit
să fie arestat; nimeni nu pricepea de ce n-o făcuseră încă. Un
mandat pentru arestarea lui fusese de fapt semnat în timpul
nopții și președintele ar fi trebuit reținut de îndată ce ajungea la
Moscova, în acea dimineață. Dar, dintr-un motiv pe care nimeni
nu l-a putut vreodată explica, arestarea nu s-a mai produs 167.
Agenții KGB au fost instruiți să înconjoare cabana lui Elțîn. L-au
văzut intrând și ieșind din casă, dar nu au primit un ordin final
să-l aresteze; cum a reieșit mai târziu, doi comandanți adjuncți ai
unității ce urma să execute operațiunea obiectaseră și în cele din
urmă blocaseră mandatul. Agenții KGB au rămas înarmați și
neclintiți lângă casă, în vreme ce Elțîn s-a grăbit să ajungă la
sediul guvernului rus din centrul Moscovei.
Ceilalți, inclusiv Sobceak, au plecat la aeroport, de unde au
zburat spre orașele lor pentru a coordona rezistența locală. Însă,
înainte să părăsească Moscova, Sobceak a sunat la Leningrad168
și a cerut forțelor speciale ale poliției să blocheze toate intrările și
ieșirile televiziunii leningrădene. Nu este clar dacă a făcut asta
înainte sau după ce a sunat la consiliu. Este însă clar de ce Salie
și ceilalți nu au fost lăsați înăuntru.
Așa că au așteptat. Sobceak ar fi trebuit să aterizeze de mult.
O și făcuse, dar înainte să vină la consiliu - cum părea să aștepte
întregul Leningrad: o mulțime se strângea în fața palatului
Mariinski, tot mai numeroasă cu trecerea orelor -, Sobceak se
abătuse pe la comandamentul militar al diviziei din Leningrad ca
să stea de vorbă cu generalul Samsonov. „De ce am făcut-o ?“ 169
avea să scrie mai târziu într-o carte de memorii. „încă nu-mi pot
explica acțiunile mele de atunci. Trebuie să fi fost intuiție, fiindcă
atunci când am ajuns la comandamentul din Piața Palatului, în
biroul lui Samsonov tocmai se desfășura o ședință de lucru a
GKChP... Conversația noastră s-a încheiat cu Samsonov dându-
și cuvântul că în oraș nu vor intra trupe, decât în circumstanțe
extreme sau extraordinare, și cu promisiunea mea că voi menține
siguranța în oraș."
De fapt, Sobceak alesese să acționeze într-un fel cu totul diferit
de cel al colegilor din Moscova și din multe alte orașe: decisese
iarăși să-și încerce norocul și să creeze o situație în care el ar fi
fost în siguranță dacă puciștii câștigau, dar ar fi reușit să-și
păstreze creditul în fața democraților în caz că lovitura de stat ar
fi eșuat.
 Ș i consiliul municipal al Moscovei 170 s-a întrunit la ora zece
dimineața, decizând, aidoma, să se opună puciului. Spre
deosebire de colegii din Leningrad, consilierii se bucurau de
sprijinul neechivoc al primarului capitalei, Gavriil Popov, care,
printre altele, le-a ordonat furnizorilor de utilități171 să taie apa,
curentul și legăturile telefonice în toate clădirile în care acționau
suporteri GKChP; primarul le-a cerut și băncilor să nu mai
elibereze fonduri către GKChP și organismele afiliate acestuia.
Consiliul municipal și primăria au format o forță de acțiune
pentru a coordona rezistența. Pe măsură ce, pe parcursul zilei de
19 august, în Moscova intrau trupe din mai multe direcții și
voluntarii se adunau în fața „Casei Albe" din Moscova, clădirea
înaltă ce găzduia guvernul rus. Când reprezentanții puciștilor l-
au chemat pe viceprimarul Iuri Lujkov la o tentativă de
negociere, Lujkov, care fusese mereu mai degrabă birocrat decât
democrat, i-a înjurat și le-a închis telefonul.172
Sobceak, între timp, finaliza negocierea cu generalul Samsonov
și ajungea în cele din urmă la biroul său din palatul Mariinski 173,
unde Puțin amplasase o pază puternică, pe care o superviza
personal. Pe la mijlocul zilei se adunaseră deja mii de oameni în
fața palatului, așteptând vești - sau o ocazie să acționeze.
Sobceak a apărut în cele din urmă la fereastra biroului său și a
citit o declarație - nu a lui, ci a președintelui rus Boris Elțîn și a
altor membri din guvernul acestuia. „Chemăm poporul Rusiei să
le răspundă cum se cuvine puciștilor și să ceară ca țara să poată
reveni pe cursul său normal de dezvoltare, potrivit
Constituției"174. După ora nouă seara, însoțit de adjunctul său,
contraamiralul, s-a deplasat într-un sfârșit la postul de
televiziune din Leningrad, unde și-a citit propria proclamație -
inspirat și elocvent ca întotdeauna. Discursul a fost important
mai ales fiindcă televiziunea din Leningrad transmitea în multe
orașe din țară și, cu toate că puciștii au încercat să oprească
transmisia, Leningradul a continuat. Sobceak le-a cerut
locuitorilor să se adune la un miting a doua zi. Părea îndrăzneț,
dar nu era: făcuse dinainte planul cu generalul Samsonov,
promițând să-i țină pe demonstranți într-un spațiu bine
delimitat. După ce a terminat cu discursul, Sobceak a plecat să
se ascundă, luându-l și pe Puțin cu el: avea să-și petreacă
următoarele două zile într-un buncăr de lângă cea mai mare
uzină din Leningrad, ieșind doar o singură dată pentru a apărea
la o conferință de presă. Era îngrozit175.
În a doua zi a loviturii de stat s-a întâmplat un lucru nespus
de bizar. Marina Salie se ocupa de telefoane, la comandamentul
de rezistență improvizat în Consiliul Municipal, când
vicepreședintele lui Elțîn, generalul Alexandr Ruțkoi, a sunat și a
început să răcnească în receptor: „Ce dracu’ a făcut? A citit
decretul? Ce dracu’ a citit?"176.1-au trebuit câteva minute lui
Salie până să-și dea seama despre ce vorbea Ruțkoi, și mult mai
mult până să priceapă ce însemna. Ruțkoi dăduse un decret prin
care-l demitea pe generalul Samsonov din funcția de șef al
Districtului Militar Leningrad, înlocuindu-l cu contraamiralul
Ș cerbacov, adjunctul lui Sobceak. Înlocuirea unui nomenclaturist
loial puriștilor cu cineva loial maiorului ales democratic părea un
pas logic și unul care ar fi trebuit întâmpinat cu bucurie de
Sobceak. Doar că stătea în calea planului construit cu grijă al lui
Sobceak, forțându-l pe acesta, în esență, să-i ia partea lui Elțîn
nu doar la nivel de discurs, lucru pe care-l făcuse deja, ci și prin
acțiunile sale. Așa că Sobceak, avocatul, a alterat formulările din
decretul lui Ruțkoi, pe care l-a citit la conferința de presă, făcând
astfel documentul invalid.
O ploaie de decrete, declarații, adrese și ordine se revărsa de
ambele părți ale baricadei. Era un război al nervilor mai degrabă
decât o bătălie a legii, fiindcă organizațiile, ca și persoanele, nu
ascultau decât de ordinele emise de autoritățile pe care le
recunoșteau. De aceea Elțîn nu putuse să-l sune pur și simplu pe
Samsonov și să-i ordone să părăsească funcția: Samsonov
asculta de GKChP, nu de Elțîn. Guvernul democratic de la
Moscova sperase că Sobceak, prin citirea cu voce tare a
decretului, cu toată elocvența și autoritatea sa, putea investi
documentul cu destulă putere, făcând trupele staționate în
Leningrad să creadă că Șcerbacov era noul lor comandant. Însă
la citirea decretului, Sobceak înlocuise numele funcției atribuite
lui Ș cerbacov cu ceva de genul „șef militar la vârf', un termen
nerecunoscut de nimeni, un grad fictiv dintr-o lume paralelă ce
nu lăsa nici urmă de îndoială asupra autorității generalului
Samsonov.
Era felul lui Sobceak de a se menține într-o poziție nedefinită și
stabilă.
Apoi puciul s-a spart. După o etalare a forțelor, de două zile, în
centrul Moscovei, majoritatea trupelor nu au reușit să ajungă la
Casa Albă; cele câteva transportoare blindate care au reușit au
fost oprite de o mână de voluntari neînarmați și de baricadele pe
care le construiseră din pietre de caldarâm și troleibuze
răsturnate. Muriseră trei oameni.
Gorbaciov a revenit la Moscova. Se declanșa procesul incredibil
de rapid al dezmembrării Uniunii Sovietice. În același timp,
guvernele rus și sovietic lansau procesul de dezmembrare a celei
mai puternice instituții din URSS, KGB-ul, deși strădania avea să
se dovedească mult mai complicată și mult mai puțin eficientă.
Pe 22 august, Sovietul Suprem a emis o rezoluție ce stabilea ca
noul steag al Rusiei să fie tricolor, în culorile alb, albastru și
roșu; drapelul înlocuia vechea flamură roșie sovietică, cu secera
și ciocanul său. Un grup de membri în consiliul municipal,
condus de Vitali Skoibeda - cel care-l îmbrâncise pe
nomenclaturist cu trei zile în urmă - au pornit să înlocuiască
drapelul din Leningrad. „Steagul era într-o intersecție de pe
Nevski Prospekt, flutura peste sediului Partidului" 177, își
amintește Elena Zelinskaia, autoarea de samizdate, într-un
interviu dat la mai mult timp după evenimente. „Era locul cel
mai vizibil din oraș. S-au apucat să-l dea jos, erau un grup care
includea jurnaliști și membri ai consiliului. A apărut, nu se știe
de ce, și o orchestră; era fanfara școlii militare. Și un car de
televiziune care filma. Au dat jos cu grijă steagul roșu. În sunetul
fanfarei au ridicat tricolorul. Bărbatul care coborâse steagul
stătea acolo printre noi, pe Nevski. Așa eram, un grup de oameni,
stând în stradă, cu fanfara cântând și un bărbat cu steagul în
mână; eram zăpăciți total, nu știam ce să mai facem. Aveam un
steag care vreme de optzeci de ani fusese simbolul statului; îl
uram cu toții, dar ne și temeam de el. Ș i deodată, unul dintre noi
zice: «Ș tiu ce facem: o să li-l dăm înapoi lor». Sediul partidului era
peste drum. A luat steagul și a traversat bulevardul fără să se
uite în stânga și-n dreapta. Mașinile s-au oprit. Orchestra cânta
un marș, el a traversat Nevski, care e foarte lat, și exact când
fanfara a intonat ultima notă a azvârlit cu steagul, cât de tare a
putut, înspre ușile sediului partidului. A fost un moment de
liniște, apoi ușa s-a crăpat un pic; a apărut o mână, s-a întins și
a tras la iuțeală steagul înăuntru. Apoi ușile s-au închis. A fost
cel mai luminos moment al vieții mele. Am văzut steagul Rusiei
ridicat peste Nevski.“
La cinci zile după începerea puciului, Moscova a găzduit
funeraliile celor trei tineri care muriseră încercând să oprească
trupele. Trei politicieni din Leningrad, printre care și Salie, au
venit cu avionul la ceremonie. S-au alăturat lui Nikolai Gonșar,
președinte al Consiliului Municipal al Moscovei și cunoscut
democrat, în capul cortegiului funerar. „Procesiunea se tot oprea
și pornea iar“, mi-a spus mai târziu Salie. „Și de fiecare dată când
ne opream, Gonșar se întorcea spre mine și zicea: «Marina
Evghenievna, ce se petrece?». A zis-o de vreo zece ori.“ Până la
sfârșitul zilei, Gonșar avea să o convingă pe Salie că lovitura
militară fusese altceva decât părea178.
Deci ce fusese? De ce lovitura de stat, plănuită vreme de
atâtea luni, eșuase atât de ușor? Și, mai ales, de ce nu acaparase
mai iute puterea? De ce politicienii democrați, cu excepția lui
Gorbaciov, putuseră să se deplaseze liberi prin țară și să dea
telefoane? De ce nu fusese arestat niciunul? De ce, în cele trei
zile în care deținuseră mare parte din puterea de stat, nu
reușiseră puciștii să captureze nodurile majore de comunicații și
transport? Și de ce se lăsaseră învinși fără luptă? Fusese puciul,
pur și simplu, o încercare de doi bani a unui grup de incapabili?
Sau se petrecea ceva mai complicat și mai sinistru? Exista, după
cum a ajuns în cele din urmă să creadă Salie, un aranjament
atent construit, care să-i permită lui Elțîn să-l scoată din funcție
pe Gorbaciov și să mijlocească o renunțare pașnică la Uniunea
Sovietică, cu prețul de a-l face pe vecie dator KGB-ului?
Eu cred că nici una, nici alta - și amândouă. Pe când lovitura
de stat era încă în desfășurare, diferiți oameni își spuneau, de
ambele părți ale baricadei, povești diferite despre puci. Când se
sfârșise, învingătorii de drept - luptătorii pentru democrație ai
Rusiei - nu reușiseră să înjghebeze și să propună o explicație care
să devină un adevăr recunoscut în noul stat rus. Așadar, cu toții
au rămas cu poveștile lor individuale. Pentru unii, până la urmă,
cele trei zile din august 1991 vor rămâne o istorie despre eroism
și victoria democrației. Pentru alții, doar povestea unei conspirații
cinice. Corectitudinea depinde de măsura în care unii sau alții se
numără printre cei aflați la putere. Întrebarea devine, așadar: ce
poveste are de spus despre puci Vladimir Puțin?
În acele trei zile din august, Puțin a fost chiar mai puțin vizibil
decât de obicei. A stat necontenit alături de Sobceak. Celălalt
adjunct al lui Sobceak, Șcerbakov, avusese rolul vizibil, acționase
ca purtător de cuvânt și ieșise în față: rămăsese în primărie, zi și
noapte, în vreme ce Sobceak, însoțit de Puțin, se ascundea în
buncăr. Știm că Sobceak manipula ambele părți: de fapt,
baricadele se intersectaseră cu apropiații săi. Încă de la
începutul crizei, Șcerbakov descoperise că pe reverul hainei i se
amplasase un dispozitiv minuscul de detectare. În dimineața zilei
de 21 august, își amintește Șcerbakov, „alăturasem cinci scaune,
la mine în birou, și mă întinsesem să mă culc pe ele. M-am trezit
fiindcă am simțit că se uită cineva la mine. Anatoli Alexandrovici
[Sobceak] se întorsese. «Culcă-te, Viaceslav Nicolaevici», a zis.
«Totu-i bine și frumos. Felicitări!» Am dus imediat mâna la rever
să caut microfonul - nu mai era acolo. Cineva apropiat îl pusese
acolo și apoi îl scosese, ca să nu mai fie găsit. Cineva care lucra
pentru ceilalți."179
Nouă ani mai târziu, Puțin a răspuns întrebărilor despre puci
puse de biografi. „Era periculos, în acele zile, să părăsești sediul
consiliului", își amintește el. „Dar am făcut multe atunci, am fost
activi: ne-am dus la uzina Kirov, am vorbit cu muncitorii de
acolo, am fost și pe la alte fabrici, chiar dacă nu ne simțeam
tocmai în siguranță." Sunt în mare parte minciuni: martori
independenți descriu cum Sobceak, însoțit de Puțin, s-a dus să
se ascundă în buncărul de lângă uzina Kirov, unde Sobceak a
ținut sau nu un discurs înainte de a intra, literalmente, în
pământ. Nu există nicio indicație că ar fi ajuns și pe la alte fabrici
sau că ar fi făcut ceva în ultimele două zile ale crizei, în afară de
ieșirea la acea unică declarație de presă.
„Dar dacă ar fi câștigat conservatorii?", au întrebat biografii.
„Erați ofițer KGB. Sigur ați fi ajuns, împreună cu Sobceak, să fiți
pus sub acuzare."
„Dar nu mai eram, deja, ofițer KGB"180, a răspuns Puțin. „De
îndată ce a început puciul, m-am decis de ce parte eram. Ș tiam
sigur că nu voi face nimic ordonat de organizatorii loviturii
militare și că nu voi fi de partea lor. Și știam prea bine că asta ar
fi fost considerată o încălcare, cel puțin. Așa că pe 20 august am
scris o a doua cerere de demisie din KGB."
Nu are niciun sens. Dacă Puțin știa că prima sa demisie,
scrisă, se presupune, cu un an înainte se pierduse, de ce nu
scrisese atunci, imediat, o a doua - mai ales dacă, așa cum
pretindea, se hotărâse inițial să demisioneze, șantajat fiind? Nu
era decât o cale: luase mai departe salariu de la KGB, ceea ce
însemna că era ofițer KGB în toată puterea cuvântului la
începerea puciului.
Acum însă susținea că își mobilizase toate energiile pentru a
scăpa din mrejele organizației. „I-am spus lui Sobceak: «Anatoli
Alexandro viei, am mai scris o demisie la un moment dat, dar s-a
evaporat pe drum». Sobceak l-a sunat imediat pe Kriușkov
[Vladimir Kriușkov, șef al KGB și unul dintre capii rebeliunii
militare], apoi pe șeful direcției mele.
Ș i în ziua următoare mi s-a spus că cererea mea de demisie
fusese semnată.“
Partea asta de poveste pare a fi pură ficțiune. „Nu cred că
telefonul despre care vorbește ar fi putut fi dat pe 20 august“,
crede Arseni Roghinski, istoric și activist moscovit pentru
drepturile omului, care și-a petrecut anul de după puci cercetând
arhivele KGB-ului și studiind organizația. „Kriușkov nu s-ar fi
ocupat în ziua aceea de o chestiune legată de personal, mai ales
nefiind vorba despre cineva foarte înalt în grad.“ 181 Ș i nici nu e
ușor să ni-l imaginăm pe Sobceak, care lucra de ambele părți,
acționând decisiv pentru a-și tăia legăturile cu KGB-ul. În plus,
nu este clar nici cum a reușit Puțin să trimită o scrisoare, în plic
- cea care ar fi fost semnată a doua zi - la sediul KGB-ului în
acea zi, mai ales dacă nu s-a desprins o clipă de Sobceak. În
sfârșit, chiar dacă ar exista un dram de adevăr în ce spune Puțin,
asta ar însemna că demisia i-a fost acceptată în ultima zi a
puciului, când era clar că vechii comuniști eșuaseră.
Mai probabil este că Puțin, ca și șeful său, a stat la adăpost pe
parcursul loviturii de stat și, dacă a demisionat totuși din KGB, a
făcut-o abia după ce puciul luase sfârșit. Spre deosebire de
Sobceak și mulți alții, nu urmase exemplul lui Elțîn, care
demisionase din Partidul Comunist cu câteva luni îainte:
carnetul de membru al lui Puțin avea să devină invalid la două
săptămâni după eșecul rebeliunii, în urma unui decret emis de
Elțîn care dizolva partidul. Deci rămâne întrebarea: ce poveste și-
a spus Puțin în timpul puciului? Există o șansă ca el să fi fost
persoana, sau una dintre persoanele din cercul de apropiați al lui
Sobceak, care îi sprijinise activ pe comuniști? Răspunsul este da.
Carnea în valoare de nouăzeci de milioane de mărci germane,
pe urmele căreia pornise în luna mai Marina Salie, nu se
materializase nicicând în Leningrad; ea însă nu uitase de această
afacere pe parcursul dramaticelor evenimente ce aveau să
urmeze. Insultată și înșelată de cele petrecute în
Germania, Salie a încercat în continuare să deslușească
întreaga istorie. După lovitura de stat ratată, când accesul la
diferite documente a devenit mai ușor pentru scurt timp, a reușit
în cele din urmă să ajungă în posesia anumitor documente, iar
prin martie 1992, izbutea să pună cap la cap povestea.
În mai 1991, prim-ministrul sovietic Valentin Pavlov dăduse
unei companii din Leningrad, pe nume Kontinent, dreptul de a
negocia contracte comerciale în numele guvernului sovietic. În
doar câteva săptămâni, Kontinent semnase contractul de livrare
a cărnii cu firma germană. Carnea fusese trimisă - dar la
Moscova, nu la Leningrad. Motivul era evident: viitorul GKChP,
în conducerea căruia se afla și Pavlov, încerca să îndese provizii
în depozitele Moscovei, pentru a umple apoi rafturile magazinelor
după ce luau puterea.
Numele omului care negociase cu germanii din partea
companiei Kontinent? Vladimir Puțin.
Când Salie a crezut că știa ce se întâmplase, a încercat să
acționeze. S-a dus la Moscova în martie 1992 ca să-și vadă o
veche cunoștință din mișcarea pro-democrație din Leningrad. Iuri
Boldîrev, un economist tânăr și chipeș, cu mustață, fusese ales în
Sovietul Suprem alături de Sobceak; lucra acum ca inspector-șef
în administrația lui Elțîn. Salie i-a înmânat o scrisoare182 unde
trecuse rezultatele inițiale ale anchetei sale: ciudata poveste a
cărnii care, se părea, călătorise din Germania către Moscova. În
câteva zile, Boldîrev i-a scris183 altui economist din Leningrad,
ajuns acum ministrul comerțului exterior, cerându-i să suspende
atribuțiile lui Puțin. Scrisoarea a fost ignorată. Puțin își crease o
bază de avuție și influență din care nu putea fi scos prea ușor.
Care a fost, mai exact, rolul lui Puțin în administrația celui de-
al doilea oraș al Rusiei? O femeie care lucra la primărie în acea
vreme își amintește că biroul lui Puțin era gol184, în afara unei
mese pe care trona o scrumieră singuratică de sticlă, asortată, de
cealaltă parte a mesei, cu niște ochi la fel de sticloși. În primele
luni de prestație administrativă, Puțin le păruse unora dintre
colegii săi un tip săritor, curios și implicat emoțional185. Acum își
cultiva un exterior opac, lipsit de emotivitate. Femeia care a
lucrat ca secretară a lui și-a amintit mai târziu că trebuise, la un
moment dat, să-i aducă o veste proastă șefului: „Familia Puțin
avea un câine186, un ciobănesc caucazian pe nume Malîș
(Copilaș). Stătea la cabana lor și scurma mereu pe sub gard,
încercând să iasă. O dată a și reușit și a sfârșit prin a fi lovit de o
mașină. Ludmila Alexandrovna a luat câinele și a plecat la clinica
veterinară. A sunat de acolo și m-a rugat să-i spun soțului ei că
veterinarul nu reușise să salveze câinele. Am intrat la Vladimir
Vladimirovici și i-am zis așa: «Știți, e o problemă. A murit Malîș».
M-am uitat - și n-am văzut pic de emoție pe chipul lui, absolut
nimic. Am fost așa de surprinsă de lipsa lui de reacție, că nu m-
am putut abține să nu întreb: «Știați deja?». Iar el, calm, a
răspuns: «Nu, de la tine am aflat». Ș i așa mi-am dat seama că
spusesem ce nu trebuie."
„Ce nu trebuie" se referă, foarte probabil, la întrebarea dacă
Puțin fusese deja informat de moartea câinelui său. Dar scena,
ca întreg, este remarcabilă pentru palpabila nesiguranță, ba
chiar și frică din cadrul său.
Întrebat de biografii săi despre natura activității sale în Sankt
Petersburg, Puțin a răspuns cu lipsa de subtilitate care ajunsese
să caracterizeze răspunsurile sale la întrebări incomode.
Încercase, a spus, să preia cazinourile. „Credeam la momentul
acela că afacerea cu cazinouri e o arie asupra căreia ar trebui să
existe monopol de stat. Poziția mea era alta decât a legii
monopolurilor, care fusese deja promulgată, dar încercam totuși
să mă asigur că statul, reprezentat de administrația locală,
prelua controlul asupra industriei jocurilor de noroc." 187 în acest
scop, a susținut el, municipalitatea înființase o companie care a
adunat 51 de procente din acțiunile tuturor cazinourilor, în
speranța obținerii de profit. „Dar a fost o greșeală: cazinourile
extemalizau banii gheață și raportau mereu pierderi", s-a plâns
Puțin. „Mai târziu, opoziția a încercat să ne acuze de corupție
fiindcă aveam acțiuni la cazinouri. Pur și simplu ridicol... Sigur,
probabil că nu a fost o idee strălucită din punct de vedere
economic. Judecând după faptul că aranjamentul s-a dovedit a fi
ineficient și că nu ne-am atins scopurile, trebuie să admit că a
fost un lucru insuficient de bine gândit. Dar dacă rămâneam în
Petersburg le puneam eu lațul de gât cazinourilor. Le făceam să
împartă banii. Și banii i-aș fi dat bătrânilor, profesorilor și
doctorilor." Cu alte cuvinte, potrivit viitorului președinte al
Rusiei, dacă legea se punea în calea ideilor sale despre cum ar
trebui să meargă lucrurile, atunci cu atât mai rău pentru lege.
Cam asta a avut de spus despre anii petrecuți ca adjunct al lui
Sobceak.
La începutul anului 1992, Marina Salie se decidea să afle ce
făcea, exact, omulețul din biroul cel gol. Municipalitatea a lansat
o investigație completă, ale cărei rezultate - douăzeci și două de
pagini tipărite, plus zeci de documente adiționale - Salie le-a
prezentat colegilor la mai puțin de două luni de la vizita pe care i-
o făcuse lui Boldîrev. Descoperise că Puțin încheiase o duzină de
contracte în numele municipalității, dintre care multe, dacă nu
toate, erau de o legalitate îndoielnică.
Departamentul lui Puțin de la primărie era numit acum
Comitetul pentru Relații Externe. Majoritatea activităților sale
erau concentrate pe aprovizionarea cu alimente importate din
alte țări. Orașul nu avea bani cu care să cumpere mâncarea:
rubla nu era o valută convertibilă; sistemul monetar rusesc,
moștenit de la Uniunea Sovietică, era dezechilibrat, iar eforturile
pentru îndreptarea lui duseseră la hiperinflație. Rusia era însă
bogată în resurse naturale, care se puteau comercializa, direct
sau indirect, în schimbul alimentelor. Guvernul de la Moscova,
permisese administrațiilor locale să exporte resursele naturale.
Salie a descoperit că departamentul lui Puțin încheiase mai
bine de zece contracte de export, în valoare de 92 de milioane de
dolari. Municipalitatea se obliga să furnizeze țiței, lemn, metale,
bumbac și alte resurse; companiile numite în contracte preluau
exportul resurselor și importul de alimente. Însă ancheta lui
Salie a scos la iveală că absolut toate contractele conțineau o
eroare care le făcea lipsite de validitate: le lipseau ștampilele sau
semnăturile ori conțineau discrepanțe majore. „Puțin e avocat de
meserie“, avea ea să scrie mai târziu. „Ar fi trebuit să știe că acele
contracte nu puteau fi folosite la tribunal.“ în plus, Puțin
încălcase și regulile de schimb stabilite de guvernul rus, alegând
personal companiile exportatoare, în loc să organizeze licitații
deschise.
Alimentele care ar fi trebuit, prin contract, aduse la Leningrad
nu ajunseseră niciodată aici. Însă mărfurile menționate în
contracte ieșiseră din țară; o altă neregulă scoasă în evidență de
ancheta lui Salie ținea de nivelul comisioanelor: între 25 și 50 la
sută din sumele contractate, ducând la un total al comisioanelor
de 34 de milioane de dolari. Dovezile păreau să indice o schemă
simplă: companii alese pe sprânceană obțineau contracte
avantajoase - și nici măcar nu erau obligate să-și respecte
obligațiile contractuale.188
Întrebat de biografii săi despre această anchetă, Puțin a
recunoscut că multe dintre firmele cu care făcuse contracte nu
reușiseră să aducă mâncare în oraș. „Cred că nici
municipalitatea n-a făcut tot ce se putea, desigur"189, a zis. „Ar fi
trebuit să lucrăm mai bine cu justiția, ar fi trebuit să-i obligăm.
Dar n-avea niciun sens să mergem la judecată: firmele ar fi
dispărut instantaneu, ar fi încetat să funcționeze, și-ar fi dizolvat
activele. Nu aveam, în esență, un caz împotriva lor. Aduceți-vă
aminte cum era pe atunci: numai afaceri dubioase, jocuri
piramidale, lucruri din astea." Era același om care, cu doar două
zile în urmă, afirmase apăsat că putea fi extrem de rău cu cei
care-l înfruntau, același om care se aprindea instantaneu și se
potolea greu, același om despre care prietenii își aminteau că era
în stare să sară la beregata oponenților dacă se înfuria. De ce să
nu fi luat măsuri un asemenea om, când firmele, una după alta,
încălcau termenii contractuali pe care îi conveniseră, lăsând
orașul fără alimentele cele atât de necesare?
Fiindcă așa fuseseră aranjate lucrurile de la început, crede
Salie. „Scopul întregii operațiuni"190, avea să scrie ea mai târziu,
„era acesta: să creeze un contract lipsit de validitate cu cineva de
încredere, să-i dea acestui cineva o licență de export, să facă
oficiul vamal să permită ieșirea pe baza licenței, să transporte
marfa afară, să o vândă și să bage banii în buzunar. Ș i exact asta
s-a și întâmplat.“
Dar, crede Salie, asta nu a fost tot. Moscova dăduse
Petersburgului permisiunea de a exporta mărfuri în valoare de
un miliard, așa că cele douăsprezece contracte măsluite pe care
le găsise reprezentau doar o zecime din avuția care trebuie să fi
trecut prin biroul lui Puțin. Unde era restul? A găsit în cele din
urmă dovezi că toate mărfurile, sau aproape toate, inclusiv
aluminiu, petrol și bumbac, fuseseră exportate; sau, în
formularea ei, „dispăruseră": pur și simplu, nu existau acte
pentru ele. Raportul făcut către consiliu se concentra însă pe
cele douăsprezece contracte pentru care documentele existau;
aproape o sută de milioane de dolari în mărfuri ce fuseseră
schimbate pe alimente care nu mai sosiseră.
Consiliul a evaluat raportul lui Salie și l-a înaintat primarului
Sobceak, cu recomandarea ca documentul să fie trimis la
procuratură, iar Puțin să fie demis, împreună cu asistentul lui
Puțin, a cărui semnătură se găsea pe multe dintre contracte.
Sobceak a ignorat raportul și recomandările; procuratura nu ar fi
început o anchetă fără permisiunea lui Sobceak. Salie îi trimisese
deja lui Elțîn o scrisoare de trei pagini 191, unde enumera cele mai
mari încălcări ale legii, cerând o investigație. Dar fără niciun
rezultat. Doar Boldîrev, inspectorul-șef al Rusiei, reacționase cu
înțelegere, trimițând o adresă ministrului comerțului exterior și
urmărind cazul.
Boldîrev a trecut în revistă documentele aduse de Salie. A
descoperit aceleași lucruri: cineva furase de la locuitorii Sankt
Petersburgului. L-a convocat la Moscova pe Sobceak, să dea
socoteală. „Sobceak a venit cu toți viceprimarii după el“, va
spune Boldîrev ulterior, într-un interviu. „A venit și Puțin. Au pus
pe hârtie versiunea lor... eu am transmis ce găsisem mai departe,
lui Elțîn.“
După care nu s-a mai întâmplat nimic. Administrația
prezidențială din Moscova a transmis niște acte reprezentantului
președinției din Sankt Petersburg - și cu asta basta.
„A fost o anchetă ca oricare alta“, a explicat Boldîrev după
mulți ani. „A scos la iveală încălcări majore ale legii, cu mult mai
grave decât ce se petrecea prin alte părți ale Rusiei. Erau
încălcări ale standardelor necesare pentru obținerea dreptului de
export al unor resurse strategice menite a fi schimbate pe
alimente care nu au mai ajuns niciodată la destinație. Un caz
tipic pentru acele timpuri.“
Noua elită a Rusiei era ocupată cu redistribuirea bogăției. Asta
nu înseamnă că toți se purtau ca Puțin - scara gigantică și uriașa
nerușinare dezvăluite de Salie sunt șocante chiar și după
standardele începutului anilor 1990 în Rusia, mai ales dacă
luăm în considerare viteza cu care s-a acționat - însă noii
conducători tratau Rusia ca pe proprietatea lor personală. Cu
nici un an înainte bogăția aparținuse altora: Partidului Comunist
din URSS și liderilor acestuia. URSS nu mai exista acum, iar
partidul fusese redus la o mână de pensionari căpoși. Ce fusese
al lor era acum al nimănui. În vreme ce economiștii încercau să-
și dea seama cum să transforme proprietatea de stat în
proprietate privată - proces încă nefinalizat douăzeci de ani mai
târziu -, noii birocrați smulgeau pur și simplu cărămizi din
edificiul statal.
Sobceak împărțea apartamente în centrul Petersburgului192. Le
primeau rudele, prietenii și colegii de nădejde. Într-o țară în care
dreptul de proprietate nu existase cu adevărat și unde
nomenclatura comunistă se bucurase de un statut nobiliar,
Sobceak, care se scălda în popularitate incipientă, nu vedea
niciun rău în ce făcea.
„Ș i aici sunt actele unui întreg complex pe care Sobceak a
încercat să-l cedeze unei companii de dezvoltare" 193, mi-a spus
Salie după toți acei ani, pescuind încă vreo câteva foi din
morman. „De data aceea am reușit, în mod excepțional, să îl
luăm înapoi, dar ne-am luptat pe cinste."
„Dar nu se purta întocmai ca un șef regional de partid?" am
întrebat. „Dintre cei care atribuiau apartamente în dreapta și-n
stânga."
„Era altfel"194, a răspuns Salie. „Era altfel fiindcă se pricepea să
vorbească. Ș tia că trebuie să prezinte un altfel de exterior și
reușea asta. O făcea pe democratul, dar era de fapt un demagog."
Poate fiindcă Sobceak se pricepea atât de bine să proiecteze o
imagine de politician de tip nou, Salie și colegii săi crezuseră, se
pare, că va acționa dacă i se ofereau dovezi ale matrapazlâcurilor
lui Puțin. Dar de ce s-o fi făcut? De ce să fi făcut diferența între
propriul lui obicei de a înstrăina proprietăți publice și felul în
care Puțin băga în buzunar profitul din vânzarea unor resurse
publice? De ce să fi ascultat de vocea democraților din consiliu?
Nu-i putea suporta - și cel mai mult îl zgândărea chiar idealismul
lor militant, insistența lor absurdă de a face lucrurile cum
trebuia, în loc să le facă așa cum se făcuseră dintotdeauna.
Aderența asta a lor la un cod etic imaginar nu putea decât să
împiedice orice acțiune.
Așa că Sobceak n-a scăpat de Puțin. În loc de asta, a scăpat de
consiliul municipal.
Prin toamna lui 1993, Boris Elțîn se săturase până în gât de
legislativul rus. Era un ansamblu neobișnuit: peste o mie de
reprezentanți aleși, printr-o procedură cvasidemocratică, în
Congresul Deputaților Poporului - dintre care 252 în
Sovietul Suprem - o adunare bicamerală ce încerca să exercite
funcțiile unui guvern reprezentativ, în absența unei legi
relevante. Federația Rusă încă nu căpătase o constituție nouă,
postsovietică, și urmau să treacă ani până la rescrierea codurilor
civil și penal. Printre altele, legislația încă incrimina posesia de
valută și diferite acte ce implicau posesia și vânzarea proprietății.
În această situație, Congresul Deputaților Poporului îi acordase
lui Elțîn dreptul de a emite decrete ce reformau economia, dar
încălcau legile existente - însă Sovietul Suprem, însărcinat cu
analizarea acestor decrete, avea drept de veto. Sovietul mai avea
și un prezidiu195, alcătuit din peste treizeci de persoane care, în
sistemul sovietic, funcționase ca un șef de stat colectiv; în
sistemul post-sovietic, odată stabilită funcția de președinte,
scopul acestui prezidiu devenise neclar. Practic totuși Sovietul
Suprem avea puterea să tergiverseze sau să blocheze orice
acțiune a președintelui. Pe măsură ce reformele economice ale lui
Elțîn duceau la o escaladare a prețurilor - chiar dacă penuria
alimentară dispăruse ca prin minune - guvernarea sa devenea tot
mai puțin populară; Sovietul Suprem ajunsese să se opună
majorității inițiativelor sale.
Pe 21 septembrie 1993, Elțîn a emis un decret care dizolva
Sovietul Suprem și anunța alegeri pentru o adunare legislativă în
toată puterea cuvântului. Sovietul Suprem a refuzat să se
dizolve, baricadându-se în Casa Albă - aceeași clădire în care își
stabiliseră tabăra oamenii lui Elțîn în timpul loviturii de stat din
urmă cu doi ani. De data asta trupele au deschis focul,
împroșcând cu proiectile Casa Albă și forțându-i pe membrii
sovietului să iasă pe 4 octombrie.
Politicieni democrați de frunte, printre care și foști disidenți, au
sprijinit ceea ce devenise cunoscut drept „execuția Sovietului
Suprem", într-atât erau de exasperați să-l vadă pe președinte
incapabil de mișcare.
Idealistul consiliu municipal din Sankt Petersburg era mai
mult sau mai puțin singur în confruntarea cu acțiunile lui
Elțîn. La câteva săptămâni după „execuție", la doar câteva zile
înainte de apariția noii Constituții rusești, care anunța o perioadă
de relativă stabilitate legală, Sobceak a plecat la Moscova și l-a
convins pe Elțîn să semneze un decret de dizolvare a consiliului
din Petersburg196. Nu aveau să se mai țină alegeri până în luna
decembrie a anului următor; al doilea oraș al Rusiei rămânea, un
an întreg, pe mâna unui singur om.
Marina Salie a decis să renunțe la politica locală. A devenit
organizator politic profesionist și mai târziu s-a mutat la
Moscova.
Ș ase ani mai târziu, în perioada de dinaintea alegerii lui Puțin
ca președinte al Rusiei, singura voce critică rămăsese, poate, cea
a Marinei Salie. Într-un articol de-a său, intitulat „Puțin este
președintele unei oligarhii corupte", Salie prezenta în detaliu, cu
completări, cele descoperite cu ocazia anchetei din Petersburg.
Încerca în zadar să-și convingă colegii să nu-i acorde sprijin
electoral lui Puțin197. Marginalizarea ei sporise: la o întâlnire a
coaliției liberale de dreapta, ea și întâiul prim-ministru al lui
Elțîn, Egor Gaidar, fuseseră singurii - dintr-o sută de oameni -
care nu votaseră în favoarea lui Puțin.
La câteva luni după alegeri, Salie s-a dus să se întâlnească cu
cei câțiva politicieni în care spera, încă, să-și găsească aliați. Se
vorbise de formarea unei noi organizații. Serghei Iușenkov era un
militar de carieră ce se convertise cu entuziasm la liberalism în
timpul perestroikăi și își păstrase convingerile pe parcursul anilor
1990. Vizita la Iușenkov o va speria tare pe Salie; după zece ani
încă nu dorea să divulge amănunte.
— Am ajuns acolo, și în birou am întâlnit o anume persoană,
mi-a spus.
— Ce persoană?
— Cineva. Am stat de vorbă, o conversație pe care n-aș numi-o
constructivă. M-am întors acasă și i-am spus Nataliei că plec la
țară.
— V-a amenințat?
— Nu m-a amenințat nimeni în mod direct.
— De ce ați plecat, atunci?
— Deoarece cunoșteam acea persoană.
 — Și ce a însemnat întâlnirea asta?
— A însemnat că trebuia să plec cât mai departe posibil.
— Iertați-mă, dar nu înțeleg, am insistat, simțind că eram pe
punctul de a fi dată afară din ascunzătoarea lui Salie.
— Știam de ce era capabilă persoana. E mai clar?
— Da, mulțumesc. Dar ce căuta în biroul lui lușenkov? Aveau
ceva în comun?
— Nu. Nu știu ce căuta acolo, și mai ales nu știu de ce m-a
primit Iușenkov cu el de față. Asta înseamnă că nu fusese în
stare să scape de el, cu toate că ar fi trebuit să am cu Iușenkov o
conversație între patru ochi.
— Înțeleg.
— Asta e tot ce am de spus.
Salie și-a făcut bagajul și s-a mutat în casa aceea, la
douăsprezece ore chinuitoare de mers cu mașina depărtare de
Moscova, unde am și găsit-o după zece ani. Circulaseră, ani
întregi, zvonuri că ar fi locuit în străinătate, poate în Franța
(probabil că numele ei franțuzesc a fost la originea acelei fantezii)
și că primise, de Anul Nou, o carte poștală cu amenințări de la
Puțin. Am auzit câteva persoane citând conținutul acelei vederi,
folosind de fiecare dată aceleași cuvinte: „îți doresc un An Nou
fericit și destulă sănătate ca să te bucuri de el“. Salie mi-a spus
că nu existase nicio vedere; zvonul acesta insistent, așa cum
bănuisem, spunea mai multe despre imaginea pe care și-o crease
Puțin decât despre soarta lui Salie. Însă, cu sau fără vedere,
Salie era îngrozită.
Serghei Iușenkov și-a continuat cariera politică. În 2002 a
părăsit grupul liberal din parlament în semn de protest pentru
sprijinul insistent acordat de colegii săi administrației Puțin și
„regimului birocratic-polițienesc“198, după cum îl numea. Pe 17
aprilie 2003, într-o după-amiază, în timp ce parcurgea drumul de
la mașină până la apartamentul său situat într-o clădire din
nordul Moscovei, Iușenkov a fost împușcat de cinci ori în piept199.
Am scris atunci, în necrologul său apărut pe site-ul de analize
politice pentru care lucram, cele de mai jos: „Uneori, când noi,
jurnaliștii, ne temem să spunem ceva sub propria noastră
semnătură, apelăm la oameni precum lușenkov, care, fără să se
uite peste umăr, vor spune întotdeauna ceva clar și definitiv;
sunt oameni necesari tocmai pentru că sunt previzibili. Au rămas
prea puțini asemenea oameni."200
 SFÂRȘITUL UNUI REFORMATOR

După ce biografia lui Puțin a fost publicată, în februarie 2000,

acesta a încetat să mai fie tânărul reformist democratic inventat
de Berezovski; era acum haimanaua transformată în conducător
cu mână de fier. Cred că nici consilierii săi de imagine nu au fost
conștienți de producerea schimbării.
Unul dintre cei care nu-și puteau închipui o asemenea
transformare publică a lui Puțin - de la democrat la mână forte -
era Sobceak. Pe cei doi îi unea antipatia pentru procesele
democratice, însă în anii 1990, îmbrățișarea publică a principiilor
democratice era prețul ce trebuia plătit pentru admiterea în viața
publică - și pentru o viață îndestulată.
La începutul deceniului, membrii noii elite economice și
politice dezmembrau, peste tot prin Rusia, vechiul sistem. Fără
să stea pe gânduri - și fără dureroase mustrări de conștiință - își
însușeau și redistribuiau hălci din carnea sistemului; cei mai cu
inițiativă încercau, în același timp, să scoată la iveală un nou
sistem - și să se schimbe odată cu el. Oameni ca Mihail
Hodorkovski, un funcționar comsomolist devenit bancher, apoi
petrolist, sau Mihail Prohorov, vânzător de haine ajuns mogul al
industriei metalifere și apoi investitor internațional, ori Vladimir
Gusinski, comerciant devenit bancher și magnat media, erau
antreprenori ridicați prin forțe proprii ce începuseră cu scheme
financiare semiilegale și, pe măsură ce viziunea lor asupra lumii
devenea mai cuprinzătoare, la fel și dimensiunea ambiției,
începuseră să se poziționeze public nu doar ca oameni de afaceri,
ci și ca filantropi, lideri ai societății civile și vizionari. Pe măsură
ce perspectiva li se lărgise, investiseră bani și energie în
construirea unui nou sistem politic.
Pe Sobceak îl dezgusta sistemul acesta nou, la fel și pe Puțin,
și acesta este motivul pentru care, spre deosebire de mulți dintre
aliații timpurii ai lui Sobceak, a rămas de partea primarului după
puciul eșuat din 1991, scandalul de corupție din 1992 și
dizolvarea în 1993 a consiliului municipal. Nu sunt sigură de ce
Sobceak, care avusese o scurtă, dar intensă relație amoroasă cu
politicile democrate, ajunsese să le urască atât; cred că,
megaloman din fire, se simțea profund afectat când lucrurile nu
mergeau după voia lui; îl deranja și competiția politică însăși,
pentru că oferea posibilitatea diversității de opinii. În plus, îl
avusese mereu lângă el pe Puțin, care încercase să-i arate,
neîncetat, dezavantajele sistemului democratic. Puțin, de pildă, îl
convinsese pe Sobceak - și manipulase o serie de membri ai
consiliului - să instituie funcția de primar: altfel, le-a spus Puțin
biografilor săi, Sobceak „putea fi dat jos oricând de aceiași
membri de consiliu11.201 Opoziția lui Puțin față de reformele
democratice era nu mai puțin personală decât a lui Sobceak, dar
mult mai profundă.
Ca majoritatea cetățenilor sovietici ai generației sale, Puțin nu
fusese niciodată un idealist politic. Părinții săi crezuseră, cine
știe, într-un viitor comunist pentru întreaga lume, în triumful
final al justiției pentru proletariat și în celelalte clișee ideologice
care ajungeau să se uzeze deja când Puțin devenea adult; nici
măcar nu se gândise la raportul său cu idealurile în cauză. Felul
în care a vorbit despre pionieri, în rândul cărora nu intrase de
copil, de Komsomol sau de Partidul Comunist, la care și-a
menținut apartenența până la dizolvarea organizației înseși, nu
lasă nicio îndoială că nu văzuse vreun rost anume în aderarea la
structurile respective. Ca și alții din generația lui, Puțin înlocuise
credința în comunism, care nu mai părea plauzibilă și nici măcar
posibilă, cu credința în instituții. Loialitatea sa se îndrepta spre
KGB și către imperiul pe care-l servea și proteja organizația:
URSS.
În martie 1994, Puțin a participat la o întrunire a Uniunii
Europene de la Hamburg202, care includea și un discurs al
președintelui estonian Lennart Meri. Estonia, ca și celelalte două
republici baltice, fusese anexată de Uniunea Sovietică la
începutul celui de-al Doilea Război Mondial, pierdută în favoarea
Germaniei și luată din nou în posesie de Soviete în 19”. Cele trei
state baltice fuseseră ultimele incluse în imperiul sovietic și
primele care ieșiseră - în mare măsură și fiindcă aveau o
populație care încă își amintea epoca de dinaintea sovietizării.
Meri, primul președinte liber ales al Estoniei din ultimii cincizeci
de ani, fusese activ în mișcarea de eliberare antisovietică. Acum,
vorbind la Hamburg, s-a referit la Uniunea Sovietică numind-o
„ocupant". În acel moment Puțin, care se afla în public, alături de
diplomații ruși, s-a ridicat și a ieșit din încăpere. „A fost
impresionant", își amintește un coleg din Petersburg care avea să
ajungă, sub președintele Puțin, șeful biroului electoral federal al
Rusiei. „întrunirea se ținea în Sala Cavalerilor, cu tavanul la zece
metri înălțime și pardoseală de marmură; când a pășit, în liniște
deplină, fiecare pas a răsunat sub bolți. Ca să întregească
efectul, ușa masivă din fier s-a trântit după el cu un bubuit
asurzitor."
Faptul că Puțin a simțit nevoia să încalce protocolul diplomatic
- să-i întoarcă spatele, literalmente, unui președinte al unei țări
vecine, partener comercial important în comerțul cu Sankt
Petersburg - arată cât de personală era pentru el chestiunea:
ceea ce percepea drept un atac la adresa Uniunii Sovietice îl
afecta la fel de mult ca și atacurile la persoană ce-l făcuseră să
spumege de furie în tinerețe. Maniera alertă în care colegul său a
povestit întâmplarea pentru biografii lui Puțin arată acuta
dimensiune a nostalgiei pe care o nutrea acesta în privința fostei
URSS.
Puțin iubise URSS și iubise KGB, așa că, ajuns la putere,
stăpân în fapt pe finanțele celui de-al doilea oraș al țării, își dorea
să construiască un sistem cât mai asemănător cu ele. Un sistem
închis, edificat pe control absolut - control, în special, al
informației și al banilor. Un sistem ce țintea spre excluderea
divergențelor de opinii și zdrobirea oricărei gândiri contrare.
Sistemul trebuia totuși să fie mai bun decât fuseseră KGB și
URSS: de data asta n-avea să-l mai trădeze pe Puțin. Urma să fie
prea iscusit și prea puternic ca s-o facă. Așa că Puțin a lucrat
neostenit pentru a centraliza controlul, nu doar al comerțului
exterior, ci și al afacerilor care se dezvoltaseră local - de unde și
eforturile sale de a prelua cazinourile, apărute de niciunde și
devenite populare extrem de rapid. A trecut, în cele din urmă, și
la gestionarea relațiilor municipalității cu presa, tipărită și
electronică, pe care a izolat-o de primărie și, totodată, a înzestrat-
o cu armament greu pentru tratarea unor subiecte în anumite
feluri.
Sobceak își alesese un bun adjunct: Puțin ura prostiile
democratice mai mult chiar decât el și se pricepea mai bine decât
Sobceak la manipularea lăcomiei și fricii.
Politicienii de genul lui Sobceak află, de obicei, ultimii că le-a
trecut vremea. Când a candidat la noile alegeri din 1996, orașul
deja îl ura. Sub conducerea sa, Petersburgul fusese victima unei
tragedii și în egală măsură a unei farse - deși Sobceak nu era
neapărat vinovat de asta. Economia orașului era pe butuci203:
mai bine de un milion de locuitori dintre cei cinci milioane ai
orașului fuseseră angajați ai platformelor militar-industriale, care
își diminuaseră sau stopaseră complet activitatea. Ca mai peste
tot în Rusia, o mână de oameni se îmbogățiseră foarte repede,
mai întâi vânzând și cumpărând mărfuri de tot soiul (exportând,
de exemplu, cherestea rusească și importând umbrele chinezești),
apoi, treptat, prin privatizarea întreprinderilor sovietice și crearea
de noi instituții. Mulți dintre ruși, cu toate acestea, sărăciseră -
sau cel puțin se simțeau mult mai săraci: magazinele erau acum
pline de bunătăți pe care nu și le puteau permite. Își pierduseră,
aproape toți, unicul lucru ce existase din abundență în Era
Stagnării: convingerea de nezdruncinat că ziua de mâine avea să
fie aidoma cu cea de azi. Nesiguranța îi făcea pe oameni să se
simtă și mai oropsiți.
Dimensiunea problemelor economice din Sankt Petersburg
făcea, prin comparație, ca restul Rusiei să pară înfloritor204. Trei
sferturi din populație trăia sub nivelul sărăciei. Infrastructura
urbană, deja precară în anii 1980 - și care furnizase un impuls
pentru impetuoasa mișcare a informalilor - era acum o ruină.
Străzile nu mai fuseseră de mult asfaltate, așa că, ori de câte ori
ploua sau ningea - adică des - străzile se transformau în râuri de
noroi. Transportul public era vraiște: municipalitatea nu mai
înlocuia autobuzele, care ar fi trebuit casate. Într-un oraș
compus în majoritate din blocuri mari de apartamente,
ascensoarele erau pe cale de dispariție. Electricitatea avea, în
centru, oscilații de tensiune. În studiile despre nivelul relativ de
trai, al doilea oraș al țării ca mărime apărea adesea mai jos de
locul douăzeci al clasamentelor pe localități.
Cu toată această decădere, Sobceak insistase să-și mențină
imaginea de politician cosmopolit, sofisticat: îmbrăcat
întotdeauna cu grijă, cu blonda-i soție la braț, deplasându-se în
limuzine, înconjurat de gărzi de corp. Alexandr Bogdanov, un
tânăr activist pro-democrație, își amintește de disprețul cu care l-
a tratat Sobceak în 1991, la abia două luni după lovitura de stat
ratată, în prima zi a Revoluției din Rusia postcomunistă: „Era un
concert în Piața Palatului205. Nimeni nu știa dacă era cazul să ne
bucurăm ori să comemorăm acea zi ca una a tragediei. Așa că s-a
organizat un miting după-amiaza și un dans seara. În vremea
asta Sobceak și soția, Ludmila Narusova, dădeau un banchet în
palatul Tavriceski, la care biletul de intrare costa cinci sute de
ruble! Asta era înainte de valul hiperinflației, era o sumă uriașă...
Noi eram pe-acolo, umblam prin spațiul de dans cu pancarte pe
care scria Zi de doliu național, arătând și simțindu-ne ca niște
idioți. Și am zis: «Ș tii ce? De ce ne pierdem vremea pe-aici? Hai la
Tavriceski, acolo e ospăț în toată legea». Am ajuns la Tavriceski
chiar când urcau cu toții în mașini. Sobceak era în costum de
gală, Narusova avea o rochie frumoasă și un soi de turban
înfășurat pe cap. Pe Sobceak îl însoțea o gardă de corp care mai
apoi avea să ajungă șeful gărzilor lui Puțin. Avea obiceiul ăsta
tâmpit: venea la mine și începea să mă ia la rost. Zicea: «M-am
săturat de tine! Pleacă de-aici! Dispari, îmi faci silă!» Așa că i-am
spus lui Sobceak: «De ce mă amenință mereu paznicul
dumitale?» Iar Ludmila Borisovna mi-a răspuns: «Dar de ce te
faci întotdeauna de râs?» Și Sobceak, relaxat, cum se urca plin de
importanță în limuzină, s-a întors spre mine și mi-a zis: «Ia mai
taci, pe mine m-a ales poporul» N-o să uit asta toată viața mea.
Genul ăsta de snob era.“
În calitate de viceprimar, Puțin se ocupa de treburile pe care
tradiția sovietică le păstra pentru cei din „rezerva activă" a KGB-
ului: pe lângă responsabilitățile în domeniul comerțului extern,
încerca să controleze și fluxul de informații ce intra și ieșea din
administrație. Iuri Boldîrev, inspectorul-șef al lui Elțîn care
încercase fără succes să dea de capătul acuzațiilor aduse de
Salie, a fost senator de Sankt Petersburg între anii 1994 și 1995.
„Nici măcar o dată, în perioada asta, nu mi s-a permis să apar în
direct la televiziunea din Petersburg" 206, avea să declare el mai
târziu. „Doar după ce n-am mai fost senator mi s-a permis să
vorbesc în direct - și chiar și atunci prezentatorii mă tot
întrerupeau, așa că până la urmă n-am mai zis mare lucru.“
Ori de câte ori mă duceam la Sankt Petersburg în legătură cu
vreun subiect, prima persoană cu care mă vedeam era Ana
Ș arogradskaia: avea biroul pe Nevski Prospekt, peste drum de
stația de cale ferată, și știa tot. Conducea Centrul Independent de
Presă, care oferea spațiu oricui dorea să țină o conferință de
presă - inclusiv celor refuzați de toată lumea, îi cunoștea pe toți și
nu se temea de nimeni. La vremea când Uniunea Sovietică se
prăbușea avea puțin sub șaizeci de ani; ținea minte vremuri când
lucrurile stătuseră cu mult mai rău. Odată, Ș arogradskaia a
organizat o conferință de presă care dădea în vileag obiceiul
administrației lui Sobceak de a amplasa microfoane în birourile
jurnaliștilor și politicienilor, inclusiv în ale propriilor angajați.
Mulți știuseră sau suspectaseră că așa stăteau lucrurile, însă
doar ziarul local de limbă engleză, condus și scris de expați,
îndrăznise să preia povestea. Șarogradskaia a fost întotdeauna
convinsă că Puțin, care era principalul responsabil pentru
relațiile primarului cu presa, organiza aceste interceptări.
În bună tradiție KGB, informațiile la care Sobceak avea acces
erau bine periate. Acest lucru a fost, cu siguranță, unul dintre
motivele de căpătâi pentru care nu a bănuit niciodată cât de
puțin popular devenise. Unii dintre telespectatorii televiziunii
locale l-au văzut cum face această neplăcută descoperire. „Exista
o emisiune numită Opinia Publică"207, își amintește Ș arogradskaia.
„Un program popular în timpul alegerilor din 1996. Când
Sobceak a văzut că nivelul lui de popularitate era de șase la sută,
a strigat «E imposibil!», a sărit în picioare și a părăsit studioul.
Emisiunea a fost anulată. Prezentatoarea, Tatiana Maksimova, a
fost concediată. Soțul ei, Vladimir, producătorul emisiunii, m-a
sunat și mi-a zis că vrea să țină o conferință de presă. Am spus:
«Nicio problemă» și l-am programat pentru următoarea zi, la
amiază. Vladimir a sunat în dimineața următoare, cu trei sau
patru ore înainte de conferință, zicând că trebuia anulată: «N-o
putem face fiindcă suntem amenințați - ne-au zis că fetei noastre
i s-ar putea întâmpla ceva». I-am spus: «Ziceți-le asta
jurnaliștilor, vă rog. Nu pot să le explic motivul anulării». Au
venit și le-au spus tuturor că erau amenințați și că se temeau.
Jurnaliștii au încercat să le pună întrebări, dar n-au vrut să
răspundă.“
Când Șarogradskaia îmi relata asemenea istorii prin anii 1990,
mi se păreau basme din altă lume. Rusia era un teritoriu
zbuciumat și adesea lipsit de logică în anii aceia, dar nu mă
simțisem niciodată în nesiguranță lucrând ca ziaristă - cel puțin
nu până ce am început să scriu din și despre Sankt Petersburg.
Am ținut, la invitația ei, un curs de reportaj la Centrul
Independent de Presă; luam trenul, la sfârșit de săptămână, ca
să lucrez cu câțiva studenți ai facultății de jurnalism. (Același
curs îl predam și la Universitatea din Moscova, dar Universitatea
din Sankt Petersburg nu voia să ia parte la așa ceva - motiv
pentru care organizația Anei Ș arogradskaia o găzduia.) în
weekendul destinat alegerilor i-am trimis pe studenți să umble pe
la secțiile de votare din centrul orașului. S-au întors cu nasurile
însângerate și ochii învinețiți; doi dintre ei au avut nevoie de
îngrijiri medicale. Se prezentaseră ca studenți la jurnalism la
două secții de votare; paznicii ceruseră instrucțiuni prin stații și
apoi îi burdușiseră bine. Așa îi tratau politicienii din Petersburg
pe jurnaliștii din Petersburg.
Dându-și seama, prea târziu, că va pierde alegerile, Sobceak a
făcut încercări disperate ca să rezolve situația. L-a rugat pe
Alexandr Iuriev, un specialist în psihologie politică de la
universitate care încercase să-l avertizeze pe Sobceak că e teribil
de nepopular, să se ocupe de campania sa. La câteva zile după ce
Iuriev și-a dat acordul, acesta s-a confruntat cu o brutală
tentativă de asasinat208: cineva a sunat la ușa lui și, când i s-a
deschis, a aruncat cu acid sulfuric. Fiindcă ușa se deschidea
spre înăuntru, o parte din acid a căzut pe ușă, ba chiar o
cantitate din substanță a ricoșat pe cel ce-o aruncase; de aceea,
probabil, Iuriev n-a primit o doză letală. Apoi a fost împușcat - și
iarăși a supraviețuit. I-au trebuit multe luni și două transplanturi
de piele ca să-și revină.
În timpul campaniei electorale, Sobceak a încercat și să
cumpere loialitatea presei din oraș, aruncând în dreapta și-n
stânga cu stipendii și burse209 ce au cufundat bugetul municipal
în datorii încă și mai mari. Presa îl ura, ceilalți politicieni îl urau,
iar oamenii simpli îl urau și ei. Sobceak a pierdut alegerile.
Managerul său de campanie, în cele din urmă, fusese Vladimir
Puțin.
Următorul primar ales de cetățenii Sankt Petersburgului a fost
tocmai adjunctul lui Sobceak responsabil cu lucrările publice, un
tip opus în toate privințele fostului primar: cu figură banală,
îmbrăcat prost, Vladimir lakovlev abia dacă putea îngăima două
vorbe. Însă într-un oraș unde transportul public era suspendat,
unde clădirile se prăbușeau, iar curentul electric pornea și se
oprea, acesta inspira cumva speranța că va încerca să rezolve
situația. Sau, cel puțin, că nu-și va minți alegătorii. lakovlev nu
va avea, de fapt, succes în remedierea racilelor Sankt
Petersburgului - orașul va fi tot mai sărac, murdar și periculos -,
însă după alți patru ani va câștiga din nou alegerile, cu ușurință,
fiindcă orașul încă se mai răfuia cu mult-urâta fantomă a lui
Sobceak.
Pierzând alegerile, Sobceak nu pierduse doar puterea și
influența, ci și imunitatea în fața legii - de asta, probabil, se
temea cel mai mult. Timp de aproape un an, o echipă specială
trimisă de procurorul general din Moscova cercetase acuzațiile de
corupție de la primărie. Cineva, un agent imobiliar, fusese deja
arestat și depusese mărturie împotriva oficialilor municipali.
Această parte a anchetei privea o clădire de apartamente din
centrul orașului care ar fi fost renovată ilegal, cu fonduri din
bugetul local. Aproape toți rezidenții din clădire210, printre care se
număra și nepoata lui Sobceak, erau ori funcționari în posturi
înalte, ori rude apropiate de-ale acestora.
Sobceak era și el pasibil, acum, să se alăture suspecților de pe
listă. Majoritatea aliaților îl abandonaseră, unii chiar înainte de
alegeri, precum viceprimarul care avea să-l înlocuiască; alții se
alăturaseră noii conduceri după ce Sobceak pierduse. Puțin a
refuzat o slujbă în proaspăta administrație - acel semn de
loialitate care-l înălțase atât de mult în ochii lui Berezovski - și a
plecat curând spre Moscova, tras parcă de o mână invizibilă. Din
câte le-a spus biografilor, un vechi nomenc la turist leningrădean
care lucra la Kremlin își amintise de Puțin și-i aranjase un post
bun în capitală211. Puțin era acum șef al biroului de gestionare a
patrimoniului prezidențial: o slujbă, din nou, perfectă pentru o
„rezervă activă". Că acest rezultat s-a datorat aranjamentelor
poliției secrete, providenței sau obișnuinței este, probabil,
neimportant: Puțin avea, din nou, un post cu puține
responsabilități publice, dar cu o groază de oportunități.
Slujba nouă a lui Puțin și vechile cunoștințe îi picau tocmai
bine lui Sobceak, desigur, fiindcă acum trăia cu frica zilnică de a
nu fi arestat. Procurorii îl hăituiau, încercând să-i transmită un
mandat de aducere pentru a fi interogat. Dar abia în noiembrie
1997 Sobceak avea să sosească la biroul procuraturii; era însoțit
de nevasta sa, care era membră în parlament. În timpul
interogatoriului, Sobceak a spus că-i e rău, iar Narusova a
solicitat o ambulanță. Înaintea camerelor de luat vederi, Sobceak
a fost luat din biroul procuraturii și dus direct la spital, unde a
fost diagnosticat cu infarct. Exact la o lună după aceea,
Narusova a informat presa că Sobceak se simțea îndeajuns de
bine pentru a fi transportat la o altă clinică, la spitalul Academiei
Militare, unde urma să fie îngrijit de Iuri Ș evcenko, prieten de
familie cu Puțin, care o tratase personal pe Ludmila Putina după
un grav accident de circulație petrecut cu câțiva ani înainte.
În timp ce Sobceak era transferat ca pacient al lui Șevcenko,
Puțin lua avionul spre Sankt Petersburg. Și-a vizitat fostul șefia
spital. Peste patru zile, la o sărbătoare națională - 7 noiembrie
nu mai era numită Ziua Revoluției, dar tot se dădea o zi liberă -
Sobceak a fost dus de o ambulanță la aeroport, unde un aparat
medical finlandez îl aștepta pentru a-l transporta la Paris.
Planificarea a fost extrem de bine făcută: nimeni nu a observat
până la sfârșitul vacanței de sfârșit de săptămână, adică peste
alte trei zile, că Sobceak plecase din țară. Corespondenții ruși au
dat imediat năvală la Spitalul American din Paris, unde spusese
Ș evcenko că era tratat Sobceak - dar cei din administrația
spitalului le-au spus că nu aveau un asemenea pacient. În
aceeași zi, Narusova a declarat presei că Sobceak trecuse printr-o
operație și că se simțea mai bine. Cei de la aeroport, între timp,
afirmau că fostul primar păruse în formă la urcarea în avion:
ambulanța intrase direct pe pistă și, contrar așteptărilor lor,
Sobceak ieșise din ea pe picioarele lui, mai-mai s-o ia la fugă spre
avion212.
Sobceak și-a început la Paris viața de emigrant: locuia cu o
cunoștință din Rusia, se plimba mult prin oraș, mai ținea câte o
prelegere la Sorbona; a scris și o carte de memorii în care se
zugrăvea ca un om ce suferise nenumărate trădări; titlul era
Douăsprezece cuțite în spinarea mea. Iuri Ș evcenko a devenit
ministrul rus al sănătății în iulie 1999, de îndată ce Puțin și-a
început brusca accensiune către puterea de stat.
Dar ce treabă avea la Kremlin Puțin însuși? Noul său post
aducea a sinecură. Și-a folosit timpul pentru a scrie și a susține o
disertație, scop pe care și-l stabilise în urmă cu șapte ani, când
începuse lucrul la Universitatea Leningrad. Disertația, ciudat
lucru, nu aborda tematica dreptului internațional, cum
intenționase inițial Puțin, ci economia resurselor naturale; a
susținut-o la puțin-cunoscutul Institut Montan din Sankt
Petersburg, și nu la universitate. Nouă ani mai târziu, un
cercetător de la Institutul Brookings din Washington D.C.
decidea să cerceteze îndeaproape disertația cu pricina; a susținut
apoi că găsise în jur de șaisprezece pagini de text și nu mai puțin
de șase grafice copiate cuvânt cu cuvânt dintr-un manual
american213. Puțin nu a răspuns acuzațiilor de plagiat.
Oricare ar fi fost responsabilitățile lui Puțin în Kremlin, trebuie
că influența sa era considerabilă: avea relații și era pe cât se
putea de bine plasat în Rusia, dacă nu erai persoană publică.
Poate că de aceea echipa parchetului n-a instrumentat cine știe
ce caz împotriva fostului primar și a aliaților săi: cei trei oficiali
puși sub acuzare au fost achitați, iar procurorii și-au abătut
atenția asupra altor chestiuni. La asta, fără îndoială, a contribuit
și faptul că fostul primar le scăpase printre degete și nu putea fi
chemat să depună mărturie.
Încurajat de meteorica ascensiune a fostului său adjunct,
Sobceak a decis să-și încheie exilul parizian și să revină în Rusia
în vara lui 1999. Se întorcea plin de speranță și încă și mai plin
de ambiție. Pe când se pregătea de plecare, Sobceak a fost
întrebat de Arcadi Vaksberg - specialist în criminalistică devenit
reporter de investigații și scriitor, care se împrietenise cu Sobceak
în timpul perioadei petrecute în Franța - dacă spera să revină la
Paris ca ambasador. „Și mai sus de atât", a replicat Sobceak.
Vaksberg era sigur că fostul primar țintea postul de ministru de
externe214: prin cercurile politice din Moscova se zvonea că
Sobceak urma să conducă Curtea Constituțională, cea mai
importantă instanță din țară.
Cu obișnuita-i încredere, Sobceak s-a grăbit să candideze
pentru parlament - unde a suferit o înfrângere penibilă, însă
atunci când Puțin și-a lansat campania electorală, l-a numit pe
fostul său șef „reprezentant împuternicit" - poziție care-i acorda
lui Sobceak, în esență, dreptul de a face campanie pentru Puțin
(candidați! puteau avea zeci, ba chiar sute de asemenea
„împuterniciți"). Sobceak s-a ocupat de campanie, părând să uite
că, odată, reputația sa politică se sprijinise pe o imagine de
democrat. L-a numit pe Puțin „noul Stalin“215, promițând
votanților potențiali nu atât omoruri în masă, cât o mână de fier -
„singura cale de a pune la muncă poporul Rusiei", după cum
zicea.
Însă nu s-a oprit la retorică. Vorbea prea mult, cum îi fusese
mereu felul. Chiar în vreme ce Puțin își dicta biografia oficială
celor trei jurnaliști, Sobceak își aducea aminte, răspunzând
întrebărilor altor jurnaliști, de diverse episoade importante ale
carierei lui Puțin ce contraziceau varianta relatată de fostul său
protejat.
Pe 17 februarie, Puțin i-a cerut lui Sobceak să meargă la
Kaliningrad, o enclavă rusească înghesuită între Polonia și
Lituania, pentru a-i face campanie. Solicitarea era urgentă216:
Sobceak trebuia să zboare acolo chiar în ziua aceea, frustrându-
și nevasta, căreia nu-i plăcea să-l lase să călătorească singur.
Pretindea că trebuia să se asigure că el își lua medicamentele la
timp. Însă mulți dintre cunoscuții lor credeau că blonda vopsită,
cu voce pițigăiată, nu avea încredere să-și lase soțul din frâu. De
asemenea, e posibil ca ea să se fi temut pentru siguranța lui.
Însă în ziua aceea era în parlament, la Moscova, și nu putuse să-
și însoțească soțul în inopinata deplasare electorală. Fostul
primar a plecat cu doi asistenți bărbați, care îndeplineau și rolul
de gărzi de corp. Pe data de 20 februarie, Sobceak murea într-un
hotel privat, aflat într-o stațiune de lângă orașul Kaliningrad.
Jurnaliștii locali aveau să bage de seamă, curând, că unele
circumstanțe bizare însoțiseră moartea lui Sobceak. Cel mai
bătător la ochi era faptul că trupului neînsuflețit i se făcuseră
două autopsii diferite - una în Kaliningrad și alta în Sankt
Petersburg, la spitalul militar condus de Iuri Ș evcenko, același
doctor care l-a ajutat pe Sobceak să fugă la Paris; era acum
ministru al sănătății, dar nu renunțase la slujba de la spital.
Cauza oficială a morții fusese un atac de cord puternic, dar
natural.
Totuși, la zece săptămâni după moartea lui Sobceak, parchetul
din Kaliningrad a deschis o anchetă, cercetând un posibil caz de
„omor calificat cu circumstanțe agravante".
După trei luni, investigația se termina fără să se fi descoperit
nimic.
La înmormântarea lui Sobceak, ce a avut loc la 24 februarie în
Petersburg, Puțin, așezat lângă soția și una din fiicele
decedatului, a părut afectat cu adevărat. Apoi, la televizor, nu
avea să mai fie atât de emoționat. În singura declarație publică
făcută în acea zi, Puțin a spus: „Trecerea în neființă a lui
Sobceak nu este o moarte oarecare, ci o moarte violentă,
rezultatul persecuțiilor îndurate“. Din mesaj trebuia să se
desprindă că Sobceak, acuzat pe nedrept de corupție, sucombase
din cauza stresului înainte ca fostul său adjunct să-i poată reda
gloria pe care o merita.
În același timp, la Paris, Arcadi Vaksberg decidea să inițieze o
investigație pe cont propriu a morții amicului său. Nu fusese
niciodată un prieten apropiat sau un admirator înfocat al
exuberantului politician rus, era însă jurnalist de investigații cu
experiență criminalistică și știa să miroasă un subiect de presă.
Vaksberg așadar a dezgropat detaliul cel mai uimitor al
circumstanțelor morții lui Sobceak: cele două gărzi de corp,
bărbați în putere, trebuiseră să fie tratate, după moartea lui
Sobceak, de simptome ale unei otrăviri ușoare. Era o pecete a
uciderilor comandate prin otrăvire: multe secretare sau gărzi de
corp pățiseră la fel când le fuseseră asasinați șefii. În 2007,
Vaksberg a publicat o carte ce trata istoria otrăvirilor din motive
politice în URSS și Rusia. Acolo avansa teoria217 că Sobceak
fusese ucis de o otravă aplicată pe becul veiozei de lângă pat;
substanța se vaporizase la încălzirea becului. Era o tehnică pusă
la punct în URSS. La câteva luni de la publicarea cărții, mașina
lui Vaksberg a fost aruncată în aer în garajul său din Moscova218;
Vaksberg nu era însă în mașină.
 ZIUA ÎN CARE A MURIT PRESA

Mi-am petrecut Ziua Alegerilor, 26 martie 2000, în Cecenia.

Voiam să evit toată tevatura cu mersul pe la secții de votare; mi
se părea că alegerile sunt o bătaie de joc, urmând unei campanii
ce putea fi descrisă cel mai nimerit drept un travesti. În cele
aproape trei luni de la retragerea lui Elțîn, Puțin nu făcuse
declarații politice - iar asta, păreau să creadă el și camarila sa,
era o virtute: considera că nu e de demnitatea lui să facă frumos
pentru voturi. Campania constase, în esență, din biografia care
sublinia că se vedea pe el însuși drept un tip dur; la asta se
adăugase pilotarea unui avion de vânătoare, pentru ochii presei,
și aterizarea pe aeroportul din Groznîi cu o săptămână înainte de
alegeri. Esența mesajului său politic părea a fi: „Nu te pune cu
mine“.
Acceptasem deci o invitație a centrului de presă al armatei de
a acoperi subiectul alegerilor din Cecenia. Știam că mișcările
urmau să-mi fie limitate și că voi avea ofițeri pe urme, dar mă
gândisem că era o bună ocazie să-mi fac o idee despre starea
actuală a unui loc pe care-l cunoscusem destul
de bine cândva; ultima dată fusesem acolo în urmă cu trei ani,
la puțină vreme după ce intrase în vigoare acordul de încetare a
focului.
Groznîi fusese, înainte de declanșarea primului război, un oraș
de aproape un milion de locuitori. Îi cunoșteam oarecum
geografia: era un oraș de dimensiuni rezonabile, cu câteva
dealuri și cartiere ușor de identificat; existau și destule clădiri
înalte, suficient cât să te poți orienta. Curând după bombardarea
orașului în primul război, unii observatori europeni îl
comparaseră cu Dresda, orașul german făcut zob de bombele
britanicilor și americanilor către sfârșitul celui de-al Doilea
Război Mondial. Comparația mi se păruse nimerită - dar Groznîi
își păstrase totuși contururile de bază.
 Acum totul dispăruse. Nu se mai vedeau clădiri înălțate spre
cer. Nu mai puteam identifica monumente, deși fuseseră multe
cândva. Orașul arăta peste tot la fel și mirosea la fel: a came arsă
și a praf de beton. Era oribil, asurzitor de tăcut. Am început să
citesc obsesiv firmele de pe prăvălii: CAFE, INTERNET, PIESE
AUTO, AICI LOCUIESC OAMENI. Ultima pancartă fusese pusă pe
clădiri de cei reveniți acasă după ultimul război, în speranța că
puteau evita astfel jafurile și atacurile armate.
O duzină de difuzoare fuseseră montate prin ce mai rămăsese
din oraș, semne sonore care indicau secțiile de votare sau oalele
cu supă aduse de Ministerul Federal pentru Situații de Urgență.
Populația, mai ales femei, pășea pe străzi în grupuri mici,
îndreptându-se în tăcere spre sursa de sunet cea mai apropiată,
sperând, evident, să găsească mai degrabă un loc unde se servea
supă decât o secție de votare.
Noi, jurnaliștii, am fost escortați de călăuzele noastre militare
către una dintre cele nouă secții. Am ajuns cam pe la amiază și
am dat peste o mulțime de lume, din nou mai mult femei, care
așteptau acolo încă de la răsăritul soarelui. Veniseră în speranța
de a primi ajutor umanitar: ori li se promisese că hainele și
mâncarea vor fi distribuite la secțiile de votare, ori fuseseră aduși
de un simplu zvon. DEMOCRAȚ IA ESTE DICTATURA LEGII,
proclama un panou de deasupra intrării în clădirea scundă,
citând, cu încălcarea directă a legii electorale, o zicere
oximoronică de-a lui Puțin. Nu se vedea nici urmă de ajutor
umanitar.
S-a apropiat o bătrână de mine și m-a rugat să scriu că
ajunsese să doarmă în stradă.
„Ați votat?", am întrebat-o.
„Am votat", a răspuns.
„Pentru cine?"
„Nu știu", a zis cu simplitate. „Nu pot citi. Am avut un buletin
și l-am băgat înăuntru."
Peste câteva ore, la o secție de votare din altă parte a orașului,
am zărit de la distanță niște oameni apropiindu-se. Am alergat
spre ei înainte ca supraveghetorii mei să mă poată opri, sperând
să apuc niște disidenți din Groznîi în fața secției de votare. S-au
dovedit a fi trei persoane, dintre care două foarte bătrâne, pe
care le mai văzusem și la prima secție de votare. Târau cu toții
după ei cărucioare goale. Mi-au spus că după ce autobuzul cu
jurnaliști plecase, oficialii locali le ziseseră că nu aveau să fie
ajutoare umanitare; durase ore până să se întoarcă, pe jos, la
casele lor.
Folosindu-mă de puținele momente în care nu eram
supravegheată, am încercat să-i întreb pe acești oameni de ce
reveniseră în Groznîi. Cei doi bătrâni au delegat-o pe femeia mai
tânără să-și spună povestea. A încercat să se opună, zicând: „Dar
ce rost mai are să vorbim?", însă în cele din urmă nu a îndrăznit
să nu-i asculte pe vârstnici. „Ne-am întors după corpurile
rudelor. Ne-au dus la ei. Erau legați cu sârmă. Dar capul unuia
nu l-au mai găsit." Opt membri ai familiei sale se număraseră
printre cei mai bine de o mie de oameni sechestrați și apoi
executați sumar de trupele ruse. Femeia și rudele ei apropiate
părăsiseră Groznîi cu luni în urmă și se duseseră să stea cu
familia într-un sătuc. Cei opt membri ai familiei sale nu
avuseseră bani să părăsească orașul: de fiecare dată când
treceau pe lângă un punct de control al armatei ruse ar fi trebuit
să plătească. Pe când vorbeam, o altă femeie s-a apropiat,
însoțită de două nepoate, una palidă, de opt ani, și o adolescentă
posomorâtă. „Tatăl lor a fost omorât de schije", a zis. „Mama lor
n-a putut îndura și a murit, la fel și bunica lor. Fetele i-au
îngropat în grădină. L-am dezgropat ieri pe tatăl lor, am spălat
corpul, dar bărbații se tem să iasă și să-l îngroape, așa că zace
acolo, acasă." I-a cerut adolescentei să confirme povestea, însă
fata a început să plângă și s-a tras deoparte de lângă grup.
Oamenii aceștia mi-au spus că votaseră cu un activist pentru
drepturile omului - al cărui procent final urma să fie atât de mic,
încât mass-media nici nu s-a mai obosit să-l menționeze. Dar
printre ceceni erau și mulți care-l votaseră pe Puțin. „Mi-e scârbă
de război", mi-a spus un bărbat între două vârste în Groznîi.
„Sunt sătul să fiu trecut, ca o lulea, de la o gașcă de bandiți la
alta." M-am uitat împrejur: eram într-o zonă unde fuseseră mai
ales locuințe private; acum se vedeau doar garduri metalice care
separau unele de altele proprietățile-fantomă. „Dar nu Puțin a
făcut toate astea?", am întrebat.
„E război de zece ani", a răspuns bărbatul, exagerând doar cu
puțin: primele revolte armate din Cecenia începuseră în 1991. „El
ce putea schimba? Tânjim după o putere tare, unită. Suntem
genul de popor care are nevoie de un arbitru."
Exista și un cecen printre cei zece candidați puțin cunoscuți
care concurau, fără speranță, cu Puțin. Acesta, milionar moscovit
și dezvoltator imobiliar, trimisese, înainte de alegeri, tone de
făină în taberele de refugiați ceceni. „N-are rost să-l votăm pe el",
mi-a spus managerul-adjunct al unei asemenea tabere, aflată în
Ingușetia învecinată. „Eu aș putea să-l votez, dar în Rusia n-o să-
l voteze nimeni." Intenționa să-l aleagă pe Puțin: „E om bun. Nu
el ne-a făcut asta: au fost alții, mulți, care aveau interese să
înceapă iarăși".
Ș eful lui, un bărbat uscățiv de cincizeci de ani pe nume
Hamzat, mi-a mărturisit: „Ne-au spus să votăm cu Puțin fiindcă
oricum el o să fie președinte". Hamzat petrecuse
douăzeci și nouă de zile în închisorile rusești în timpul
primului război cecen; se alesese cu două cicatrici pe frunte și cu
o adâncitură în osul umărului, unde îl nimerise un pat de pușcă.
Mi-a arătat o fotografie cu fiul său, un tânăr de șaisprezece ani
cu buze groase și păr cârlionțat, care se afla acum, la rându-i, în
custodie rusească. Hamzat aflase unde-i țineau băiatul, însă
paznicii îi ceruseră o răscumpărare de o mie de dolari - o
practică absolut comună a ambelor părți combatante. Hamzat nu
mi-a spus ce se mai întâmplase apoi, dar aflasem de la alți
rezidenți ai taberei de refugiați: făcuseră o colectă, dar reușiseră
cu chiu, cu vai să strângă abia o zecime din suma cerută.
Băiatul rămânea captiv.
Tabăra era înjghebată pe un câmp, din multe corturi militare
și un tren cu zece vagoane care fusese târât până acolo. O soluție
destul de comună pentru suplinirea lipsei de locuințe; și eu
stăteam într-un tren militar, la câteva așezări mai încolo. Biroul
lui Hamzat era într-un vagon. Afară era lipită o foaie de hârtie cu
șaizeci și unu de nume, scrise de mână, sub titlul „Aflați în
închisoarea Naursk, apoi transportați la spitalul Piatigorsk".
Alături de nume erau trecute vârste: de la șaisprezece la șaizeci și
doi de ani. Păreau a fi deținuți ce fuseseră mutați la spital
înaintea vizitei presei la cea mai rău-famată închisoare din
Cecenia. Un deținut făcuse lista cu speranța de a-i ajuta pe
oameni să-și găsească rudele ce lipseau. Lângă unul dintre nume
cineva scrisese „omorât" cu pastă albastră de pix.
Potrivit regulamentelor militare, îmi petreceam mare parte din
timp în compania unor ruși în uniformă. Aș fi preferat să rămân
de partea cecenă - nu neapărat fiindcă le consideram cauza mai
demnă de milă, ci fiindcă atmosfera de frică neîncetată din
partea rusă mi se părea extenuantă. De vreme ce soldații cădeau
zilnic victimă ambuscadelor, tinerii recruți și comandanții lor nu
se puteau relaxa nici măcar când încercau să se îmbete până la
inconștiență, cum făceau noapte de noapte, ca să nu mai audă
focurile de armă ce păreau să nu se oprească niciodată. Focurile
de armă se auziseră împrejurul nostru și în acea zi, chiar dacă
era zi de alegeri. Când am încercat să scap de supraveghere și să
intru într-un cartier altădată populat din Groznîi, cei doi
însoțitori ai mei m-au implorat să mă opresc. „Oricum nu mai e
nimeni acolo", a încercat unul să mă convingă. „De ce să mergeți
acolo? Or să ne «liniștească» pe toți.“ Adică să ne ucidă. Soldații
aceștia - care votaseră cu toții pentru Puțin, cum le ceruseră
comandanții - ar fi trebuit să controleze Groznîi. Însă Rusia avea
să mai piardă oameni, zi de zi, și în anii următori.
Un nou șef de district din Groznâi, rus, îi cânta lui Puțin
osanale la comandă. „Un bărbat de aur a venit astăzi la putere în
Rusia", zicea. „Un om tare." înainte de alegeri, organizatorii locali
cercetaseră toate pivnițele din oraș, făcând liste electorale. Le
ieșiseră 3 400 de nume și făcuseră tot atâtea buletine de vot, însă
buletinele se terminaseră până la mijlocul zilei. „Eu le-am spus
că or să mai fie și alții", s-a plâns șeful de district, „dar n-au vrut
să asculte! Și oamenii ăștia, atunci, de unde au ieșit? Doar nu de
sub pământ!"
Dar, de fapt, chiar de sub pământ ieșiseră, și nu doar în sensul
că locuiseră în pivnițele clădirilor demolate, ci și în sensul că
mulți dintre cei veniți la vot - mai ales femei bătrâne - apăruseră
la secțiile de votare cu câte două și trei pașapoarte, ale lor și ale
membrilor familiei, cu speranța, presupun, că aceștia mai erau
încă în viață. Cei care-și pierduseră pașapoartele puteau utiliza
un formular special, deși asta însemna și că propriile acte de
identitate puteau fi folosite de altcineva ca să voteze. Mi-am
testat teoria și m-am plimbat prin mai multe secții electorale:
peste tot am fost îmbiată să votez folosindu-mi documentele de
Moscova sau chiar fără absolut nimic.
Înainte de pornirea celui de-al doilea război, Cecenia avea o
populație oficială de 380 000 de locuitori. Până la alegeri,
numărul de alegători crescuse la 460 000 219, sporit nu doar de
soldații ruși, ci și de sufletele moarte ale căror pașapoarte reale
sau imaginare fuseseră folosite. Doar puțin sub 30 la sută au
votat pentru Puțin, cel mai slab procent al său din toată Rusia.
Totuși, per total, omul fără chip, lipsit de platformă politică și
care nu-și făcuse campanie avea să obțină peste 52 la sută din
voturi220, câștigând din primul tur de scrutin.
La data de 7 mai 2000, Vladimir Puțin era învestit oficial în
funcția de președinte al Rusiei. Strict vorbind, era prima
ceremonie de acest fel din istorie: Elțîn fusese ales pentru primul
mandat când Rusia mai era încă parte a Uniunii Sovietice.
Așadar Puțin avea ocazia să inițieze un ritual. La solicitarea sa,
ceremonia, care fusese plănuită inițial să aibă loc în modernistul
Palat de Stat de la Kremlin, unde își ținuse conferințele Partidul
Comunist și unde organizase conferințe administrația lui Elțîn, a
fost mutată în Marele Palat221, monument istoric, unde locuiseră
odinioară țarii. Puțin a pășit în lungul sălii, pe un covor roșu, cu
coatele ușor îndoite, straniu de imobil, o postură ce va deveni
curând familiară telespectatorilor ruși și va oferi motiv
americanilor să speculeze că Puțin suferise de o traumă la
naștere222 sau poate un atac cerebral în uter. Sunt mai înclinată
să cred că felul acesta de-a se mișca este întocmai ce pare:
gesticulația unei persoane ce execută toate acțiunile publice
mecanic și cu șovăială, lăsând să se simtă la fiecare pas o
extremă precauție, dar și o agresivitate extremă. Mersul său li s-a
părut rușilor că ar aduce și cu o afectare adolescentină, ca și
obiceiul său de a purta ceasul pe mâna dreaptă (deși este
dreptaci); moda a prins iute printre birocrații de orice nivel, iar
cea mai mare fabrică de ceasuri din țară, aflată în Tatarstan, a
lansat la puțină vreme un nou model, numit Ceasul Kremlin
pentru Stângaci223, trimițând primul ceas din serie la Moscova,
cadou pentru Puțin. Nu a fost văzut niciodată în public cu ceasul
acela ieftin, făcut în țară, deși a fost fotografiat cu câteva
cronografe în următorii ani, cel mai adesea cu un Patek Philippe
Perpetuai Calendar de aur alb, în valoare de 60 000 de dolari224.
La ceremonia de învestire au fost invitate cinci sute de
persoane, foarte multe în uniformă. Unul dintre invitați merită o
notă aparte: Vladimir Kriușkov, fost șef al KGB și organizator al
puciului din 1991. Un reporter prezent la fața locului l-a descris
ca pe „un bătrân scund, care se ținea cu greu pe picioare și care
s-a ridicat o singură dată, la intonarea imnului național."225
Kriușkov era ușor de observat fiindcă a stat separat de restul
musafirilor: nu era tocmai un membru al elitei politice
contemporane a Rusiei. Ș i totuși nimeni nu a îndrăznit să
obiecteze public la prezența unui om care încercase să
zdrobească democrația din Rusia prin forța armelor. Făcuse
șaptesprezece luni de închisoare și fusese grațiat de parlament în
1994. Majoritatea relatărilor din presă i-au ignorat cu totul
prezența. Kommersant, cel mai cunoscut cotidian economic, i-a
acordat lui Kriușkov paragraful douăzeci din totalul de douăzeci
și patru. Să fi avut jurnaliștii darul clarviziunii, i-ar fi acordat
poate un spațiu mai generos, fiindcă Rusia comemora nu doar
schimbarea unui lider, ci și a unui regim - o schimbare pe care
Kriușkov ajunsese să o primească cu brațele deschise.
Cu doar două săptămâni înainte, pe 18 decembrie 1999 - două
săptămâni până să ajungă oficial președinte - Puțin luase
cuvântul la un banchet ce sărbătorea ziua înființării poliției
secrete sovietice, o obscură sărbătoare profesională care avea să
capete anvergură în anii următori, cu stindarde de felicitare
expuse pe străzi și reportaje de televiziune tratând subiectul. „Aș
dori să raportez"226, a zis la banchet Puțin, „că grupul de ofițeri
FSB repartizat să lucreze sub acoperire în guvernul federal și-a
îndeplinit cu succes prima serie de misiuni." încăperea, plină de
șefi ai poliției secrete, s-a zguduit de râsete. Puțin a încercat, mai
târziu, să prezinte ce spusese ca pe o glumă nevinovată, însă în
aceeași zi restaurase o placă memorială de pe clădirea FSB ce
amintea lumii că Iuri Andropov, singurul șef al poliției secrete
ajuns secretar general al Partidului Comunist, lucrase acolo.
Din moment ce campania electorală a lui Puțin și omul însuși
păruseră a fi entități separate, Puțin nu se manifestase prea mult
în public între luna decembrie și data învestirii. Își alesese
premierul, un bărbat a cărui statură impunătoare, voce
bubuitoare de bas și alură chipeșă de actor hollywoodian cu
zâmbet strălucitor de alb ascundeau lipsa sa de ambiție politică.
Mihail Kasianov părea să aibă birocrația în sânge: avansase în
ministerele sovietice, reușise o tranziție lină în mai multe slujbe
ministeriale din cabinetele lui Elțîn și devenise recent ministru de
finanțe.
„M-a chemat pe 2 ianuarie"227, la doar trei zile după ce Elțîn își
anunțase retragerea, mi-a spus Kasianov. „Și-a expus condițiile
pentru numirea mea. A zis: «Câtă vreme nu faci scheme pe
tarlaua mea, o să fim în regulă»." Kasianov, defel obișnuit cu
limbajul străzii, a fost izbit de formularea lui Puțin mai mult
decât de conținutul mesajului său. Constituția oferea premierului
autoritate lărgită asupra serviciilor militarizate; Puțin îi
transmitea că trebuie să cedeze aceste atribuții dacă vrea să fie
prim-ministru. Kasianov se învoise cu ușurință, cerând la schimb
ca Puțin să-i permită să avanseze cu planul de reformă
economică. Puțin fusese de acord și îl numise prim-viceprim-
ministru, promițându-i să-l facă premier chiar după ceremonia
de învestire.
Kasianov a preluat guvernarea. Puțin a purces să-și
pregătească ceea ce numea „tarlaua" lui. Primul său decret ca
președinte interimar îi garanta imunitatea în fața legii lui Boris
Elțîn. Al doilea iniția o nouă doctrină militară rusă, abandonând
vechea strategie nu-noi-primii în privința armelor nucleare și
punând accent pe dreptul de a le folosi împotriva agresorilor,
„dacă alte mijloace de rezolvare a conflictului au fost epuizate
sau s-au dovedit ineficiente". Un alt decret revenea la
obligativitatea antrenamentului militar pentru rezerviști (toți
bărbații apți din Rusia aveau acest statut) - care fusese abolită,
spre ușurarea soțiilor și mamelor, după ce Rusia se retrăsese din
Afganistan. Două dintre paragrafele decretului erau clasificate ca
secrete, sugerând că ele ar putea aduce lumină asupra întrebării
în ce măsură este posibil ca rezerviștii să fie trimiși în Cecenia
sau nu. Peste câteva zile, Puțin a emis o ordonanță ce oferea
dreptul, pentru patruzeci de miniștri și alți demnitari, de a
clasifica informații cu statut secret, încălcând astfel în mod direct
constituția. A reînființat și antrenamentul militar obligatoriu în
gimnazii, atât publice, cât și private: materia aceasta, care pentru
băieți însemna desfacerea, curățarea și reasamblarea unui
Kalașnikov, fusese abolită în vremea perestroikăi. În total, șase
dintre cele unsprezece decrete date de Puțin în primele două luni
de interimat aveau de-a face cu armata. Pe 27 ianuarie, Kasianov
anunța o creștere a bugetului militar cu 50 la sută228 - asta într-o
țară care nu reușea să se achite de datoriile externe și își vedea
populația afundându-se din ce în ce mai mult în sărăcie.
Dacă oricine din Rusia sau din afara ei și-ar fi dat osteneala să
fie atent, ar fi găsit toate indiciile necesare privind natura noului
regim în doar câteva săptămâni de la ascensiunea lui Puțin la
tronul său temporar. Ț ara era însă ocupată cu alegerea unui
președinte imaginar, iar Occidentul nu avea să pună la îndoială
această alegere decât ani mai târziu.
Când Puțin a fost pus în funcție, eram iarăși în Cecenia:
confruntată cu ceea ce trecea acum drept politică și jurnalism
politic, voiam nespus să simt că fac ceva folositor. Sistemul
politic al țării se prăbușea sub ochii mei; mă simțeam așadar
deosebit de norocoasă că pot să investighez și să scriu despre
subiecte pe care le consideram importante. De data asta
călătorisem cu ofițeri ai armatei și grupe autonome de voluntari
ce căutau soldați dispăruți în misiune în Cecenia; pe atunci
numărul lor se ridica la aproximativ o mie, dintre care jumătate
dispăruseră în ultimul conflict.
M-am întors din Cecenia îndată după învestire. În a doua zi
după ce revenisem la redacție, care se întâmpla să fie și a doua zi
de când Vladimir Puțin își începuse munca de președinte, forțele
speciale ale poliției s-au năpustit asupra sediului Media-Most,
corporația lui Vladimir Gusinski, de care ținea și revista mea.
Batalioane de bărbați în costume de camuflaj, cu cagule negre și
înarmați cu puști automate cu țeavă scurtă, au năvălit în
birourile clădirii recent renovate din centrul Moscovei, la vreo doi
kilometri de Kremlin, au bruscat membri ai personalului și au
aruncat teancuri de hârtii în cutii de carton pe care le-au
încărcat apoi în dube. Parchetul, administrația prezidențială și
fiscul au făcut apoi declarații publice confuze, explicând
descinderea: că ar fi suspectat nereguli în plata impozitelor; că ar
fi suspectat abuz în serviciu în cadrul departamentului de
securitate internă al Media-Most; ba chiar au susținut că trustul
de presă și-ar fi spionat propriii angajați. Natura acestui raid era
de fapt cunoscută oricărei persoane implicate în afaceri sau care
cunoștea mediul de afaceri din Rusia anilor 1990: era vorba
despre o amenințare. Asemenea acțiuni erau cel mai adesea
înscenate de grupuri ale crimei organizate, cu scopul de a arăta
cine este șeful - și cine se bucură de influență mai mare în poliție.
Descinderea era neobișnuită totuși sub câteva aspecte:
amploarea (mulți agenți, câteva mașini umplute cu documente),
locul (în centrul Moscovei), timpul (în plină zi) și ținta (unul
dintre cei mai influenți șapte oameni de afaceri din Rusia). Și
inițiatorul său era neobișnuit: majoritatea surselor Media-Most îl
indicau pe Vladimir Puțin. Acesta din urmă a susținut că nu are
niciun amestec229; fusese, în timpul descinderii, la Kremlin, unde
se întâlnise cu Ted Tumer, cu care schimbase amintiri despre
Jocurile Bunăvoinței, ținute la Sankt Petersburg în anii 1990, și
discutase despre viitorul presei.
Lunile de după raidul asupra Media-Most reprezintă acel tip de
interval ce e mereu greu de rememorat și descris: perioada dintre
diagnostic și rezultatul inevitabil, dintre ziua în care îți dai seama
cum se va sfârși povestea și ziua în care se sfârșește cu adevărat.
Cred că e cinstit să spun că, printre cei aproximativ șaptezeci de
angajați care lucrau la revista mea și printre sutele de oameni
care lucrau la cotidianul lui Gusinski și la canalul său tv, NTV -
același care făcuse emisiunea despre exploziile din blocurile de
apartamente - nu era unul care să nu-și fi dat seama că asista la
începutul sfârșitului celei mai mari companii media private din
Rusia. Și totuși ne-am văzut cu toții de treabă ca și cum nimic nu
s-ar fi întâmplat, ca și cum problemele companiei nu ar fi fost
decât un subiect jurnalistic oarecare.
Nu țin minte cum am auzit de arestarea lui Vladimir Gusinski
de pe 13 iunie. Se poate să fi aflat de la radioul din mașină, deși
mi se pare puțin probabil: vara lui 2000 era a doua în care
mergeam cu bicicleta prin Moscova, pe atunci o formă nouă de
transport; făceam, chiar, un articol pe tema ciclismului urban.
Se poate să fi auzit de la un coleg sau să fi primit un telefon de la
vreun prieten. Indiferent cum am aflat, lucrul cel mai important
nu era că unul dintre cei mai influenți oameni din țară fusese
arestat, ci că arestarea se produsese ca urmare a unor acuzații
ce aveau de-a face cu privatizarea unei companii pe nume
Ruskoie Video. Aveam despre ce scrie.
Ruskoie Video era o companie de producție în televiziune care
îi aparținuse lui Dmitri Rojdestvenski, un bărbat din Sankt
Petersburg aflat de doi ani la închisoare. Făcusem o anchetă
despre el, cu ceva vreme în urmă, fără să înțeleg cum stau
lucrurile; totul a început atunci când am plecat la Petersburg ca
să scriu despre uciderea Galinei Starovoitova.
Sursele mele - printre care și asistentul Galinei, care
supraviețuise - au insistat să mă ducă în vizită la un cuplu
vârstnic ce locuia într-un apartament spațios și bine situat pe
Canalul Griboiedov. În mai multe întâlniri, pe parcursul câtorva
luni, cei doi mi-au spus povestea fiului lor, Dmitri Rojdestvenski,
un producător tv bine educat, de patruzeci și patru de ani, care
se descurcase binișor sub regimul Sobceak (pe care îl ajutase în
campania electorală pentru realegere) și care era în închisoare
acum.
Cineva, se părea, îi pusese gând rău lui Rojdestvenski. Mai
întâi, în 1997, fusese verificat de către fisc. În mai primise o
scrisoare de la biroul local al poliției secrete, unde era informat
că transmițătorul folosit de postul de televiziune la care era și el
acționar reprezenta o amenințare la adresa securității statului.
Rojdestvenski avea apoi să fie interogat în repetate rânduri în
legătură cu cazul Sobceak. „îl suspectau pe Dmitri că spală bani
pentru Sobceak", mi-a spus mama lui. „Dar Dmitri a avut noroc;
Sobceak nu-i plătise nici măcar banii datorați pentru producerea
și transmiterea materialelor de campanie." în martie 1998,
Dimitri Rojdestvenski a fost în cele din urmă acuzat de evaziune
fiscală. Într-o seară, în acea lună, o echipă specială a parchetului
a percheziționat apartamentele a patruzeci și unu de oameni ce
aveau legături cu compania lui, inclusiv liber-profesioniști.
„Ș i au început să-l hărțuiască de-a binelea", mi-a spus
bătrâna. Fiul ei era chemat la interogatoriu aproape în fiecare zi;
apartamentul, biroul și cabana i-au fost percheziționate în
repetate rânduri. În august 1998, soția lui Dmitri a făcut un atac
cardiac. „Eram la dacea atunci", mi-a explicat mama lui. „El era
zi de zi chemat la anchetă, nu știam niciodată dacă se mai
întoarce. Asta puteam îndura - pe tata l-au închis de trei ori pe
vremea lui Stalin - dar Natașa (soția lui Dmitri) nu a fost așa de
puternică."
În septembrie 1998, Dmitri Rojdestvenski a fost acuzat de
fraudă și arestat. Eu i-am cunoscut părinții la două luni după
aceea. În următoarele douăzeci de luni i-am vizitat de câteva ori
și am căpătat informații proaspete despre situația fiului lor.
Dmitri era mutat dintr-o închisoare într-alta, mai întâi la
Moscova, apoi la o închisoare secretă a poliției de lângă Sankt
Petersburg. Acuzațiile se tot schimbau: mai întâi că nu declarase
o mașină, apoi că nu declarase bani obținuți din publicitate,
după aceea că-și construise o casă de vacanță cu bani sustrași
din alte fonduri. Din câte observasem, afacerile și chestiunile de
familie erau atât de încurcate între ele și de greu de descâlcit,
încât procurorii ar fi putut găsi la nesfârșit motive să-l țină după
gratii. Dar nu pricepeam de ce l-ar fi vrut cineva la închisoare pe
Rojdestvenski.
Părinții săi mi-au spus că de vină era Vladimir lakovlev, cel
care-l înlocuise pe Sobceak. Se răzbuna pentru implicarea lui
Rojdestvenski în campania de realegere a lui Sobceak. Dar și alții
îl sprijiniseră pe Sobceak. Era Rojdestvenski transformat în țap
ispășitor fiindcă alții, precum Puțin, ajunseseră prea puternici și
de neatins? Posibil. Sau poate nu lakovlev căuta răzbunare, ci
unul dintre foștii parteneri de afaceri, printre care se număra
Puțin și alți câțiva indivizi influenți din Sankt Petersburg, care
întemeiaseră, se pare, o televiziune ce avea legătură cu
cazinourile orașului? Din nou, posibil. Ori, cum credea asistentul
Galinei Starovoitova, un caz macabru de șantaj comandat de un
antreprenor care încercase fără succes să-l convingă pe
Rojdestvenski să-și vândă compania? Nici asta nu era de exclus.
Mă tot întorceam la soții Rojdestvenski fiindcă nu reușeam să
găsesc un unghi din care să abordez povestea fiului lor. Cu cât
se complica mai tare, cu atât pricepeam mai puțin.
Antreprenorul despre care se zisese că l-ar fi șantajat pe fiul lor a
fost în cele din urmă arestat și acuzat că ar fi contractat o serie
de asasinate la comandă, inclusiv unul al unui viceprimar
însărcinat cu dezvoltarea imobiliară: acesta din urmă fusese ucis
pe Nevski Prospekt, în plină zi, în 1997. Un lucru era clar 230: ce
se întâmpla cu Rojdestvenski avea prea puțin sau deloc de-a face
cu acuzațiile aduse lui în justiție și mult cu afacerile și politica
din Sankt Petersburg.
Cazul acesta, și compania de care majoritatea rușilor nu
auziseră niciodată, dusese cumva la aruncarea în închisoare a
lui Vladimir Gusinski. M-am așezat la birou și m-am apucat să
pun ordine în jumătatea de fișet de documente pe care le
strânsesem despre caz - majoritatea plângeri legale și acte
justificative - cum mai făcusem de câteva ori în ultimii doi ani.
Începeau, pentru prima dată, să capete sens, chiar dacă nu
vedeam, încă, în ce consta cazul - nici vestiții avocați de la
Media-Most nu reușiseră. „Nu există acuzații"231, mi-a spus o
avocată isteață, între două vârste, arătându-și nedumerirea. „Nu
înțeleg nici măcar în ce ar consta infracțiunea. Nu-mi dau seama
de unde au scos cifrele enunțate aici. Aici susțin că însăși
compania ar fi fost înființată ilegal, dar fac referire la o lege ce nu
conține nimic pertinent. Chiar și în cazul în care compania ar fi
fost creată ilegal, Media-Most n-are nimic de-a face cu asta.“
Compania-mamă cumpărase Russkoie Video împreună cu zeci de
alte case de producție și posturi tv regionale, formându-și astfel o
rețea națională. Compania din Sankt Petersburg nu era nici
măcar unul dintre vehiculele publicitare cele mai mari din rețea:
fusese cumpărată mai ales pentru colecția uriașă de filme ieftine,
pe care rețeaua le putea folosi să umple timpii de emisie în vreme
ce lucra la producțiile proprii.
 „Ar fi amuzant dacă n-ar fi atât de trist", a zis avocata.
„Aș vrea eu ca în Rusia infracțiunile să arate așa în realitate",
adică fabricate din nereguli îndoielnice.
Infracțiunile din Rusia nu arătau așa, însă multe acțiuni în
instanță erau similare: cu probe amestecate, alandala, pline de
contradicții. Mi-am dat seama că teoria mea inițială despre cazul
Dmitri Rojdestvenski fusese corectă: era cu adevărat vorba
despre o vendetă personală. Însă responsabil nu era nici
primarul actual al Petersburgului, cum spuneau unii, și nici un
șef mafiot aflat după gratii, cum credeau alții.
Ceva mersese teribil de prost între Rojdestvenski și Vladimir
Puțin, împreună cu care lucrase pentru campania eșuată a lui
Sobceak. Asta explica de ce, după ce urmărisem vreme de doi ani
cazul, procurorul care-l instrumenta m-a amenințat ultima dată
când l-am sunat, pe 29 februarie 2000. „Las-o baltă", a zis.
„Crede-mă, Masha, nu vrei să mai sapi în povestea asta. Sau o
să-ți pară rău." Scriam de ani buni despre procese în Rusia, și
nimeni - nici măcar infractorii puși sub acuzare ori neplăcuții lor
asocia ți - nu-mi vorbise într-un asemenea fel. Ce era atât de
important și de înfricoșător în acest caz? Doar faptul că era pus
pe rol la comanda celui care era acum președinte interimar al
Rusiei. Procurorul, Iuri Vaniușin, fusese coleg cu Puțin la
facultatea de drept. Intrase în procuratură direct de pe băncile
școlii, la fel ca Puțin în KGB, însă atunci când Puțin revenise în
Leningrad și începuse să lucreze pentru Sobceak, Vaniușin îl
însoțise la primărie. Când, șase ani mai târziu, Puțin a plecat la
Moscova, Vaniușin se întorsese în procuratură, devenind un
anchetator specializat în „cazuri foarte import an te “, o categorie
legală care există ca atare. Cel al lui Rojdestvenski nu întrunea,
formal, condițiile pentru un „caz foarte important", însă era,
evident, foarte important pentru o persoană foarte importantă.
Un alt apropiat de-al lui Puțin, Viktor Cerkezov, numit șef al
filialei FSB din Petersburg după multă strădanie din partea lui
Puțin și multe proteste ale disidenților, intrase în scenă când
cazul instrumentat împotriva lui Rojdestvenski păruse că-și
pierde consistența. După ce o inspecție fiscală nu găsise motive
pentru intentarea unui proces, Cerkezov îi trimisese lui
Rojdestvenski o scrisoare în care îl informa că emițătorul pe care
îl folosea Russkoie Video era o amenințare la adresa securității
naționale. După ce Russkoie Video încetase să-l mai folosească,
fusese preluat de o altă companie de televiziune: se pare că nu
mai reprezenta vreun pericol232. Un an mai târziu, Cerkezov i s-a
alăturat lui Puțin la Moscova, devenind primul său adjunct la
FSB.
Părinții lui Dmitri speraseră ca fiul lor să fie eliberat din
închisoare odată cu venirea lui Puțin la conducerea poliției
secrete și, în cele din urmă, a statului. În loc de asta, Vaniașin a
ținut dosarul deschis chiar și când acuzațiile nu mai puteau fi
susținute; aducea necontenit motive lipsite de temei pentru a-l
ține pe Rojdestvenski închis. La sfârșitul verii anului 2000,
instanța avea în cele din urmă să ia notă de sănătatea precară a
acestuia și să-l pună în libertate în așteptarea procesului233.
Rojdestvenski a murit în iunie 2002, la vârsta de patruzeci și opt
de ani.
Aflam acum, frunzărind documentele pe care le strângeam de
doi ani, același lucru pe care-l învățase și Natalia Gevorkian când
îl luase la rost pe Puțin în privința jurnalistului Andrei Babițki.
„E un om mărunt, răzbunător", formulase ea. Ș i procesul intentat
lui Guzinski era, ca și în cazul lui Rojdestvenski, o vendetă
personală. Guzinski nu-l sprijinise pe Puțin la alegeri. Era
prietenos cu primarul Moscovei, Iuri Lujkov, și avea afaceri
importante cu el, un lider al coaliției de opoziție anti-Familie. Ș i
postul tv al lui Gusinski transmisese emisiunea despre exploziile
în blocuri, cu două zile înainte de alegeri.
Arestarea lui Gusinski nu avea nicio legătură reală cu
Russkoie Video; se întâmplase doar că cel care-i pusese la cale
arestarea cunoștea îndeaproape cazul Russkoie Video - un
pretext la fel de bun ca oricare altul, dacă se cerea ca unul dintre
cei mai puternici oameni din Rusia să ajungă după gratii. Dacă
existau nereguli în felul în care se înființase compania, Puțin le
știa și pe acelea: printre actele mele am dat și peste un
document, semnat de Vladimir Puțin, ce autoriza înființarea
companiei.
Vladimir Gusinski a stat în arest doar trei zile. De îndată ce a
fost eliberat pe cauțiune a părăsit țara, devenind primul refugiat
politic al regimului lui Puțin - la doar cinci săptămâni de la
învestire.
Eu, spre deosebire de proprietarul companiei mele, rămăsesem
în Moscova. Și se părea că dădusem de bucluc, exact cum mă
avertizase procurorul Vaniușin. Scrisesem un articol despre cazul
Russkoie Video, apărut la câteva zile după ce Gusinski părăsise
țara și ilustrat cu documentul pe care-l găsisem - cel semnat de
Puțin. Și, una-două, un tip cu o scară fusese plantat la ușa
apartamentului meu - douăzeci și patru de ore pe zi. „Ce faceți
aici?“ ajunsesem să-l întreb de fiecare dată când deschideam ușa
și dădeam cu ochii de el. „Reparații", mormăia el.
La câteva zile după aceea, telefonul mi-a fost închis. Compania
de telefonie a pretins că n-avea nimic de-a face cu asta, însă a
durat zile până să-i dea drumul la loc. Tactici clasice KGB, al
căror scop era să mă facă să pricep că nu eram niciodată în
siguranță și niciodată singură: abordarea nu se schimbase din
anii 1970, când același gen de bătăuși plătiți se proțăpeau pe
casele scărilor, arătându-le astfel locatarilor că sunt
supravegheați. Dar faptul că știam asta nu-mi ușura
situația.Tacticile de intruziune funcționau la fel de bine ca și
acum treizeci de ani: după câteva zile, ajunsesem înnebunită de
o neliniște difuză.
Am folosit un pretext jurnalistic ca să ies din țară pentru două
săptămâni. Ș i m-am decis să-mi caut alt serviciu. Aveam cea mai
bună slujbă din lume și, făcându-mi treaba, îmi riscasem de
multe ori viața prin Cecenia, prin fosta Iugoslavie și prin alte
zone de conflict postsovietice. Nu eram însă pregătită să trăiesc
sub o amenințare continuă, indiferent cât de vagă ar fi fost. Un
post de șef de birou la Moscova al săptămânalului american U.S.
News&World Report devenise disponibil și am profitat de ocazie.
Gusinski, între timp, pendulând între Anglia și Spania, unde
avea o casă, negocia cu statul rus soarta imperiului său media.
Gusinski deținea personal 60 la sută din companie; alte 30 de
procente erau deținute de compania de gaz a statului, Gazprom,
iar restul de 10 la sută aparțineau unor persoane particulare, în
special manageri din zona de conducere a companiei. Gusinski
împrumutase sume mari de la o bancă de stat pentru a-și finanța
rețeaua prin satelit. Cu mai puțin de un an în urmă încă mai
nutrea speranțe, deloc lipsite de temei, că avea să fie iertat de
datorie234: relația sa cândva amicală cu Elțîn și rolul său în
campania de realegere din 1996 păreau să fundamenteze aceste
speranțe, sau cel puțin așa credea Gusinski. O parte din credite
erau acum neplătite, iar statul cerea restul mai devreme,
solicitând acțiuni și nu bani gheață - ținta era ca Gazprom,
compania-monopol de stat, să preia controlul. Gusinski încerca
să-și restructureze datoria în așa fel ca niciun acționar să nu
dețină votul decisiv, lucru care ar fi garantat independența
editorială a trustului.
Pe măsură ce negocierile deveneau tot mai încordate, cineva -
fiecare parte susținea că ar fi vorba despre ceilalți - a transmis
presei un document pe care Gusinski îl semnase înainte de
plecarea din țară. Conform acestuia, el părea să accepte, în scris,
cedarea unui pachet majoritar de acțiuni către Gazprom, în
schimbul libertății sale personale. Ș i mai incriminator încă, actul
era semnat nu doar de Gusinski și de directorul pentru relații cu
presa al Gazprom - care fusese numit special pentru ocazie -, ci
și de ministrul presei, Mihail Leșin235. Era, cu alte cuvinte, un
clasic contract de-al crimei organizate, ce formaliza schimbarea
averii cuiva pe siguranța persoanei sale, iar statul participase la
asta. Odată ce documentul a ieșit la iveală, Gusinski a declarat
public236 că ministrul îl amenințase personal, obligându-l să
renunțe la afacerea sa în urma presiunilor, „aproape cu pistolul
la tâmplă". Numea întregul proces „extorcare de stat“.
Puțin a refuzat să comenteze starea de fapt. Ș i totuși nimeni nu
părea să se îndoiască de faptul că ordinul de a i se smulge lui
Gusinski compania venise direct de la el. Prim-ministrul său,
Mihail Kasianov, cel cu dinți albi, a părut cu adevărat surprins,
ba chiar șocat de dezvăluiri și l-a mustrat public pe Leșin în fața
camerelor tv. Trei zile după aceea, Mihail Gorbaciov a ieșit dintr-o
pensionare politică de facto ce dura de nouă ani pentru a se
întâlni cu Puțin și a-l ruga să regleze situația în cazul Gusinski.
Avea să plece descurajat de la întâlnire, spunând presei că Puțin
refuzase să intervină237. În următoarea zi, prim-ministrul
Kasianov a deschis ședința de guvern cu o nouă mustrare la
adresa lui Leșin238. Jurnaliștii ruși și analiștii politici au privit
asta ca pe un semn clar că premierul se simțea neajutorat în
mijlocul unei situații orchestrate de președintele însuși.
În scurt timp, aceste preluări ale unor afaceri private aveau să
devină lucruri obișnuite. Însă sistemul lăsat în urmă de Boris
Elțîn nu era tocmai pregătit să se acomodeze cu „extorcările de
stat". Guvernările succesive ale lui Elțîn nu reușiseră să
transforme instanțele Rusiei într-un aparat de justiție funcțional,
însă reușiseră să planteze în ele semințele ambiției. Aceste
instanțe, multe din josul ierarhiei, aveau să refuze unele dintre
pretențiile Gazprom, ba chiar un tribunal orășenesc avea să
respingă cazul cu totul. Până la urmă, i-a trebuit monopolului de
stat aproape un an ca să obțină controlul asupra imperiului
media al lui Gusinski. În aprilie 2001, după o rezistență de
aproape o săptămână, timp în care echipa de la NTV a transmis
în direct, continuu, încercările de preluare, vechea echipă
editorială a fost obligată să plece. La o săptămână după aceea,
foștii mei colegi de la Itogi, venind într-o dimineață la lucru, au
găsit ușile încuiate și toți angajații concediați.
Eu plecasem deja să lucrez pentru U.S. News & World Report
încă de vara trecută. Înainte să încep avusesem o scurtă vacanță
la Marea Neagră. Însă, după doar câteva zile de soare, a trebuit
să mă întorc în nord: un submarin nuclear se scufundase în
Marea Barents, cu un echipaj de 118 oameni la bord.
Dintre toate subiectele sfâșietoare despre care a trebuit
vreodată să scriu și la care poporul Rusiei a trebuit să asiste,
dezastrul submarinului Kursk a fost, poate, cel mai devastator.
Timp de nouă zile mamele, soțiile și copiii marinarilor aflați în
submarin - și o țară întreagă alături de ei - își păstraseră
speranța că unii ar mai putea fi încă în viață. Ț ara stătea de
veghe în vreme ce marina și guvernul se agitau încercând o
salvare. Echipaje norvegiene și britanice și-au oferit ajutorul, dar
au fost refuzate, se pare că din motive de securitate. Colac peste
pupăză, președintele nu scotea o vorbă: era în vacanță pe coasta
Mării Negre.
Kursk este o metaforă nimerită pentru starea societății post-
sovietice. Construcția submarinului începuse în 1990, când
URSS era în pragul dezagregării; fusese finalizat în 1994, cea mai
jalnică perioadă a istoriei militare ruse, dar chiar în perioada
când ambițiile de superputere ale Rusiei, părăsite temporar pe
perioada de fărâmițare a imperiului, începeau să se facă din nou
simțite. Submarinul nuclear era imens, la fel ca ambițiile de
altădată - ambiții resuscitate de Puțin, care promisese să
hăituiască până și dușmanii din toaletă. Kursk, prost întreținut
încă de la lansare, pornise în vara lui 1999 în prima sa misiune,
odată cu venirea la putere a lui Puțin, și avea să desfășoare
primele exerciții strategice semnificative în august 2000.
Curând avea să fie clar că nici submarinul, nici echipajul
acestuia și nici, de fapt, întreaga flotă nordică a Rusiei nu erau
pregătite pentru aceste manevre. Exercițiul nici nu era numit
astfel oficial, asta și pentru că navele care participau și echipajele
lor nu ar fi fost capabile să întrunească toate condițiile legale și
tehnice ale unui exercițiu militar în toată puterea cuvântului. În
loc de asta, submarinul și alte vase de luptă au fost trimise pe 12
august într-o „desfășurare în marș“, termen inexistent și care nu
atrăgea după el cerințe clare. Submarinul a ieșit în larg cu un
echipaj începător și insuficient antrenat, care provenea de la mai
multe vase diferite, nea vând astfel experiență ca echipă. Unele
torpile aveau pete vizibile de rugină; la altele, inelele conectoare
de cauciuc fuseseră folosite mai mult decât o dată, încălcându-se
astfel regulile de siguranță. „Moartea e cu noi la bord“239, îi
spunea mamei sale un membru al echipajului, cu șase zile
înainte de accident, referindu-se la torpile.
Ș i una dintre torpile, evident, a luat foc și a explodat. La bordul
submarinului s-au produs două explozii, care au ucis pe loc
mare parte din echipaj. Cei douăzeci și trei de supraviețuitori s-
au mutat într-o secțiune neafectată a submarinului, așteptând să
fie salvați. Aveau echipamentul necesar pentru a supraviețui o
vreme; existau șanse să fie salvați - erau, până la urmă, implicați
intr-un exercițiu tactic, cu mai multe nave de luptă în vecinătate,
iar accidentul ar fi trebuit să fie descoperit aproape instantaneu.
Însă, în vreme ce vibrațiile provocate de explozie erau detectate
de o stație seismică norvegiană, vasele rusești aflate mult mai
aproape nu au părut să detecteze nimic. Abia după nouă ore și-a
dat seama flota că se produsese un accident; a mai durat încă pe
atât până ce președintele plecat în vacanță să fie informat.
Eforturile de salvare au început, însă și echipelor de salvare le
lipsea antrenamentul necesar. Nu au reușit nici măcar să se
ancoreze de submarin.
O mare parte a celor douăzeci și trei de supraviețuitori ar fi
putut să iasă singuri din vas - accidentul se produsese în ape
destul de puțin adânci -, însă acea parte a submarinului nu era,
contrar regulamentului, echipată cu tambuchi, necesar pentru
evacuarea echipajului. Cei douăzeci și trei de marinari au stat în
întuneric până ce una dintre plăcile de reîmprospătare a aerului
a luat foc, umplând compartimentul cu fum otrăvitor care i-a
ucis.
Timp de două zile, cât au supraviețuit sub apă, cei douăzeci și
trei au transmis mesaje prin bătăi în pereții submarinului,
încercând să ajute eforturilor de salvare; doar că eforturile au
fost mai întâi inexistente, apoi de niciun folos. Nu au recepționat
niciun răspuns la mesaje: ascultând de o lege nescrisă a flotei,
salvatorii au păstrat tăcerea, în special pentru a împiedica
eventuale vase inamice să le detecteze locația. Din același motiv
fuseseră refuzate și ofertele de ajutor ale scafandrilor norvegieni
și britanici. Când unei echipe norvegiene i s-a permis într-un
târziu să intre în apele rusești și să coboare pe Kursk, la opt zile
după accident, membrii acesteia au reușit cu ușurință, de la
prima încercare, să intre în contact cu submarinul. Când trapa
de acces nu s-a deschis, au construit o unealtă potrivită și, la
nouă zile de la accident, au reușit să intre în submarin și să
confirme că nu existau supraviețuitori240.
Vreme de zece zile, o țară întreagă a stat lipită de ecranele
televizoarelor, așteptând vești de pe Kursk. Sau de la noul
președinte, cel ce promisese să restaureze gloria militară a
Rusiei. Președintele, mai întâi, nu a spus nimic. Apoi, încă în
vacanță, a emis un comentariu vag ce părea să indice că salvarea
echipamentului de la bordul submarinului era mai importantă
decât salvarea echipajului. În a șaptea zi a dezastrului, a
acceptat până la urmă să zboare înapoi la Moscova - și s-a lăsat
înconjurat de o echipă de televiziune în stațiunea lalta de la
Marea Neagră. „Am făcut ce trebuia", a zis Puțin, „fiindcă sosirea
unor nespecialiști din orice domeniu și prezența unor înalți
demnitari în zona dezastrului nu numai că n-ar ajuta, ci mai
mult ar încurca treaba. Ar trebui să stea cu toții la locul lor."
Remarca scotea în evidență faptul că Puțin se vedea pe el
însuși un birocrat - unul foarte important și puternic, dar cu
toate acestea un birocrat. „Am crezut întotdeauna că dacă devii
președinte, chiar și când ai fost doar numit în acest rol, trebuie
să te schimbi", mi-a spus Marina Litvinovici, tânăra și inteligenta
femeie care lucrase la imaginea lui Puțin înainte de alegeri. „Dacă
poporul plânge, trebuie să plângi și tu alături de el."
La vremea dezastrului, Litvinovici, care încă nu împlinise
treizeci de ani, devenise membru permanent într-un directorat
media ce se permanentizase la Kremlin. O dată pe săptămână,
conducătorii a trei televiziuni mari și Litvinovici se întâlneau cu
șeful administrației lui Puțin, Alexandr Voloșin, pentru a discuta
chestiuni curente și a plănui expunerea media. În august 2000
au fost prezenți doar trei membri ai grupului: Litvinovici, Voloșin
și șeful companiei radio-tv de stat; toți ceilalți erau în concediu,
cum sunt de obicei moscoviții în august. „Am țipat la Voloșin"241,
își amintește Litvinovici. „Am strigat că Puțin trebuia să se ducă
acolo neapărat. Ș i în cele din urmă, Voloșin a ridicat receptorul, l-
a sunat pe Puțin și a zis: «Unii cred că ar trebui să mergeți acolo».
Iar eu mă gândeam că Puțin ar trebui să dea telefoane și să urle:
«Unde-i avionul meu?» Ș i mi-am dat seama că, dacă eu nu aș fi
venit la întrunirea aceea, nici el nu s-ar fi dus în Arctica."
Aglomerarea de orășele militare, locuințe pentru membrii flotei
nordice a Rusiei, e o lume în ea însăși, închisă celor din afară și
ostilă față de ei, însă în general ascultătoare și încrezătoare în
autorități. Jurnaliștilor nu li s-a permis accesul în Vidiaievo,
orașul-port unde staționa de obicei Kursk. Familiile membrilor
echipajului au fost încărcate în autobuze care le-au purtat
printre punctele de control cu viteză amețitoare. De câteva ori,
niște rude au înfruntat drumul lung de cinci kilometri pe jos (nu
mai aveau niciun mijloc de transport odată ce erau aduși
înăuntru), de la spațiile de locuit din Vidiaievo până la punctul
de control, dincolo de care vegheau jurnaliștii. Un grup de femei
ieșite din Vidiaievo doreau să înregistreze un apel video pentru
continuarea eforturilor de salvare. O femeie a rugat jurnaliștii să
ducă un alt grup cu mașina până în orașul Murmansk, de unde
rudele marinarilor voiau să cumpere coroane comemorative pe
care să le arunce în mare.
Localnicii priveau aceste femei agitate cu un amestec de milă și
teamă. Aici, în orășele pline de clădiri din beton crăpat, cu cinci
etaje, fără obloane la ferestre și adesea fără încălzire centrală,
toată lumea era obișnuită cu pericolul și paragina. „Accidentele
se întâmplă", spuneau neîncetat marinarii și soțiile lor. Între
timp, femei înarmate cu mături și găleți spălau trotuarele și
piețele publice cu apă și săpun, sperând să se protejeze astfel de
radiațiile care ar fi putut emana din Kursk - cu toate că
autoritățile lipiseră afișe prin care asigurau populația că nu
exista pericol radioactiv.
La zece zile după dezastru, rudele victimelor s-au adunat în
sfârșit în sala de conferințe din Vidiaievo, în așteptarea lui Puțin.
În timp ce așteptau - și au avut de așteptat cu orele - amiralul
Vladimir Kurioedov, comandantul flotei militare, s-a adresat celor
prezenți. Amiralul, bărbat vânjos, cu față aspră, și-a folosit toate
abilitățile strategice pentru a evita întrebările. Iată cum a descris
scena unul dintre puținii jurnaliști aflați de față, unul dintre
coautorii biografiei oficiale a lui Puțin:
„Credeți că mai sunt vii?“242, a fost întrebat.
Ș i știți ce a zis?
„E o întrebare bună! O să vă răspund la fel de direct. Cred că
tata, care a murit în 1991, e încă viu.“
A fost apoi întrebat altceva, probabil tot o întrebare bună.
„De ce n-ați cerut imediat ajutor în străinătate?“ „Văd“, a
replicat amiralul, „că vă uitați pe Canalul 4
mai mult decât pe Canalul 2.“
„Când ați informat autoritățile că nu aveți echipamentul
necesar pentru a-i salva ?“
„Acum trei ani“, a venit răspunsul.
Credeam că o să-l plesnească cineva. Dar în loc de asta s-au
mohorât toți și și-au pierdut orice interes față de conversație.
Kuroiedov îi frustrase. Vicepremierul Ilia Klebanov, care fusese
însărcinat cu coordonarea operațiunilor de salvare, era de față; o
femeie a sărit pe podium, l-a apucat pe Klebanov de reverele
hainei și a început să-l zgâlțâie, strigând: „Ticălosule, du-te acolo
și salvează-i!“ Când, în cele din urmă, a sosit Puțin, cu patru ore
întârziere, îmbrăcat la costum negru și cămașă neagră menite să
indice doliul, dar aducând mai degrabă a mafiot, grupul de
oameni l-a atacat și pe el. Biograful său a fost singurul jurnalist
căruia i s-a permis să rămână în încăpere, și mai jos este o parte
din descrierea făcută întâlnirii într-un articol din următoarea zi:
„Oprește doliul imediat!"243, l-a întrerupt cineva din capătul
celălalt al sălii. (Ziua următoare fusese declarată zi de doliu
național.)
„Doliu?", a întrebat Puțin. „Eram și eu, ca și dumneavoastră,
plin de speranță până la sfârșit, și încă mai aștept, cumva, un
miracol. Dar ceva știm cu siguranță: au murit oameni."
„Taci din gură!", a țipat cineva.
„Vorbesc despre cei care au murit cu siguranță. Sunt și
asemenea persoane în submarin, fără îndoială. Pentru ei este
doliul. Atâta tot."
Cineva a încercat să obiecteze, dar n-a apucat.
„Ascultați-mă, ascultați ce vreau să vă spun. Doar ascultați-
mă! Au fost mereu tragedii pe mare, chiar și în perioada când
credeam că trăim într-o țară plină de reușite. Întotdeauna au fost
tragedii. Dar n-am crezut că lucrurile ar putea fi în starea asta..."
„De ce v-a luat așa mult să aduceți ajutor străin?" a întrebat o
tânără.
Avusese un frate la bordul submarinului. Puțin s-a lansat într-
o explicație lungă. A spus că planurile de construcție a
submarinului datau de la sfârșitul anilor 1970, la fel și
echipamentul de salvare al Flotei Nordice. A spus că Sergheev,
ministrul apărării, îl sunase la șapte dimineața, în ziua de 13, și
că nu știuse nimic până atunci... că ajutorul fusese oferit pe 15 și
acceptat imediat...
„Ș i n-aveam și noi scafandri din aceia?", a strigat cineva
disperat.
„N-avem niciun rahat în țara asta!", a răspuns cu furie
președintele.
Conform articolului, Puțin își petrecuse două ore și patruzeci
de minute cu familiile membrilor echipajului și reușise, în cele
din urmă, să-i mai calmeze - în mare parte fiindcă își dedicase o
oră pentru a le prezenta în detaliu pachetele de ajutoare
compensatorii destinate lor. Acceptase și să renunțe la ziua de
doliu, lucru care avea să adauge un strop de ironie macabră
asupra poveștii, fiindcă doliul avea să fie ținut peste tot în Rusia
cu excepția orașului Vidiaievo. Puțin ieșise însă din discuție
șifonat și scârbit, hotărât să nu se mai expună vreodată unui
asemenea public. După niciun alt dezastru - și acestea nu aveau
să lipsească din mandatul său - Puțin nu va mai accepta să
suporte presiunea celor în suferință.
În scurt timp s-au întâmplat două lucruri care au întărit
părerea lui Puțin că vizita sa la Vidiaievo fusese un dezastru. Pe
2 septembrie - la trei săptămâni de la scufundarea submarinului
Kursk - Serghei Dorenko, un prezentator de la Canalul 1, în
cadrul televiziunii lui Berezovski, care făcuse mare parte din
munca de a-i crea, cu un an în urmă, pentru alegeri, o identitate
lui Puțin, a realizat o emisiune unde critica poziția luată de Puțin
în dezastrul submarin. Dorenko făcuse rost de înregistrări audio
ale întâlnirii cu rudele celor decedați și transmisese fragmente
care făceau articolul din ziar al biografului său să pară laudativ
prin comparație, într-unul dintre fragmente Puțin putea fi auzit
cum se dezlănțuie. „Ai văzut la televizor?“2”, se auzea președintele
răcnind. „Asta înseamnă că mint. Mint! Toți mint! Oamenii de la
tv încearcă să distrugă de zece ani armata și flota. Acum o fac pe
marii apărători ai armatei. Dar nu vor decât să-i vadă sfârșitul!
Au furat atâția bani și acum îi cumpără pe toți, fac ce legi au ei
chef să facă!" Puțin sfârșea cu un țipăt ascuțit.
Dorenko, un tip charismatic și macho, cu voce baritonală, a
petrecut aproape o oră cu disecarea comportamentului lui Puțin,
reluând înregistrări cu replicile cele mai stridente, arătându-l
insistent încă în vacanță, bronzat și relaxat, îmbrăcat comod,
zâmbind și râzând cu cei ce-l însoțeau, mare parte dintre ei înalți
oficiali. Președintele mințise, demonstrau imaginile. Puțin
susținea că marea fusese agitată vreme de opt zile, împiedicând
eforturile de salvare. Dar, arăta Dorenko, marea fusese agitată
doar în primele două zile și, oricum, asta n-ar fi avut impact la
adâncimea la care era situat Kursk. Dorenko l-a comparat pe
Puțin cu un școlar întârziat la ore. „Nu știm pentru ce fel de
profesor sunt menite minciunelele lui Puțin, dar știm ce zice de
obicei un profesor în asemenea cazuri: «Nu-mi pasă ce-ai crezut
tu că-i bine - mă interesează să fii aici la timp».“
Dorenko a trecut la o serie de imagini luate dintr-un interviu
oficial dat de Puțin după vizita la Vidiaievo. Arătând oficial și
concentrat, președintele zicea că nu trecuseră nici o sută de zile
de când acceptase greaua povară de a conduce țara. De fapt,
arăta Dorenko, trecuseră 390 de zile de când Puțin fusese numit
prim-ministru și desemnat succesor al lui Elțîn, iar înainte de
asta condusese FSB, „care ar trebui să mai arunce și câte o
privire asupra amiralilor".
„Regimul acesta nu ne respectă, și din acest motiv ne minte",
concluziona Dorenko.
Cred că abia atunci, la un an de la începutul miraculoasei sale
ascensiuni, după o sută de zile de președinție, a realizat Puțin că
purta responsabilitatea pentru întreg edificiul instabil al unei
foste superputeri. Nu mai avea dreptul să se rățoiască la cei care
distruseseră puterea militară sovietică și mândria imperiului:
devenind președinte, el se transformase, pentru mulți dintre
compatrioții săi, într-unul dintre acei oameni. Transformarea
aducea cu a unui politician aflat multă vreme în opoziție și care
venise brusc la putere - cu excepția faptului că Puțin nu fusese
nicicând politician, așa că furia sa fusese privată, însă umilirea
sa era acum publică. Se poate să se fi simțit înșelat: oamenii
împotriva cărora își dezlănțuise furia în Vidiaievo - cei care-și
bătuseră joc de haina militară la televizor și trecuseră „ce legi au
avut chef* - îl aduseseră la putere ca să-l facă răspunzător. Și se
folosiseră de televiziunile lor ca să-l umilească încă și mai mult.
La șase zile după emisiunea lui Dorenko, Puțin a apărut la
emisiunea Larry King Live a postului CNN. La întrebarea lui King:
„Ce s-a întâmplat?", Puțin a ridicat din umeri, a zâmbit - cam
prostește - și a zis „S-a scufundat".245 Replica asta era infamă:
suna cinic, disprețuitor și profund jignitor pentru toți cei afectați
de tragedie. Doar parcurgând stenograma emisiunii, zece ani mai
târziu, mi-am dat seama ce Puțin încercase să comunice.
Indicase că nu avea să speculeze pe ideea scornită de vreun
nefericit agitator - că submarinul Kursk se ciocnise cu un
submarin american. Nu luați în seamă teoria aia scrăntită a
conspirației, voise să spună ridicatul său din umeri. S-a
scufundat și atât.
Lumea întreagă însă văzuse ceva cu totul diferit, iar Puțin avea
să învețe o lecție de căpătâi. Televiziunea - aceeași televiziune
care-l crease pe el, un președinte scos din joben - se putea
întoarce împotriva lui, distrugându-l, la fel de iute și cu aceeași
evidentă ușurință.
Așa că Puțin l-a convocat pe Berezovski, fostul făcător de țari și
încă șeful Canalului 1, cerându-i oligarhului să renunțe în
favoarea statului la acțiunile deținute în televiziune. „Am zis nu,
în prezența lui Voloșin", mi-a spus Berezovski. „Iar Puțin a
schimbat tonul și a zis: «Ne vedem, atunci, mai încolo, Boris
Abramovici», și s-a ridicat să plece. Iar eu i-am răspuns:
«Volodea, asta înseamnă că ne luăm la revedere». Am încheiat în
nota asta, plină de patos. Când a ieșit din încăpere m-am întors
spre Voloșin și i-am zis: «Păi, ce-am făcut noi, Sașa? Am adus la
putere dictatura coloneilor?» Voloșin s-a scărpinat în cap și a zis
«Nu cred»." Depunând mărturie la o instanță din Londra246, la ani
după aceea, Voloșin nu și-a putut aminti în detaliu întâlnirea,
spunând că scopul acesteia fusese doar de a-l informa pe
Berezovski că „s-a terminat concertul, gata cu spectacolul".
Berezovski susține că s-a apucat pe loc să scrie o scrisoare
vechiului său protejat, cerându-i apoi șefului administrației să i-o
transmită. „Am scris despre un jurnalist american care a spus
cândva că orice problemă complicată are o soluție simplă și că
acea soluție este întotdeauna greșită. Ș i am scris că Rusia e o
problemă colosal de complexă și ar fi o colosală greșeală să
creadă că poate folosi metode simple ca s-o rezolve." 247 Berezovski
n-a primit niciun răspuns la mesajul său. După câteva zile, s-a
refugiat în Franța, apoi s-a mutat în Marea Britanie, alăturându-
se în exil fostului său rival, Gusinski. În curând, avea să fie emis
un mandat de arestare pentru el în Rusia și avea să-și predea
stocul de acțiuni de la Canal 1.
La trei luni de la învestire, doi dintre cei mai bogați oameni ai
țării fuseseră despuiați de influență și scoși, efectiv, în șuturi
afară din țară. La mai puțin de un an de la venirea lui Puțin la
putere, toate cele trei televiziuni federale erau controlate de stat.
„Le-am spus întotdeauna oamenilor că nu are sens să te duci
voluntar la închisoare" 248, a spus văduva lui Andrei Saharov,
Elena Bonner, unui mic grup de jurnaliști din Moscova în
noiembrie 2000. Berezovski, a zis ea, o sunase în vară ca să
ceară un sfat, iar ea îl sfătuise să se țină departe de țară. „Pe
vremurile disidenței am susținut întotdeauna exilul pentru cei
amenințați", a explicat Elena Bonner. Ne chemase la o conferință
de presă ce anunța o donație a lui Berezovski pentru Muzeul
Saharov și Centrul Pentru Drepturile Omului din Moscova, aflat
pe punctul de a se închide.
„Ce vremuri infecte am ajuns să trăim" 249, a spus directorul
muzeului, fostul disident Iuri Samdurov, „am ajuns să luăm
apărarea unor oameni pe care nu-i suportăm, ca Gusinski și
Berezovski. Odată trăiam într-un stat totalitar cu două trăsături
fundamentale: totalitarismul terorii și totalitarismul minciunii.
Sper că totalitarismul terorii nu mai este posibil în țara noastră,
însă am inaugurat o nouă epocă a minciunii totale."
 DESTRĂMAREA DEMOCRAȚIEI

Sistemul politic se schimba cu o asemenea iuțeală, încât până

și activiștii și analiștii politici aveau nevoie de timp ca să-și tragă
sufletul. În decembrie 2000 am participat la o masă rotundă 250 a
unor specialiști în științe politice, care avea ca temă discutarea a
ceea ce se întâmplase în anul de când Puțin luase puterea în
Rusia.
„A pus Rusia pe gheață", a spus unul dintre ei, un bărbat
trecut de cincizeci de ani, cu o figură distinsă și ochelari
minusculi, cu rame subțiri. „Nu e neapărat un lucru rău. E un
soi de efect stabilizator. Dar ce se întâmplă mai departe?"
„E ca și cum revoluția s-a terminat", a spus un altul, fost
disident, cu păr și barbă cărunte, în dezordine. Voia să spună că
societatea revenise la stadiul său pre-post-sovietic. „Vechi valori
culturale, vechi obiceiuri se întorc. Întreaga țară încearcă să
aplice obiceiuri vechi la o realitate nouă."
„Nu cred că cineva mai înțelege ceva", a zis un al treilea, un
bărbat scund, cu nas proeminent și voce adâncă. Îl credeam cel
mai deștept tip din încăpere - și ar fi trebuit să
fie și printre cei mai informați, de vreme ce lucra în
administrația prezidențială.
„Dar toate schimbările din ultimul an s-au produs în zona
conștiinței publice", a zis altcineva, un analist politic liberal care
ajunsese cunoscut în timpul perestroikăi. „Națiunea a ieșit dintr-
o depresie. O să fie cea mai dură perioadă politică de până acum,
fiindcă ideologia naționalistă e mereu cea mai puternică."
„Dar el trebuie să se ridice la înălțimea așteptărilor", a obiectat
un intelectual dintr-o generație mai tânără, un bărbat corpolent,
cu sprâncene negre și stufoase.
Ultimul dintre vorbitori nu renunțase, se vede, la ideile anilor
1990, când presa ori parlamentul îl puteau trage la răspundere
pe președinte, cum o și făcuseră de multe ori: Elțîn înfruntase o
încercare de suspendare în 1999. Bărbatul mai vârstnic, care
vorbise înaintea sa, și care fusese cândva sfătuitorul ideologic de
bază al lui Mihail Gorbaciov, vedea anii 1990 așa cum fuseseră:
perioade scurte de cvasidemocrație, viziuni fugare, pasagere. „Au
câștigat, dragii mei", le-a spus Alexandr Tsipko celor prezenți.
„Rusia este un stat mare ce plutește într-un spațiu statal inform.
Ș i ei încearcă să umple spațiul acesta cu imnul național, cu
vulturul bicefal și steagul tricolor. Acestea sunt simboluri ale
naționalismului sovietic."
Identitatea nesigură a Rusiei pe parcursul anilor 1990 se
manifestase, printre altele, în incapacitatea de a se decide asupra
unor simboluri de stat. După obținerea suveranității în 1991,
țara alunecase, aproape imediat, într-un soi de renegare a
revoluției care făcuse din renunțarea la vechile simboluri și
stabilirea unor însemne noi o sarcină dureroasă și, în ultimă
instanță, imposibilă. Steagul roșu sovietic fusese înlocuit imediat
cu steagul alb, albastru și roșu care fusese drapel al Rusiei vreme
de opt luni, între revoluția burgheză din februarie 1917 și
revoluția bolșevică din octombrie. Sigiliul de stat își păstrase
totuși steaua roșie, ciocanul, secera și cununa de spice care, fără
ironie, însemnaseră
Îndestulare în vremurile sovietice. Parlamentul dezbătuse în
repetate rânduri chestiunea sigiliului, fără să ajungă însă la vreo
decizie, cu excepția, la mijlocul lui 1992, înlocuirii abrevierii
RSFSR (Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă) cu
formula „Federația Rusă". La sfârșitul anului 1993, Elțîn crease
în sfârșit, prin decret, un nou sigiliu: imaginea sa de bază era un
vultur bicefal, simbol împărțit de Rusia cu Albania, Serbia și
Muntenegru. Abia în decembrie 2000, parlamentul lui Puțin
votase să transforme în literă de lege vulturul bicefal.
El
Imnul național punea probleme încă și mai greu de soluționat.
În 1991, imnul sovietic fusese eliminat în favoarea „Cântecului
Patriotic", o melodie alertă scrisă de compozitorul Mihail Glinka
în secolul al XlX-lea. Imnul nu avea însă versuri, ba chiar
acestea se dovediseră imposibil de scris: linia ritmică dictată de
muzică era atât de scurtă, că orice încercare de a-i alipi cuvinte -
și cuvintele rusești au tendința să fie lungi - dusese la un aer de
profundă absurditate. Unele organizații media inițiaseră
concursuri de versuri care să se potrivească piesei lui Glinka
însă rezultatele, invariabil, erau bune doar pentru distracția celor
din redacții; încet-încet aveau să știrbească din legitimitatea
imnului.
Imnul național sovietic, la care se renunțase pentru Glinka,
avea o istorie complicată. Muzica, scrisă de Alexandr Alexandrov,
apăruse în 1943, iar versurile fuseseră furnizate de un poet
pentru copii numit Serghei Mihalkov. Refrenul ridica în slăvi
„Partidul lui Lenin, Partidul lui Stalin/Care ne duc spre
comunism triumfător". După moartea lui Stalin, în 1956,
succesorul său, Nichita Hrușciov, denunțase „cultul
personalității" și refrenul nu mai putuse fi intonat, așa că imnul
rămăsese fără versuri. Abia după douăzeci și unu de ani de
interpretări exclusiv instrumentale avea să caute Uniunea
Sovietică poetul și cuvintele care să-i exprime identitatea
poststalinistă. În 1977, când eram în clasa a treia sau a patra,
imnul a căpătat brusc versuri, pe care noi, școlarii, trebuia să le
învățăm de îndată. În acest scop, toate caietele fabricate în
Uniunea Sovietică în acel an au avut pe ultima copertă versurile,
în locul în care altădată apărea tabla înmulțirii sau excepțiile de
conjugare ale verbelor. Același poet pentru copii scrisese noile
versuri, la vârsta de șaizeci și patru de ani. Noul refren lăuda
„Partidul lui Lenin, puterea națiunii".
În toamna anului 2000, un grup de sportivi ruși s-a întâlnit cu
Puțin și s-a plâns că lipsa unui imn care se putea cânta îi
demoraliza în competiții și le făcea victoriile lipsite de conținut.
Vechiul imn sovietic fusese cu mult mai bun, susțineau ei. Așa
că fostul imn stalinist a fost din nou scos de la naftalină. Poetul
copiilor, acum în vârstă de optzeci și șapte de ani, a scris iarăși
versuri noi. Refrenul proslăvea acum „înțelepciunea de veacuri a
poporului". Puțin a introdus o propunere în parlament și, nici
una, nici două, vechiul imn a fost aprobat.
La reuniunea Dumei din ianuarie 2001, noul vechi imn a fost
intonat pentru prima oară - și toți cei aflați în sală s-au ridicat în
picioare, cu excepția a doi foști disidenți, Serghei Kovalev și luli
Ribakov. „Am stat șase ani în închisoare cu imnul ăsta în
urechi"251, a zis Ribakov; imnul sovietic era pus la începutul și
sfârșitul fiecărei zile pe postul radio de stat, care se transmitea
întotdeauna în lagăre. ,Am fost băgat la închisoare pentru că m-
am opus regimului care a creat acest imn, care a băgat oameni în
lagăre și a executat oameni în sunetul său."
Ribakov și Kovalev erau doar doi dintre cei 450 de membri ai
Dumei, o minoritate neînsemnată, cum fuseseră întotdeauna
disidenții. Spiritul sovietic fusese restaurat. Cei care crezuseră că
revoluția din 1991 era a lor se vedeau acum marginalizați. Ș i nici
parlamentul, în forma în care fusese constituit în anii 1990, nu
avea să mai existe pentru mult timp.
În data de 13 mai 2000, la șase zile după învestirea în funcție,
Puțin a semnat primul său decret și a inițiat câteva
proiecte de legi, menite toate, potrivit afirmațiilor sale, să
„întărească puterea verticală". Aceste acte legislative erau
începutul unei profunde restructurări federale a Rusiei sau, altfel
spus, începutul destrămării instituțiilor democratice ale țării.
Una dintre propunerile legislative înlocuia membrii aleși ai
camerei superioare a Parlamentului cu membri numiți: câte doi
pentru fiecare dintre cele optzeci și nouă de regiuni ale Rusiei,
unul desemnat de guvernatorul regiunii și celălalt de corpul
legislativ. O altă lege permitea ca guvernatorii aleși să fie demiși
din funcție la cea mai mică suspiciune de fraudă, fără o decizie a
instanței. Decretul desemna șapte împuterniciți prezidențiali
pentru șapte teritorii mari ale țării, fiecare cuprinzând cam
douăsprezece regiuni, fiecare cu adunare legislativă și guvernator
ales. Locțiitorii, numiți de președinte, urmau să supervizeze
activitatea guvernatorilor aleși.
 Problema pe care încerca Puțin să o rezolve prin aceste măsuri
era una reală. În 1998, când Rusia nu reușise să-și achite datoria
externă și se cufundase într-o criză economică profundă,
Moscova acordase regiunilor o mare libertate în gestionarea
bugetelor, colectarea impozitelor, stabilirea tarifelor și crearea de
strategii economice. Din acest motiv, dar și din altele, Federația
Rusă devenise pe cât de laxă poate deveni o structură care este,
totuși, numită stat unitar. Fiindcă problema era reală, politicienii
liberali ai Rusiei - care încă-l credeau pe Puțin unul de-ai lor - nu
au criticat soluția, deși contravenea clar spiritului, dacă nu și
literei Constituției din 1993.
Puțin a numit cei șapte împuterniciți. Doar doi erau civili - iar
unul dintre ei părea să aibă biografia unui agent KGB sub
acoperire252. Doi erau ofițeri KGB din Leningrad253, unul general
de poliție254 și alți doi generali de armată, foști comandanți în
Cecenia255. Puțin numise deci generali pentru a-i supraveghea pe
guvernatorii aleși de popor - guvernatori care puteau, acum, să
fie scoși din funcție de guvernul federal.
Singura voce care s-a înălțat împotriva acestor legi noi îi
aparținea lui Boris Berezovski sau, mai degrabă, vechiului meu
amic, Alex Goldfarb, emigrantul fost disident, care cu doar un an
înainte ar fi fost dispus să se lase fermecat de Puțin. Acesta a
compus o strălucită critică a decretului și a legilor, publicată sub
semnătura lui Berezovski în Kommersant, popularul cotidian
deținut de oligarh. .Afirm că cel mai important rezultat al
mandatelor lui Elțîn a constat în schimbarea mentalității a
milioane de persoane: aceia care erau sclavi dependenți întru
totul de voința șefului lor sau de a statului au devenit cetățeni
liberi, dependenți doar de ei înșiși“256, arăta mesajul. „într-un
sistem democratic legile există pentru protecția libertății
individuale... Legile pe care le-ați propus vor aduce limitări grave
independenței și libertăților civile a zeci de mii de politicieni ruși
de cel mai înalt nivel, forțându-i să se supună unei singure
persoane și să-i accepte voința. Dar am mai trecut deja prin
asta!"
Nimeni nu a reacționat.
Propunerile de legi au trecut prin parlament. Instalarea
împuternicirilor nu a stârnit niciun protest. Iar mai departe s-a
întâmplat exact ce prevăzuse scrisoarea lui Berezovski, depășind
cu mult măsurile legale introduse de Puțin. Ceva se alterase,
brusc și perceptibil, ca și cum notele noului/ vechiului imn
sovietic/rusesc ar fi indicat, pentru toți, zorii unei noi ere.
Instinctele sovietice erau, aparent, resuscitate peste tot prin țară,
iar Uniunea Sovietică restaurată, cât ai clipi, în spirit.
Schimbarea era dificil de evaluat. O doctorandă strălucită de la
Universitatea din Moscova a observat că metodele tradiționale de
critică a organizării alegerilor, precum denunțarea încălcărilor
procedurale (acestea sporiseră - votul deschis sau în grup
devenise ceva obișnuit257) sau a încercărilor de falsificare a
actelor (o misiune aproape imposibilă) nu mai reușeau să
circumscrie un lucru atât de efemer precum cultura electorală.
Daria Oreșkina258 a introdus termenul de „cultură electorală
specială" - în care alegerile, deși libere formal, sunt orchestrate
de autoritățile locale, care încearcă să intre în grațiile centrului
federal. A identificat simptomele statistice, precum prezența
anormal de mare la vot și procentul izbitor de mare de voturi
obținute de liderul cursei. A reușit să arate faptul că, în timp,
numărul de circumscripții unde „cultura electorală specială"
decidea rezultatele crescuse constant și rapid. Cu alte cuvinte, la
fiecare noi alegeri la orice nivel, rușii cedau autorității tot mai
mult din puterea lor de decizie 259. „Geografia a dispărut", avea ea
să spună mai târziu - că întreaga țară, adică, se transforma într-
un spațiu uniform gestionat.
În martie 2004, când Puțin a candidat pentru realegere, a avut
cinci contracandidați. Aceștia depășiseră obstacole uriașe pentru
a se alătura competiției. O lege intrată în vigoare chiar înainte de
campania electorală solicita ca un notar să certifice prezența și
semnătura tuturor persoanelor prezente la o adunare în care se
nominaliza un candidat prezidențial. De vreme ce legea cerea ca
minimul de participanți la o asemenea întrunire să fie de cinci
sute de persoane, preliminariile durau patru sau cinci ore; lumea
trebuia să sosească în mijlocul zilei pentru a-și înregistra
prezența, astfel ca mitingul să poată începe seara. După miting,
candidatul dispunea de câteva săptămâni pentru a aduna două
milioane de semnături. Vechea lege solicitase doar jumătate din
acest număr și stabilise un interval de timp de două ori mai mare
pentru strângerea semnăturilor; însă, și mai important încă,
noua lege reglementa până la virgulă aspectul acestor semnături.
Sute de mii de semnături au fost respinse de Biroul Electoral
Central pe motiv că se folosise formula „St. Petersburg" în loc de
„Sankt Petersburg" sau pentru că nu fuseseră trecute, în spațiul
destinat adreselor, cuvintele „clădire" sau „apartament".
Unul dintre colegii de la primărie ai lui Puțin mi-a spus, la ani
după aceea, că pe perioada în care fusese adjunctul lui Sobceak,
lui Puțin îi fusese administrat „un puternic vaccin împotriva
procesului democratic."260 El și Sobceak ajunseseră, în cele din
urmă, victime ale amenințării democratice din Sankt Petersburg,
iar acum Puțin conducea țara și restaura mecanismele de control
ale erei sovietice: construia o tiranie a birocrației. Birocrația
sovietică fusese într-atât de împovărătoare, incomprehensibilă și
plină de interdicții, că singura cale de a trăi în interiorul ei era
corupția, ce folosea drept monedă de schimb banii sau favorurile.
Asta făcea ca sistemul să se poată plia la infinit - de aceea și
funcționa atât de bine „cultura electorală specială".
Pe parcursul votului propriu-zis, observatorii internaționali și
cei de la organizațiile nonguvemamentale rusești au înregistrat o
sumedenie de nereguli, printre care: ștergerea de pe liste a mai
bine de un milion de persoane foarte în vârstă și a altora cu
șanse mici de a se prezenta la vot (când am fost să votez, la
rândul meu, am putut vedea că numele bunicii mele de optzeci și
patru de ani lipsea de fapt de pe listă; în plus, secția mea de
votare era, ce coincidență, chiar lângă un sediu al partidului
Rusia Unită, aflat la putere); trimiterea la spitalele de psihiatrie a
unor buletine de vot deja completate; cineva din personalul unei
secții de votare se prezentase cu urna mobilă la casa unei
bătrâne, dar plecase în grabă văzând că aceasta nu intenționa
să-l voteze pe Puțin; și directori de școli care le spuseseră
părinților elevilor și angajaților că de votul lor depindeau
contractele și finanțările261. Din câte se văzuse, niciuna dintre
aceste măsuri nu fusese dictată direct de Kremlin; mai degrabă,
urmându-și nou-regăsitul instinct sovietic, unii făcuseră tot ce
putuseră pentru președintele lor.
Pe parcursul campaniei, candidații din opoziție s-au confruntat
cu refuzuri constante de tipărire a materialelor de campanie, de
transmitere a clipurilor sau chiar cu refuzuri de a li se închiria
spații pentru întâlniri electorale. lana Dubeikovskaia, care s-a
ocupat de campania economistului naționalist-stângist Serghei
Glaziev, mi-a spus că îi trebuiseră zile până să găsească o
tipografie dornică să accepte banii lui Glaziev. Când candidatul
încercase să organizeze un eveniment public în Ecaterinburg, cel
mai mare oraș din Urali, poliția îi dăduse brusc pe toți afară din
clădire, susținând că era vorba de o amenințare cu bombă, în
Nijni Novgorod, al treilea oraș ca mărime din Rusia, electricitatea
a fost oprită chiar când Glaziev se pregătea să citească un
discurs - și toate celelalte întâlniri electorale în acel oraș au fost
ținute în aer liber, fiindcă nimeni nu dorea să închirieze spații
candidatului paria.
În preajma alegerilor am făcut un interviu cu o cunoștință
îndepărtată, vicedirectorul de treizeci și unu de ani al
departamentului de știri de la televiziunea de stat. Cu opt ani în
urmă, Evgheni Revenko ajunsese cel mai tânăr reporter la un
canal tv național, postul independent NTV al lui Gusinski. Se
făcuse curând cunoscut drept un reporter foarte activ și tenace.
Însă felul în care lucra acum părea mult diferit. „O țară ca Rusia
are nevoie de acel gen de televiziune care să poată transmite
eficient mesajul guvernului", a explicat el. „Pe măsură ce statul
devine mai puternic, are nevoie să-și transmită mesajul direct,
fără interpretări". Politica editorială a canalului, potrivit lui, era
simplă: „Prezentăm și povești negative - vom relata despre un
dezastru, de pildă, dacă se produce - dar nu le căutăm cu tot
dinadinsul. Căutăm mai degrabă subiecte pozitive, dar ne
străduim să atragem atenția telespectatorilor asupra lor. Nu
emitem speculații fără rost despre ceva anume - concedierea
unui oficial, să zicem - chiar dacă se întîmplă să știm motivul.
Toate informațiile noastre provin din declarații oficiale. Logica,
oricum, este simplă. Suntem o televiziune de stat. Statul nostru e
o republică prezidențială. Asta înseamnă că nu-l criticăm pe
președinte". Doar uneori, a admis Revenko la o halbă de bere
într-un pub irlandez din centrul Moscovei, simțea nevoia să-și
manifeste impulsul creativ. „Dar îmi spun: aici lucrez." Fusese
crescut într-o familie de militari și avusese și el parte de ceva
instrucție militară. Asta, evident, îi fusese de ajutor.
Statul sovietic, în perioada sa târzie, fusese dependent de
manevrarea celor mulți și pedepsirea celor puțini - de ultima
parte se ocupase KGB. Sistemul era, acum, mai mult sau mai
puțin restaurat. În vreme ce majoritatea se conforma cu
entuziasm, cei care n-o făceau suportau consecințele. Marina
Litvinovici, tânăra care ajutase la crearea lui Puțin și-l îndemnase
să vorbească cu familiile marinarilor de pe Kursk, se ocupa acum
de campania singurului opozant liberal al său, fosta membră a
parlamentului, Irina Hakamada, care îl sprijinise la rândul ei pe
Puțin cu patru ani în urmă. În timpul campaniei, Litvinovici a
primit un apel telefonic în care i s-a spus așa: „Ș tim unde
locuiești și unde se joacă copiii tăi“. Și-a angajat o gardă de corp
pentru copilul ei de trei ani. A fost jefuită și bătută. lana
Dubeikovskaia, directoarea de campanie a lui Glaziev, a fost
bătută și jefuită la rându-i; odată, conducând mașina, a
descoperit că cineva îi umblase la sistemul de frânare. Nu
lipseau nici spargerile de locuințe comandate. În lunile de
dinaintea alegerilor, jurnaliștii opozanți și activiștii Comitetului
2008 - un grup ce milita pentru alegeri mai oneste peste alți
patru ani - s-au trezit cu apartamentele vraiște. Aceste spargeri
se întâmplau, adesea, simultan în mai multe părți ale Moscovei.
Ș i apartamentul meu a fost spart în februarie. Nu mi s-a luat
decât un laptop, o memorie de la un alt computer și un telefon
mobil.
În seara alegerilor, Hakamada a pus la cale o mare petrecere
dedicată înfrângerii. Echipa ei de campanie a închiriat un
restaurant spațios și a furnizat din belșug, pentru petrecere,
somon, homari, anghinare, plus băutură la discreție. La microfon
s-au succedat trupe muzicale la modă, prezentate de cel mai
cunoscut jurnalist de rock din țară. Dar nu a apărut mai nimeni.
Chelnerii păreau să fie mai numeroși ca oaspeții, iar anghinarea
a rămas pe platouri. Și totuși organizatorii au continuat să-i
verifice pe invitații apăruți după o listă cu nume alese pe
sprânceană. Liberalii ruși încă nu reușeau să se împace cu ideea
că ajunseseră într-atât de marginali.
Privindu-i pe oaspeți, m-am gândit că era de înțeles de ce
pricepuseră atât de greu cum stăteau lucrurile. La patru ani
după ce-l puseseră în funcție pe Puțin, puținii liberali care
trecuseră de partea opoziției încă mai aveau legături cu ex-
liberalii care rămăseseră de partea puterii. În sala goală de dineu
Marina Litvinovici se ițea singuratică de după lunga masă de
stejar, lângă Andrei Bîstrițki, vicepreședinte al companiei radio-tv
de stat. Bîstrițki, un bărbat la patruzeci de ani, cu barbă roșcată
și gusturi fine, s-a plâns de calitatea vinului. „Vinul e la fel de
bun ca și rezultatele noastre la alegeri", i-a replicat Litvinovici.
Bîstrițki a comandat imediat o sticlă de vin de o sută de dolari,
apoi încă una. Părea că simte nevoia să-și înece vinovăția. I-a
asigurat pe toți cei care voiau să-l asculte că-și dăduse votul
pentru Hakamada, ba chiar că le spusese celor doi oameni ai săi
de la machiaj să voteze cu ea. Doar că, desigur, se ocupase și de
campania mediatică ce ajunsese în patruzeci de milioane de
locuințe rusești, în cadrul căreia le spusese cetățenilor, din nou și
din nou, să-l voteze pe Puțin. Ș aptezeci și unu la sută dintre ei o
făcuseră.
M-am dus să-l văd pe Bîstrițki la trei zile după alegeri. Ne
știam de mult timp - îmi fusese editor la Itogi pe la mijlocul anilor
1990 - așa că n-avea rost să ocolesc întrebarea de căpătâi.
„Ia spune-mi“, am zis, „cum dirijezi propaganda regimului
Puțin?"
Bîstrițki a înălțat din umeri stânjenit și și-a făcut de lucru cu
gesturile de ospitalitate preliminare. Mi-a oferit ceai, prăjiturele,
ciocolățele, bezele cu glazură de ciocolată și în cele din urmă un
CD ce cuprindea o colecție de discursuri, fotografii și secvențe
filmate cu președintele Puțin. Coperta avea pe ea cinci fotografii
ale președintelui: serios, preocupat, pasionat, cu zâmbet formal și
cu zâmbet informai. Cea cu figura serioasă fusese din belșug
multiplicată: doar în ziua alegerilor o văzusem pe coperțile
caietelor de școală, în portrete gata înrămate la Poșta Centrală
din Moscova (1,5 dolari, un chilipir pentru o poză mare cât o
vedere) și pe baloane roz, albe și albastre care se găseau de
cumpărat în Piața Roșie. Vinderea oricăror obiecte de acest gen,
în ziua votării, însemna o încălcare a legii electorale.
„Nu facem neapărat propagandă", a zis Bîstrițki lăsându-se pe
spate într-un fotoliu de piele. „Uite, de exemplu, alegerile." O lege
rusească, rămasă din anii 1990, cerea mass-mediei să ofere
candidaților acces egal la timpul de antenă. Bîstrițki avea cifrele
pregătite, și aduceau a matematică distractivă: președintele,
susținea el, se implicase într-o singură activitate de natură
electorală - întâlnirea cu activiștii săi de campanie - iar această
ședință de douăzeci și nouă de minute fusese difuzată de trei ori,
integral, pe parcursul unor emisiuni de știri normale, al căror
interval trebuise mărit pentru ca filmul să încapă. Cam o dată la
două zile, pe parcursul campaniei, televiziunea de stat îl
prezentase pe Puțin în timpul știrilor - de obicei ca subiect de
bază -, însă acelea, mi-a explicat Bîstrițki, nu erau activități de
campanie, ci chestiuni care țineau de munca zilnică a
președintelui. Un studiu exhaustiv realizat de Uniunea
Jurnaliștilor Ruși262, pe de altă parte, ajunsese la concluzia că
Puțin beneficiase de o expunere media, la știrile televiziunii de
stat, de șapte ori mai mare decât Hakamada sau candidatul
Partidului Comunist; alți candidați stăteau și mai rău, prin
comparație. La celălalt post de stat, cel care fusese cândva
condus de Berezovski, discrepanța era și mai mare, în vreme ce
la NTV, postul care-i fusese luat lui Gusinski, îi oferise lui Puțin
de patru ori mai mult spațiu decât următorului candidat în
ordinea expunerii media.
Asta numise Revenko „transmisie eficientă a mesajului
conducerii". Cei din administrațiile locale recepționaseră prea
bine mesajul și organizaseră alegerile potrivit lui.
Ziua de 1 septembrie se numește, în Rusia, Ziua învățăturii:
toate școlile primare, gimnaziile și liceele din întreaga țară încep
simultan cursurile. Prima zi de școală e mai degrabă o
ceremonie: copiii, mai ales cei din clasa întâi și cei dintr-a
unsprezecea (anul terminal) sosesc îmbrăcați îngrijit, cu flori în
mâini, însoțiți de obicei de părinți. Se țin discursuri, concerte
ocazionale, se fac urări, rugăciuni publice și procesiuni festive.
În vara lui 2000 - în care trebuise să părăsesc pentru scurt
timp țara, după arestarea lui Gusinski - adoptasem un copil, un
băiețel pe nume Vova (și nășteam o fetiță, unsprezece luni mai
târziu). Pe 1 septembrie 2004, l-am dus pe Vova, pentru prima
dată, la școală. Arăta foarte serios într-o cămașă albastră, cu
nasturi care se tot descheiau. I-a oferit învățătoarei un buchet de
flori, am ascultat discursurile inaugurale, apoi copiii au intrat în
școală. Eu m-am suit în mașină, gata de lungul drum spre
slujbă: Ziua învățăturii e una dintre cele mai aglomerate din an.
Am deschis radioul și am ascultat știrile: un grup de bărbați
înarmați luaseră ostatici câteva sute de copii și pe părinții lor, la
o școală din Osetia de Nord.
Chiar dacă am coordonat de la Moscova realizarea materialului
despre subiect - eram acum redactor-șef adjunct la un nou
săptămânal - în următoarele trei zile am avut parte de cea mai
grea muncă din viața mea. Asediul de trei zile din orașul Beslan,
încărcat de frică, nedumerire și câteva momente de speranță
intensă, avea să culmineze cu pătrunderea în forță a trupelor
federale în clădirea școlii, ducând la moartea a mai bine de trei
sute de persoane. În după-amiaza zilei de 1 septembrie, odată
ajunsă la muncă, le spusesem colegilor mei, cu toții tineri și nu
foarte experimentați în relatări pe asemenea subiecte: „O să fie
un asalt asupra clădirii. Întotdeauna e un asalt". Însă când s-a
întâmplat, m-am așezat la birou, mi-am ascuns fața în palme și
am plâns. Când mi-am luat mâinile de pe față am dat peste o
cutie de Coca-Cola, pe care unul dintre mai tinerii mei colegi mi-
o adusese încercând să mă consoleze cumva.
În următorul sfârșit de săptămână ne-am strâns, membrii
familiei mele și familia celui mai bun prieten al meu, la cabana
mea. Când fetița lor de opt ani a ieșit pentru scurtă vreme afară
din curte, noi, cei patru adulți, am intrat în panică. Simțeam că
întreaga țară e la fel de traumatizată.
Acestei națiuni zguduite i s-a adresat Puțin, după un răgaz, pe
data de 13 septembrie 2004. Ș i-a strâns cabinetul, personalul
său de la președinție și pe toți cei optzeci și nouă de guvernatori și
a vorbit cu ei, în spatele ușilor închise, vreme de două ore. Textul
discursului său a fost apoi distribuit jurnaliștilor.
„Nu putem decât să deplângem ce s-a întâmplat în Beslan" 263,
apărea în discurs. „Ne dau lacrimile doar gândindu-ne la asta.
Însă compasiunea, lacrimile și vorbele, când vin de la cei aflați la
guvernare, sunt cu totul insuficiente. Trebuie să acționăm,
trebuie să sporim eficiența administrației în combaterea
întregului complex de probleme cu care se confruntă țara... Sunt
convins că unitatea țării este condiția majoră pentru succesul
luptei împotriva terorismului."
De acum înainte, a anunțat el, guvernatorii nu vor mai fi aleși;
el însuși îi va numi, ca și pe primarul Moscovei. Și nici membrii
camerei inferioare a parlamentului nu vor mai fi aleși direct, cum
fuseseră până atunci jumătate dintre ei. Cetățenii cu drept de vot
ai Rusiei își vor exercita votul în favoarea partidelor politice, care
vor desemna apoi reprezentanți din rândurile lor. Noua
procedură pentru înregistrarea partidelor, precum aceea de
înregistrare a candidaților la președinție, pălea prin comparație.
Toate partidele trebuiau să se reînregistreze, ceea ce însemna că
majoritatea aveau să fie eliminate. Limita minimă de acces în
parlament urca de la 5 procente la 7. Și, în sfârșit, propunerile
legislative aveau să treacă printr-un filtru înainte de a fi supuse
dezbaterii camerei inferioare: președintele își acorda dreptul de a
numi o așa-zisă cameră publică pentru revizuirea tuturor
proiectelor de lege.
După ce aceste schimbări au devenit lege, lucru întâmplat la
sfârșitul anului 2004, rămânea un singur demnitar de nivel
federal care era ales în mod direct: președintele însuși.
În primăvara anului 2005, unul dintre cei mai faimoși ruși i-a
declarat război lui Puțin. Garri Kasparov, campionul la șah, cel
mai bun jucător al tuturor timpurilor și totodată un vechi dar
discret activist, a ținut o conferință de presă în care anunța că se
retrage din șah și că-și asuma sarcina de a restaura democrația
rusească. Părea să aibă tot ce-i trebuia: notorietate, bani, o
minte de o logică imbatabilă, combinată cu o abilitate oratorică
ce-i permitea să-și explice programul politic unor oameni foarte
diferiți, ca și puterea de a face campanie fără să obosească. Și-a
petrecut pe teren vara anului 2005, și pentru o vreme l-am
însoțit și eu.
În Beslan, la locul crizei ostaticilor, de la care trecuse un an,
Kasparov a petrecut o oră și jumătate la cimitir. Cimitirul Nou,
cum îi spuneau localnicii, era un platou împărțit în 300 de
secțiuni rectangulare menite să arate identic, deși muncitorii mai
lucrau încă: tăiau plăci de granit pentru împrejmuirea
mormintelor, acopereau cu pietriș și amplasau peste locurile de
veci lespezi de granit roz. În partea din față a cimitirului
monumentele funerare fuseseră terminate, iar părinții și alte
rude amplasaseră pe pietrele funerare fotografii color ale copiilor
morți. În afară de asta, despărțiturile erau diferențiate doar de
mărime: erau simple, duble sau triple, ba chiar și câteva
morminte de familie ce găzduiau o mamă și trei dintre cei patru
copii ai săi, sau două surori și cei cinci copii ai lor. Pe morminte
se vedeau o mulțime de sticle cu apă, sifon sau suc: devenise o
tradiție a Beslanului să se aducă de băut rudelor moarte, care
suferiseră de deshidratare înainte de a fi ucise. Kasparov s-a
oprit la fiecare mormânt, a citit numele, datele de naștere și de
deces (deși toată lumea îngropată acolo murise pe
3 septembrie 2004), și s-a aplecat să așeze pe fiecare câte o
garoafă roșie dintr-o cutie pe care o ducea una dintre gărzile sale
de corp. Tempoul era cel al unui politician care înaintează în
lungul unui șir de alegători; lipseau însă blițurile presei.
Apoi Kasparov a pornit spre o casă de cultură - un fel de sală
polivalentă destinată adunărilor și divertismentului care există în
orice oraș rusesc - unde trebuia să aibă o întâlnire de discuții cu
populația. Casa de cultură era încuiată, însă în vestibulul de
beton se adunaseră cam cincizeci de persoane. Multe erau femei
cu rochii negre și baticuri - îndoliate sau, după cum deveniseră
cunoscute în întreaga Rusie, „Mamele Beslanului". „Ele au fost
forța motrice din spatele strădaniei de a transforma procesul
singurului supraviețuitor dintre cei ce au luat ostaticii într-o
investigație amănunțită a evenimentelor petrecute la școală. Ele
au ajuns să creadă tot mai mult că răspunderea pentru moartea
copiilor lor aparține trupelor federale, care s-au concentrat
asupra uciderii răpitorilor, în loc să elibereze ostaticii -
omorându-i, ca rezultat, atât pe răpitori, cât și pe ostatici."
„Minciunile v-au ucis copiii", s-a adresat Kasparov femeilor în
negru. Oficialitățile susținuseră, în timpul crizei, că în școală
erau 354 de ostatici. Dar, de fapt, erau mai mult de o mie. Din
cele spuse de supraviețuitori, rezulta că răpitorii, ce se uitau la
televizorul din cancelarie, văzuseră cifra de 354 și ajunseseră la
concluzia că guvernul pregătea terenul pentru o intrare în forță,
subestimând numărul de eventuale victime. Abia atunci,
mărturisiseră supraviețuitorii, sechestratorii lor încetaseră să le
mai dea apă. Mai erau și alte declarații oficiale supuse
contestărilor: că cei ce-i luaseră ostatici nu avansaseră nicio
solicitare - deși martorii susțineau că existaseră cel puțin o
casetă video și o scrisoare cu cerințe care ar fi putut duce la
negocieri. „Minciunile sunt baza acestui regim", a continuat
Kasparov. „Dacă procesul în instanță e înăbușit, dacă permiteți
ca ancheta să fie întârziată, atunci Beslan se va întâmpla iarăși.
Eu nu vreau să fiu la putere, dar vreau ca puterea să-mi
spună adevărul. I-aș obliga pe nemernicii ăia să vină aici și să
umble prin tot cimitirul. Să vadă la ce au dus minciunile lor.
Minciuni!a zis, cu lacrimi în ochi, Kasparov.
Chiar în acel moment s-a auzit un pocnet sec, aducând mult
cu un foc de armă, iar femeile au început să țipe: „Garri! Garri!“
Mulțimea s-a spart, iar gărzile lui Kasparov au încercat cu
stângăcie să-l protejeze, evitând busculada mulțimii și
retrăgându-se din vestibulul clădirii. Un tânăr, oprit în fața
clădirii cu un recipient cu ketchup în mână, a zgâlțâit sticla de
plastic, l-a țintit pe Kasparov și a strâns recipientul în pumn.
Kasparov a primit jetul în plin: capul, pieptul și umărul hainei
sale albastre, sport au fost pătate cu roșu lipicios. Vestibulul era
gol acum, în afara unei pungi de plastic, ce conținea câteva ouă
sparte, care izbise tavanul verandei înainte să cadă pe jos: aceea
era sursa sunetului de mai înainte.
O bătrână, care venise și ea în vestibul între timp, a încercat
să curețe fața lui Kasparov cu o batistă. „Iertare, iertare", șoptea
el iarăși și iarăși, scuzându-se pentru declanșarea acestui
incident într-un oraș deja măcinat de suferință. O altă femeie în
negru, solidă, trecută de patruzeci de ani, a zis „Să mergem la
școală - acolo e sigur", iar Kasparov a pornit pe șosea, înconjurat
de femei, către clădirea ce fusese aproape distrusă în atacul care
pusese capăt crizei ostaticilor. Au mers așa cam zece minute, și
în acest timp Kasparov a vorbit despre faptul că o criză politică
era inevitabilă, despre importanța protestelor și despre nevoia de
a lăsa deoparte divergențele politice în scopul doborârii regimului
actual. Mulțimea a crescut treptat în număr, fiindcă mulți
oameni au ieșit din case și apartamente și s-au alăturat grupului.
Au intrat în școală prin găurile uriașe din pereții a ceea ce
fusese cândva sala de sport. La sfârșitul asediului, acest spațiu
fusese plin de copii; aici muriseră cei mai mulți. Dovezile fizice
sugerau că sala de sport fusese distrusă de tancuri ce trăseseră
de aproape: în zidul gros de cărămidă erau găuri imense, în
locurile unde se aflaseră cândva ferestrele cu gratii de oțel.
Spațiul dinăuntru era pârjolit - de un foc, credeau Mamele
Beslanului, provocat de un aruncător de flăcări folosit de armata
rusă (statul recunoscuse că se folosiseră aruncătoare de flăcări,
dar negase că acestea ar fi produs vreun incendiu).
Când a intrat în sala de sport, lui Kasparov i s-a oprit, un
moment, răsuflarea. „Doamne, Dumnezeule", a început să
murmure. Femeile s-au îndreptat spre diferite unghere ale
spațiului distrus și au început să bocească; peste locul
masacrului a început să se întindă un sunet înfundat, ascuțit.
Kasparov era zguduit: ochii i se înroșiseră, gura îi rămăsese
întredeschisă, capul îi tremura. Era clar că acolo nu se putea
vorbi: încăperea era mult prea încărcată de durere. A cerut să i
se arate interiorul școlii și, în vreme ce mergea alături de oameni,
al căror număr crescuse până la aproape o sută, a început să
vorbească: „Merg prin școala asta și mă gândesc: oare cum
suportă cei din Moscova să-și vadă de-ale lor, să vorbească, să
mintă mai departe? Este, printre ei, cineva care a dat ordinul să
se tragă. Dacă persoana aceea scapă, suntem cu toții de vină!"
Restul zilei lui Kasparov a fost bizar. Și-a continuat drumul
spre Vladikavkaz, capitala Osetiei de Nord, aflată la jumătate de
oră cu mașina. Avea în program un discurs, însă directorul său
de campanie a fost înștiințat că pe scena sălii se prăbușise
cortina, așadar spațiul nu se putea folosi. După o campanie de
patru săptămâni, un lucru se tot repeta până la rutină: orice
spațiu închiriat de Kasparov, oriunde în Rusia, avea ceva în
neregulă. Aici nu doar că sala nu era disponibilă, dar în fața
clădirii se organizase, în grabă, o serbare de copii cu muzică
extrem de gălăgioasă. Însă Kasparov a continuat oricum și și-a
răcnit mesajul în fața a cam șaizeci de oameni, vorbind despre
cheltuieli sociale, care constituiau cam 15 la sută din bugetul
Rusiei - mult mai puțin, chiar, decât în Statele Unite. Câțiva
tineri se agitau pe de lături. Unul a aruncat cu o piatră în
Kasparov, dar nu l-a nimerit. Kasparov a vorbit mai departe. A
urmat apoi un torent de ouă, dintre care două l-au nimerit pe
Kasparov în cap. Adolescenții care aruncaseră ouăle au luat-o
apoi la fugă spre mașinile de poliție și s-au făcut nevăzuți: nu se
făcea niciun efort pentru a se ascunde că fuseseră aduși de
poliție și că acționau sub protecția acesteia. Când un jurnalist
german, care fusese și el țintit cu ouă, a încercat să pună mâna
pe atacatorul său, unul dintre polițiști - care s-a dovedit mai
târziu a fi purtătorul de cuvânt al ministrului de interne local - l-
a înșfăcat de braț și i-a spus cu brutalitate să-și vadă de treaba
lui. „Regimul lor se teme de cuvinte!", a strigat Kasparov.
Doi dintre bodyguarzii săi, vizibil afectați de evenimente,
vorbeau în șoaptă. „Era doar un puști - nici nu mi-am dat
seama", a zis unul. „Eram pe picior greșit", a admis celălalt, care
încercase, și eșuase, să-i protejeze capul lui Kasparov. Ouăle nu-
s foarte periculoase, dar serviseră la a demonstra cât de lipsit de
apărare era Kasparov, în ciuda celor opt paznici care i se
învârteau în jur.
„Am prevăzut tot ce se putea prevedea", mi-a zis Kasparov.
„Dar dacă aș fi stat să mă gândesc cu adevărat, n-aș fi
continuat." Unul dintre paznicii lui supraveghea întotdeauna
prepararea mâncării, iar Kasparov nu bea decât apă îmbuteliată
și nu mânca decât ce se comanda în comun la masă.
La o cină, pe finalul expediției sale în Osetia de Nord - o
poveste de cam cinci ore în care Kasparov jucase trei partide de
șah, dintre care două cu un copil-minune din zonă - Alan
Ciociev, un activist oset care executase de curând unsprezece
luni de închisoare pentru că distribuise broșuri
antiguvernamentale, a făcut un toast: „Nimeni n-a mai încercat
ce încercați dumneavoastră. Nu vorbiți unei mulțimi de patru
sute de mii de oameni în fiecare oraș. Ba nici măcar înaintea a
patru sute de oameni, în vreo sală mare. Vorbiți cu câte cincizeci
sau șaizeci de oameni odată, într-o țară cu o populație de 145 de
milioane. E o misiune nebunească. Vreau să închin paharul
pentru asta: pentru un om care a ales să facă imposibilul. Fie ca
acesta să devină posibil!"
Asta era doar o parte a poveștii despre misiunea imposibilă a
lui Kasparov. Kasparov nu se agita doar pentru a-și susține
opiniile; încerca totodată să adune și să răspândească informații,
să se transforme într-un substitut al mediei deturnate de la
scopul său. Întreba simpatizanți locali despre situația din
regiunea lor, apoi dădea mai departe informația. Memoria sa de
șahist era neprețuită: potrivit unui asistent de-al său, Kasparov
nu avusese niciodată nevoie de agendă pentru numere de telefon,
fiindcă își amintea inevitabil orice număr de telefon ar fi auzit.
Acum făcea necontenit, în minte, calcule și estimări procentuale.
Ț inea socoteala procentajului impozitelor locale din fiecare
regiune, a problemelor cu care se confruntau activiștii din
opoziție și reținea detalii din discuții și comportamente ce meritau
menționate. Acum, că presa locală și națională exista doar pentru
a difuza mesajul guvernamental, informația trebuia adunată în
maniera aceasta fragmentată.
În Rostov, unde Kasparov a vorbit în fața unei biblioteci
publice - ar fi trebuit s-o facă chiar în bibliotecă, dar clădirea
fusese închisă accesului sub pretextul că s-ar fi spart o țeavă -
de asistentul lui s-a apropiat un tânăr, i-a întins cartea de vizită
și și-a oferit serviciile ca organizator local. Când l-am întrebat de
nume, a zis: „Asta nu se poate, aș fi concediat pe loc“. Din câte
am aflat mai târziu de la asistentul lui Kasparov, bărbatul era
profesor la un colegiu de stat.
 Kasparov zburase spre sudul Rusiei cu un avion închiriat, iar
planul era să-l folosească și pentru a merge din oraș în oraș. Însă
după mai bine de o zi de blocaj la sol, fiindcă nici un aeroport din
zonă nu voia să-și dea acordul pentru aterizare, grupul format
din treisprezece persoane - Kasparov, echipa lui și doi jurnaliști -
a trebuit să treacă la autovehicule. Când am sosit în Stavropol,
am descoperit că rezervările noastre la hotel fuseseră anulate. De
la recepția hotelului, managerul de campanie al lui Kasparov a
sunat la toate hotelurile din orașul somnoros; peste tot i s-a
replicat că nu mai sunt locuri. Atunci a apărut directorul
hotelului.
„îmi pare rău“, a zis acesta, vădit impresionat de prezența lui
Kasparov. „Dar trebuie să înțelegeți în ce poziție mă aflu. Pot
totuși să fac o poză cu dumneavoastră?"
„îmi pare rău", i-a replicat Kasparov. „Dar trebuie să înțelegeți
în ce poziție mă aflu."
Directorul s-a făcut roșu ca focul. Era la fel de stânjenit, acum,
pe cât de speriat fusese înainte.
„La naiba cu asta", a zis. „O să vă dăm camere."
În acea seară, la cină s-a prezentat doar o persoană dintre cele
câteva zeci invitate. Organizatorul local, un om de afaceri, a
susținut că tuturor invitărilor li se ceruse, telefonic și sub
amenințare, să nu vină la cină.
În Daghestan, Kasparov a avut în program acordarea trofeelor
unui turneu de șah pentru copii. Însă, la sosirea noastră, am fost
întâmpinați de un singur om, un jurnalist local care făcea
opoziție. El ne-a explicat că șeful Federației de Ș ah din Daghestan
primise un apel telefonic de la guvernul regional; i se transmise
că îl păștea concedierea dacă Garri Kasparov participa cumva la
eveniment, așa că șoferii - toți erau, a reieșit, polițiști de-ai locului
- ne duseseră într-o altă zonă.
Oriunde ar fi mers Kasparov, era urmărit. Pe urmele sale se
aflau de obicei măcar doi agenți ai poliției secrete, ușor de
identificat prin atitudine, îmbrăcăminte și camerele video
standard. Unii îl filmau pe Kasparov, alții se pretindeau jurnaliști
- puneau mereu aceleași întrebări și refuzau să se prezinte -, iar
alții doar se țineau după el. Era imposibil de spus dacă asemenea
măsuri extraordinare de securitate, supraveghere și
obstrucționare continuă se luaseră la ordinul Moscovei sau erau
o inițiativă locală. Oricum, acești supraveghetori îl stimulau pe
Kasparov să creadă că regimul era speriat și adăugau greutate
cuvintelor sale. Îl și marginalizau însă: chiar și un geniu faimos
în întreaga lume începe să arate ușor ridicol când e redus la
purtatul de haine mânjite cu bulion, când călătorește cu o dubă
uzată și vorbește mereu la adunări ad-hoc înjghebate în stradă.
Kasparov s-a ținut de campanie cu o perseverență neobosită,
la fel ca atunci când juca șah: avusese unele dintre cele mai
lungi meciuri din istoria acestui joc și, aflat întotdeauna la
periferia instituției sportului sovietic, nu i se părea bizar că jocul
e măsluit. Însă organizația sa politică nu se dezvolta: fără nicio
apariție la televizor, vocea sa devenise, pe parcursul anilor, tot
mai marginală. În cele din urmă, banii, celebritatea și inteligența
s-au dovedit neputincioase împotriva regimului, deși era adevărat
că regimul se temea de el. Odată dezmembrate instituțiile
democrației, era imposibil - era prea târziu - să mai concepi
strategii cu care să le aperi.
 DOMNIA TERORII

La 23 noiembrie 2006, un bărbat pe nume Alexandr Litvinenko

murea într-un spital londonez. Avea patruzeci și unu de ani, era
ofițer FSB, iar ultimele sale zile fuseseră transmise aproape în
direct de presa britanică și de o parte a celei rusești. „Cu doar trei
săptămâni în urmă era un bărbat înstărit, fericit, cu păr des,
care alerga câte opt kilometri pe zi“264, scria pe 21 noiembrie
Daily Mail. O fotografie a lui Litvinenko însoțea articolul,
înfățișându-l sfrijit și chel, într-un halat de spital deschis la
piept, acoperit de electrozi. „Dl Litvinenko abia-și poate înălța
capul, atât de slăbiți îi sunt mușchii gâtului. Îi vine greu să
vorbească și poate pronunța cuvintele doar în izbucniri scurte,
dureroase." în ziua de după apariția articolului, Alexandr
Litvinenko s-a cufundat în comă. În următoarea, urme ale otrăvii
care îl ucidea au fost găsite în sfârșit în urină: era poloniu, o
substanță foarte rară și extrem de radioactivă. Câteva ore mai
târziu, inima lui Litvinenko s-a oprit pentru a doua oară în două
zile, de data asta definitiv265.
Litvinenko fusese un „informator" clasic. În 1998 a apărut la o
conferință de presă televizată, împreună cu patru colegi de la
poliția secretă. Au declarat că primiseră misiuni ilegale de la
FSB, printre care și ordinul de a-l ucide pe Boris Berezovski.
Conferința propriu-zisă fusese organizată de Berezovski, pe care
Litvinenko îl cunoscuse în 1994, în urma unei tentative de
asasinat eșuate, pe care Litvinenko o cercetase. Cei doi se
prețuiau reciproc și fiecare părea să-și pună prea multe speranțe
în celălalt. Berezovski avea impresia că dacă știe un om cinstit la
FSB e o măsură de protecție; Litvinenko spera ca influentul
miliardar să-l ajute să repare erorile sistemului. Litvinenko
fusese cadru încă de la vârsta de optsprezece ani. Ajunsese unul
dintre cei mai tineri locotenenți-colonei ai poliției secrete ruse;
era devotat cu totul sistemului care-l crescuse, dar aparținea
acelui soi rar de oameni incapabil să accepte imperfecțiunile
sistemului - ale oricărui sistem - și care sunt complet surzi la
cerințele celorlalți de a accepta lucrurile așa cum sunt.
Vladimir Puțin fusese numit șef al FSB în august 1998, în
urma unor acuzații de corupție la adresa fostei conduceri. „Când
a fost numit, l-am întrebat pe Sașa cine era", mi-a zis văduva lui
Litvinenko, Marina. „Mi-a spus că se zvonește printre colegii lui
că n-ar fi fost niciodată în acțiune. Asta însemna că-l priveau de
sus - nu avansase în grad pe merit." însă Berezovski a aranjat o
întâlnire între protejatul său, șeful serviciilor, și prietenul său
informator. Era în perioada aceea în care Puțin credea că mediul
său de lucru e atât de ostil, încât se întâlnea cu Berezovski în
liftul defect din sediul FSB. Berezovski și-i dorea aliați pe cei doi.
Litvinenko a apărut cu grafice care, spunea el, arătau legături
nepotrivite între departamentele FSB și căile pe care circulau atât
ordine ilegale, cât și bani. I-a spus lui Puțin și de ordinul de
ucidere a lui Berezovski; și oligarhul, și integrul Litvinenko erau
convinși că Puțin nu are cunoștință de așa ceva. Litvinenko avea
să-i spună mai târziu soției sale și lui Berezovski că Puțin nu se
arătase interesat; întâlnirea nu durase decât zece minute. Se
întorsese acasă debusolat și temându-se pentru viitor - și, cum le
este felul oamenilor ca el, se hotărâse să acționeze.
Următorul pas fusese conferința de presă pe subiectul
activităților ilegale ale FSB. În afară de ordinul de a-l ucide pe
Berezovski, a susținut că primise instrucțiuni să răpească și să
agreseze fizic oameni de afaceri cunoscuți. Puțin a răspuns cu o
declarație televizată în care îi reproșa lui Litvinenko caracterul
mizerabil, susținând că acesta refuza să-și plătească pensia
alimentară către prima soție (a doua soție a subliniat însă că ea
personal făcea plata lună de lună și că avea și chitanțele
doveditoare).
Trei luni mai târziu, Litvinenko era arestat sub acuzația că ar
fi tratat un suspect cu exces de forță, cu trei ani înainte. Cazul
nu a putut fi susținut, și o curte militară l-a achitat în noiembrie
1999. Dar n-a mai apucat să iasă din tribunal: ofițerii FSB l-au
arestat din nou, sub alte învinuiri. S-a renunțat fără proces la
caz, însă o a treia acțiune în justiție a fost inițiată imediat. Un
judecător militar l-a eliberat pe cuvânt până la începerea noului
proces; însă când Litvinenko a aflat că audierile urmau să aibă
loc într-un orășel aflat la o sută de kilometri de Moscova, unde
era puțin probabil să se aventureze prea mulți jurnaliști sau
observatori străini, a decis să părăsească Rusia.
În septembrie 2000, i-a spus Marinei că pleacă într-un oraș
rusesc din sud, într-o vizită la părinți. După aproape o lună a
sunat-o și a îndemnat-o să plece în vacanță. „I-am spus că nu-i
un moment potrivit“, mi-a povestit Marina. „Tolia, fiul nostru, își
începuse lecțiile de muzică, de ce să plecăm în vacanță? Ș i el a
zis: «Dar mereu ai vrut o vacanță. Ar trebui să mergi acum». Ș i
mi-am dat seama - avea uneori așa, o voce - că trebuia să nu-mi
mai bat capul și să fac ce mi-a spus." Ș i-a luat bilete pentru o
excursie de două săptămâni în Spania și a pornit acolo cu fiul lor
de șase ani. La capătul celor două săptămâni, Litvinenko i-a
cerut să fie în aeroportul din Mâlaga la miezul nopții. A sosit,
înfricoșată și nedumerită, și a fost întâmpinată de o cunoștință
care a dus-o, împreună cu Tolia, la bordul unui avion privat ce-i
aparținea probabil lui Berezovski, până în Turcia, unde Alexandr
o aștepta în stațiunea Antalia.
„Era ca-n filme", a povestit ea, „nu ne venea să credem". Cu
excepția faptului că nu le scrisese nimeni scenariul evadării.
Angajatul lui Berezovski, cel care-o însoțise pe Marina de la
Malaga, trebuise să plece. După două zile în care și-au sărbătorit
revederea la un hotel din Antalia, Alexandr și Marina au început
să priceapă că erau fugari și n-aveau încotro se duce. Berezovski
promisese să-i sprijine financiar, dar nu știa cum să-i ajute
logistic, așa că a apelat la prietenul său Alex Goldfarb din New
York și l-a rugat să zboare în Turcia și să rezolve lucrurile.
Goldfarb a acceptat, deși implicarea sa în evadarea lui Litvinenko
avea să-l coste slujba de la George Soros. Goldfarb l-a dus pe
Litvinenko la ambasada americană din Ankara, unde
„turnătorul" a fost anchetat și refuzat politicos: era ofițer al
serviciului secret, însă nu și spion, iar SUA nu erau interesate de
informațiile sale. Însă, ducându-se la ambasadă, Litvinenko își
dezvăluise prezența agenților ruși care, o știa, țineau sub
supraveghere clădirea ambasadei. Era îngrozit și avea nevoie,
urgent, de o soluție.
Goldfarb a pus la cale, în cele din urmă, un plan ingenios: toți
patru și-au cumpărat bilete la o cursă cu schimbare în Londra;
familia Litvinenko urma să se predea autorităților chiar în
aeroport. Au făcut-o - au ajuns în Londra și au rămas, cu chiria
și școala lui Tolia plătite de Berezovski.
După câteva luni de nesiguranță, Litvinenko a început să
scrie. Alături de istoricul ruso-american Iuri Felștinski, pe care-l
cunoscuse când Felștinski lucrase, pentru scurtă vreme, în
echipa media din Moscova a lui Berezovski, a scris o carte despre
exploziile din blocuri produse în 1999. Litvinenko s-a folosit de
experiența sa profesională pentru a analiza probele ce fuseseră
deja trecute în revistă la televiziunea rusă, indicând numeroase
inconsecvențe în versiunea oficială a FSB privind explozia eșuată
din Riazan. Cei doi autori au analizat și probele scoase la iveală
de reporterii de la Nouaia Gazeta, un săptămânal rusesc
specializat pe investigații. Jurnaliștii găsiseră doi recruți care se
furișaseră într-un depozit al forțelor aviatice din Riazan, în
toamna lui 1999, căutând niște zahăr de pus în ceai. Găsiseră:
zeci de saci de cincizeci de kilograme cu inscripția ZAHĂR. Însă
substanța pe care o scoseseră din saci le făcuse ceaiul să aibă un
gust atât de ciudat, că raportaseră întreaga poveste, inclusiv
pătrunderea lor frauduloasă și furtul, unui ofițer superior.
Ofițerul ceruse analizarea substanței și descoperise că era
hexogen, adică explozibil. Litvinenko și Felștinski au găsit
dovezi266 și că depozitul era folosit de FSB, care, credeau ei,
depozitase acolo materialul explozibil.
Treptat începeau să iasă la iveală și alte probe267. Un deputat
din opoziție, luli Ribakov - unul dintre cei care refuzaseră să se
ridice în picioare la intonarea imnului sovieto-rusesc - i-a oferit
lui Litvinenko stenograma ședinței din 13 septembrie a Dumei.
Președintele Camerei întrerupsese ședința spunându-le: „Tocmai
am primit vești că o clădire de locuințe din Volgodonsk a fost
aruncată azi-noapte în aer“. Clădirea, de fapt, avea să fie
aruncată în aer abia peste trei zile: se pare că omul FSB plasat la
biroul președintelui - pe care Litvinenko a reușit mai târziu să-l
identifice - îi transmisese acestuia informația nepotrivită la
momentul nepotrivit, dar știuse dinainte de explozia de la
Volgodonsk.
Un alt dezvăluitor de secrete, Mihail Trepașkin, fost agent FSB
ce participase la infama conferință de presă din 1998, s-a
alăturat anchetei. El a reușit să facă legătura dintre FSB și
blocurile de locuințe din Moscova, identificând un om de afaceri
al cărui nume fusese folosit pentru închirierea de spații în
ambele clădiri, un agent FSB care se folosise de numele
afaceristului, ba chiar și pe doi dintre cei angajați să facă
aranjamentele pentru explozia propriu-zisă. Ș i mai șocant încă,
Trepașkin a găsit dovezi că portretul-robot al unui suspect fusese
schimbat cu altul. Fuseseră arestați doi bărbați, iar Trepașkin,
care avea pregătire de avocat, plănuia să reprezinte doi
supraviețuitori la audierile în instanță, folosindu-se de ocazie
pentru a-și prezenta probele. Însă, cu doar o săptămână înainte
de audieri, Trepașkin a fost arestat pentru deținerea ilegală a
unei arme de foc; îl așteptau cinci ani de închisoare. Audierile au
fost închise publicului; cei doi suspecți au fost condamnați la
închisoare pe viață, însă fără să apară vreodată informații despre
cine erau și despre motivele pentru care comiseseră crimele.
În seara zilei de 23 octombrie 2002, doi prieteni au trecut pe la
mine să bea ceva: aveam un copil de trei ani și unul de un an,
așadar îmi petreceam acasă majoritatea serilor. Prietenii, dintre
care unul era producător de televiziune, a sugerat să deschidem
televizorul și să urmărim un talk-show recent lansat, pe care nu-l
văzusem încă. Nici n-a început bine emisiunea, că a și fost
întreruptă de o ediție specială de știri. O criză a ostaticilor se
desfășura într-un teatru din Moscova. Lucram, la acea vreme, ca
editor la un site independent de analize politice, polit.ru. Mă
așteptau, în următoarele trei zile, doar trei ore de somn:
reporterii mei au făcut de veghe cu rândul la teatru, iar eu am
postat noutățile pe site.
Asediul teatrului a început după ora nouă seara. Musicalul
prezentat în acea seară la teatru includea o scenă în care apărea
un avion adevărat din vremea celui de-al Doilea Război Mondial.
În momentul acela apăruseră pe scenă și înconjuraseră
perimetrul sălii oameni mascați, cu automate în mâini; timp de
câteva momente publicul crezuse că fac parte din piesă. În sală
erau, în acea seară, cam opt sute de oameni; cu excepția câtorva
zeci de copii și cetățeni străini pe care atacatorii i-au eliberat
curând - și cu excepția unor actori, printre care se numărau,
iarăși, mai mulți copii, și care au reușit să scape pe un geam al
unei cabine de machiaj - restul aveau să-și petreacă în sală
următoarele cincizeci și opt de ore, tot mai sleiți de puteri,
deshidratați, înspăimântați și, în cele din urmă, deznădăjduiți.
Deși teroriștii le ceruseră să-și predea telefoanele mobile, câțiva
dintre aceștia vor izbuti, pe parcursul crizei, să sune la un post
radio de știri, așa că, pe durata asediului, orașul, încremenit de
spaimă și neliniște, va auzi voci din interiorul teatrului.
În jurul orei șapte a celei de-a treia zi de blocaj, câțiva oficiali
guvernamentali au intrat în sala de festivități a unui liceu din
apropiere, unde rudele celor luați ostatici își petrecuseră mare
parte din intervalul celor trei zile. „Erau bucuroși, încântați“268, își
amintește o rudă. „S-au dus la microfon. În încăpere s-a făcut
tăcere absolută. Ș i au zis cuvintele astea dulci: «Operația s-a
desfășurat potrivit planului». Au zis că teroriștii fuseseră omorâți
și că nu existau victime printre ostatici. Cei de acolo au izbucnit
în aplauze, au început să chiuie de bucurie. Toți le mulțumeau
autorităților că îi salvaseră pe cei dragi lor.“ Totul, în această
declarație de triumf, era o minciună.
 Asaltul teatrului din Moscova este simultan una dintre cele
mai de succes și una dintre cele mai penibil de absurde
operațiuni de salvare din istorie. Pe parcursul asediului,
teroriștii, care lăsau impresia de confuzie și dezorganizare, au
continuat să negocieze cu mai toți cei apăruți la masa tratativelor
- și au eliberat, treptat, o parte din ostatici. O mulțime pestriță de
doctori, politicieni și jurnaliști au avut voie să intre și să iasă din
clădire pentru a negocia condiții mai bune pentru captivi. Rude
ale ostaticilor, sperând cu ardoare la o soluție pașnică, s-au
adunat în ziua a doua pentru un miting, producând și o petiție
sprijinită cu peste 250 de semnături:
Stimate domnule Președinte,
Suntem copiii, rudele și prietenii ostaticilor aflați
Înăuntrul teatrului. Apelăm la judecata și mila domniei uoastre.
Ș tim că imobilul este minat și că folosirea forței va face ca teatrul
să fie aruncat în aer. Suntem siguri că nu exista concesii
îndeajuns de mari pentru a nu fi acordate atunci când viața a
șapte sute de oameni e în discuție. Vă rugăm sa nu lasați oamenii
sa moară. Continuați negocierile! Acceptați unele dintre cererile
lor? Dacă cei pe care-i iubim mor, nu vom mai crede că statul
nostru e puternic și că guvernarea sa e adevărată. Nu ne lasați
orfani!269
Câteva ore mai târziu, unul dintre reporterii noștri a sunat
pentru a spune că un spital aflat chiar lângă teatru era evacuat.
Armata se pregătea să dea asaltul și avea nevoie de spațiu pentru
victime, am cugetat eu.
Sâmbătă dimineața, la ora 5:30, în a treia zi a asediului, doi
dintre ostatici au sunat la Echo Moskvi, cel mai important post
radio de știri și dezbateri. „Nu știu ce se petrece", a suspinat în
receptor o femeie. „E gaz. Toată lumea stă în hol. Vă rugăm mult,
sperăm să nu fie aici un alt Kursk." Incapabilă să mai vorbească,
i-a trecut telefonul prietenului ei, care a zis: „Mi se pare că încep
să folosească forța. Vă rugăm, nu ne abandonați dacă mai este
vreo șansă, vă implor." E clar, dincolo de orice îndoială, că nici
ostaticii și nici familiile lor aflate afară nu aveau încredere că
forțele armate ruse îi vor salva. Referința la Kursk era evidentă:
nu aveau încredere că guvernul lor prețuiește viața umană.
Planul de salvare, de fapt, fusese excelent: forțele speciale
folosiseră tunelele de sub clădire ca să umple teatrul cu un gaz
ce avea să-i adoarmă pe toți, împiedicându-i pe teroriști să
detoneze explozibilul dispus prin încăpere - femei îmbrăcate în
negru, ce păreau să poarte veste pline cu explozibil, erau
împrăștiate prin sală. Teroriștii adormiți puteau apoi fi arestați,
iar ostaticii eliberați de trupele ce aveau să iasă prin aceleași
pasaje subpământene, dar și să pătrundă pe ușile din față.
Nimic nu a funcționat potrivit planului. Teroriștii au avut
nevoie de câteva minute ca să adoarmă. De ce n-au detonat
explozibilul este neclar și a alimentat speculația potrivit căreia
nici nu existase nimic care să explodeze. Ostaticii, privați de
somn și deshidratați grav - în parte și din cauză că unitățile
speciale aflate afară nu se puseseră de acord dacă să lase sau nu
să treacă o provizie de apă și suc, pe care teroriștii consimțiseră
să le accepte - au adormit iute și au avut nevoie de ajutor
medical ca să se trezească. În loc să li se ofere asistență medicală
imediat, au fost scoși afară din clădire și lăsați pe treptele
teatrului, mulți întinși pe spate în loc să fie poziționați pe o parte,
cum ar fi trebuit. Mulți s-au înecat cu propria vomă și au murit,
chiar acolo pe treptele clădirii. Apoi cei morți, laolaltă cu cei abia
conștienți, au fost băgați în autobuze, unde, iarăși, au fost așezați
în poziție șezândă; când capul le-a căzut pe spate, s-au mai
înecat cu vomă și alții. În loc să fie duși la spitalul alăturat,
ostaticii au fost transportați, mai ales cu autobuze, la spitalele
din centrul Moscovei, unde doctorii nu au fost în stare să-i ajute
deoarece armata și poliția au refuzat să le spună ce substanță
chimică fusese folosită în teatru. Câțiva ostatici au căzut în comă
și au murit la spital, unii la o săptămână după încetarea
incidentului. Au murit, în total, 129 de persoane.
Guvernul a declarat victoria. Fotografii ale teroriștilor,
executați cu toții sumar, în somn, de trupele ruse, au fost
prezentate în repetate rânduri la televiziune: bărbați și femei,
căzuți în scaunele din teatru, cu urme vizibile de gloanțe în zona
capului. Când am scris un material despre lipsa de considerație
cu care guvernul trata viața umană, am primit la rândul meu o
serie de amenințări cu moartea: triumful asupra terorismului nu
trebuia pus la îndoială. Aveau să treacă luni până ce câțiva
activiști pentru drepturile omului să arate că Rusia încălcase o
serie de convenții internaționale, plus legile proprii, folosind gaze
și aplicând forța când teroriștii încă mai erau dornici de
negociere. Prea puțini ruși au aflat vreodată că teroriștii, conduși
de un tânăr de douăzeci și cinci de ani care nu mai ieșise până
atunci din Cecenia, emiseseră pretenții care ar fi fost extrem de
ușor de îndeplinit, ducând, posibil, la eliberarea tuturor
ostaticilor. Voiau ca președintele Puțin să declare public că
dorește încetarea războiului din Cecenia și să-și demonstreze
bunăvoința prin retragerea armatei dintr-un district, la alegere,
al republicii separatiste.
Dar cu toată aparenta simplitate a cererilor lor, teroriștii
solicitaseră ca Puțin să acționeze într-un fel care era contra
naturii lui. Băiatul care nu se putea abține de la bătaie - cel care
părea să se calmeze numai pentru a se aprinde iarăși și a ataca
din nou -, ajuns acum președintele care promisese „să-i arunce
cu nasul în hazna“, a preferat desigur să sacrifice 129 de cetățeni
decât să spună public că dorește pace. Fiindcă nu dorea.
Cu doar două săptămâni înainte de asaltul teatrului, Puțin se
afla în Bruxelles, la un summit UE-Rusia dedicat îndeosebi
discutării amenințării reprezentate de terorismul islamist
internațional. La o conferință de presă de după reuniune, un
reporter de la ziarul francez Le Monde a pus o întrebare despre
uzul artileriei grele asupra civililor din Cecenia. Puțin, arătând
calm, ba chiar schițând un zâmbet din colțurile gurii, a răspuns:
„Dacă sunteți gata să deveniți un aderent radical al Islamului și
sunteți gata să fiți circumcis, vă invit la Moscova. În țara noastră
avem multe religii. Și avem specialiști în asta. Aș recomanda ca
operația să fie făcută în așa fel încât acolo să nu mai crească
nimic, niciodată". Interpretul nu a îndrăznit să traducă în
întregime răspunsul lui Puțin, care nu avea să ajungă nici în
ediția de a doua zi a New York Times: ziarul, sfios, a tradus
ultima sa frază cu „Sunteți bine-venit, oricine și orice este tolerat
în Moscova."270 Dar imaginile cu el batjocorindu-l pe reporter încă
mai erau populare pe RuTube la nouă ani de când Puțin își
lansase amenințarea270 - demonstrându-și astfel incapacitatea
profundă de a se preface măcar că ia în calcul o soluție pașnică a
conflictului din Cecenia.
Alexandr Litvinenko locuia acum într-un cartier de case
identice din nordul Londrei, vizavi de Ahmed Zakaev, fost actor
din Groznâi care devenise, în anii 1990, fața inteligentă și
charismatică a unei Cecenii independente. Fusese un membru de
seamă al guvernului cecen de după încetarea focului și
reprezentant al Ceceniei în Occident. Fusese rănit în 2000 și
plecase din Cecenia pentru tratament; ceruse, apoi, azil politic în
Marea Britanie. Trăia acum în Londra dintr-un stipendiu pe care
i-l oferea vechiul său partener de negocieri, Boris Berezovski -
exact ca Litvinenko, ce își petrecuse o bună perioadă din sfârșitul
anilor 1990 în Cecenia, de partea trupelor ruse. Camarazii
supraviețuitori ai lui Zakaev îl considerau prim-ministrul în exil
al Ceceniei.
Împreună, Litvinenko și Zakaev au răsfoit documente, au
văzut filmări de la asedierea teatrului și au făcut o descoperire
uimitoare: unul dintre teroriști nu fusese ucis; ba chiar, se părea,
plecase din clădire la scurt timp după intrarea în forță a
echipelor militare sovietice. L-au identificat drept Hanpaș
Terkibaev272, ex-jumalist care, credeau ei, lucra de mult pentru
poliția secretă rusă. Pe 31 martie 2003, Zakaev l-a văzut pe
Terkibaev la Strasbourg, unde ajunseseră amândoi în calitate de
reprezentanți ai poporului cecen în Parlamentul European,
Terkibaev cu voie de la Moscova, Zakaev fără. La începutul lui
aprilie, Litvinenko l-a căutat pe Serghei lușenkov, colonelul
liberal cu care Marina Salie se ocupase de organizarea de acțiuni
politice înainte să fugă din Moscova și care era implicat acum
într-o anchetă parlamentară a evenimentelor de la teatru. I-a
încredințat toate informațiile pe care le avea despre Terkibaev 273.
La două săptămîni după aceea, Iușenkov a fost ucis cu focuri de
armă la Moscova, în plină zi. Litvinenko era sigur că acest lucru
se afla în legătură directă cu ancheta evenimentelor de la teatru.
Iușenkov însă trecuse mai departe documentele primite de la
Litvinenko. Ana Politkovskaia era o jurnalistă trecută de
patruzeci de ani, care-și petrecuse cea mai mare parte a vieții
profesionale în relativă obscuritate, scriind articole excesiv de
documentate și încâlcite despre tot felul de problematici sociale.
Pe timpul celui de-al doilea război cecen se dovedise un reporter
plin de curaj, care petrecuse în Cecenia săptămâni întregi,
părând să nu-i pese de restricțiile impuse de armata Rusiei,
adunând probe ale abuzurilor și crimelor de război. În doi ani,
ajunsese cel mai de încredere ziarist rus printre ceceni. Cu păr
cărunt și ochelari, mamă a doi copii, nu aducea prea mult a
ziarist de investigații sau de război, lucru care probabil că îi
salvase viața de mai multe ori. În timpul crizei teatrului, i se
permisese să intre în clădire și să încerce să se înțeleagă cu
teroriștii, iar ajutorul ei fusese hotărâtor în a-i convinge să
permită aducerea de apă și suc pentru ostatici.
Politkovskaia l-a găsit pe Terkibaev, pe care a susținut că-l
recunoscuse de la teatru, și a făcut un interviu cu el. Individul s-
a dovedit a fi aproape ridicol de vanitos, iar jurnalista l-a
determinat cu ușurință să se laude că fusese înăuntrul teatrului
în timpul asediului, că-i condusese pe teroriști acolo, că le
asigurase trecerea, în câteva dube încărcate cu arme, prin câteva
puncte de control din Cecenia și secții de poliție în drum spre
Moscova, și că se aflase în posesia unei harțe detaliate a
teatrului, care le lipsise și teroriștilor, dar și trupelor federale.
Pentru cine lucra? A susținut că pentru Moscova.274
 Politkovskaia nu s-a ambalat cu concluziile în urma
interviului. Terkibaev mințea mult, asta măcar era evident. Mai
erau și faptele: se aflase într-adevăr printre răpitori; era încă în
viață; se mișca liber, inclusiv ca membru al unei delegații oficiale
în străinătate. Susținerea sa că ar fi lucrat pentru unul dintre
serviciile secrete trebuia să fie adevărată. Și-i spusese un alt
lucru important Anei Politkovskaia: motivul pentru care teroriștii
nu detonaseră explozibilul chiar și când simțiseră gazul -
preludiu de neconfundat al atacului asupra clădirii - era acela că
explozibilul nu existase. Femeile oprite printre rândurile de
scaune, cu ochiul
la ostatici și degetele pe declanșatoare, purtaseră veste cu
dinamită falsă. Dacă acesta era adevărul - și existau multe
motive pentru a crede că așa stăteau lucrurile - atunci toți cei ce
muriseră fuseseră omorâți în zadar. Ș i, de vreme ce Hanpaș
Terkibaev plecase înainte de intrarea trupelor de intervenție,
probabil că și Kremlinul era la curent.
Pe 3 iulie 2003 murea un al doilea membru al comitetului
independent de investigare a exploziilor din 1999. Iuri Ș cecocikin,
politician liberal care nu se sfia să-și declare public opiniile și
jurnalist de investigații - redactor-șef adjunct la Nouaia Gazeta și
șef ierarhic al Anei Politkovskaia - fusese spitalizat în urmă cu
două săptămâni, prezentând simptome misterioase: se plângea
de o senzație de arsură pe tot corpul și avusese episoade de
vomă. Într-o săptămână avea să intre în comă, să i se jupoaie
pielea de pe corp și să-i cadă părul. Moartea s-a produs în urma
cedării mai multor organe, din cauza unei toxine necunoscute 274.
Doctorii de la cel mai bine utilat spital din Moscova, care îi
puseseră diagnosticul de „sindrom alergic", nu fuseseră în stare
să-i încetinească declinul sau să-i ușureze semnificativ suferința.
Ș cecocikin lucrase la atâtea anchete, încât prietenii și colegii,
care credeau mai toți că fusese asasinat, nu știau precis de la
care dintre misiunile sale sinucigașe i se trăsese moartea. Zakaev
era sigur că Șcecocikin fusese ucis pentru a-l împiedica să
difuzeze informațiile pe care le strânsese despre criza de la
teatru, și anume dovezi că unele dintre femeile-teroriști erau
infractoare condamnate care, pe hârtie, încă își executau
pedepsele în închisori rusești în timpul ocupării teatrului. Cu alte
cuvinte, fuseseră eliberate de cineva cu puteri dincolo de lege - și
asta, din nou, indica o posibilă implicare a poliției secrete în
organizarea acestui act terorist276.
Pe 1 septembrie 2004, de îndată ce vestea despre ocuparea
școlii din Beslan a început să se răspândească,
Politkovskaia, desigur, a dat fuga la aeroport ca să pornească
spre Osetia de Nord. La fel au făcut și mulți alți jurnaliști,
inclusiv celălalt reporter foarte bine cunoscut în Cecenia, Andrei
Babițki - cel care fusese răpit de trupele rusești chiar la
începutul regimului lui Puțin. Babițki a fost reținut la aeroportul
din Moscova, suspectat fiind că ar avea cu el materiale
explozibile; nu s-a găsit nimic și i s-a dat drumul, însă în Beslan
n-a mai ajuns. Politkovskaia își făcuse rezervări pentru trei curse
consecutive, toate anulate înainte să urce la bord; a găsit în cele
din urmă un loc pe un avion spre Rostov, cel mai mare oraș din
sudul Rusiei, cam la șase sute de kilometri de Beslan; plănuia să
parcurgă restul drumului cu o mașină închiriată. Intenționa să
nu acționeze atât ca reporter, cât mai degrabă ca negociatoare,
cum făcuse cu doi ani înainte la criza din teatru 277. Înainte să
plece din Moscova stătuse pe îndelete de vorbă cu Zakaev, aflat
la Londra, îndemnându-l să-i mobilizeze pe toți liderii ceceni
pentru a discuta cu teroriștii și a negocia eliberarea copiilor.
Sugerase că liderii rebeli ar trebui să iasă din ascunzători și să se
ocupe de problemă, dar fără să-și impună condițiile proprii.
Zakaev se arătase de acord.
Atentă la detalii - la acea vreme Politkovskaia devenise deja o
țintă obișnuită a amenințărilor cu moartea și își văzuse șeful, pe
Iuri Ș cecocikin, ucis de otravă - Politkovskaia a venit cu
mâncarea ei la aeroport, cerând doar o ceașcă de ceai. Zece
minute mai târziu, își pierdea cunoștința. Când avionul a
aterizat, se afla deja în comă. Faptul că a reușit să iasă din ea a
fost, în opinia doctorilor care au îngrijit-o în Rostov, un adevărat
miracol. Medicii din Moscova, unde a fost transportată după alte
două zile, au concluzionat că fusese otrăvită cu o toxină
necunoscută care-i afectase grav rinichii, ficatul și sistemul
endocrin.
Politkovskaia, căreia i-au trebuit luni întregi ca să-și revină și
nu și-a mai recăpătat niciodată sănătatea pe deplin, fusese
împiedicată să investigheze tragedia din Beslan. Dar alții au
ridicat mănușa în locul ei. Printre anchetatori se număra și
Marina Litvinovici, fosta consultantă de imagine a lui Puțin.
Demisionase din postul de consultant politic de la Kremlin după
asediul de la teatru nu atât fiindcă nu era de acord cu felul în
care îl gestionase FSB, ci fiindcă fusese ținută departe de celula
de criză. Intrase în opoziție tocmai când aceasta înceta
literalmente să existe, lucrase pentru oligarhul Mihail
Hodorkovski, care fusese arestat cu promptitudine, și ajunsese la
Beslan încercând să-și folosească cumva considerabilele sale
abilități și nenumăratele relații.
„Mi-a fost frică să mă duc“, a mărturisit ea. „Nu mai fusesem
în Caucaz." S-a dovedit prea stânjenită pentru a-mi spune peste
ce anume se așteptase să dea acolo, dar era, până la urmă, un
produs modelat în zece ani de propagandă de război, la care ea
însăși contribuise: s-ar fi așteptat la orice, dar nu să întâlnească,
atât de aproape de Cecenia, oameni ca ea însăși: „Am mers din
familie în familie, pe la casele unde oamenii își pierduseră copiii,
și peste tot ne turnau câte un păhărel de votcă «pentru sufletul
lor». Ș i toți plângeau, am plâns și eu, am plâns până mi s-au
umflat ochii în Beslan. Mi-au spus ce li se întâmplase, au plâns
și s-au rugat să-i ajutăm. Deja toată lumea din Rusia părea să fi
uitat de Beslan, așa că cereau ajutor tuturor celor care veneau la
ei. Le-am spus lucrurile obișnuite, le-am spus că ar trebui să se
organizeze. Era cam bizar să spui așa ceva unor femei care-și
petrecuseră viețile fiind casnice - sau care, dacă aveau o slujbă,
lucrau, cel mai probabil, la o prăvălie de familie. Și treptat am
început să stau mai mult pe acolo, ca să lucrez la câteva
proiecte. Am creat o organizație. Apoi am început să strângem
mărturii. După aceea, a fost deschis procesul."
Ca și în cazul acțiunii de la teatru, cei mai mulți dintre răpitori
fuseseră executați sumar de trupele ruse. Exista, oficial, un
singur supraviețuitor, și de data asta a fost adus la judecată.
Audierile aveau să dureze doi ani, iar mărturia acelui bărbat, la
care s-au adăugat declarațiile martorilor oculari, au zugrăvit din
nou un portret incriminator al felului în care guvernul rus se
ocupase, ba chiar intervenise, în criza ostaticilor. Ț inut în Beslan
și urmărit mai ales de localnici măcinați de durere, procesul ar fi
căzut în obscuritate totală dacă Litvinovici n-ar fi făcut un lucru
simplu. S-a asigurat că toate ședințele erau înregistrate audio și a
avut grijă ca transcrierile să fie postate pe un site numit
Adevărul Despre Beslan.
Folosindu-se de mărturiile în instanță, Litvinovici a reușit să
reconstruiască ce se petrecuse oră după oră în școală, ba chiar,
în ultima zi, aproape minut cu minut. A descoperit că existaseră
două încercări de salvare care se bătuseră cap în cap: una locală,
condusă de guvernatorul Osetiei de Nord, Alexandr Dzasokov
(oficial, funcția sa era de președinte al Osetiei de Nord), și una
direcționată de FSB de la Moscova, în primele ore ale crizei,
răpitorii transmiseseră un bilet cu un număr de mobil și o
solicitare: nominalizau cinci persoane, printre care și Dzasokov,
cu care să negocieze. Dzasokov a încercat să intre în școală, însă
a fost împiedicat de trupe aflate în subordinea FSB. A reușit însă
să obțină ca fostul lider al Ingușetiei, Ruslan Aușev, să pătrundă
în clădire; Aușev a izbutit să obțină eliberarea a douăzeci și șase
de ostatice, toate femei cu copii. A adus și o listă cu revendicări
adresate lui Vladimir Puțin: se solicita independență pentru
Cecenia, retragerea trupelor și încetarea acțiunilor militare. În a
doua zi a crizei, Dzasokov a luat contact cu Zakaev în Londra, iar
acesta din urmă a reușit să-l convingă pe președintele
autoproclamatei republici cecene, Aslan Mașhadov, să vină la
Beslan pentru a negocia cu teroriștii - un acord pe care
Politkovskaia îl obținuse deja, dar pentru care Dzasokov a trebuit
să facă noi demersuri.
Existau semne că teroriștii doreau să negocieze. Mai peste tot,
asta ar fi însemnat că blocajul avea să se prelungească atâta
vreme cât exista șansa de a mai salva din ostatici. Însă, la fel ca
și la teatru, conducerea de la Moscova nu a așteptat epuizarea
oricărei forme de negociere; acțiunea militară în forță, de fapt,
părea să fi fost mai degrabă inițiată tocmai pentru a împiedica o
întâlnire între teroriști și Mașhadov, care avea șanse mari să ducă
la o rezolvare pașnică.
Pe 3 septembrie, la ora unu după-amiază, la doar câteva
minute după ce lucrători ai ministerului pentru urgențe intraseră
în clădire pentru a ridica trupurile celor câțiva oameni uciși de
teroriști la începutul acțiunii - lucru ce fusese negociat cu Aușev -
două explozii au zguduit clădirea. În acel moment majoritatea
ostaticilor erau, de mai bine de două zile, înghesuiți în sala de
sport. Erau deshidratați - mulți începuseră să-și bea urina
proprie - și îngroziți. Ș tiau că sala de sport este minată -
materialele explozibile fuseseră amplasate la vedere -, iar doi
dintre teroriști stăteau de pază cu piciorul pe detonatoarele ce
puteau declanșa exploziile.
Însă cele două bubuituri, la doar câteva secunde una de
cealaltă, proveneau din afara clădirii. Litvinovici a reușit să
stabilească faptul că amândouă se datoraseră lansării de grenade
direct către sala de sport supraaglomerată. „A fost ca și cum
înăuntru ar fi intrat ceva în zbor, o minge uriașă de foc“, a
declarat unul dintre foștii ostatici. Ca majoritatea adulților aflați
acolo, era vorba de o mamă cu copilul ei. „Am întors privirea", a
mărturisit un alt fost ostatic, „și am văzut că pe unde fusese ușa
către curte era acum o gaură imensă în tavan, iar gaura asta
ardea foarte, foarte repede."
„Când mi-am revenit, deasupra mea erau corpuri", a
mărturisit un alt ostatic. „Totul ardea", a spus altcineva.
„Zăceam pe un morman de cadavre. Erau și cadavre ce stăteau în
fund pe bănci". Potrivit unui al treilea martor, „Am ridicat
privirea și am văzut că fetița mea nu mai avea cap și că brațul și
piciorul îi fuseseră zdrobite complet".
Ostaticii petrecuseră două zile în iad, iar iadul acesta era
acum răscolit. Teroriștii păruseră panicați - încercaseră să
salveze ei viața ostaticilor. Îi mânaseră pe cei care se puteau
mișca în cantina școlii, care era apărată de deflagrații imediate. Îi
îndemnaseră pe cei rămași în sala de sport să se apropie de
ferestre și să arate trupelor rusești că spațiul era plin cu ostatici,
că se trăgea asupra femeilor și copiilor. Trupele rusești au
continuat să folosească tancuri, lansatoare de grenade și
aruncătoare de flăcări, țintind mai întâi spre sala de sport, apoi și
spre cantina din imediata apropiere. Teroriștii încercaseră în mod
repetat să mute femeile și copiii în încăperi care nu erau expuse
direct tirului. Afară, în acest timp, poliția locală se străduise fără
succes să convingă unitățile rusești de asalt să înceteze focul.
Muriseră 312 persoane278, inclusiv zece ofițeri care nu erau de la
FSB, răpuși de flăcări în timp ce încercau să salveze ostaticii.
Cu ocazia celei de-a doua comemorări a tragediei din Beslan,
în septembrie 2006, Litvinovici a alcătuit o broșură cu
descoperirile ei. Politkovskaia, care se recupera, a scris foarte
puține despre Beslan, însă a avut o importantă contribuție:
făcuse rost de un document al poliției care arăta că o persoană
reținută timp de patru ore înainte de declanșarea crizei avertizase
poliția de existența planului terorist. Avertismentul fusese
ignorat: paza nu fusese nici măcar întărită279 de Ziua învățăturii.
Ce era de înțeles de aici? Unii erau siguri că atentatul de la
Beslan fusese plănuit și executat de poliția secretă de la cap la
coadă, ca și exploziile de la blocuri. Faptul că Puțin a luat
măsura alegerilor de guvernatori la doar zece zile după tragedie,
făcând-o să pară un răspuns la acțiunile teroriste, conferă
credibilitate acestei teorii. Zakaev, cel puțin, era sigur că FSB
aranjase ca un grup de ceceni turbulenți să ocupe sediul
guvernatorului local - pentru a-i oferi lui Puțin scuza necesară ca
să instituie controlul federal direct asupra administrațiilor
regionale - însă ceva nu ieșise bine și teroriștii nimeriseră la
școală.
Eu cred că realitatea e mai dură decât atât. Faptul că
exploziile de la blocurile de apartamente au fost lucrarea poliției
secrete pare aproape neîndoielnic - în absența ocaziei de a
examina toate dovezile, și cele disponibile și cele care nu sunt
disponibile. Criza ostaticilor de la teatru și cea de la Beslan nu-
mi par atât operațiuni bine plănuite, cât mai degrabă o serie de
mișcări greșite, alianțe imorale și planuri eșuate. Apare evident că
un anumit număr de ofițeri FSB mențineau relații îndelungate cu
teroriști sau potențiali teroriști din Cecenia. Unele dintre aceste
relații implicau servicii făcute pe bani. E clar că cineva - poliția,
poate, dar nici serviciile secrete nu se exclud - trebuise să-i ajute
pe teroriști să se deplaseze prin Rusia. Există, în sfârșit, indicii
clare că administrația Puțin nu s-a străduit să prevină atacuri
teroriste și nici să rezolve pașnic crizele la declanșarea acestora;
dimpotrivă, președintele și-a clădit constant reputația pe
hotărârea sa de „a-i arunca cu nasul în hazna" indiferent de
circumstanțe, dar și pe reprezentarea teroriștilor ca lipsiți de
milă.
Să se fi adăugat toate acestea unor planuri întocmite cu grijă,
menite să întărească poziția lui Puțin într-o țară care răspundea
cel mai bine la politica fricii? Nu neapărat, sau nu chiar. Inițial,
cred, cei care au pus la cale atacurile de la teatru și de la școală
aveau motivații diferite față de cei care le facilitaseră: unii dintre
rebelii ceceni, cel puțin, voiau să-i facă pe ruși, printr-o
sperietură bună, să priceapă ce coșmar însemna pentru ei
războiul; unii dintre cei care, din partea rusă, îi ajutaseră să
execute atacurile erau, foarte probabil, motivați de simplul profit;
alții, din ambele tabere, își reglau conturile; mai era și o altă
categorie, a celor implicați în scheme politice cu bătaie lungă,
care ajunseseră sau nu să fie avizate la vârf. Un lucru e sigur:
odată declanșate crizele ostaticilor, forțele speciale ce acționau
sub coordonarea directă a lui Puțin se asiguraseră că acestea se
vor termina în cel mai crâncen fel cu putință - pentru justificarea
continuării războiului în Cecenia, restricționării activității presei
și opoziției ruse și, în sfârșit, pentru a amuți orice critici posibile
venite dintr-un Occident care, după
11 septembrie, fusese obligat să recunoască în Puțin un
tovarăș în lupta împotriva terorismului islamist. Există un motiv
pentru care forțele rusești au acționat, atât în Moscova, cât și în
Beslan, în așa fel încât să faciliteze vărsarea de sânge; ținta lor
era să mărească frica și groaza. Este un clasic modus operandi
terorist, și în acest context se poate spune, cu siguranță, că Puțin
și teroriștii au acționat în tandem.
În 20 martie 2006, Marina Litvinovici pleca de la muncă; era
trecut de ora nouă seara. Lucra acum pentru Garri Kasparov,
fostul campion la șah ajuns politician. Mențineau, la sediul lor
din centrul Moscovei, o prezență discretă: ușa de la intrare nu
purta niciun însemn și în spatele ei se aflau mereu câte doi
dintre cei opt paznici permanenți ai lui Kasparov. Serile, după o
zi de lucru, Kasparov și bodyguarzii săi urcau în SUV-ul său, iar
restul micii lui echipe se dispersa, plecând spre casă cu mașina,
pe jos sau cu metroul. Litvinovici, care stătea aproape, mergea de
obicei pe jos.
Cam la o oră după ce plecase din birou, Litvinovici a deschis
ochii și a realizat că zăcea întinsă pe o prelată și că cineva
încerca să-și dea seama cum se simte. Nu era bine deloc: fusese
doborâtă de una sau mai multe lovituri în cap. Fusese bătută
rău, era plină de vânătăi și rămăsese fără doi dinți din față.
Geanta îi era alături; banii, laptopul și telefonul mobil erau
neatinse.
În acea noapte a trebuit să stea trei-patru ore la urgență; alte
trei-patru ore le-a petrecut, în următoarea zi, la secția de poliție.
Polițiștii au fost neobișnuit de amabili, dar insistau că nu fusese
bătută. O femeie de treizeci și unu de ani să fi leșinat pur și
simplu și să fi căzut într-un mod așa de neobișnuit, alegându-se
cu vânătăi peste tot? Ea a obiectat, arătând că avea pe un picior
o vânătaie care, îi spuseseră doctorii, fusese probabil cauzată de
o lovitură cu un baston de cauciuc. Dar poate fusese lovită de o
mașină? Litvinovici a arătat că hainele îi rămăseseră curate, că
purta aceiași pantaloni și aceeași haină, deci nu fusese lovită de o
mașină.
Ba chiar era un semn, printre altele, că fusese atacată de
profesioniști: probabil o ținuseră cât o loviseră, apoi o întinseseră
cu atenție pe prelata unde se dezmeticise.
Atacul era un mesaj. Execuția impecabilă și faptul că obiectele
de valoare nu-i fuseseră atinse erau menite să sublinieze asta.
Un alt tânăr consilier politic, un fost coleg de-al lui Litvinovici
care își făcuse o carieră strălucită lucrând pentru regimul Puțin,
a formulat acest mesaj pe blogul său: „Femeile n-ar trebui să
facă meseria asta... Marina a intrat în război, și nimeni n-a spus
că războiul acesta se desfășoară după reguli“.279 Cu alte cuvinte,
asta avea să li se întâmple celor ce înfruntau Kremlinul.
În data de 7 octombrie 2006, Ana Politkovskaia, care se
îndrepta spre apartamentul ei dintr-o zonă centrală a Moscovei, a
fost împușcată în lift și ucisă.
Cine ar fi putut să o facă? Oricine. Politkovskaia putea fi foarte
neplăcută: pe lângă personalitatea ei extraordinar de empatică
părea să mai existe o alta, gata să izbucnească la cea mai
măruntă provocare. Era o trăsătură de caracter periculoasă
pentru o jurnalistă care-și număra printre surse o mulțime de
bărbați înarmați, obișnuiți cu violența și neînvățați cu replicile
dure din partea femeilor. Putea fi lipsită de cruțare cu sursele ei,
cum fusese cu Hanpaș Terkibaev, pe care îl înfățișase vanitos și
prost după ce acesta încercase, cu sinceritate, să o impresioneze.
Fusese părtinitoare, lucru primejdios într-o vreme a luptelor
dintre clanuri. Însă, mai mult decât orice, se evidențiase ca un
critic acerb al regimului Puțin. Alexandr Litvinenko era sigur că
asta o omorâse. „Ana Politkovskaia a fost ucisă de Puțin", astfel
și-a intitulat necrologul postat în acea zi. „Eram în dezacord
uneori, ne mai și certam"281, a scris el despre relația cu
Politkovskaia. „însă asupra unui punct ne înțelegeam de minune:
credeam amândoi că Puțin este un criminal de război, vinovat de
genocidul poporului cecen, și că ar trebui judecat de un tribunal
independent. Ania știa că Puțin era în stare să o omoare pentru
ceea ce credea, și pentru asta îl disprețuia."
În ziua morții Anei Politkovskaia, Puțin împlinea cincizeci și
patru de ani. Jurnaliștii au numit imediat asasinatul „cadou de
ziua lui". Puțin nu a scos un cuvânt despre moartea jurnalistei.
În următoarea zi a trimis felicitări unui vestit patinator care
împlinea șaizeci de ani, ca și unui actor popular ce făcea
șaptezeci, dar fără să sufle o vorbă despre crima care zguduise
capitala și țara. La trei zile după crimă se afla în Dresda, orașul
în care odinioară fusese acasă, la o întâlnire cu cancelarul
Angela Merkel. Când a ieșit din mașină, în Dresda, a dat de vreo
treizeci de oameni așezați în șir282, cu pancarte pe care scria
„Ucigașule!" și „Ucigașii Nu Mai Sunt Bine-veniți Aici!". La
conferința de presă ce a urmat întâlnirii cu Merkel, jurnaliștii -
ba chiar și Merkel însăși - l-au forțat în cele din urmă să facă o
declarație publică despre moartea Anei Politkovskaia. Puțin avea
să demonstreze încă o dată că, presat să vorbească public despre
chestiuni cu importanță emoțională, nu se putea abține. Vorbind,
părea să fiarbă:
„Jurnalista aceea a fost, într-adevăr, un critic dur al
administrației ruse actuale. Dar cred că jurnaliștii știu - sigur,
experții sunt conștienți de asta - că influența ei politică în țară
era de-a dreptul insignifiantă. Era cunoscută în cercurile de
jurnaliști, printre activiștii pentru drepturile omului și în
Occident, însă influența ei asupra politicii din Rusia era minimă.
Uciderea unei asemenea persoane - asasinarea cu sânge rece a
unei femei, a unei mame - este ea însăși un atac asupra țării
noastre. Această crimă face mai mult rău Rusiei și conducerii
sale actuale, ca și guvernării actuale din Cecenia, decât au făcut
articolele sale."283
Avea dreptate: Politkovskaia a fost mai cunoscută în
Occidentul european, în țări precum Franța și Germania, unde
cărțile ei erau traduse și promovate, decât în Rusia, unde era de
mult pe lista neagră a televiziunilor (cândva fusese o obișnuită a
dezbaterilor televizate), unde ziarul la care lucra era perceput ca
marginal și unde, cel mai important, piese de investigație care ar
fi fost adevărate bombe dacă Rusia ar fi rămas o cvasidemocrație
erau pur și simplu ignorate. Guvernul nu reacționase la interviul
ei cu Terkibaev sau la semnalarea că poliția ignorase
avertismentele la Beslan. Nu-și pierduse slujba nici măcar un
funcționar inferior al poliției: nu se întâmplase absolut nimic, de
parcă nu s-ar fi spus nimic sau nimeni n-ar fi auzit ce se
spusese. Iar uciderea ei, care îl punea pe Puțin în situația de a
trebui să-și dovedească nevinovăția, îl afectase cu siguranță mai
mult decât o făcuse în viață Politkovskaia.
Sunt înclinată să cred că o declarație atât de prost concepută,
lăsând să se vadă atât de clar părerea lui Puțin despre jurnaliști,
nu putea fi decât sinceră.
Pe 1 noiembrie 2006, la doar trei săptămâni de la asasinarea
Anei Politkovskaia, lui Alexandr Litvinenko i s-a făcut rău.
Gândindu-se că ar fi putut să fie otrăvit, a înghițit pe loc trei litri
de apă, încercând să elimine substanța din organism. Fără folos:
în câteva ore se declanșau crize violente de vomă. Avea și dureri
crâncene: i se părea că gâtlejul, esofagul și stomacul i-au luat
foc; mâncatul și băutul erau imposibile, iar vomitatul era
insuportabil. După trei zile de manifestare a simptomelor a fost
internat în spital.
Litvinenko le-a spus imediat medicilor că exista posibilitatea
să fi fost otrăvit de agenți ai Rusiei. Ca răspuns s-a ales cu o
consultație psihiatrică - și a decis să țină povestea pentru el.
Doctorii i-au spus soției sale, Marina, că se aflau în căutarea
unei bacterii neobișnuite, despre care credeau că e cauza
simptomelor grave ale lui Litvinenko. O vreme i-a crezut și,
răbdătoare, a așteptat ca soțul ei să se simtă mai bine. Dar după
zece zile de suferințe a observat că starea lui Alexandr se
înrăutățea vizibil. A observat și că halatul lui de spital era plin de
păr. „L-am mângâiat pe cap“, mi-a spus mai târziu. „Aveam o
mănușă de cauciuc pe mână și părul lui mi-a rămas pe mănușă.
Am zis: «Ce-i asta, Sașa?», și el: «Nu știu, se pare că-mi cade
părul». Și atunci m-am ridicat în picioare, lângă patul lui, și am
început să țip: «Chiar nu aveți pic de rușine?» Până atunci am
încercat să fiu răbdătoare, dar atunci mi-am dat seama că nu
mai suport. Medicul de gardă a venit imediat, și i-am spus:
«Vedeți ce se întâmplă, îmi puteți explica?» Au adus pe cineva de
la oncologie, și încă un specialist, și au început consultația.
Oncologul mi-a spus: «O să-l iau la mine în salon, fiindcă arată
ca și cum ar fi fost expus la radiații». L-au dus și acolo, dar tot n-
au descoperit nimic."
Abia peste încă o săptămână doctorii lui Litvinenko, presa
britanică și poliția londoneză aveau să înceapă să creadă că
fusese cu adevărat otrăvit. În urină i se găsiseră urme de taliu,
un metal greu folosit cândva în otrava pentru șobolani, dar
interzis de mult în Occident. Descoperirea le-a redat speranța lui
Litvinenko, soției și prietenilor săi: avea să capete un antidot și să
se facă bine. „Mă gândeam că o să rămână, poate, invalid -
pentru asta eram pregătită", mi-a spus Marina, „dar nu am
crezut că o să moară. Mă gândeam ce tratamente va trebui să
urmeze." Descoperirea a furnizat și presei engleze pretextul de a
relata povestea „spionului rus", cum s-au încăpățânat să-l
numească, aflat pe patul de moarte într-un spital londonez; a
oferit și Scotland Yardului motive să-l ancheteze pe Litvinenko.
Fostul „turnător", slăbit, incapabil să înghită - primise exclusiv
alimentație intravenoasă pe parcursul spitalizării - și suportând
dureri chinuitoare când trebuia să vorbească, a făcut, în ultimele
sale zile de viață, o mărturie lungă de cam douăzeci de ore. Însă
diagnosticul nu-l convingea pe un expert toxicolog chemat de
Goldfarb în ajutor: simptomele lui Litvinenko, după opinia lui, nu
prea aduceau cu cele produse de intoxicația cu taliu.
Cu o zi sau două înainte de a intra în comă, Litvinenko a
dictat o declarație, cerând ca aceasta să fie făcută publică în
eventualitatea morții sale. Începea cu trei paragrafe în care își
exprima recunoștința față de doctori, de Marea Britanie și de
Marina, apoi continua astfel284:
Simt, întins în patul meu, prezența îngerului morții. Poate că
voi reuși să nu-i cad pradă, dar mă tem că picioarele nu-mi mai
sunt atât de iuți ca altădată. Cred că a venit vremea să-i spun
câteva vorbe celui responsabil pentru starea mea actuală.
Mă poți forța să tac. Poate, dar tăcerea asta va avea un preț
pentru tine. Ai dovedit acum că ești cu adevărat un barbar
nemilos, așa cum te-au zugrăvit cei mai duri critici ai tăi.
Ai demonstrat că nu respecți viața umană, libertatea sau alte
valori ale civilizației.
Ai arătat că nu-ți meriți funcția și că nu meriți încrederea lumii
civilizate.
Poți să închizi gura unui singur om, însă vuietul de protest al
lumii întregi îți va răsuna în urechi, dle Puțin, până la sfârșitul
vieții tale. Să te ierte Dumnezeu pentru ce ai făcut, nu doar mie,
dar și Rusiei mele dragi și poporului ei.
Cu câteva ore înainte de moartea lui Litvinenko, doctorii aveau
să identifice, în sfârșit, cauza intoxicației sale. Era vorba despre
poloniu, o substanță extrem de radioactivă care se găsește în
natură în cantități minuscule, însă poate fi fabricată de om.
Rudele și cei dragi au aflat cauza morții de la poliție, la puțină
vreme după ce Alexandr Litvinenko murise.
La cinci ani după ce-l cunoscuse pe Litvinenko și-l ajutase să
scape, Goldfarb s-a apucat să scrie o carte despre el, având-o
drept coautoare pe văduva lui, Marina. În mai puțin de un an,
cartea a apărut în mai multe limbi. În engleză titlul ei era Death
of a Dissident:The Poisoning ofAlexander Litvinenko and the
Retum of KGB (Moartea unui disident: otrăvirea lui
 Alexandr Litvinenko și întoarcerea KGB-ului). Om de știință,
vechi activist politic și sceptic de la natură, Goldfarb a reușit să
reconstruiască o convingătoare istorie a uciderii lui Litvinenko,
cu atât mai mult cu cât nu crezuse niciodată așa-numitele teorii
ale conspirației vehiculate de Litvinenko și Politkovskaia. Însă
propria lui teorie le făcea de rușine pe ale lor.
În perioada când avuseseră loc cele două crime, strategia
Rusiei în Cecenia trecea printr-o transformare. Fără să admită
înfrângerea, fără măcar să negocieze deschis - ambele variante ar
fi fost umilitoare pentru Puțin -, Rusia a pornit să-și evacueze
trupele din Cecenia, oferind conducerea teritoriului, ca și
importante sume de bani, unui tânăr lider cecen ales cu grijă,
Ramzan Kadîrov, în schimbul loialității și iluziei păcii și victoriei.
Pentru ceilalți conducători militari ceceni, mari și mici, asta
însemna capătul drumului. Kadîrov era nemilos cu dușmanii, ca
și cu rivalii. Pe baza a numeroase probe circumstanțiale și unele
interviuri semnificative făcute unor persoane care doriseră să
rămână anonime, Goldfarb concluzionase că unul dintre acești
șefi militari pusese să fie ucisă Politkovskaia, sperând ca astfel să
pară că asasinatul ar fi fost comandat de Kadîrov - și
discreditându-l pe acesta din urmă înaintea administrației ruse.
Politkovskaia îl criticase puternic, ba chiar îl insultase pe
Kadîrov, însă Goldfarb credea că responsabilii pentru omor
aparțineau unui alt clan cecen rival.
Apoi, sugera Goldfarb, Puțin se trezise în poziția de a trebui să
probeze că nu el o făcuse - și simțise că i se înscenează ceva.
Doar că, mulțumită și consilierilor săi, el nu credea că înscenarea
fusese pusă la cale de Kadîrov: bănuia că totul fusese plănuit de
tabăra lui Berezovski din Londra. Cea mai vehementă persoană
din acel grup era de departe agentul FSB trădător Litvinenko,
care, e drept, îl acuzase pe Puțin de crimă. Și pentru asta, Puțin
pusese să fie ucis285.
Teoria lui Goldfarb este impecabilă logic; toți protagoniștii au
motive și mobile. Dar mie mi se pare prea complicată ori, mai
degrabă, prea puțin cuprinzătoare. Asasinarea lui Alexandr
Litvinenko este, indiscutabil, rezultatul unei autorizații primite
de la vârful conducerii ruse: poloniul-210, substanța care l-a
ucis, se produce exclusiv în Rusia. Producția și exportul sunt
controlate strict de autoritățile nucleare federale, iar extragerea
dozei dorite din lanțul de producție necesită intervenții la cel mai
înalt nivel, în fazele timpurii ale procesului de producție. O
asemenea autorizație trebuia să vină de la biroul președintelui.
Cu alte cuvinte, Vladimir Puțin ordonase moartea lui Alexandr
Litvinenko.
Odată otrava identificată, poliției britanice i-a fost ușor să-i
găsească pe suspecți; poloniul, nevătămător dacă nu este
înghițit, lasă urme radioactive pe orice suprafață cu care vine în
contact. Acest lucru i-a permis poliției să identifice persoanele
care transportaseră poloniu la Londra, ca și locul și momentul
exact în care se produsese otrăvirea. Cei doi suspecți identificați
erau Andrei Lugovoi, fost șef al pazei partenerului de afaceri al
lui Berezovski, care-și întemeiase o înfloritoare firmă de
securitate la Moscova, și partenerul său, Dmitri Kovtun.
Pe baza unor probe nedezvăluite de poliția britanică, Lugovoi a
fost identificat ca suspect de omor, iar Kovtun ca martor. Rusia a
refuzat cererea de extrădare pentru Lugovoi; ba, mai mult, acesta
a fost făcut parlamentar, lucru care-i asigura imunitatea,
inclusiv pentru extrădări. Marea Britanie, în ce-o privește, a
tratat cazul ca pe o chestiune pur infracțională și nu a făcut
presiuni politice pentru extrădarea lui Lugovoi.
Niciun alt asasinat din lungul șir de ucideri ale unor jurnaliști
și politicieni nu are o poveste atât de clară. Este într-adevăr
posibil ca Ana Politkovskaia să fi căzut victimă luptelor pentru
putere din Cecenia. E posibil ca Iuri Șcecocikin să fi fost ucis de
vreun afacerist sau politician care nu dorea să i se dea în vileag
ilegalitățile. E posibil ca și Serghei Iușenkov să fi fost ucis, cum a
susținut mai târziu poliția, de un rival politic. Se poate ca și
Anatoli Sobceak să fi murit de atac de cord. Însă aceste
posibilități, luate una câte una, par improbabile; luate împreună
sunt de-a dreptul absurde. Adevărul simplu și la îndemână este
că Rusia lui Puțin e o țară unde rivalii politici și criticii insistenți
sunt adesea uciși și unde măcar o parte dintre ordine își au
originea în biroul președintelui.
 LĂCOMIE DE NESĂTURAT

Scriind în momentul acesta despre primii săi ani de mandat

prezidențial, mă izbesc rapiditatea și siguranța cu care a acționat
Puțin. Chiar și când scriam despre ceva ce se întâmpla în timp
real, evenimentul părea să se deplaseze cu o viteză uimitoare.
Puțin a schimbat rapid țara, schimbările au fost profunde și au
prins ușor. Parcă ar fi inversat, instantaneu, evoluția istorică a
Rusiei. Și nimeni, o bună bucată de vreme, nu a dat semne că ar
observa asta.
Sau aproape nimeni. După alegerile parlamentare din
decembrie 2003, în care Rusia Unită a lui Puțin a obținut
aproape jumătate din locuri, iar restul s-au împărțit între
Partidul Comunist, Partidul Democratic Liberal, o formațiune
absurd-naționalistă cu nume revoltător de lipsit de noimă și un
nou partid ultranaționalist numit Rodina (Ț ara-mamă), în vreme
ce liberalii și democrații rămași și-au pierdut locurile, Organizația
pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) raporta:
„Alegerile... nu au întrunit multe dintre angajamentele asumate
față de OSCE și Consiliul Europei, lucru ce pune la îndoială
dorința Rusiei de a îndeplini standardele europene pentru alegeri
democratice".286 The New York Times proclama însă ceva cu totul
diferit, publicând un editorial condescendent, dar aprobator, sub
titlul „Rusia, târâș-grăpiș spre democrație".287 Ziarul nu menționa
criticile observatorilor internaționali în materialul apărut în ziua
alegerilor, dar publica un altul, despre aceste critici, în
următoarea zi; The Washington Post și The Boston Globe lăsau
criticile deoparte cu totul. The Los Angeles Time a mers și mai
departe: a reușit, într-un articol mamut, să minimalizeze
concluzia OSCE într-un fel care sugera că opusul ar fi fost
valabil.288 Ziarul cita un oficial OSCE care declara că votul „a fost
bine organizat și nu am observat nicio neregulă majoră".
Cotidianul lăuda totodată și controlul de necontestat pe care-l
exercita Puțin asupra parlamentului, considerându-l o șansă
pentru președinte de a „grăbi și alte reforme, inclusiv curățarea
zonelor de corupție cronică".
Publicațiile din afara SUA erau mai critice. În ajunul alegerilor,
National Post din Canada a difuzat o știre în care întreaga poveste
se regăsea în titlu: „Rasiști, ucigași și infractori candidează
pentru Duma: alegeri parlamentare. Două decenii după
decadența erei Elțîn, corupția e atotprezentă în Rusia." 289 The
Economist declarase moartea democrației în Rusia într-un
editorial apărut cu o lună înainte de alegeri; a revenit cu un
reportaj special în care Parlamentul era numit „coșmarul
democraților"290 și unde se punea accent pe creșterea în forță a
influenței ultranaționaliștilor.
Însă cel mai influent corp de presă, cu cei mai mulți jurnaliști
prezenți la Moscova, adormise la volan. De ce? Parțial fiindcă
situația politică din SUA avea întâietate. În toamna lui 2000,
când Puțin naționaliza televiziunea, presa americană era ocupată
până peste cap cu înfruntarea pentru președinție dintre Bush și
Gore. Mă alăturasem atunci echipei de la U.S. News & World
Report și rămăsesem inactivă în primele câteva luni: publicația
nu avea loc, în paginile ei, pentru Rusia.
Odată terminată povestea cu alegerile, presa americană a fost
afectată de consecințele „bulei intemetului“, inițiind un val de
reduceri bugetare și restrângeri de activitate care avea să dureze
mai bine de un deceniu. Multe trusturi media și-au redus
personalul corespondent din străinătate, inclusiv din Rusia - ba
chiar uneori începând cu Rusia. Devenea o poveste care se
autoperpetua: fiindcă spusese publicului și-și spusese ei înșiși că
Rusia intra într-o perioadă de stabilitate economică și politică,
presa americană a pus, pur și simplu, Rusia pe linie moartă și a
tăiat resursele necesare, anihilându-și așadar capacitatea de a
trata subiectul. ABC, care avusese câteva zeci de angajați ce
ocupau o clădire întreagă în centrul Moscovei, a închis cu totul
filiala. Alte trusturi media au luat măsuri mai puțin dramatice,
însă la fel de drastice: toți angajații redacțiilor au fost înlocuiri cu
liber-profesioniști cu jumătate de normă. Doar câteva ziare - The
New York Times, The Wall Street Journal și The Los Angeles Times
- și-au menținut secțiile străine intacte, cu echipe complete de
reporteri și personal redacțional.
În iunie 2001, George Bush și Vladimir Puțin s-au întâlnit
pentru prima oară. Președintele american, se știe, „l-a privit în
ochi" și „a reușit să-i citească în suflet". Relatările exuberante de
prin presă nu au băgat de seamă că Puțin era nu doar
considerabil mai puțin entuziast291 în privința noului său prieten,
dar și că avertizase de fapt SUA că perioada de ostilitate începută
odată cu bombardarea Iugoslaviei în 1999 era departe de a se fi
sfârșit. A urmat apoi 11 septembrie și, brusc, războiul rus din
Cecenia a fost înglobat în lupta Occidentului împotriva
terorismului fundamentalist islamic - în ciuda tuturor dovezilor
contrare, care includeau, printre altele, abrogarea de către Puțin
a unui acord stabilit în timpul lui Elțîn292, potrivit căruia Rusia
se angaja să nu mai vândă Iranului și statelor arabe armament
în valoare aproximativă de câteva miliarde de dolari pe an293.
Ș i, din rațiuni geografice, presa națională din SUA a început să
perceapă Moscova nu atât ca pe capitala Rusiei, cât ca pe o bază
pentru reporterii aflați în drum spre Afganistan și, mai târziu,
Irak. Foamea de povești din război era de nesăturat, iar Rusia a
fost retrogradată la acele subiecte relatate în fugă, printre
misiuni cu adevărat importante. Prezentările despre Rusia nu
făceau decât să confirme povestea știută deja, conturată de
oamenii care inventaseră imaginea de tânăr și energic reformist
liberal a lui Puțin.
Că nu erau prea multe de zis pe această temă anume nu părea
să-i deranjeze pe cei mai mulți jurnaliști și editori americani.
Aceștia găseau explicații naționalizării presei, considerau
numirea împuternicirilor federali pentru supravegherea
guvernatorilor o măsură menită să facă ordine în haos, ignorau
complet stagnările în reforma justiției - și preferau, tot mai mult,
să pună accent pe chestiuni de natură economică. Spre
deosebire de Elțîn, care părea mereu să facă doi pași înainte și
unul înapoi, Puțin și-a umplut cancelaria prezidențială și
segmentul economic al guvernului cu liberali declarați. Premierul
său era fostul ministru de finanțe, un nomenclaturist atașat de
tradițiile birocratice sovietice, dar unul dedicat cu sinceritate
înfăptuirii reformelor începute în 1990 - și, convenabil pentru
Puțin, se concentra pe această sarcină excluzând aproape cu
totul alte chestiuni legate de guvernare. Chiar și înainte de a
ajunge președinte interimar - pe vremea când nu era decât un
succesor desemnat - Puțin formase un grup însărcinat cu
crearea unui plan de dezvoltare economică a Rusiei și numise la
conducerea lui un economist liberal care lucrase cândva cu
Sobceak.294 După alegeri, șeful grupului de strategii economice
devenise ministru al dezvoltării economice, post creat special
pentru el.
Nu se poate trece cu vederea nici faptul că Puțin îl numise pe
Andrei Ilarionov consilier economic prezidențial. A fost prima
numire în calitate de președinte ales, și se intenționa un gest
grandios. Opiniile lui Ilarionov erau bine-cunoscute: membru al
clubului economiștilor din Sankt Petersburg din perioada anilor
1980, evoluase ajungând un libertarian coerent, în toată puterea
cuvântului. În Statele Unite ar fi fost numit ultraconservator (și,
ce potriveală, în cele din urmă a acceptat un post la Cato
Institute, un think tank libertarian din Washington D.C.), însă în
Rusia vederile lui îl situau în partea liberală a spectrului politic.
Ilarionov nu credea în încălzirea globală, însă credea în
potențialul de autoreglare nelimitată a piețelor libere. Era
cunoscut și pentru strălucita sa capacitate de analiză, dar și
pentru temperamentul irascibil, care-l ținuse pe tușa multor
evenimente importante ale anilor 1990. Numirea sa fusese o
surpriză pentru toată lumea, inclusiv pentru el.
Într-o după-amiază, pe 28 februarie 2000, Ilarionov lucra în
biroul său înțesat cu hârtii de la un grup de analiză pe care-l
conducea în Moscova. Localizat lângă Staraia Ploșad (Piața
Veche) din Moscova, vizavi de birourile administrației
prezidențiale și la mai puțin de un kilometru de Kremlinul însuși,
Institutul de Analize Economice al lui Ilarionov era totuși la ani-
lumină de putere, dacă țineai cont că Ilarionov li se adresa pe
numele mic multora dintre cei care alcătuiseră în ultimii ani
strategiile economice. Ilarionov mai era chemat când și când să
țină câte o prelegere - cum făcuse în preajma incapacității de
plată din 1998, când avertizase că dezastrul e iminent -, însă
sfaturile sale erau mai degrabă percepute drept exerciții
academice. Se afla, de ani întregi, într-o stare de frustrare: avea
parte de respectul amicilor de la putere, dar nicio influență
asupra lor.
Însă la ora patru după-amiaza, pe 28 februarie, cu mai puțin
de o lună înaintea alegerilor prezidențiale, îi suna telefonul: i se
cerea să se întâlnească în seara aceea cu Puțin, întâlnirea a
durat trei ore. Pe parcursul ei, la un moment dat, un asistent a
intrat pentru a-l informa pe viitorul președinte că trupele federale
tocmai ocupaseră orașul Ș atoi din Cecenia. „Puțin era teribil de
bucuros", își va aminti Ilarionov. „Făcea gesturi pline de emoție și
zicea: «Le-am arătat noi lor, i-am aranjat». Și, de vreme ce n-
aveam nimic de pierdut, i-am spus tot ce credeam despre
războiul din Cecenia. I-am spus că eu cred că armata rusă,
comandată de el, comitea o crimă. Dar el a continuat să spună
că erau toți niște bandiți, că o să-i radă de pe fața pământului și
că o să se asigure că Federația Rusă rămâne intactă. Cuvintele
pe care mi le-a spus în particular erau exact aceleași pe care le
spusese mereu în public: poziția sa era sinceră. Iar a mea, tot
sinceră, era că aveam de-a face cu o crimă." Schimbul de replici,
tot mai animat, a continuat vreme de douăzeci sau treizeci de
minute. Ilarionov cel lipsit de diplomație știa exact cum avea să
se termine această dispută: nu avea să mai fie invitat niciodată
acolo și i se închidea încă un drum al potențialei influențe,
fiindcă, cu opiniile sale la care ținea cu dârzenie, nu se potrivea
în peisaj.
 Atunci s-a întâmplat ceva remarcabil295. Puțin a tăcut o clipă,
și-a schimbat expresia facială, eliminând din ea orice urmă de
emoție, și a spus: „Asta e. Tu și cu mine am încheiat discuția
despre Cecenia". Ș i, în următoarele două ore, cei doi au vorbit
despre economie - sau, mai degrabă, Puțin l-a lăsat pe Ilarionov
să-i țină o prelegere. La plecare, Puțin a sugerat o nouă întâlnire,
în ziua următoare. Ilarionov a mai comis, îndată, două erori: a
spus nu, oferind și motivul refuzului - trebuia să sărbătorească
aniversarea sosirii în Rusia a soției sale americance, care, fiindcă
mutarea se făcuse într-un an bisect, nu se putea sărbători decât
o dată la patru ani. Ș i totuși, în loc să se supere pentru refuz sau
pentru motivul refuzului, Puțin a sugerat, pur și simplu, o altă zi
de întâlnire. Ilarionov i-a mai ținut o lecție de economie și, la
două săptămâni după alegeri, pe 12 aprilie 2000, a fost numit
consilier al noului președinte.
Asta l-a fermecat pe Ilarionov. Vreme de ani întregi crezuse că
reformele economice din Rusia se făcuseră fără pricepere, ba
chiar eronat, însă nu putuse influența cu nimic lucrurile. Acum
avea acces neîngrădit la șeful statului, care părea sincer interesat
de mesajul lui - și deloc deranjat de stilul său de comunicare. Ca
și mulți alții, când Ilarionov găsea la ceilalți trăsături de caracter
care lui îi lipseau, se simțea înclinat să le considere semne ale
unor abilități deosebite. Vorbind cu mine la unsprezece ani după
numirea sa, Ilarionov a insistat că Puțin era „o persoană
extraordinară", invocând ca probă covârșitoare abilitatea acestuia
de a-și controla emoțiile. Între timp se acumulaseră sumedenie
de dovezi contrarii, inclusiv câteva ocazii în care Puțin își
pierduse cumpătul în public. Însă, fiind structural o persoană
incapabilă să-și țină opiniile pentru el, Ilarionov a continuat să
fie impresionat de capacitatea lui Puțin de a „închide" discuția
despre Cecenia - și chiar, se pare, de stăpânirea de sine a lui
Puțin. Ilarionov nu a reușit să-și imagineze că era indus în mod
sistematic în eroare - și exact așa s-a putut lăsa înșelat atât de
mult timp.
 Ilarionov și alți economiști situați în apropierea lui Puțin au
trimis un semnal puternic presei din SUA prin însăși prezența
lor. Însă, mai mult decât orice, jurnaliștii americani nu păreau să
înțeleagă cum stau în esență lucrurile cu Puțin fiindcă cele mai
importante surse de informare nu abordau - sau ignorau voit -
subiectul. Marii afaceriști înfloreau sub Puțin. Economia
crescuse necontenit de la punctul de prăbușire din 1998, când
rubla scăzuse atât de mult, încât producția internă, oricât de
ineficientă ar fi fost, redevenise profitabilă. Pe la începutul anilor
2000, prețul petrolului începuse să crească, dar nu suficient cât
să facă irelevantă industria internă (asta avea să se întâmple mai
târziu). Investitorii care intraseră pe piața rusă în timp de criză
începeau acum să scoată profituri frumușele.
Printre acești investitori se distingea William Browder, nepot al
unui fost lider al Partidului Comunist din SUA. Soția lui era
rusoaică. Browder era un ideolog pursânge: venise în Rusia să
edifice capitalismul. Credea cu tărie că dacă face bani pentru
investitorii săi creează prin asta un luminos viitor capitalist
pentru o țară pe care se simțea obligat s-o iubească.
Strategia de investiții a lui Browder era simplă și eficientă,
începea prin cumpărarea unui stoc de acțiuni mic, dar
semnificativ, într-o companie mare, precum monopolul gazului
sau vreun gigant petrolier, începea o anchetă care indica
inevitabile matrapazlâcuri corporatiste și lansa apoi o campanie
pentru reformarea organizației. Corupția era peste tot și destul de
ușor de demascat. Corporațiile cele mai mari erau adesea
conglomerate de companii privatizate în ultimii trei sau cinci ani,
adesea ostile pe față noilor proprietari. Așa-numiții „directori
roșii" furaseră de la angajați în timpurile sovietice și nu vedeau
vreun motiv să se oprească. Dezvăluirile lui Browder întâmpinau
anumite rezistențe, însă cel mai adesea reușeau să producă
unele schimbări. Ca rezultat, valoarea acțiunilor, cumpărate
invariabil la prețuri extrem de scăzute, creștea exponențial.
Noua administrație se interesa activ de investigațiile lui
Browder. Oamenii săi au fost convocați de mai multe ori la
Kremlin, unde prezentările în PowerPoint nu au întârziat să-și
facă efectul. Browder era sigur că e pe val. De fiecare dată când
reușea să obțină o nouă hotărâre judecătorească sau decizie a
vreunei agenții de supraveghere care forța încă o companie
rusească să acorde ceva mai multă atenție legii, prin birourile
organizației sale, numită ostentativ Fondul Hermitage, răsunau
chiote de bucurie. „Spiritul de echipă era ca nicăieri
altundeva"296, mi-a spus cu nostalgie după câțiva ani, „fiindcă se
întâmplă foarte rar să câștigi bani și totodată să faci bine". La
apogeul său, fondul, început cu un capital de 25 de milioane de
dolari, avea 4,5 miliarde de dolari băgați în economia rusească,
sumă care îl făcea cel mai mare investitor străin din țară. Atât de
mare era încrederea lui Browder în strategia proprie, încât până
și la arestarea celui mai bogat om din Rusia - mai ales după
arestarea celui mai bogat om din Rusia -, Browder a slobozit
unul dintre chiotele sale: asta însemna, pentru el, că noul
președinte voia să nu precupețească niciun efort pentru
instaurarea legii și ordinii.
Cel mai bogat om din Rusia era în turneu. Mihail Hodorkovski,
născut în 1963, împărțea o importantă trăsătură de caracter atât
cu Ilarionov, cât și cu Browder, una care-i făcea pe cei trei
extrem de diferiți de Puțin și vulnerabili în fața acestuia: conduita
le era călăuzită de idei. Părinții lui Hodorkovski, doi ingineri care-
și petrecuseră carierele muncind la o fabrică de instrumente de
măsură, aleseseră să-și ferească fiul de propriul lor scepticism
politic. Dilema lor era una des întâlnită: spune ce crezi despre
Uniunea Sovietică, riscând să-ți faci fiul nefericit cu nevoia
constantă de gândire și vorbire dedublată, sau încearcă să crești
un conformist satisfăcut. Rezultatul eforturilor lor le depășise
totuși cu mult așteptările: se aleseseră cu un comunist fervent și
patriot sovietic, membru al unei specii care părea pe cale de
dispariție. După ce-și luase diploma de inginer chimist, Mihail
Hodorkovski alesese să lucreze la comitetul Komsomolului. Nu
avea planuri ascunse, însă pe la mijlocul anilor 1980 alegerile
sale de carieră îi ofereau o poziție strategică pentru a extrage
avantaje din ocazii cvasioficiale și adesea extralegale de afaceri.
Înainte să împlinească treizeci de ani, Hodorkovski își încercase
mâna făcând comerț cu computere importate în Uniunea
Sovietică și, mai important, realizase scheme financiare pentru a
stoarce bani297 de pe urma mastodontului economic sovietic.
Fusese consilier economic în primul guvern al lui Elțîn, când
Rusia mai era parte a URSS. În timpul puciului eșuat din august
1991, se aflase pe baricade în fața Casei Albe a Rusiei, ajutând
fizic la apărarea guvernului său.
Pe la începutul anilor 1990 așadar, fostul funcționar
comsomolist se reformase cu totul. A conceput, împreună cu
prietenul și partenerul său de afaceri, un fost inginer
programator pe nume Leonid Nevzlin, un manifest pro-capitalist
lung cât o carte întreagă și intitulat Omul cu rubla. „Lenin țintea
către anihilarea bogaților și a bogăției înseși - și a creat un regim
care scotea în afara legii chiar posibilitatea de a deveni bogat",
scriau ei, condamnând ideologia pe care Hodorkovski jurase
cândva să o respecte. „Cei care voiau să facă bani erau puși în
aceeași oală cu infractorii de rând. A venit vremea să nu mai
trăim după învățăturile lui Lenin! Farul nostru călăuzitor este
Profitul, obținut pe căi absolut legale. Stăpânul nostru este
Majestatea Sa Banul, fiindcă doar El ne poate îndrepta spre o
viață în care bogăția să fie regula. A venit vremea să abandonăm
Utopia și să ne dedicăm Afacerilor, care ne vor îmbogăți!"298 La
publicarea cărții, în 1992, Hodorkovski avea deja o bancă proprie
și, ca toți noii întreprinzători, cumpăra cupoane de privatizare,
încercând să preia controlul asupra câtorva companii care
aparținuseră statului.
În perioada 1995-l996, guvernul Rusiei a cerut împrumuturi
celor mai înstăriți oameni din țară, oferind în schimb pachete de
acțiuni majoritare în cele mai mari companii rusești - pe care,
potrivit înțelegerii, urmau să le păstreze în caz că guvernul, cum
era de așteptat, nu reușea să le înapoieze banii împrumutați. Ca
rezultat, Hodorkovski s-a ales cu lukos, un conglomerat petrolier
nou-creat, cu rezerve considerate printre cele mai însemnate din
lume.
Următoarea schimbare de atitudine s-a produs în 1998. Criza
financiară din acel an a scos din afaceri banca lui Hodorkovski.
Viitorul companiei petroliere era nesigur: prețul petrolului pe
piața internațională era de 8 dolari pe baril, însă echipamentul
învechit de la lukos ducea la un cost de extracție de 12 dolari pe
baril. Compania nu avea bani lichizi ca să-și plătească sutele de
mii de angajați. „Mă duceam la puțurile noastre"299, avea
Hodorkovski să scrie după mai bine de zece ani, „iar oamenii nici
măcar nu țipau la mine. Nu intrau în grevă: înțelegeau. Doar că
erau leșinați de foame. Mai ales cei tineri, cu copii mici și fără
grădină de zarzavaturi. Iar spitalele - până atunci cumpărasem
medicamente, trimisesem oamenii să se trateze dacă aveau
nevoie, acum însă nu mai erau bani. Dar cel mai rău lucru erau
figurile acelea pline de înțelegere. Oamenii spuneau doar: «Nu ne
așteptam la nimic bun. Suntem doar recunoscători că ați venit să
stați de vorbă cu noi. O să avem răbdare»."
Ajuns la vârsta de treizeci și trei de ani, unul dintre cei mai
bogați oameni din Rusia descoperea conceptul de
responsabilitate socială. Sau poate credea, de fapt, că o
inventase el. Capitalismul, o observase, putea să-i facă nu doar
bogați și fericiți pe oameni, ci și săraci, înfometați, nefericiți și
neputincioși. Așa că Hodorkovski a decis să-i construiască Rusiei
o societate civilă. „Până atunci", a scris el, „afacerile mi se păreau
un joc. Un concurs în care voiai să câștigi, dar exista și
posibilitatea să pierzi. Un joc în care sute de mii de persoane
veneau de dimineață la slujbă ca să ne jucăm împreună. Iar
seara plecau și-și vedeau de viețile lor, care nu mai aveau nimic
de-a face cu mine."300 Era un scop amețitor de ambițios - dar,
pentru cineva care avea impresia că pusese temelia economiei de
piață, unul nu tocmai absurd.
 Hodorkovski a înființat o fundație numită Otkritaia Rossia,
Rusia Deschisă. A deschis internet cafe-uri în provincie, pentru
a-i face pe oameni să învețe să comunice unii cu alții. A oferit
burse în străinătate pentru ziariști și a sponsorizat studii de o
lună, la Moscova, pentru cei mai talentați jurnaliști de
televiziune. A înființat un internat pentru copiii cu nevoi speciale;
după tragedia de la Beslan au fost aduși ca elevi, acolo, câteva
zeci de supraviețuitori. Nu peste mult timp ocupa locul din care
se retrăseseră fundațiile și guvernele occidentale; Rusia era
acum, până la urmă, considerată o democrație stabilă. Potrivit
unor voci, finanța mai bine de jumătate dintre organizațiile
nonguvemamentale din Rusia; unii susțineau, chiar, că finanța
80 la sută dintre ele. În 2003, lukos s-a angajat să ofere, într-un
interval de zece ani, 100 de milioane de dolari Universității
Umaniste de Stat, cea mai bună școală superioară în domeniul
artelor liberale - era pentru prima dată când o companie
rusească contribuia în manieră semnificativă la finanțarea unei
instituții de învățământ.
Hodorkovski a început să se preocupe și de ideea de a-și
transforma compania într-o corporație bine gestionată și
administrată transparent. I-a angajat pe cei de la
McKinsey&Company, gigantul global al consilierii pe probleme de
management, și pe cei de la PricewaterhouseCoopers, alt gigant
mondial, să-i creeze o structură contabilă nou-nouță. „înainte să
apară Pricewaterhouse, tot ce știau contabilii de la lukos era să
bată din picior și să fure pic cu pic"301, mi-a spus fostul avocat pe
probleme financiare al lui Hodorkovski. „Au trebuit să ia totul de
la început". Partenerii săi încruntaseră frunțile - efortul lui
Hodorkovski nu părea bine-venit -, el însă era hotărât să
transforme lukos în prima corporație multinațională cu capital
rusesc. În acest scop a angajat și o firmă de relații publice cu
sediul la Washington. .Aranjam câte cinci interviuri la New York
și ne treceam ziua cu un interviu după altul"302, își amintește
consultantul care a lucrat cu el. „Nu sunt prea mulți președinți
de corporație care să piardă atâta timp cu asta. Am obținut și
pagina întâi la revista Fortune. Era o imagine exemplară pentru
ce aștepta lumea să se întâmple în Rusia." Capitalizarea lukos
creștea exponențial, în parte datorată măririi prețului țițeiului, în
parte sistemului modernizat de foraj și rafinare, care redusese
drastic costul producției, și în parte noii transparențe.
Hodorkovski era cel mai bogat om din Rusia și pe cale să devină
cel mai bogat om din lume.
La data de 2 iulie 2003, Platon Lebedev, președintele
consiliului de conducere al companiei-mamă a lukos, Group
Menatep, a fost arestat. La câteva săptămâni era arestat și șeful
pazei de la lukos, un fost ofițer KGB. Hodorkovski însuși a fost
informat, de cei care știau cum funcționează lucrurile, dar și de
cei care înțelegeau logica evenimentelor, că va fi și el arestat.
Cineva i-a făcut chiar și o listă cu lucrurile care trebuiau
rezolvate pentru a evita arestarea; documentul, transmis prin
unul dintre angajații de la relații publice, nu a ajuns niciodată la
Hodorkovski, fiindcă o altă persoană, din aceeași echipă de relații
publice, l-a rupt în bucăți, înfuriată. Era însă evident ce trebuia
Hodorkovski să facă: să plece din țară. Partenerul său și
coautorul cărții Omul cu rubla, Leonin Nevzlin, a făcut chiar așa:
s-a mutat în Israel. Hodorkovski a plecat pentru scurt timp în
Statele Unite, dar s-a întors - și a pornit în turneu.
La vremea aceea, de vreun an și ceva, Hodorkovski avea un
discurs anume. Îl auzisem odată303, când se adresase unui grup
de scriitori tineri, adunați la solicitarea sa. Ideea discursului era
că Rusia trebuia să se alăture lumii modeme: să nu-și mai
conducă companiile ca pe niște domenii feudale, în cel mai bun
caz, ori ca pe niște închisori în cel mai rău; să-și transforme
economia într-una bazată pe export de cunoaștere și specializare,
în loc de una bazată pe petrol și gaze; să-și prețuiască oamenii
inteligenți, educați - cum eram noi, scriitorii - și să-i plătească
bine. Hodorkovski nu era un foarte bun orator: avea tendința să
fie cam țeapăn, iar vocea îi era moale și neașteptat de subțire
pentru un om cu înălțimea, aspectul și averea lui. Dar avea forță
de convingere și puterea reputației; de obicei, oamenii voiau să
știe ce anume dorea să le comunice.
Așa că în loc să plece din țară sau să-i facă mătănii lui Puțin -
era exact sfatul pe care-l conținuse peticul de hârtie rupt în
bucăți - Hodorkovski a decis să-și creeze propriul circuit de
conferințe. A angajat-o pe Marina Litvinovici, fosta consilieră de
imagine a lui Puțin, ca să-i dea lecții de oratorie. Ea i-a spus că
insista prea mult pe o idee, chiar și după ce își atrăgea audiența
de partea sa, iar asta îl făcea să piardă ritmul. Hodorkovski,
câțiva asistenți și opt gărzi de corp aveau să inaugureze o
perioadă de câteva luni de deplasări continue cu avionul. A mers
prin țară să vorbească cu studenți, muncitori, ba chiar, odată, și
cu recruți ai armatei (deși acest din urmă eveniment pare să fi
fost o eroare de organizare). Litvinovici stătea în primul rând de
scaune, în mână cu o bucată de hârtie pe care era scris cuvântul
„Ritmul"; ori de câte ori cel mai bogat om din Rusia se repeta, ea
ridica foaia înaintea lui.
Pe parcursul zilei de 18 octombrie 2003, la sfârșit de
săptămână, echipa lui Hodorkovski s-a aflat în Saratov, un oraș
de pe Volga. Ningea și, lucru neobișnuit pentru acea perioadă din
an, zăpada nu se topea. Dintr-un motiv oarecare, neînțeles și
neformulat de nimeni, întregul grup a ieșit și a început să
hoinărească pe vasta întindere albă. La întoarcerea în hotel,
Hodorkovski le-a urat noapte bună tuturor, cam repezit, după
care a dispărut, în vreme ce restul grupului s-a cufundat repede
într-o beție cruntă. De dimineață, Hodorkovski i-a cerut Marinei
Litvinovici să se întoarcă la Moscova304: nu-și văzuse băiatul, în
vârstă de trei ani, de săptămâni bune, iar el se putea descurca și
fără ea la următorul popas.
Telefoanele s-au făcut auzite în orele întunecate de dinainte de
răsărit, pe 25 octombrie: Hodorkovski fusese arestat la
aeroportul din Novosibirsk la ora opt dimineața (sau cinci, ora
Moscovei). Deci de asta m-a trimis acasă, a cugetat Litvinovici.
Anton Drel, avocatul personal al lui Hodorkovski, primise un
mesaj criptic printr-un intermediar: „Dl Hodorkovski a cerut să
fiți informat că a fost arestat. A spus că o să știți dumneavoastră
ce-i de făcut." Exact în stilul lui Hodorkovski, a gândit Drel, care
habar n-avea ce să facă. Mai târziu a primit un nou apel
telefonic: „Mihail Hodorkovski sunt. Dacă nu vă deranjează, ați
putea veni la sediul parchetului chiar acum?", întreba arestatul
cu formalismul său tipic; fusese deja transportat la Moscova. În
câteva ore avea să fie acuzat de șase infracțiuni, printre care
fraudă și sustragere de la plata impozitelor.
Optsprezece luni mai târziu, Hodorkovski avea să fie găsit
vinovat nu la șase, ci la șapte capete de acuzare și condamnat la
nouă ani de închisoare într-o colonie
penitenciară. Un nou proces, declanșat cu mult înainte să-și fi
executat sentința, a dus la o nouă condamnare, de data asta la
paisprezece ani de închisoare. Lebedev, fostul președinte al
consiliului companiei, a fost și el acuzat alături de Hodorkovski,
în ambele procese. Alte persoane care aveau legătură cu lukos,
inclusiv fostul șef al pazei, avocați și diverși directori de la lukos
și de la filiale ale companiei au avut de suportat acuzații și
sentințe la fel de dure. Alții, cu zecile, au fugit din țară. În cele
din urmă, până și Amnesty International, care ezitase vizibil să
preia cazul unui miliardar, avea să-i declare pe Hodorkovski și
Lebedev deținuți politici. Nimeni nu se mai îndoiește, de la un
punct încolo - nici măcar paznicii săi de la închisoare - că a fost
închis pe nedrept, însă nici după opt ani scurși de la arestarea sa
nu se știe sigur ce anume a făcut Hodorkovski care să-l coste
libertatea și averea.
Hodorkovski însuși, ca și mulți membri ai echipei sale, a crezut
că fusese pedepsit pentru că vorbise despre corupție, în februarie
2003, Puțin îi strânsese pe cei mai bogați oameni de afaceri la
una dintre rarele discuții deschise și presei. Hodorkovski sosise
cu o prezentare în PowerPoint, cu opt grafice simple ce conțineau
fapte pe care le știau cu certitudine toți cei prezenți, după cum,
la fel de sigur, se prefăceau că n-au habar. Graficul șase avea
titlul „Corupția costă economia rusă peste 30 de miliarde pe an“
și cita patru studii diferite care ajungeau aproximativ la aceeași
cifră. Graficul opt, numit „Formarea unei noi generații", conținea
o comparație între trei instituții de studii specializate: una scotea
manageri în domeniul industriei petroliere, alta pregătea
inspectori fiscali, iar a treia funcționari publici. Concurența
pentru admiterea la ultima dintre cele trei instituții se ridica la
aproape opt persoane pe loc, aspiranții la posturile de inspectori
fiscali trebuiau să fie mai buni decât alți patru candidați, în
vreme ce viitorii manageri din industria petrolului se confruntau
doar cu alți doi concurenți pe loc - chiar dacă salariile de
debutant în industria petrolului erau de două până la trei ori mai
mari305 decât cele din sectorul public. Ș i acestea, arătase
Hodorkovski, nu erau decât datele oficiale; elevii de liceu își
făceau planurile pentru carieră ținând cont de venitul obținut
prin corupție.
Vorbind, Hodorkovski menționase și fuziunea gigantului
petrolier de stat Rosneft cu o companie mai mică, privată. „Toată
lumea crede că afacerea asta mai are, ca să spunem așa, și o altă
față"306, zisese Hodorkovski făcând aluzie la prețul uimitor de
mare plătit de Rosneft. „Președintele Rosneft e aici - poate dorește
să spună ceva." Președintele de la Rosneft nu dorise să
comenteze, iar asta semănase foarte bine cu o admitere jenantă
și publică a vinovăției.
Puțin însuși îi dăduse replica lui Hodorkovski. Pe figură i se
citea aceeași strâmbătură307 cu care, la conferința de presă din
urmă cu câteva luni, sugerase că acel jurnalist francez ar fi
trebuit castrat - expresia facială care indica dificultatea de a-și
stăpâni furia. „Unele companii, inclusiv lukos, au rezerve
extraordinare. Problema e: cum a ajuns compania să le aibă?",
întrebase sucindu-se în scaun, ridicându-și umărul drept într-un
gest menit să-l facă să pară mai impunător și zâmbind într-un fel
golănesc, ce indica amenințarea, și nu o simplă întrebare. „Ș i
compania dumitale avea ceva probleme cu impozitele.
Recunoaștem că actuala conducere a găsit o cale să rezolve totul
și să se ocupe de problemele cu statul. Dar poate de aceea e o
asemenea concurență la școala de inspectori fiscali?" Cu alte
cuvinte, Puțin îl acuza pe Hodorkovski că-i mituise pe cei de la
fisc și forțase preluarea companiei.
Mai erau și cei care considerau că motivul pentru problemele
lui Hodorkovski era politica: se implicase prea mult. Făcuse
donații partidelor politice, inclusiv comuniștilor. Îndată după
arestarea lui Lebedev din iulie, Hodorkovski îl rugase pe
premierul Kasianov, cu care avea o relație distantă, dar cordială,
să afle ce s-a întâmplat. „Au trebuit trei sau patru încercări" 308,
mi-a spus Kasianov. „Puțin spunea mereu că parchetul știe ce
face. Însă într-un sfârșit mi-a spus că lukos finanțase partide
politice, nu doar din cele mici, liberale, pentru care primise
permisiunea lui Puțin, dar și pe comuniști, cu finanțarea cărora
nu fusese de acord." Opt ani mai târziu, Nevzlin - partenerul
lukos care părăsise țara - a susținut că donațiile către partidul
comunist avuseseră „desigur" binecuvântarea Kremlinului309.
Unele persoane din cercul lui Hodorkovski numiseră chestiunea
finanțării partidelor „dubla păcăleală", crezând că Hodorkovski
fusese păcălit de cineva apropiat lui Puțin, care-i spusese, fals,
că finanțarea partidului comunist căpătase aprobarea. Toate
aceste discuții se purtaseră înainte de alegerile parlamentare din
decembrie 2003 - cele după care The New York Times scrisese că
Rusia „se îndreaptă târâș-grăpiș spre democrație."
Un al treilea grup de observatori a emis cea mai simplă dintre
explicațiile referitoare la soarta lui Hodorkovski. „N-a nimerit la
pușcărie pentru neplata taxelor sau furt de petrol, pentru numele
lui Dumnezeu"310, mi-a spus Ilarionov la șapte ani și jumătate
după arestare. ,A intrat fiindcă era - și rămâne - o ființă umană
independentă. Fiindcă a refuzat să plece capul. Fiindcă a rămas
un om liber. Statul ăsta pedepsește oamenii independenți".
Însă în octombrie 2003, când s-a răspândit vestea arestării,
natura ei absurdă și întunecată nu apărea atât de evidentă
tuturor. William Browder, cel puțin, a aplaudat arestarea. Într-
un articol de opinie publicat în cotidianul de limbă engleză The
Moscow Times și distribuit investitorilor, el scria: „Ar trebui să-i
oferim tot sprijinul nostru lui Puțin în misiunea sa de a prelua
controlul țării de la oligarhi".311
Pe 13 noiembrie 2005, Browder se întorcea la Moscova, venind
de la Londra. Locuise în Rusia vreme de nouă ani și, cu toate că
nu vorbea rusește, se simțea la fel de acasă în Moscova ca oricine
altcineva. Banii săi îi garantau un nivel de confort obișnuit
pentru bogății din țările producătoare de petrol: ajuns la Moscova
mergea pe o pistă luxoasă, separată, era scutit de formalități pe
aeroport și luat apoi de șoferul său, un fost polițist care-și
păstrase insigna, mulțumită căreia era regele șoselelor lipsite de
reguli ale Moscovei. Însă de data asta, Browder a rămas blocat în
sala pentru VIP-uri din aeroport: pașaportul, nu se știa de ce, îi
fusese reținut la graniță. Două ore mai târziu, ajungea în spațiul
de detenție al aeroportului, o încăpere opacă, cu scaune reci de
plastic și alți câțiva reținuți cu soartă incertă. La cincisprezece
ore de la sosire, Browder a fost suit într-un avion ce se întorcea
la Londra: viza sa pentru Rusia fusese revocată.
Se părea că e vorba despre o uriașă neînțelegere. Browder i-a
sunat pe miniștrii și pe funcționarii de la Kremlin care
apreciaseră atât de mult prezentările sale în PowerPoint. A primit
răspunsuri vagi, evazive, lipsite de angajament. După câteva
astfel de apeluri a început să priceapă că problemele sale cu viza
nu aveau să se rezolve în perioada imediat următoare. Cu toată
încrederea sa în bunele intenții ale lui Puțin, Browder știa prea
bine că în Rusia nicio afacere nu trebuia lăsată de izbeliște. A
început să-și mute operațiunile la Londra. Analiștii și-au luat
tălpășița; fondul s-a debarasat de cele 4, 5 miliarde de dolari în
acțiuni deținute la companii rusești, fără ca cineva să dea semne
că ar observa. La sfârșitul verii lui 2006, companiile rusești ale
Fondului Hermitage erau doar niște carapace goale, cu un
birouaș în Moscova pe care-l vizita ocazional secretara
companiei.
Era acolo, împreună cu cineva venit în vizită de la Londra,
când douăzeci și cinci de polițiști de la Fraude Fiscale au descins
în clădire, întorcând-o cu susul în jos. Același număr de polițiști,
conduși de același colonel ca și prima dată, au apărut apoi la
firma de avocatură a Fondului Hermitage, căutând, se pare,
ștampile, parafe și certificate ale unor companii, trei la număr,
prin care Fondul își derulase investițiile. Când un avocat a
obiectat că descinderea se făcea fără mandat, a fost dus într-o
sală de conferințe și bătut.
Patru luni după aceea, Browder a fost informat că o instanță
din Sankt Petersburg decisese că firmele sale datorau o sumă de
multe milioane de dolari. Pus în gardă de anularea vizei, speriat
de raidurile poliției economice, era acum înspăimântat de-a
binelea de un curs al evenimentelor pe care nu și-l putea explica
rațional. De ce ar fi vrut poliția documente, parafe și ștampile
pentru niște companii care existau doar de formă? Cum puteau
aceste companii să fie trase la răspundere financiar dacă
reprezentanții lor nici nu fuseseră informați de existența unui
proces sau despre audieri în instanță? Browder le-a cerut
avocaților săi din Moscova să investigheze.
Dar nu un avocat, ci un tânăr contabil avea să reușească
reconstruirea, după mai bine de un an de cercetări intense, a
unui lanț de evenimente absurd, aproape de necrezut, însă nu
mai puțin logic. Cele trei companii fără capital, a descoperit
Serghei Magnițki, fuseseră reînregistrate pe numele altor
persoane, cu toții infractori condamnați. Apoi companiile
fuseseră date în judecată de alte companii, care aduseseră ca
probe contracte ce arătau, chipurile, că cele trei companii furate
le-ar fi datorat bani. Trei instanțe diferite, din trei orașe ale
Rusiei, aranjaseră audieri grăbite și obligaseră prin decizie
judecătorească la o despăgubire totalizând un miliard de dolari,
sumă care, întâmplător, reprezenta exact profitul pe care cele trei
companii îl declaraseră în anul fiscal anterior. Apoi noii
proprietari ai companiilor făcuseră plângeri la autoritățile fiscale,
cerând să li se înapoieze sumele vărsate sub formă de impozite:
păreau a întruni condițiile pentru asta deoarece, pe hârtie,
companiile nu mai obțineau profit. Sumele înapoiate, de 230 de
milioane de dolari, fuseseră vărsate într-o singură zi din luna
decembrie 2007; fuseseră transferate către noii deținători ai
companiilor și dispăruseră din sistemul bancar rusesc.
Magnițki descoperise, se părea, o schemă de fraudă care
implica organismele fiscale, dar și instanțele de judecată din cel
puțin trei orașe: dacă judecătorii n-ar fi fost implicați, nu și-ar fi
pus parafa pe decizii date atât de ușor. Ș i nici n-ar fi înapoiat
organismele de control fiscal atât de rapid banii - sau deloc,
ținând cont că avocații lui Browder depuseseră deja șase plângeri
în care acuzau furtul companiilor sale - dacă întregul mecanism
n-ar fi fost orchestrat chiar de la conducerea instituției.
Browder, care rămânea un ideolog, a văzut o ieșire. Dar credea
acum că izgonirea sa din Rusia provenise de la nivelul cel mai de
sus: chiar dacă nu știa motivul exact, putea crede că cineva pe
bătăturile căruia călcase ar fi conspirat pentru a-l convinge pe
președinte sau pe o persoană foarte apropiată acestuia că
Browder devenise indezirabil. Acum însă Browder avea o șansă
de a salva iarăși Rusia. „Nu este posibil ca președintele unei țări
să permită ca 230 de milioane de dolari din banii țării să fie
furați", cugetase el. „Chestia asta cu impozitele e teribil de cinică.
Dacă faci un pic de gălăgie, lumea o să zică că e prea din cale-
afară. Așteptam ca echipele de intervenție și elicopterele să
coboare din ceruri și să-i aresteze pe tipii cei răi."
Magnițki a scris cincisprezece plângeri diferite, menite să dea
în vileag înșelătoria și să ducă la declanșarea unei anchete. Însă,
în loc de echipe de intervenție coborâte din ceruri, asupra
avocaților angajați de Browder a început să plouă cu acuzații
penale. Ș apte avocați de la patru firme de avocatură diferite au
fost cercetați pe diverse motive de natură penală. Browder,
pentru că pricepuse în sfârșit cum stau lucrurile, a aranjat ca
avocații săi să se refugieze în Marea Britanie. „Ș tiți, eu am
pregătire de analist financiar", mi-a spus la doi ani după aceea,
încercând într-un fel să-mi explice cât de greu a fost pentru el
procesul, și pe de altă parte încercând să justifice de ce-i luase
atâta până să-și dea seama de deplina gravitate a situației. „Nu
eram soldat. Nu eram ca oamenii aceia care-și riscă viața. Și i-am
contactat pe absolut toți avocații noștri și le-am spus: «îmi pare
rău că s-a întâmplat asta. Nu a fost intenția mea să vă pun în
pericol; vreau să plecați din Rusia pe cheltuiala mea, să veniți la
Londra și să stați acolo pe cheltuiala mea». N-a fost ușor să
discut asta cu ei. Erau cu toții trecuți de patruzeci de ani, la
apogeul carierelor, și unii nu știau boabă de engleză. Iar eu le
ceream să renunțe la viețile lor, la meseria lor, la toată
comunitatea lor și să se exileze imediat pentru a se feri de
pericol.“
Ș ase dintre cei șapte avocați au acceptat oferta lui Browder și
s-au mutat la Londra. Cel care a refuzat era Serghei Magnițki,
contabilul; la treizeci și șase de ani, era cel mai tânăr din grup -,
iar Browder își explică astfel refuzul său: „Serghei era dintr-o
generație care credea că Rusia se schimbă. Era o Rusie nouă,
poate o Rusie imperfectă, dar o Rusie care se însănătoșea.
Principiile fundamentale ale legii și justiției existau - de la
premisa asta pornea. A zis: «Nu suntem în 1937. N-am greșit cu
nimic și cunosc legea. Nu există vreun motiv legal pentru care să
vină și să mă aresteze»."
Pe 24 noiembrie 2008, Serghei Magnițki a fost arestat pentru
participare la chiar frauda pe care încercase să o scoată la
suprafață. Ca și clientul său cu trei ani în urmă, a fost mai întâi
sigur că era vorba despre o neînțelegere ce urma a fi clarificată
cu ajutorul avocaților săi. La prima audiere în instanță a cerut să
fie eliberat312 invocând, printre alte motive, și faptul că fiul său se
îmbolnăvise de gripă; era foarte sigur că totul avea să se termine
în doar câteva zile, însă nu doar că nu a fost eliberat, dar
condițiile în care era deținut au continuat să se deterioreze în
vreme ce era plimbat între două închisori din Moscova. Nu i s-a
dat voie să-și vadă soția și copilul. S-a îmbolnăvit, dar i s-a
refuzat constant asistența medicală pe care o solicita. Pe 16
noiembrie 2009, Serghei Magnițki a murit în închisoare, la vârsta
de treizeci și șapte de ani.
După moartea sa, închisoarea a trimis familiei caietele sale, în
care Magnițki copiase cu meticulozitate toate plângerile, apelurile
și cererile pe care le depusese: odată ce-și dăduse seama că
arestarea sa nu era o neînțelegere, purtase de unul singur o
neînfricată bătălie, scriind 450 de documente în cele 358 de zile
petrecute în închisoare. Crease o enciclopedie a abuzurilor
suferite. Descrisese celulele supraaglomerate în care nu putea
decât să mănânce și să scrie așezat pe saltea. Într-una dintre
celule lipseau geamurile, iar temperaturile dinăuntru erau
aproape de zero grade. În alta, toaleta - sau mai degrabă gaura în
podea care îndeplinea acest scop - se înfundase și dăduse pe
dinafară, inundând încăperea cu conținutul țevilor de canalizare.
Descrisese cum i se refuzaseră sistematic mesele calde și,
adesea, orice fel de mâncare timp de zile întregi. Și mai strigător
la cer era faptul că nu i se acordaseră îngrijiri medicale nici chiar
atunci când durerile sale cronice de stomac se agravaseră
dramatic, împiedicându-l să doarmă, cu toate că scrisese apeluri
în care își descrisese simptomele și-și menționase drepturile
legale privitoare la sănătate. Avea să moară de peritonită.
Browder și angajații fondului său de investiții aveau să devină
soldați, în cele din urmă. Au lansat o campanie foarte vizibilă,
gălăgioasă și eficientă pe care au numit-o Justiție pentru Serghei
Magnițki. Au strâns numeroase probe împotriva celor care
avuseseră de-a face cu închiderea și torturarea colegului lor, ca și
a celor implicați în schema frauduloasă pe care o descoperise
acesta. În câteva luni, ca urmare, au fost depuse propuneri de
refuz al vizelor și de înghețare a proprietăților și conturilor
acestor oficiali în Congresul SUA, Parlamentul European și
parlamentele naționale ale țărilor membre ale Uniunii Europene.
Deja, în perioada aceea, perspectiva dominantă asupra Rusiei,
așa cum o reflectau articolele media, începea în sfârșit să se
schimbe. Trebuise o bucată mare din al doilea mandat al lui
Puțin pentru schimbarea formulărilor: „democrația incipientă”
lăsa loc, încet-încet, „tendințelor autoritare”, care treptat au
ajuns să contureze imaginea unui sistem devenit, fără doar și
poate, o tiranie criminală. În 2003, când Hodorkovski încercase
să vorbească cu Puțin despre corupție, organizația Transparency
International cataloga Rusia drept mai coruptă decât 64 la sută
din țările lumii: un pic mai coruptă decât Mozambicul și ceva mai
puțin coruptă decât Algeria. În raportul din 2010, organizația
arăta că Rusia ajunsese mai coruptă decât 86 la sută din țările
globului: era undeva între Papua Noua Guinee și Tadjikistan.313
Rusia își pierduse, în cele din urmă, încrederea de care se
bucurase în ochii presei și mediului de afaceri internațional.
Browder critica regimul din Rusia nu doar în parlamentele din
întreaga lume, ci și la întâlnirile marilor afaceriști de la Davos,
Elveția. Andrei Ilarionov își dăduse între timp demisia. „Toată
lumea ajunge odată și-odată la limită"314, mi-a explicat el. „Eu mi-
am atins-o pe a mea când cu Beslanul. Atunci mi-am dat seama
că aceea era maniera de a se face lucrurile. Existase posibilitatea
reală de salvare a unor vieți, iar el [Puțin] a optat în schimb
pentru uciderea unor oameni nevinovați, pentru uciderea
ostaticilor. Lucram pe atunci, vedeam și ascultam, și mi-am dat
seama spre ce se îndreaptă toată povestea. Dacă lucrurile mai
rămâneau în suspensie măcar câteva ore s-ar fi putut salva vieți,
toate sau cea mai mare parte din ele. N-ar mai fi existat niciun
asalt, copiii, părinții și profesorii ar fi fost salvați. Ș i dacă așa
stăteau lucrurile, atunci exista o singură explicație pentru
descinderea în forță în școală. Totul mi-a devenit clar în ziua
aceea, pe 3 septembrie 2004.“
Ilarionov a renunțat la poziția sa de expert - reprezentant
personal al lui Puțin - în Grupul celor Opt; câștigarea statutului
de membru cu drepturi depline în G8 al Rusiei fusese una dintre
realizările sale majore. „Să fii consilier e una“, a explicat.
„Consilierul e consilier, un post important, dar nu e același lucru
cu reprezentantul personal al cuiva. Ș i i-am spus angajatorului
meu că, datorită circumstanțelor, nu mai puteam îndeplini
misiunea de reprezentant al său.“
Peste șase luni, Ilarionov a renunțat și la postul de consilier
prezidențial. „Ajunsese ceva ridicol. Nu-mi urma nimeni sfatul în
chestiuni economice sau în orice altceva. Trenul statului rus
înainta cu toată viteza pe niște șine complet diferite". A început
să scrie o serie de articole tăioase privitoare la aceste „șine
diferite."315 Rusia, scria, devenise opusul unei economii liberale:
era un stat lipsit de libertate, războinic, condus de un grup
corporatist. Ca și Browder, Ilarionov se transformase într-un
critic neobosit și acerb al regimului Puțin.
Mihail Kasianov, prim-ministrul, plecase și el. Limita sa fusese
atinsă odată cu arestarea lui Hodorkovski. „Au mai fost semne",
mi-a spus. „Preluarea televiziunilor și gestionarea crizei
ostaticilor de la teatru - toate au fost semne -, dar nu am crezut
că era vorba despre un plan. Mi se părea că erau greșeli ce ar fi
putut fi corectate. Și am gândit așa până când au ajuns să fie
arestați Lebedev și Hodorkovski. Atunci mi-am dat seama că nu
era vorba despre erori accidentale - asta era strategia, așa
înțelegea el viața în general."
Kasianov avusese grijă să respecte cerința lui Puțin de a „nu
intra pe tarlaua lui" - adică în politică - atâta grijă, de fapt, încât
ajunsese să închidă cu bună știință ochii la viața politică a țării.
Așa că, în vara lui 2003, când Puțin i-a spus că punerea sub
acuzare a lui Lebedev și Hodorkovski era pedeapsa pentru că
donaseră bani partidului comunist, Kasianov a fost șocat. „Nu
puteam crede că ceva legal avea nevoie de o permisiune specială
de la Kremlin." Conflictul dintre Puțin și premierul său devenea
curând public: Kasianov a criticat deschis arestările, numindu-le
lipsite de temei și extreme. Era clar că Puțin nu avea să-l mai
păstreze pe premierul cel slobod la gură și în al doilea mandat al
său, însă răbdarea președintelui s-a terminat și mai devreme
chiar: în februarie 2004, cu o lună înainte de alegeri, guvernul
Kasianov a fost demis316.
După concedierea lui Kasianov, Puțin s-a gândit să-l păstreze
într-o poziție mai puțin publică. I-a propus diverse posturi, cu tot
mai multă insistență: îi oferea șefia consiliului de securitate ori
conducerea unei noi bănci de investiții cu capital de stat; acest
din urmă post Puțin i l-a oferit de două ori. Când Kasianov, în
cele din urmă, a spus nu, tonul fostului său șef s-a transformat
din seducător în amenințător: „Eram deja lângă ușă când mi-a
spus: «Mihail Mihailovici, dacă aveți vreodată vreo problemă cu
poliția financiară puteți să-mi cereți ajutorul, dar aveți grijă să
veniți la mine personal»". Kasianov a interpretat cele spuse de
Puțin atât ca pe o amenințare, cât și ca pe o ofertă de a nu rupe
complet legăturile. Ș i desigur că problemele legate de impozite nu
au întârziat să apară: compania de consultanță a lui Kasianov,
pe care o înființase îndată după ce-și pierduse slujba, a fost
supusă unui audit. Kasianov a ales să nu apeleze la nimeni, ceea
ce a însemnat nu doar că ancheta s-a întins pe parcursul a doi
ani (cele două părți au ajuns la un acord în privința unei
încălcări cu totul minore a legii, contabilizarea improprie a unei
cutii cu coli de scris), ci și că fostul premier Kasianov a devenit
persona non grata în politica rusă. În anii de după concediere a
încercat să candideze ca deputat și să înființeze un partid politic
- reușind, se pare, chiar să și strângă numărul absurd de mare
de semnături necesare -, dar documentația i-a fost refuzată de
fiecare dată de autoritățile responsabile cu înregistrarea. Lipsit
de acces la televiziune sau la marile cotidiene, Kasianov a ajuns
repede dintr-o poziție de putere într-una complet marginală.
Cazul Hodorkovski a ajuns în instanță pe la mijlocul anului
2004 și a fost lungit vreme de zece luni, în ciuda faptului că toate
întâmpinările apărării fuseseră respinse, limitând astfel drastic
numărul de martori și de audieri de la Tribunalul Basmanii din
Moscova. Igor Șuvalov, avocat și nou asistent influent al lui Puțin,
a declarat cu puțin înainte de prezentarea verdictului: „Cazul
lukos a fost un proces-tip, destinat să fie un exemplu pentru alte
companii care folosesc diferite scheme pentru a-și micșora povara
fiscală. Dacă n-ar fi fost lukos, ar fi fost altă companie”. Chiar și
presa moscovită, obișnuită să scrie despre unii dintre cei mai
cinici politicieni de pe planetă, a fost șocată de folosirea fără
perdea a limbajului din era stalinistă într-un sens mai mult sau
mai puțin apropiat de cel pe care-l intenționase Stalin însuși: că
instanțele existau ca să rezolve treburile șefului statului și ca să
pedepsească pe cine considera acesta că merită pedepsit.
Doar două dintre cele șapte capete de acuzare din procesul
Hodorkovski aveau de-a face, de fapt, cu așa-zisele fraude fiscale;
ce s-a întâmplat la Moscova a fost mai degrabă un spectacol
decât un proces. Apărarea a chemat puțini martori la bară - nu
doar fiindcă instanța refuzase atâtea moțiuni ale sale, ci și din
cauză că acuzarea avea un caz atât de subțire, încât nu necesita
o apărare susținută, mai ales că a mărturisi de partea apărării
implica un risc considerabil. Zece oameni ce aveau legătură cu
lukos, printre care și două avocate, fuseseră deja arestați, iar alți
nouă scăpaseră de arestare fugind din țară; aceste cifre aveau în
curând să pară de-a dreptul nesemnificative, în comparație cu
zecile de oameni aruncați în închisoare și cu sutele de autoexilați
pe care avea să-i vadă viitorul apropiat.
Aflată în mijlocul acestui proces kafkian, apărarea a adoptat
un stil de o intenționată sobrietate. În pledoaria finală, Genrik
Padva, avocatul principal al lui Hodorkovski, poate cel mai
cunoscut avocat al apărării din țară, a părut mai mult un
profesor de școală decât un participant îndârjit la o competiție
judiciară. Pe parcursul a trei zile de audieri, Padva și-a pronunțat
argumentele, enunțând metodic toate erorile procurorilor,
încercând să arate că acuzarea nu produsese niciun fel de acte
care să dovedească implicarea în orice fel a acuzaților în afacerile
unora dintre companiile enunțate în rechizitoriu, darmite
vinovăția. „Fără a mai menționa că acuzațiile au fost aduse
potrivit unor legi care au intrat în vigoare la ani după producerea
presupuselor fapte”, iată o replică tipică pentru Padva. Tonul său
sugera că el personal era cât se poate de sigur că-i poate
convinge de orice pe judecători, însă era nevoie, pentru crearea
de jurisprudență și pentru eventualitatea unor apeluri viitoare la
instanțe internaționale, ca argumentația să-i fie înregistrată în
instanță. Magistrații, trei femei supraponderale în vârstă de cam
patruzeci de ani, toate cu câte un coif lucitor de păr pieptănat pe
spate, au stat nemișcate, cu buzele strânse a nemulțumire.
Expresia lor, copiată parcă la indigo, părea să transmită: decizia
a fost luată de mult, iar insistențele tale legate de procedură și de
analizarea corectă a probelor sunt o jignire și o pierdere de timp
pentru toți.
Hodorkovski și Lebedev au fost condamnați fiecare la câte
nouă ani într-o colonie penitenciară; după trei luni, o curte de
apel le-a scurtat sentința cu un an. Cei doi au fost trimiși în
locații diferite, ambele foarte depărtate. Ca să-și viziteze
clientul317, avocații lui Hodorkovski trebuiau să călătorească
nouă ore cu avionul și încă cincisprezece cu trenul. Legea
rusească stipula ca plasarea condamnaților în închisori să se
facă potrivit principiului unei distanțe ușor de parcurs de la
casele lor - așa că legea a trebuit schimbată, retroactiv, pentru a
se potrivi cazului Hodorkovski.
În primele șase luni de la arestare, Hodorkovski a încercat să-
și conducă din închisoare compania. Dându-și în cele din urmă
seama că așa ceva era imposibil, i-a cedat acțiunile sale lui
Nevzlin, partenerul care se mutase în Israel. Însă compania,
bombardată cu cereri de plată a impozitelor și cu procese, cu
posesiunile din interiorul Rusiei de mult sechestrate de stat, se
prăbușea. Într-un an de la arestarea lui Hodorkovski, cea mai
mare și mai de succes companie petrolieră a Rusiei, care plătise
cândva cinci la sută din toate impozitele strânse de guvernul
federal, se confrunta cu perspectiva falimentului.
 Cea mai prețuită posesiune lukos, o companie numită
luganskneftgaz, deținătoare a unora dintre cele mai mari rezerve
de petrol din Europa, a fost scoasă la licitație. Compania de stat
ce deținea monopolul gazului, condusă acum de fostul adjunct al
lui Puțin din Sankt Petersburg318, era decisă să câștige licitația.
Pentru a împiedica tranzacția, avocații de la lukos au solicitat
intrarea în faliment la o instanță din Texas, cerând apoi o decizie
de suspendare a vânzării companiei; Gazprom, compania
rusească, nu ar fi respectat, desigur, decizia unei instanțe
americane, însă întâmplarea făcea că plănuise să cumpere
luganskneftegaz cu bani împrumutați de la bănci americane și
vest-europene. Finanțarea a fost retrasă. Se părea că preluarea
mai poate fi amânată un timp, când o companie nou-apărută,
Baikalfinansgrup, s-a ivit de nicăieri cerând să se înscrie la
licitație. Jurnaliștii s-au deplasat imediat la sediul social din
Tver, un orășel uitat de lume aflat cam la trei ore de Moscova;
clădirea, un imobil micuț, s-a dovedit a fi adresa legală a 150 de
companii, dintre care niciuna nu părea să dețină bunuri
materiale.
Baikalfinansgrup nu avea nici capital. Potrivit actelor de
înregistrare, completate cu două săptămâni înainte de licitație,
capitalul social al firmei era de zece mii de ruble, aproximativ
300 de dolari. Însă cumva gigantul petrolier de stat, Rosneft - cel
al cărui președinte nu dorise să răspundă întrebărilor lui
Hodorkovski cu un an în urmă - i-a împrumutat necunoscutei
până atunci companii peste 9 miliarde de dolari spre a cumpăra
luganskneftegaz; era mai puțin de jumătate din valoarea estimată
atunci a companiei. Licitația, ținută pe 19 decembrie 2004, nu a
durat decât două minute319.
Ț inând un discurs în Germania, la două zile după licitație,
Puțin a încruntat sprânceana la aluzia că posesiunile lukos ar fi
fost cumpărate de o entitate necunoscută. „îi știu pe acționarii
companiei, și sunt persoane reale. Sunt persoane care lucrează
de mult în sectorul energetic”, a precizat președintele. Peste alte
două zile, Rosneft a cumpărat Baikalfinansgrup, preluând
controlul posesiunilor lukos - dar asigurându-se totodată că nu
putea fi dat în judecată pentru a le fi cumpărat printr-o licitație
aranjată320.
Abia trecuse un an de la arestarea lui Hodorkovski și era clar
că Rusia depășise două granițe importante. Odată ce omul cel
mai bogat din Rusia fusese băgat pe termen nedefinit după gratii,
nimeni, nici chiar cei bogați și puternici, nu-și mai putea permite
să facă afaceri fără intervenția statului. Și, odată cu spolierea la
lumina zilei a uneia dintre cele mai mari companii private din
țară, Puțin își ocupase locul de drept ca naș al clanului mafiot ce
conducea țara. Ca toți șefii mafiei, nu făcea prea multă distincție
între proprietatea lui personală, proprietatea clanului și
proprietatea celor supuși clanului. Ca toți șefii mafiei, strânsese
averi însemnate prin jafuri strigătoare la cer, ca în cazul lukos,
colectând așa-numitele datorii și plasându-și asociații oriunde
erau bani sau alte bunuri ce puteau fi însușite. La sfârșitul lui
2007, cel puțin un expert rus în politică - cineva despre care se
credea că are acces la Kremlin - estima averea personală netă a
lui Puțin la 40 de miliarde de dolari321.
Cifra nu poate fi nici confirmată, nici infirmată, însă a existat o
poveste pe care am reușit să o tratez în detaliu. A adus lumină
nu doar în privința dimensiunilor averii personale a lui Puțin, dar
și asupra mecanismelor prin care a fost adunată aceasta. Am
avut nevoie de mult noroc și de un om curajos care s-o spună.
La începutul anilor 1990, Serghei Kolesnikov fusese unul
dintre sutele de oameni de știință sovietici transformați în
întreprinzători. Doctor în biofizică, a început să fabrice
echipament medical și apoi să-l importe. În timpul administrației
Sobceak a format cu municipalitatea Sankt Petersburgului o
societate cu capital mixt, care aproviziona clinicile și spitalele
orașului. După ce Sobceak n-a mai fost primar, a cumpărat
partea din societate deținută de municipalitate și a făcut din
companie o instituție privată, rămânând în aceeași branșă.
 De îndată ce Puțin a fost ales președinte, Kolesnikov a fost
contactat de un vechi partener de afaceri din perioada Sankt
Petersburg. Acesta i-a propus o schemă: unii dintre cei mai
bogați oameni din Rusia aveau să doneze sume importante de
bani, menite achiziționării de echipament medical pentru
spitalele Rusiei. Kolesnikov ar fi trebuit să-și folosească
capacitățile pentru a obține echipamentul cu reduceri
semnificative. Diferența dintre prețurile care aveau să fie
raportate donatorului și banii cheltuiri efectiv trebuia să nu fie
mai mică de 35 la sută; în cazul în care Kolesnikov obținea o
reducere și mai mare, putea păstra diferența sub formă de profit.
Cei 35 la sută trebuiau depuși într-un cont al unei bănci din
vestul Europei și folosiți mai târziu pentru investiții în economia
rusă.
Kolesnikov a acceptat fără probleme afacerea. Ca și Browder,
credea într-un trai bun și totodată că face bine Rusiei:
echipamentul medical, foarte căutat, era fără îndoială un lucru
bun; și, în plus, partenerii săi urmau să investească sume mari
de bani în economia rusească. Sigur, își luau și ei caimacul - mai
bine de o treime din sumele donate - dar banii îi băgau în Rusia,
nu în buzunarele proprii. Și, pe lângă asta, „știam că nu-s bani
făcuți cărând cu spinarea. Nu poți face atâția bani cinstit.“322
Primul donator a fost Roman Abramovici, un oligarh rus
secretos, cel care avea să devină patronul clubului de fotbal
Chelsea. A donat 203 milioane de dolari, din care 140 de
milioane s-au dus pe cumpărarea de echipamente pentru
Academia Medicală Militară din Sankt Petersburg (condusă de
amicul lui Puțin, ministrul sănătății, cel care îl ajutase pe
Sobceak să scape din biroul procurorilor și să plece din Rusia),
iar peste 60 de milioane au nimerit într-un cont bancar
european. Donația sa a fost urmată de altele, mai mici. Prin 2005
se acumulaseră cam 200 de milioane în acel cont. Kolesnikov și
cei doi parteneri ai săi - unul începuse împreună cu el la
Petersburg, celălalt îl adusese în această nouă afacere - au
întemeiat o nouă companie numită Rosinvest, o filială a unei
societăți cu capital integral elvețian, care făcea afaceri prin
intermediul unei a treia companii, tot elvețiană, a cărei valoare a
fost împărțită în acțiuni anonime. Cu alte cuvinte, oricine avea
documentele la mână era proprietarul de drept. Fiecare dintre cei
trei a primit 2 la sută din acțiuni. Restul de 94 la sută i-a fost
încredințat lui Puțin însuși.
Nou-formata companie avea șaisprezece proiecte de investiții,
mai ales în producția industrială; erau foarte bine alese, li se
garantau, evident, o serie de scutiri de taxe și alte beneficii legale,
și aduceau un profit frumușel - din care 94 de procente îi
reveneau lui Puțin. Mai exista aici și un mic proiect personal al
lui Puțin, o casă pe malul Mării Negre prețuită la 16 milioane de
dolari. „Dar se adăugau necontenit alte și alte lucruri“, mi-a spus
Kolesnikov. „Un ascensor către plajă, un port de agrement, o linie
de înaltă tensiune trasă separat, o conductă de gaz separată, trei
șosele care duceau direct la palat și trei spații pentru aterizarea
elicopterelor. Și clădirea se schimba necontenit: i-au adăugat un
amfiteatru, apoi un teatru de iarnă. Și totul trebuia decorat:
mobilă, opere de artă, argintărie. Totul foarte scump!" Kolesnikov
a mers de două ori pe coasta Mării Negre pentru a monitoriza
proiectul; ultima dată, în vara lui 2009, ceea ce fusese cândva o
casă se transformase într-un complex cu douăzeci de clădiri, iar
prețul sărise de mult peste un miliard de dolari.
Se mai întâmplase ceva cu câteva luni înainte. Ca rezultat al
crizei financiare mondiale, partenerul lui Kolesnikov l-a informat
că Rosinvest nu mai putea face investiții: singurul său scop era
acum finalizarea palatului de la Marea Neagră. Kolesnikov, care
nu era un fanatic al legalității, dar se mândrise cu munca lui și
fusese sincer convins că producea bogăție pentru țară, s-a simțit
profund ofensat. A părăsit Rusia, luând cu el actele companiei, și
a plătit o sumă considerabilă unei case de avocatură din
Washington pentru a analiza documentele și a-i verifica povestea.
Apoi a ieșit în public cu povestea a ceea ce a devenit cunoscut
drept Palatul lui Puțin. Povestea însă, deși a stârnit destulă
atenție când am scris despre asta în Rusia, a făcut prea puțină
agitație la nivel de conducere: mai întâi purtătorul de cuvânt al
lui Puțin a desființat-o, numind-o o grămadă de mizerii, apoi,
după ce copii ale unor contracte de construcții au fost publicate
de Novaia Gazeta, Kremlinul a confirmat că proiectul de la Marea
Neagră chiar exista323.
Ar fi corect să ne închipuim că istoria cu acest palat era doar
una dintre multele escrocherii cu care se fura bogăția Rusiei.
Întrebarea se pune astfel: care este natura, principiul din spatele
acestor scheme financiare? Cu alte cuvinte, întrebarea devine,
din nou: cine este domnul Puțin?
Exista povestea cu Puțin birocratul care nu lua mită - un
element-cheie care explică atracția lui Berezovski, care, la rândul
ei, a fost un element-cheie pentru ungerea ca președinte a lui
Puțin. Mâna dreaptă a lui Berezovski, luli Dubov, de mult plecat
în exil la Londra, mi-a spus una dintre cele mai uimitoare povești
despre statutul de excepție al lui Puțin. Odată, pe la începutul
anilor 1990, Dubov se încurcase în niște acte ale unui service
auto pe care îl deschidea Berezovski în Sankt Petersburg. Avea
nevoie ca Puțin să dea un telefon și să ușureze lucrurile, și
pentru acest motiv își planificase un prânz cu el. Dubov ajunsese
la primărie devreme, la fel ca și Puțin - deși acestuia din urmă
nu-i stătea în obicei. Cum așteptau amândoi să se facă ora
prânzului, Dubov a adus în discuție subiectul apelului telefonic.
Puțin s-a ocupat imediat de problemă, apoi însă a refuzat să mai
iasă la prânz: „Ori mă lași să te ajut cu afacerea, ori mă scoți la
prânz”324, și-l amintește Dubov zicând. Era, cu siguranță, mai
mult decât un birocrat care nu lua mită: era un birocrat a cărui
identitate se baza pe incoruptibilitate.
Dar mai exista și un Puțin în mandatul căruia se evaporaseră
contracte de 100 de milioane de dolari, cum a arătat Marina
Salie. Partea remarcabilă a poveștii nu este furtul în sine - era
cât se poate de clar că în acele zile, și în situații similare, se fura
în absolut orice colțișor al Rusiei, motiv pentru care dezvăluirile
Marinei Salie nu căpătaseră cine știe ce greutate -, ci că toți banii
par să fi fost furați. Presupun că dacă Puțin și-ar fi tras doar 5,
10, 20, chiar și 30 la sută, nu și-ar fi creat un dușman pe viață,
cum făcuse cu Salie - iar Kolesnikov nu și-ar fi început campania
dacă palatul nu ar fi fost decât un proiect secundar, deși foarte
costisitor.
Dar era de parcă Puțin nu se putea abține să nu înhațe totul.
Ș i cred că e literalmente adevărat. În câteva ocazii, dintre care cel
puțin una stânjenitor de publică, Puțin s-a comportat ca o
persoană afectată de cleptomanie. În iunie 2005, găzduind un
grup de oameni de afaceri americani la Sankt Petersburg, Puțin a
șterpelit inelul cu diamant de 124 de carate Super Bowl al lui
Robert Kraft, proprietar al clubului de fotbal american New
England Patriots. „Aș putea omorî pe cineva cu ăsta“, se spune
că ar fi zis după ce ceruse să-l încerce pe deget, apoi a băgat
inelul în buzunar și a ieșit rapid din cameră325. După un șir de
articole în presa americană, Kraft a anunțat că inelul fusese un
dar - prevenind astfel escaladarea unei situații stânjenitoare.
În septembrie 2005, Puțin a fost invitat de onoare la muzeul
Solomon R. Guggenheim din New York326. La un moment dat,
ghidul său a indicat o piesă exotică pe care un alt invitat rus o
donase probabil muzeului: o copie de sticlă a unui Kalașnikov,
umplută cu vodcă. Acest suvenir cam de prost gust costă la
Moscova în jur de 300 de dolari327. Puțin a făcut un semn cu
capul unuia dintre paznicii săi, care a luat Kalașnikovul de sticlă
și l-a scos din încăpere, lăsându-l fără cuvinte pe ghidul lui
Puțin.
Relația extraordinară a lui Puțin cu bogăția materială fusese
observabilă încă din vremea studenției, dacă nu chiar mai
devreme. Când acceptase mașina câștigată de părinți la loterie,
cu toate că banii obținuți pe ea ar fi putut îmbunătăți
semnificativ condițiile de trai ale familiei, sau când își cheltuise
aproape toți banii câștigați într-o vară pe o haină de iarnă
exagerat de scumpă - și îi cumpărase și mamei lui o prăjitură - se
comportase într-un fel cu totul neobișnuit și aproape inacceptabil
pentru un tânăr din generația și condiția sa socială. Afișarea
ostentativă a bogăției i-ar fi putut încurca ușor planurile pentru o
carieră KGB, iar el o știa. Istoria relatată de fostul radical vest-
german - cu Puțin cerându-i cadouri în Dresda - completează
această imagine. Pentru un om care-și construise întregul capital
social pe respectarea normelor, un asemenea comportament era
ieșit din comun: se pare că nu se putea, cu adevărat, abține.
Termenul corect nu este, probabil, cunoscutul cleptomanie,
care se referă la dorința patologică de a poseda obiecte lipsite de
valoare, ci mai exoticul pleonexie, dorința de nestăvilit de a
poseda ce este de drept al altora. Dacă Puțin suferă de acest
impuls de nereprimat, asta îi poate explica personalitatea
scindată: compensarea compulsiei prin crearea identității unui
funcționar public cinstit și incoruptibil.
Andrei a descoperit asta la mai puțin de o lună de la ocuparea
postului de consilier economic al lui Puțin328: la doar câteva zile
după învestirea sa, Puțin a semnat un decret ce concentra 70 la
sută din producția de alcool a țării la o singură companie; un
apropiat de-al său din Petersburg a fost pus la conducerea
acesteia. La acea vreme prețurile la petrol nu se ridicaseră atât
de mult, iar alcoolul era cea mai productivă afacere a țării.
Ilarionov urma să descopere că nimeni din noul consiliu
economic al președintelui nu fusese consultat, nici măcar
informat despre această decizie. Ilarionov avea să se obișnuiască
cu asta: Puțin continua să vorbească în presă și în public despre
creștere economică sănătoasă și părea să-și asculte echipa de
economiști liberali titrați, în vreme ce pe la spatele lor lua decizii
ce concentrau toate resursele țării în mâinile camarilei sale.
Oare asta să se fi întâmplat cu Hodorkovski? L-a arestat Puțin
fiindcă voia să pună mâna pe compania lui, și nu din motive
politice sau de natură personală? Nu tocmai. L-a băgat după
gratii pe Hodorkovski din același motiv pentru care a abolit
alegerile sau a pus să fie ucis Litvinenko: în încercarea sa
continuă de a transforma țara într-un model la scară mare al
KGB-ului, nu este loc pentru disidenți sau pentru acțiune
independentă. Și cei care acționează independent sunt o povară
fiindcă, printre altele, refuză să accepte regulile mafiei. Odată
ajuns Hodorkovski după gratii, ocazia de a-l jefui a apărut de la
sine. Profitând de ocazie, Puțin, ca de obicei, nu a izbutit să facă
distincția între el și statul pe care-l conducea. Lăcomia poate că
nu e instinctul său principal, dar este unul căruia nu-i poate
rezista.
 SSMNIlOdVNI

Pe 2 octombrie 2011, Boris Berezovski țopăia încântat prin

birou. Eram în Londra pentru a scrie despre un proces pe care-l
intentase într-o încercare de a-și recupera, la mai bine de zece
ani de când plecase în exil, o parte din bunuri, și mă invitase să
trec pe la biroul lui în duminica de dinaintea înfățișărilor în
instanță, ca să-mi dezvăluie ce crede despre situația politică din
Rusia.
„înțelegi?“ a început. „Regimul din Rusia nu are ideologie, nu
are partid și nici politică - nu e decât puterea unui singur om.“
Zugrăvea o imagine a Vrăjitorului din Oz, nemaisimțind nevoia să
susțină faptul că el îl inventase pe omul acela. „Tot ce trebuie să
facă cineva este să-l discrediteze - pe el personal." Berezovski
avea chiar și un plan sau două - dar aici mi s-a cerut să păstrez
secretul.
Am plecat amuzată de la omul care se încăpățâna să rămână
„făcător de țari“, însă recunoșteam că analiza lui Berezovski era
corectă. Întregul edificiu al regimului rus - care, în ochii lumii,
trecuse de mult de la „tendințe autoritare” la autoritarism în
toată legea, învecinat cu tirania - se proptea pe umerii unui
singur om, cel pe care Berezovski crezuse, cu doisprezece ani în
urmă, că-l alege pentru țară. Asta însemna că regimul actual din
Rusia era, în esență, vulnerabil: cel sau cei care ar fi dorit să-l
doboare nu ar fi avut de înfruntat forța unei ideologii integrate -
ar fi trebuit doar să arate că tiranul are picioare de lut. Mai
însemna și că momentul prăbușirii era la fel de imprevizibil ca al
oricărei tiranii - putea veni în luni, ani sau chiar decenii,
declanșat poate de un eveniment mărunt, cel mai probabil de
înseși greșelile regimului, care aveau să-i evidențieze, brusc,
vulnerabilitățile.
Mai văzusem așa ceva în Iugoslavia, cu unsprezece ani în
urmă; Slobodan Miloșevici, care se agățase de putere folosind pe
de o parte teroarea și pe de alta exploatarea fervorii naționaliste,
organizase alegeri anticipate, sigur că va câștiga - pierduse, și
înțelesese că pierduse prea târziu pentru a mai putea domoli
valul tot mai viguros de proteste. Văzusem și în 2011 dictaturi
arabe căzând precum piesele de domino, răsturnate de mulțimi
devenite brusc neînfricate datorită puterii cuvântului și a
exemplului celorlalți. Problema cu Rusia totuși era că imensul ei
spațiu se prezenta cât se poate de fragmentat. Puțin reușise, cu
succes, să distrugă efectiv spațiul public. Intemetul se dezvoltase
în ultimii zece ani în Rusia, ca și în alte țări, dar căpătase forma
bizară a unui șir de bule de informație. Cercetătorii americani
care „cartografiaseră” blogosferele lumii descoperiseră că, spre
deosebire de blogosfera americană - ori chiar cea iraniană - care
forma o serie de cercuri intersectate, blogosfera rusă consta în
cercuri discrete, izolate unele de celelalte 329. Era o distopie a erei
informației: un număr nesfârșit de camere cu ecou. Și asta era
valabil nu doar pentru internet. Kremlinul avea propriul post tv;
marii afaceriști își aveau propriile ziare; intelighenția își avea
propriile bloguri. Niciunul dintre grupurile cu pricina nu
conștientiza realitățile celorlalte grupuri, iar asta făcea protestele
în masă de orice fel foarte puțin probabile.
La alegerile din 2000, Puțin obținea aproape 53 la sută din
voturi, în vreme ce contracandidații săi, zece la număr, obțineau
fiecare între 1 și 29 la sută din voturi. La alegerile din 2004, a
căpătat 71 la sută din voturi - procent tipic regimurilor autoritare
-, iar cei cinci contracandidați obțineau fiecare între 0,5 și 14
procente. Cum, în 2007, al doilea mandat al lui Puțin se apropia
de final, clasa politică din Rusia a început să-și pună întrebări
despre ce va aduce viitorul. Avea Puțin să schimbe Constituția,
pentru a-și da voie să candideze pentru mai mult de două
mandate consecutiv? Avea să o ia pe calea lui Elțîn, îndemnând
alegătorii să voteze cu un om ales de el? O perioadă Puțin păruse
să-l favorizeze pe ministrul apărării, Serghei Ivanov, fost coleg în
KGB. Însă în luna decembrie a acelui an, Puțin a ținut o
întrunire televizată cu conducătorii a patru partide-marionetă,
care au declarat cu toții că voiau să-l nominalizeze pe prim-
viceprim-ministrul Dmitri Medvedev pentru funcția de președinte.
Medvedev, întâmplător, era și el prezent la acest eveniment bine
regizat. La alegerile care au urmat, din martie 2008, acesta a
adunat mai mult de 70 la sută din voturi, în vreme ce
contracandidații, trei la număr, nu strângeau decât între zero și
17 procente. Odată învestit, Medvedev l-a numit pe Puțin prim-
ministru.
Medvedev, în vârstă de patruzeci și doi de ani, îl făcea pe Puțin
să pară charismatic. Nedepășind cu mult un metru și cincizeci de
centimetri înălțime (înălțimea exactă era un secret păzit cu grijă,
dar zvonurile nu lipseau, și nici imaginile cu Medvedev stând pe
o pernă sau urcat pe o băncuță ca să ajungă la microfon), îl făcea
pe Puțin să pară înalt. Era de meserie avocat, lucrase și el la
primăria din Sankt Petersburg și nu condusese niciodată o
echipă sau instituție, darmite o țară. Puțin făcea ca orice silabă a
sa să dea impresia unei amenințări, în vreme ce Medvedev suna
ca un sintetizator de voce. Și, spre deosebire de Puțin, Medvedev
nu făcea glume grosolane. Asta - și poate o nevoie disperată de a-
și pune speranțele în cineva - a fost suficient pentru a-l face pe
Medvedev îndrăgit de intelectualii Rusiei.
Pentru prima oară de când Puțin distrusese presa și închisese
gura politicii rusești, omul de la Kremlin se adresa celor ce
gândeau în Rusia. Medvedev vorbea despre ceea ce autorii
discursurilor sale preferau să numească „Cei patru I“: instituții,
infrastructură, investiții și inovație. Afișându-se cu un iPhone,
apoi cu un IPad, Medvedev încerca, se pare, să-și îmbibe
vocabularul bogat cu un spirit modem, occidental. Intelighenția a
mușcat momeala. Când Medvedev a făcut un apel la activiștii
pentru drepturile omului, la analiștii politici liberali și la alți
gânditori de tot felul să intre într-un nou-format consiliu
prezidențial, aceștia au venit cu toții, sacrificându-și timpul
pentru a scrie rapoarte ce nu erau, în mod clar, citite. Când
jurnaliștii din presa de opoziție au îndrăznit să-l critice nu doar
pe Puțin, ci și pe Medvedev, redactorii-șefi nu au dat drumul
materialelor330. Când Medvedev a spus unui grup de istorici
activiști că urma în sfârșit să aprobe un plan îndelung amânat de
înființare a unui muzeu în onoarea victimelor lui Stalin, istoricii
au lăsat totul baltă pentru a desena planuri, pentru a aduna
documente și pentru a face toată munca ce trebuia făcută de
birocrații federali, totul numai pentru a-l încuraja pe Medvedev
să semneze decretul - lucru pe care nu l-a făcut, însă a continuat
să țină discursuri în care promitea să lupte cu corupția și să
modernizeze țara, deși nimic nu se schimba. Mihail Hodorkovski
a apărut pentru a doua oară ca acuzat în fața instanței. Serghei
Magnițki a murit în închisoare. Iar Vladimir Puțin nu doar că și-a
construit palatul de la Marea Neagră, dar a continuat să conducă
țara.
Rolul lui Medvedev era aproape exclusiv ceremonial, însă în
adresările lor publice cei doi lideri dezbinau și cucereau țara.
Medvedev, cu dicția sa rafinată, cu discursul despre inovație și
promisiunile de luptă împotriva corupției, a dus de nas
minoritatea altădată vizibilă de activiști și intelectuali, reușind să-
i liniștească. Pentru majoritatea populației, Puțin producea încă
și mai multe grosolănii memorabile. După două explozii ucigașe
produse la metroul din Moscova în martie 2010, și-a reluat
celebrul „să-i băgăm cu nasul în hazna” cu referire la teroriști.
„Ș tim că stau pitiți”331, a zis. „însă e de datoria legii să-i radă de
pe fundul canalului.“ în iulie 2009, ca răspuns la observația
președintelui Barack Obama că prim-ministrul avea „un picior în
vechiul fel de făcut afaceri și pe celălalt în cel nou“, Puțin a zis
„Noi nu ne desfacem picioarele.“ 332 în iulie 2008, când acționarul
majoritar al unei fabrici de prelucrare a metalului și cărbunilor
nu a izbutit să ajungă la o întâlnire la care Puțin plănuise să-i
aplice o corecție, acesta din urmă a zis: „Eu pricep că boala e
boală, dar aș recomanda ca Igor Vladimirovici [Ziuzin] să se facă
bine cât mai repede cu putință. Sau o să-i trimit eu un doctor
care să rezolve odată problema.“333 în august 2010, Puțin i-a zis
unui ziarist că activiștii opoziției care se implicaseră în
demonstrații fără aprobare (deja majoritatea demonstrațiilor
opoziției nu mai primeau aprobări) trebuiau să se aștepte „să fie
pocniți cu bățul în cap“334. Aceste replici scurte de bădăran erau
felul în care își făcea campanie pentru câștigarea popularității, la
fel ca și cu fotografiile sale la bustul gol 335 din concediul petrecut
în regiunea nordică Tiva ori, mai târziu, relatarea în media a
scufundării sale în Marea Neagră 336, de unde ieșise cu două
amfore din secolul al șaisprezecelea pe care arheologii le
amplasaseră dinainte acolo337. Era o campanie de dictator, una
ce nu tolera nici opoziție și nici semne de întrebare, însă permitea
o atentă punere în scenă.
Puțin își făcea reclamă pentru a rămâne liderul indisputabil al
țării - un scop surprinzător de ușor de atins, dacă se ținea cont
că exista un președinte în funcție - și, ca o consecință firească a
continuității vizibile a șefiei sale, pentru a deveni iarăși președinte
când lui Medvedev i-ar fi expirat mandatul, în 2012. Într-adevăr,
în nici șase luni de președinție, Medvedev a introdus - iar
parlamentul a aprobat - o măsură ce schimba Constituția pentru
creșterea perioadei de mandat prezidențial la șase ani338. Planul,
în mare, era ca Medvedev să stea patru ani nefăcând nimic
altceva decât să vorbească frumos și să-i cedeze tronul lui Puțin,
de data asta pentru alte două mandate consecutive de câte șase
ani. Dar oricât de transparent ar fi fost planul, persista speranța
că Medvedev era sincer în intențiile sale sau că, după ce i se
spunea vreme de câțiva ani „domnule președinte”, putea căpăta
adevărate ambiții prezidențiale - sau, pur și simplu, că sistemul
creat de Puțin s-ar fi putut fisura, cum se întâmplă în cele din
urmă cu toate sistemele închise.
Cea mai mare vulnerabilitate a sistemului provenea de la
pleonexia lui Puțin și a anturajului său, dorința de neostoit de a
avea ce aparține de drept altora, care exercita o presiune internă
tot mai crescută în cadrul regimului. An după an, Rusia scăzuse
în Indexul de Percepție a Corupției realizat de grupul de
monitorizare Transparency International339, atingând în 2011
locul 154 din 178 (pentru anul 2010). În 2011 activiștii pentru
drepturile omului estimau că 15 la sută dintre deținuții din
închisorile rusești erau oameni de afaceri 340 ce fuseseră aruncați
după gratii de competitorii lor mai bine situați, care se folosiseră
de sistemul judiciar pentru a prelua afacerile altora. Pe la
mijlocul lui 2010 un avocat de treizeci și patru de ani, pe nume
Alexei Navalnîi, avea un blog ce a ajuns să fie accesat de zeci de
mii de utilizatori zilnic; aici, prelucrând informații de pe site-uri
guvernamentale pentru a găsi dovezi ale exceselor ascunse la
vedere, monitoriza multele fărădelegi ale unei birocrații ce nu era
trasă la răspundere. Apărea acolo regiunea Voronej, ce organiza
o ofertă publică pentru cumpărarea a cinci ceasuri de mână în
valoare de 15.000 de dolari341. Se vedea și orașul Krasnodar din
sudul Rusiei, oferindu-se să plătească 400 de milioane de dolari
pentru documentația tehnică a unui nod feroviar 342. Mai erau și
cele două paturi cu servante placate cu aur de 24 de karate 343
achiziționate de ministerul de interne. Navalnîi i-a poreclit pe cei
aflați la conducerea Rusiei „Partidul Escrocilor și Hoților” - un
nume care avea să prindă imediat. În toamna lui 2010, revista pe
care o editam a publicat un interviu lung și detaliat cu Navalnîi,
iar ca titlu am pus „Un politician adevărat a fost brusc descoperit
în Rusia"3”. Au urmat și alte publicații care l-au ridicat pe copertă
pe chipeșul și blondul Navalnîi, atenția media culminând cu un
profil apărut în aprilie 2011 în New Yorker345.
La 2 februarie 2011, Navalnîi a anunțat că extindea la nivel
public campania anticorupție pe care o făcuse de unul singur,
cerând donații pentru noua organizație formată. În trei ore a
obținut primii 5 000 de dolari, alcătuiți din donații ce porneau de
la cinci copeici (mai puțin de un cent) până la sume echivalente
cu 500 de dolari. Într-un interval de 24 de ore adunase deja
primul milion de ruble (cam 30 000 de dolari) - un record absolut
de viteză pentru donațiile online din Rusia346. Era un semn clar
că mai existau ruși care se săturaseră să fie trași în piept - și care
erau dispuși să plătească pentru schimbare. Era la fel de clar și
că un luptător singuratic precum Navalnîi nu putea aduce
schimbarea. Cum învățase deja și campionul de șah Garri
Kasparov, să ai bani, să fii popular și să ai dreptate nu era
îndeajuns, ca marginal, pentru a pune bețe în roatele sistemului.
Doar cineva aflat deja în interior ar fi putut să spargă monolitul.
Acel om a părut să intre în scenă în mai 2011. Surprinzând pe
toată lumea, inclusiv pe el însuși, Mihail Prohorov, acum al
doilea om ca avere în Rusia, și-a anunțat intrarea în politică. La
patruzeci și șase de ani, povestea vieții lui Prohorov aducea cu
aceea a unui alt superbogat: intrase în afaceri de pe băncile
facultății, făcuse primii bani la sfârșitul anilor 1980 vânzând și
cumpărând ce-i căzuse în mână, adunase o avere în anii 1990
folosindu-se cu istețime de privatizare și investind cu iscusință și
restructurând ce căpătase. Spre deosebire de Gusinski,
Berezovski și Hodorkovski, se ținuse mult timp la distanță de
Kremlin, preferând să rămână manager și să lase politica pe
seama partenerului său de afaceri.
Intrarea în politică de acum nu fusese chiar ideea sa - deși așa
avea să susțină el. I se solicitase, în numele președintelui și al
prim-ministrului, să preia frâiele unui partid de dreapta liberal
aflat pe punctul să se prăbușească. Până aici scenariul era
familiar: în fiecare an electoral, Kremlinul permitea câte unui
partid de dreapta și unuia de stânga să candideze, pentru a
contribui, împreună cu Rusia Unită, partidul lui Puțin, la un
simulacru de alegeri. Partidele politice adevărate, cu lideri și
programe veritabile, aveau de suferit la înscriere datorită
ansamblului de legi și regulamente adoptate la începutul anilor
2000. Prohorov fusese așadar ales să reprezinte un partid de
dreapta adormit ce urma să fie resuscitat pentru a prinde la timp
alegerile parlamentare din decembrie 2011. Rolul său era scris
deja: ar fi putut face și câteva declarații mai nechibzuite de tip
înstărit, cu scopul de a polariza și mai mult sprijinul votanților
tipici ai lui Puțin, urmând ca apoi, la semn, să se retragă pe
margini.
De data asta mi se păruse însă că păpușarii de la Kremlin
deveniseră prea încrezători și făcuseră o greșeală capitală. Îl
știam un pic pe Prohorov: condusesem în ultimii ani o publicație
la care era investitorul principal. Părea incapabil, constituțional,
să fie un om de paie. Ba dimpotrivă, își căuta un domeniu căruia
să i se dedice cu totul. Izbutise tot ce își plănuise în afacerile din
Rusia, era profund deprimat de situația țării și se gândise chiar și
la descurajanta posibilitate de a-și lichida afacerile și de a se
muta la New York, unde cumpărase o echipă din NBA ce avea să
devină Brooklyn Nets. Dar iată că apăruse și o alternativă: în loc
să plece, putea să rezolve lucrurile. Putea să se apuce de treabă,
să-și stăpânească noul rol cu aceeași măiestrie cu care se
ocupase de metalurgie și de management când intrase în posesia
gigantului metalurgic Norilsk Nickel, cu care se mândrea pentru
a-l fi refăcut din temelii, obținând și sprijinul muncitorilor pentru
multele schimbări implementate. Prohorov era nemaipomenit;
era, la cei doi metri ai săi, literalmente un gigant. Credeam că ar
putea zdruncina sistemul.
În doar câteva luni am urmărit cum Prohorov a suferit o
remarcabilă transformare. Primise consiliere de specialitate: a
scăpat de bluzele marinărești largi și a început să poarte costume
bej și cenușii. A scăpat de tendința ușor autistă de a răspunde
exhaustiv întrebărilor, pe ton absolut sigur, cu paragrafe corecte
gramatical, și a învățat să folosească adjective și o topică mai
puțin riguroasă. Dar mai ales a adunat zeci de experți în politică,
economie și media pentru a-l ajuta să-și construiască poziții
nuanțate despre politica rusească și pentru a-și construi un
nucleu de alegători. A acoperit spațiile din orașele mari cu
bannere ce-l înfățișau, cu slogane precum „Plănuiește-ți viitorul“.
Avea bani destui nu doar pentru a cumpăra toate spațiile de
publicitate existente, ci și pentru a înlocui imediat materialele de
campanie pe care în destule locuri autoritățile locale, surprinse
de îndrăzneala lui, le dăduseră jos.
 Oricine ar fi fost cei care veniseră cu ideea de a-l folosi pe
Prohorov ca marionetă, nu s-au așteptat, cu siguranță, ca el să-și
ia slujba atât de în serios. Vladislav Surkov, un asistent de-al lui
Puțin care-și clădise de-a lungul anilor reputația de manipulator-
șef al Kremlinului - preluând locul lăsat vacant de Berezovski - a
început să-l cheme pe Prohorov, aproape zilnic, la discuții.
Prohorov, neînvățat să dea cuiva socoteală, s-a supus totuși
acestui ritual pe care-l considera straniu și extrem de umilitor:
să-i dea lui Surkov un raport complet al activității sale. Surkov,
la rândul său, făcea sugestii; i-a cerut cel puțin o dată lui
Prohorov să dea pe cineva afară din rândurile partidului său.
Prohorov a ignorat sugestiile și a continuat să facă ce credea că e
bine - până pe 14 septembrie 2011, când a descoperit că fusese
lăsat pe dinafara propriului congres de partid. Mulți dintre
activiștii recrutați de Prohorov în ultima perioadă n-au fost nici ei
lăsați să participe, permițând unui grup complet diferit de
persoane să-și aleagă o conducere complet diferită. Cei care-i
dăduseră lui Prohorov partidul i-l luau acum înapoi.
Mi-a fost greu să văd cum unul dintre cei mai bogați și distinși
oameni din Rusia se pierde în confuzie, trădat dureros. Prohorov
a convocat o conferință de presă în care a anunțat că accesul său
la congres fusese blocat ilegal. A mai convocat un congres
alternativ, a doua zi, și a luat cuvântul acolo. A promis că va avea
grijă ca Surkov să-și piardă serviciul. A promis să lupte. A promis
să revină în zece zile și să-și prezinte planul pentru bătălia
politică.
Surkov, desigur - dacă într-adevăr despre Surkov era vorba -
nu a fost singurul care și-a greșit grav socotelile. Prohorov, care
trăise într-o bulă de informație formată de experiența sa în
afaceri, la distanță sigură de Kremlin, reacționase prea gălăgios,
așadar a eșuat catastrofal. În zilele de după congres a recepționat
destule mesaje care-l înștiințau despre soarta sa viitoare și
despre cea a afacerilor sale pentru a-l forța să renunțe complet la
politică. Prohorov nu a mai ieșit să-și prezinte planul de bătaie, ci
a dispărut cu totul din atenția publicului.
Se părea că cel care-l alesese pe Prohorov ca să i se opună lui
Puțin greșise din prea multă încredere în sine - dar a avut vreme
să-și repare greșeala.
La data de 24 septembrie 2011, formațiunea Rusia Unită și-a
ținut propriul congres de partid. Medvedev s-a adresat mulțimii.
„Cred că este drept să sprijin candidatura lui Vladimir
Vladimirovici Puțin la președinție", a declarat el. Sala a izbucnit
în aplauze frenetice, în picioare. Când reprezentanții s-au liniștit,
Medvedev a dezvăluit celor adunați, fără să se gândească prea
mult, că el și cu Puțin aranjaseră astfel lucrurile încă de când
Medvedev ajunsese președinte. Acum,
când Puțin s-ar fi întors în funcția de președinte, Medvedev
urma să fie prim-ministrul său347.
În doar câteva ore, blogosfera rusească s-a umplut de poze ale
lui Puțin, modificate ca să-l facă să arate mai în vârstă și
surprinzător de asemănător cu Leonid Brejnev, liderul sovietic
care murise după optsprezece ani de președinție, aproape
paralizat și complet incoerent. Puțin, și-au transmis unii altora
bloggerii, ar fi ajuns să aibă șaptezeci și unu de ani când i se
termina cel de-al doilea mandat de șase ani.
Ș i astfel transformarea Rusiei înapoi în URSS devenea, în ce-l
privea pe Puțin și scopurile sale, completă.
 EPILOG: O SĂPTĂMÂNĂ DIN DECEMBRIE

Sâmbâtâ, 3 decembrie 2011

Merg cu mașina, însoțită de familie, să văd o comedie
americană insipidă la un mall scump din centrul Moscovei.
Zăpada întârzie în acest an, iar orașul pare să se fi scufundat
într-un întuneric umed și permanent. Luminile stridente de pe
Inelul Grădinilor, șoseaua cu opt benzi care înconjoară centrul
orașului, nu schimbă cu mult situația. Însă îmi atrage atenția o
structură uriașă, luminată. Ai putea-o crede un poster sau
panou de reclamă, însă nicio descriere n-ar putea cuprinde
imensitatea acelui obiect. E amplasată deasupra unei clădiri cu
două nivele de secol optsprezece și pare mai înaltă decât aceasta.
E luminată din spate și de pe margini, un fel de King Kong al
pozelor digitale. În poză, Puțin și Medvedev, unul cu cravată roșie
și altul cu una albastră, se înfățișează hotărâți unul lângă
celălalt, sub o inscripție uriașă: RUSIA UNITĂ. ÎMPREUNĂ VOM
ÎNVINGE.
Mâine sunt alegerile parlamentare. Asta face ziua în curs, prin
lege, „zi a tăcerii“, însemnând că orice ține de campania
electorală e interzis - inclusiv posterele uriașe. Trag pe dreapta la
o intersecție, pozez cu telefonul mobil monstruozitatea și o încarc
pe Facebook. Într-o oră, fotografia adună șaptesprezece
comentarii - nu-i vreun record mondial, dar reacția e mai mult
decât aș fi așteptat într-o sâmbătă seară. Ba, și mai surprinzător,
comentatorii nu sunt grupul obișnuit de amici implicați politic.
„Porcii!" scrie un director de marketing. „Te gândești că ai văzut și
mai rele, dar tot te face să vomiți, nu?“, scrie un fost reporter pe
domeniul politic care a renunțat la jurnalism acum paisprezece
ani.
N-am mai votat la parlamentare de mai bine de doisprezece
ani, fiindcă legile lui Puțin au făcut inutile alegerile: partidele
politice nu mai pot candida fără aprobarea Kremlinului, membrii
parlamentului nu mai sunt aleși direct, iar rezultatele sunt
oricum trucate de cei de la birourile electorale.
Însă acum două luni, când un grup format din cunoscuți
scriitori liberali, artiști și activiști politici au îndemnat lumea să
se ducă la urne și să scrie un cuvânt obscen pe buletine, am
criticat online ideea, considerând-o o strategie greșită. Guvernul
organiza o batjocură de alegeri, însă, susțineam, nu poți să-ți bați
joc de un cinic. Ne trebuia o alternativă cu sens la bășcălie -
poate un motiv pentru a vota. Printre toate vocile apărute apoi în
diverse publicații, ieșiseră la iveală și câteva motive reale pentru
participarea la vot: mai întâi pentru siguranța că Partidul
Escrocilor și Hoților nu vota în numele tău; apoi pentru a vota cu
unul dintre partidele de cvasiopoziție, pentru ca Rusia Unită a lui
Puțin să nu obțină o majoritate constituțională în parlament.
Aceste propuneri naive, uimitor, s-au răspândit exponențial.
Pentru că și-a dat doctoratul pe tema alegerilor, prietena mea
e, în principiu, un votant prezent întotdeauna. Alaltăieri s-a trezit
și m-a întrebat „Am visat eu sau ai zis că o să te duci la vot?“
„Da, mă duc.“
„De ce?“, a întrebat.
„Nu-mi explic exact”, am spus. „Dar simt că se mișcă ceva.“
Am zis asta fiindcă în ultimele câteva zile am avut mai multe
discuții cu prietenii, care se duceau și ei la vot: încercasem să ne
hotărâm pe care dintre așa-zisele partide să-l alegem. Ș i mii de
oameni, printre care și o parte din prietenii mei, se înscriseseră
ca observatori voluntari ai alegerilor, ori în nume propriu, ori ca
parte a unui efort colectiv numit Observatorul Cetățean,
organizat de un cunoscut analist politic, Dmitri Oreșkin (care
este, totodată, și tatăl prietenei mele). Or să-și petreacă ziua de
mâine la secțiile de votare, încercând să prevină încercările de
fraudare. Și lumea discută despre poza cu Puțin și Medvedev de
pe pagina mea de Facebook ca și cum, dintr-odată, le-ar păsa.
Duminică, 4 decembrie
Ajung la urne cu jumătate de oră înainte de închidere, cum m-
au sfătuit amicii pe net, ca să-i prind asupra faptului pe hoții de
voturi, dacă au folosit deja numele meu. Dar nu, nici eu și nici
bunica mea de nouăzeci și unu de ani, înregistrată cu același
domiciliu, nu am votat încă. Și nici nu observ alte încălcări ale
legii. Votez fără probleme, îmi fotografiez buletinul, îl pun pe
Facebook ca document potențial doveditor pentru vreo eventuală
numărătoare frauduloasă a voturilor (tot o idee a amicilor de pe
net) și mă duc la petrecerea aniversară a unui fost coleg care
împlinește patruzeci de ani.
Adunarea e pestriță: persoane din lumea editorială, jurnaliști,
designeri și cel puțin un antreprenor înstărit - prietenul meu e
dintre aceia care par să cunoască pe toată lumea. Și toată lumea
vorbește despre alegeri. Ț ipi de treizeci și ceva de ani declară:
„Am votat pentru prima oară în viața mea!" După o vreme devine
previzibil că fraza va fi rostită de toți cei ajunși la majorat după
venirea la putere a lui Puțin, la puțină vreme după ce pătrund în
încăpere. Niște musafiri care au fost observatori voluntari ne
cadorisesc cu istorii despre fraudări: tineri plătiți ca să ascundă
sub haine buletine gata completate și să le strecoare în urnă
odată cu ale lor; responsabili electorali care i-au dat afară pe
observatori după începerea numărătorii. (Mâine vom afla că mulți
au falsificat pur și simplu cifrele finale, fără considerație pentru
numărul real de voturi.)
Pe mine și pe Daria nu ne miră toate acestea.
Nou aici e faptul că vorbim despre acest subiect la o petrecere,
noaptea târziu. Ș i că am votat cu toții. Dar mai e ceva:
observatorii ne spun că printre colegii lor s-a numărat un
profesor, soția unui patron, sosită într-un Range Rover, ca și alții
ce nu sunt... ca noi. Ceva s-a modificat, și nu doar pentru noi,
dependenții de media lipiți de paginile Facebook.
„Cât o să le ia să ajungă în stradă?", îi întreabă pe cei adunați
în bucătărie Vladimir, un reporter tânăr și isteț, din grupul vizat,
teoretic, de discursul electoral prezidențial.
„Nu sunt sigură", zic, „dar se simte ceva în aer."
Luni, 5 decembrie
 În timp ce-i duc pe copii la școală, ascult la radio știri despre
rezultatele parțiale ale scrutinului. Rusia Unită, se spune, are
mai puțin de 50 la sută din voturi. Știu că cifra nu este exactă,
însă este considerabil mai scăzută decât în cazul rezultatelor la
fel de falsificate de la alegerile parlamentare trecute, când
partidul lui Puțin ar fi avut, se pretindea, 66 la sută. Poate că de
data asta cifrele adevărate le sunt atât de defavorabile, încât unii
responsabili de la birourile electorale locale nu le-au putut umfla
mai mult. Cei cinci sute de observatori ai Cetățeanului
Observator, postați la 170 de secții de votare din Moscova, nu au
sesizat încălcări majore ale procedurilor de votare în doar 36 la
sută dintre ele.
La calcularea rezultatelor extrase exclusiv din acele secții,
Rusia Unită a ieșit pe locul doi, cu doar un pic peste 23 la sută
din voturi, în urma Partidului Comunist 348. Presupunând că
selectarea acestor secții a fost reprezentativă, se pare că
rezultatele oficiale au fost umflate cu mai mult de două ori.
Observatorii au raportat că la votare au participat 49 la sută din
cetățenii cu drept de vot - mai mult decât la oricare dintre
alegerile mai recente din Rusia.
Se plănuiește un protest pentru diseară și intenționez să
particip. Nu-mi convine: protestele în Moscova sunt chinuitoare,
periculoase sau ambele. Cum stau lucrurile acum, oricine
plănuiește să organizeze orice fel de adunare publică sau
demonstrație trebuie să anunțe autoritățile cu zece până la
cincisprezece zile în avans; primăria poate aproba sau refuza
mitingul, pentru un loc anume și un număr specificat de
participanți. Dacă permisiunea este refuzată, dar demonstrația se
desfășoară totuși, există șanse mari ca participanții să fie arestați
și bumbăciți bine pe parcurs. Dacă se dă aprobarea, poliția
instituie cordoane ce demarcă spațiul desemnat pentru
manifestație și controale cu detectoare de metale. Protestatarii
trebuie să treacă printr-o percheziție uneori neplăcută și să se
mențină în limita trasată de poliție, ajungând, literalmente, să
vorbească de unii singuri. Adunările legale îmi plac și mai puțin
decât cele ilegale, însă simt, o dată la câteva luni, că trebuie să
mă duc. Acum e unul din momentele acelea.
Prietena mea Ana îmi trimite un mesaj pe net cu un citat din
articolul de azi al New York Times dedicat alegerilor din Rusia.
Ana, pe care am cunoscut-o în Kosovo, a stat câțiva ani în
Moscova, în calitate de corespondent, și locuiește acum la Haga.
«Democrația este în acțiune»349, a zis dl Medvedev, aflat împreună
cu dl Puțin la sediul de campanie al Rusiei Unite, unde au
apărut amândoi, un pic cam zguduiți. Adaugă: „Dacă n-ar fi
așaaa de trist, ar fi chiar amuzant. “
„Da“, îi răspund. „Se mișcă ceva, dar nu duce nicăieri.“
Ș i plec la protest. E încă neobișnuit de cald pentru Moscova,
adică rece și neplăcut: temperaturi la limita înghețului și ploaie
abundentă. Cine o să fie curajos, pe vremea asta, și o să lupte,
fără speranță, pentru democrație?
Toată lumea.
Sau cel puțin toți cei pe care-i cunosc. Mă apropii de parcul
unde se ține protestul împreună cu doi amici, Andrei și Mașa, și
chiar când mă îndrept într-acolo micul nostru grup este atacat.
Unul dintre frații mai tineri ai lui Andrei, apoi altul. Doi dintre
foștii mei reporteri - cei care au stat să transmită cu rândul când
a fost criza ostaticilor de la teatru, acum nouă ani. Unul dintre
ei, Anton, e acum un activist al artei radicale și a stat destul prin
închisoare pentru proteste-farsă. Celălalt, Grișa, a renunțat de
curând la un post de editor din cauza unei dispute despre
cenzura preelectorală: i s-a cerut să excludă articolele critice din
rezumatele făcute articolelor din presa străină despre Rusia. Pe
măsură ce ne apropiem, ne dăm seama că nu reușim să trecem
nici măcar de detectoarele de metale. Apoi vorba se împrăștie:
zonele delimitate sunt atât de pline, că poliția nu mai lasă
oameni să treacă de cordoane. Asta înseamnă că în parc sunt cel
puțin cinci sute de oameni - iar asta, după standardele
contemporane din Moscova, este imens.
 O apucăm pe lângă parc, căutând un loc pe unde să sărim
gardul. În parc nu sunt sute, ci mii de oameni. Ne trezim într-o
falangă informală de cam zece persoane. Pe toată strada sunt
autobuzele poliției și dube pentru prizonieri, în așteptare.
„Blocăm traficul“, zice Andrei. „Or să ne rețină." Poliția privește
indiferentă cum vreo zece dintre noi sar gardul ca să se alăture
demonstranților. Plouă mai departe. Părul mi-e îmbibat de apă și
îmi simt picioarele de parcă ar fi pe punctul să mi se desprindă
din șolduri. Mă bucur să stau aici, înfrigurată, și să-mi salut la
nesfârșit prietenii care sosesc din toate direcțiile.
Apare prietenul meu fotograful, cu care am călătorit prin zone
de război în 1990. Din altă direcție apare și fiul lui, student,
născut la un an după colapsul Uniunii Sovietice. Ș i iat-o și pe
Tatiana, care mi-a fost redactor-șef cu mai bine de cincisprezece
ani în urmă. ,Am pierdut socoteala”, îmi spune. „Mai ții minte
cum număram lumea la demonstrațiile din anii nouăzeci,
împărțind mulțimea, mental, în cuadranți? Nu-mi mai iese.“ Nici
mie: nu mai țin minte cum făceam, și nici nu disting nimic în
mulțimea îmbulzită, prin ploaie, prin întuneric. Sunt însă sigură
că acolo sunt mai mult de cinci sute de oameni - estimările vor
urca până la zece mii - și asta face ca protestul să fie cel mai
mare de la începutul anilor 1990.
După ce adunarea se împrăștie, invit grupul la mine în
apartament, care e la doi pași. Femeile acceptă invitația, însă
bărbații zic că trebuie să meargă la un marș spre clădirea
Biroului Electoral Central. Marșul este evident ilegal și mă tem să
nu-i aresteze cumva. Ș i, într-adevăr, vor fi cam trei sute de
arestări, și va fi violență. Dar și altceva: în cam o oră, în timp ce
gătesc ceva de mâncare și lumea soarbe coniac în apartamentul
meu, încă încercând să se încălzească, Grișa îmi dă un mesaj că
Andrei a reușit să-și scoată frații mai tineri dintr-o dubă a poliției
trăgându-i de gulerele paltoanelor. După încă o oră, șase tineri -
Grișa, Andrei, cei doi frați ai lui Andrei și încă doi băieți pe care
nu-i știu - vor ajunge la mine și ei, răvășiți și satisfăcuți într-un
fel romantic, revoluționar, înfrumusețând întâmplarea cu
eliberarea prizonierilor la fiecare repovestire.
Am mai văzut asta, mă gândesc. E momentul în care dispare
frica. Cineva intră într-o dubă pentru deținuți ca să-și salveze
frații, iar poliția în echipament de luptă se dă deoparte și-l lasă. E
un moment micuț al unei mari schimbări.
Tinerii mănâncă ceva și apoi o pornesc spre secțiile de poliție
unde au fost duși prietenii lor mai puțin norocoși.
Marți, 6 decembrie
Mergând la școală cu copiii, aleg traseul care mă apropie de o
secție de poliție la care au fost duși o parte dintre cei reținuți
aseară. Văd, chiar lângă intrare, un grup: cam o sută de
persoane au stat acolo zgribulite de frig și de umezeală, cerând -
fără succes - ca avocaților să li se permită accesul în clădire.
Un nou protest ilegal e anunțat pentru diseară. Mă gândesc
toată ziua dacă să merg și decid, în cele din urmă, că nu. Am mai
participat eu pe la proteste ilegale și am reușit să mă strecor (o
dată printre picioarele unui polițist de la intervenții). Dar prietena
mea e însărcinată în șapte luni și nu pare o idee prea grozavă să
risc un arest administrativ de cincisprezece zile, cum vor căpăta
mulți dintre reținuți.
Îmi văd de-ale mele simțind cum stăruie o senzație ciudată. Mă
duc la sală, apoi la o cafenea, la o întâlnire cu directorul general
al editurii la care o să încep lucrul de săptămâna viitoare.
Cafeneaua nu-i departe de piața unde va avea loc protestul din
seara asta, și de aceea semnalul telefonului meu fluctuează:
umblă vorba că celularele sunt bruiate. Întorcându-mă acasă cu
mașina, trec pe lângă vehicule blindate și autobuze de poliție,
care par acum să ocupe toate piețele din centrul orașului. Potrivit
știrilor de la radio, zeci de mii de trupe de ordine au fost aduse în
Moscova din alte orașe.
Nu rețin de unde am auzit asta - de la un prieten, de pe
Facebook sau de la radio - însă mai există un protest, legal,
programat pentru sâmbătă. Asta face prezența trupelor și a
blocajelor mai mult incitantă decât rău prevestitoare: protestul
de luni n-a fost doar o toană. Poate că, până la urmă, o să se
aleagă ceva de aici.
Îmi fac griji totuși că revoluția incipientă nu are un simbol
unificator, și nici un slogan clar. La 2:43 dimineața un tip din
publicitate pe nume Arsen Revazov postează pe Facebook:
Revoluția de zăpadă sau un stat curat:
Când și dacă vreo câteva milioane de oameni și-ar lega panglici
albe la braț sau de mașini, de reverele hainelor etc., va deveni
imposibil să truchezi sau să mai falsifici ceva.
Va ninge. Întregul oraș se va face alb. Cetățenii poartă panglici
albe. Mai întâi sunt zece la sută din populație, apoi treizeci,
cincizeci, apoi șaptezeci și cinci de procente. Odată ce procentul
crește peste treizeci, nu se mai teme nimeni. Și deodată toată
lumea - sau aproape toată - îi iubește și îi respectă pe ceilalți din
cauza asta...
Trebuie să continuăm așa până în martie. Apoi o să hotărască
Dumnezeu. Sunt sigur că dacă își pun panglici albe câteva
milioane de oameni (sau măcar șervețele de hârtie) la noi în oraș,
totul se va schimba repede și fără violență în bine.
În câteva ore, mesajul primește aproape o mie de „like“-uri, și
mai mult de șapte sute de persoane îl preiau. Reiese, în plus, că
un demers separat, tot cu panglici albe, a început cu câteva ore
mai devreme. Revoluția are un simbol acum.
Alți trei sute de oameni au fost reținuți la protestul ilegal. Un
prieten deschide un cont de Facebook pentru a coordona
eforturile de asistență a celor reținuți. Intru, odată cu alte câteva
sute. De mâine vor fi pachete cu mâncare regulate, mulțumită
cafenelei în care am avut azi întâlnirea de afaceri, și pentru toți
deținuții vor fi cumpărate sau donate pături și saci de dormit;
aceștia sunt, altfel, siliți să stea pe bănci tari sau în picioare.
Grupul se numește HELP-Revolution, și la trei dimineața
plesnesc de mândrie că m-au făcut administrator.
Miercuri, 7 decembrie
 Înainte să mă duc la culcare aseară, numărul celor care au dat
clic pe „merg“ la pagina de Facebook a protestului de lunea
viitoare ajungea la aproape trei mii. De dimineață, numărul e de
peste cinci mii. Fostul președinte Mihail Gorbaciov, acum în
vârstă de optzeci de ani, a solicitat o reluare a votării 350. Într-o
postare pe blogul de opinii de la International Herald Tribune, pe
care-l frecventez cu regularitate, descriu protestul de luni și
încerc să formulez în cuvinte faptul de netăgăduit că Rusia trece
printr-un moment de cotitură.
Problema cu regimul sovietic - și cu cel creat de Vladimir Puțin
după imaginea sa - este că sunt ambele sisteme închise, a căror
distrugere este de neprevăzut351. Nu există o relație cauzală
evidentă între protestele de stradă și căderea în cele din urmă a
regimului, fiindcă nu există mecanisme care să facă guvernarea
să răpundă înaintea poporului.
Chiar și cea mai evidentă și recentă analogie ce s-ar putea face,
Revoluția Portocalie din Ucraina, din 2009, nu se potrivește ca
model: acolo, înfruntarea dintre protestatari și guvernul care
fraudase alegerile a fost soluționată de Curtea Supremă, care a
cerut o renumărare și o repetare a votului. Însă Rusia nu are un
sistem de justiție independent de brațul executiv. Și, mai rău,
nicio renumărare sau repetare a votului nu ar merge, de vreme
ce legile electorale nu mai permit de mult candidatura altor
partide în afara celor aprobate de Kremlin.
Așadar cei care protestează împotriva lipsei de corectitudine a
alegerilor cer, de fapt, demolarea întregului sistem. Lucru care,
în lipsa unei analogii mai bune, ne aduce iarăși la căderea URSS.
Procesul a durat atunci cinci ani și a fost desfășurat într-o
manieră „doi pași înainte, unul înapoi”. Protestele au fost
permise, apoi interzise, apoi permise din nou. Disidenții au fost
eliberați, apoi apartamentele le-au fost devastate de poliție.
Cenzura a fost eliminată treptat, cu suișuri și coborâșuri. La
apogeul mișcării de protest pe străzi se aflau sute de mii de
oameni, înfruntând nu doar poliția, ci și tancurile, și totuși era
imposibil de spus dacă acțiunile lor aveau urmări directe -
fiindcă, exact ca acum, populația nu avea mecanisme de control
asupra guvernării.
Însă din această retrospectivă se desprinde un lucru clar:
odată procesul declanșat, regimul a fost sortit pieirii. Cu cât se
pompa mai mult aer fierbinte în balonul în care subzista, cu atât
devenea mai sensibil la tot mai marea presiune de afară. Exact
asta se întâmplă acum. Poate să dureze luni, poate să dureze
câțiva ani, dar balonul lui Puțin se va sparge.
Ș i mai departe? Kremlinul pare să dea înapoi. Ieri zeci de mii
de tineri, aduși cu autobuzele din afara orașului, au fost mânați
în centrul Moscovei pentru un miting de victorie al Rusiei Unite.
Li s-au dat veste fosforescente și tobe albastre, pe care le-au
azvârlit fără fasoane după terminarea evenimentului. Poze cu
tobele, îndoite, pătate și ude, îngrămădite pe trotuare au inundat
blogurile. Păreau niște simboluri perfecte ale regimului: multă
gălăgie și pompă, apoi o abandonare lipsită de glorie în ploaia
mohorâtă, rece ca gheața. Ce alte opțiuni mai are guvernarea?
Mulți dintre cei reținuți luni și marți mai sunt încă în celulele
poliției și au supraaglomerat deja secțiile și tribunalele: arestările
în masă la protestul de sâmbătă nu sunt, pur și simplu, o
opțiune. Violența este posibilă, dar pare îndoielnică, fiindcă
Puțin, bănuiesc, încă nu și-a dat seama cât de dramatică este
situația. Mai probabil e că va încerca să-i înmoaie pe protestatari
aruncându-le un os de ros. Vladislav Surkov, păpușarul-șef al
Kremlinului, a sugerat deja formarea unui nou partid, pentru a
se ține cont de „comunitățile urbane nemulțumite"352. Nu par să
priceapă că toată țara e nemulțumită din cauza lor, așa că au
probabil impresia că dacă permit un surogat de candidatură a
opoziției la votul prezidențial din martie or să mai calmeze
spiritele. Protestele trebuie să continue până ce Puțin și cercul
său de apropiați își vor da seama că au rămas o minoritate
restrânsă și disprețuită - și atunci se vor purta ca niște șobolani
încolțiți. Oare ce conține repertoriul lor limitat - vreun atac
terorist care să-i permită lui Puțin să declare stare de urgență? O
asemenea măsură n-ar salva regimul, dar i-ar putea amâna
căderea cu un an-doi.
Mă duc, pe seară, la o întrunire a Rus, Sidiașceaia (Rusia în
Spatele Gratiilor), o organizație formată acum două luni de Olga
Romanova, o fostă lucrătoare în PR care ajunsese activistă cu
normă întreagă pentru drepturile prizonierilor după ce soțul său,
patron, fusese arestat și condamnat la opt ani de închisoare
pentru fraudă. După ce mita n-a izbutit să-l elibereze, Romanova
a început o anchetă pe cont propriu, găsind dovezi că soțul său
fusese condamnat pe baza unor acte falsificate - furnizate, crede
ea, de fostul partener de afaceri, care, până anul trecut, a fost și
senator. Romanova a ajuns la Curtea Supremă, care a anulat
verdictul - și după ce tribunalul din Moscova a ignorat decizia, a
ajuns iarăși la Curtea Supremă și s-a ales cu verdictul schimbat.
După care a pornit cu avionul spre o depărtată colonie
penitenciară pentru a-și lua acasă soțul, care stătea deja de trei
ani după gratii. Filmul cu revederea lor a devenit imediat un
succes pe net.
Rusia în Spatele Gratiilor se întâlnește la o cafenea din centru,
genul în care tineri și tinere aleg cu grijă între optsprezece
varietăți de ceai excelente, după care trec la cele câteva varietăți
de vin mediocru. Însă în serile acestea de miercuri apar mai mult
femei care aduc a contabile sau a șefe de birou. Cu excepția
faptului că lucrează cu normă întreagă pentru a-și scoate din
închisoare bărbații, „prizonieri de afaceri". Mă așez la masă cu
Svetlana Bahmina, fostă avocată la lukos care a făcut patru ani
și jumătate de pușcărie, și cu o femeie timidă, cu ochelari, care
îmi spune că soțul i-a fost condamnat pentru false acuzații de
fraudă.
„Ș i iată-l pe Irek Murtazin!" țipă Romanova, o femei dolofană, la
patruzeci și cinci de ani, cu părul vopsit roșu.
În cafenea intră un bărbat firav, de aproape cincizeci de ani. E
un fost director de televiziune din Tatarstan care a fost concediat
în octombrie 2002, din cauza transmiterii crizei ostaticilor de la
teatru. A ajuns un blogger popular, iar în 2009 a fost arestat
pentru o așa-zisă defăimare a președintelui Tatarstanului. A
primit douăzeci și una de luni de închisoare pentru calomnie și,
potrivit curții, „pentru incitare la dușmănie împotriva unui grup
social aparte"353, adică cel al oficialilor de la conducere.
„Am o veste bună și o veste proastă", zice Murtazin.
„Aia proastă e că un judecător din Tatarstan, care a dat, beat,
peste o femeie cu mașina vara trecută, a fost achitat."
Cei dinăuntru scot un oftat unanim: nu prea e cine știe ce
veste, atât de obișnuite sunt accidentele în care sunt implicați
demnitari - la fel ca și achitările lor.
„Vestea bună", continuă Murtazin, „e că mai bine de jumătate
dintre magistrații care aveau de judecat dosare ale celor reținuți
la proteste au anunțat că sunt bolnavi și nu pot veni. Asta
înseamnă optzeci de judecători cu gripă."
Acum da, asta e o veste. Ș i, se pare, fiindcă nu mai sunt locuri
de detenție, unii dintre deținuți sunt eliberați și sfătuiți așa, între
patru ochi, să se prezinte mai târziu la instanță. Totuși luptătorul
anticorupție Alexei Navalnîi a apărut în fața judecătorului și a
primit cincisprezece zile de arest pentru rolul său în conducerea
marșului ilegal de luni.
Una dintre femeile prezente împarte tuturor panglici albe, în
mai puțin de o zi simbolul revoluției a devenit oficial.
Când ajung acasă, numărul de persoane care au dat „merg" pe
Facebook pentru protestul de sâmbătă a trecut de zece mii.
Joi, 8 decembrie
Mai bine de douăzeci de mii de utilizatori de Facebook
intenționează acum să participe la protestul de sâmbătă.
Stau de vorbă cu cineva care este în contact zilnic cu membri
ai administrației prezidențiale și ai guvernului federal. „Au luat-o
razna", îmi spune. „Nimeni nu știe ce să facă, iau decizii în
funcție de partea pe care s-au trezit dimineață. Ieri, Medvedev
voia să închidă [televiziunea independentă prin cablu] Dojd. De-
abia l-am putut opri.“ Aveam să aflu, peste câteva zile, că
furnizorii de servicii prin cablu primiseră telefoane prin care li se
ceruse să nu mai transmită Dojd, însă hotărâseră să nu dea curs
cererii, invocând obligații contractuale. Nimeni nu era mai
surprins decât proprietarul și directorul de la Dojd. Președintele
Medvedev, între timp, scosese linkul de la Dojd de pe contul său
pe Twitter.
Se începuseră și reparații grăbite în Piața Revoluției, unde e
programat protestul de sâmbătă - o tactică clasică, disperată,
pentru a-i ține departe pe demonstranți.
Vineri, 9 decembrie
Sunt agitată. Ascult radioul, în timp ce-i duc pe copii la școală,
și-mi fac griji - tocmai atunci redactorul de știri anunță că mai
bine de douăzeci și cinci de mii de oameni plănuiesc să vină
sâmbătă. E ca un moment din acelea de la începutul unei relații
amoroase pasionale, când se rostesc aceleași vorbe ca și ieri, însă
cumva căldura pare să mai fi scăzut un pic. Las copiii, mă întorc
acasă și mă culc la loc.
Dar când mă trezesc iar, după două ore, revoluția conțină încă
și pasiunile sunt la fel de înflăcărate. Problema e acum că, deși
protestul de sâmbătă este tehnic legal, formularul de aplicație al
organizatorilor - completat acum zece zile - specifică trei sute de
participanți. Se știe că altădată participanții în exces au mai fost
arestați. Ș i totuși nu se pot aresta mii sau zeci de mii - asta ar
putea însemna violență polițienească.
Doi organizatori - un politician de carieră și un editor de
revistă - se duc la primăria Moscovei, încercând să negocieze. Pe
la mijlocul amiezii, editorul, Serghei Parhomenko, postează
rezultatele negocierilor pe pagina lui de Facebook:
municipalitatea a oferit o nouă locație pentru protestul de mâine
și a dat autorizație pentru treizeci de mii de participanți,
extinzând și durata protestului la două ore. În curând,
administrația locală e de acord să ofere celor care se duc din
greșeală la Piața Revoluției liberă trecere către noul loc al
mitingului, aflat la jumătate de oră de mers pe jos. Singura veste
proastă e că în loc de Piața Revoluției, cu numele ei fabulos,
protestul se va ține la Piața Bolotnaia (Mlăștinoasă). Un prieten,
cunoscutul poet și comentator politic Lev Rubinstein, numește
asta, imediat, „o provocare lingvistică".
Cel mai cunoscut și iubit scriitor al țării, Grigori Cehartișvili,
autor, sub pseudonimul Boris Akunin, de romane istorice cu
detectivi, scrie pe blogul său354:
N-aș putea să stau locului.
De ce trebuie, în țara asta, să fie totul așa? Până și societatea
civilă se trezește când e cel mai incomod pentru scriitori.
Am plecat la țară, în Franța, pentru un pic de liniște, ca să
lucrez la următoarea mea carte. Dar acum nu mă pot concentra.
Cred că mă întorc acasă. Asta înseamnă 500 de kilometri la
volan - și apoi urați-mi noroc să prind un avion.
Sper să ajung la timp și să văd momentul istoric cu ochii mei,
nu pe YouTube.
Însă motivul acestei postări e că am fost rugat să-i avertizez pe
toți cei care nu au încă informația: PROTESTUL SE VA Ț INE ÎN
PIAȚ A BOLOTNAIA (nu în Piața Revoluției).
La ședința cu părinții din seara asta, observ că mulți dintre ei
poartă panglici albe.
Când îmi așez fetița în pat, mă întreabă dacă poate merge
mâine cu mine la protest.
„Nu, îmi pare rău, nu cred că-i o idee bună să luăm copii
deocamdată. “
„Dar protestul e legal, nu?" Știe că altfel aș putea fi arestată.
O asigur că este și că n-o să mi se întâmple, probabil, nimic
rău. „O să mai merg la multe proteste, cred, în lunile următoare,
și n-o să te pot lua cu mine. Dar o să te iau la ultimul, când o să
sărbătorim.“
„Când nu mai e Puțin, adică?" își trage răsuflarea, de parcă
gândul ar fi prea de tot. Are zece ani; s-a născut după venirea la
putere a lui Puțin și a auzit discuții despre el întreaga ei viață.
Când erau mici, copiii mei l-au transformat pe Puțin într-un soi
de răufăcător domestic, un soi de „omul negru" care putea veni
să te înșface dacă nu te purtai frumos la masă. I-am oprit să facă
asta și am încercat, când au mai crescut, să le ofer o viziune a
politicii rezonabil de nuanțată; cred că am uitat totuși să le explic
că nimeni nu conduce o veșnicie.
Sâmbâtâ, 10 decembrie
Întorcându-mă cu mașina de la dacea noastră, unde or să stea
Daria și copiii cât mă duc eu la protest, ascult radioul și nu-mi
găsesc locul. Ș i ce dacă treizeci și cinci de mii de oameni au
anunțat pe Facebook că se vor duce la protest? Am mai văzut eu
oamenii anunțându-se pe la petreceri cu sutele, fără să apară
vreunul. Până la urmă, e sfârșit de săptămână: oamenilor le e
lene, or să vrea să doarmă sau să se ducă pe la cabanele lor, or
să-și spună că alții se vor duce la protest.
Apropiindu-mă de Piața Bolotnaia văd lume curgând din toate
direcțiile: în grupuri, cupluri, singuri; tineri, bătrâni, adulți.
Oameni cu panglici albe, cu fulare albe, cu pălării albe, ba chiar
și cu pantaloni albi, în mâini cu baloane albe și cu garoafe albe.
Nu a nins încă, așa că albul pe care-l au cu ei e menit să
compenseze asta.
Mă întâlnesc cu un grup de prieteni, inclusiv Andrei și doi
dintre frații săi. La detectoarele de metale poliția e calmă și
politicoasă. Pătrunși în îngrăditură, începem să ne uităm după
fețe cunoscute. La protestul de luni știam că sunt acolo cu toții
fiindcă îi vedeam; astăzi știu că sunt aici cu toții fiindcă nu-i văd
din cauza mulțimii. Până și mesajele-text devin imposibile,
cantitatea lor depășind capacitatea rețelei de telefonie mobilă a
Moscovei.
Căscăm gura la pancartele aduse de oameni. Una înfățișează
un grafic al rezultatelor oficiale furnizate de Biroul Electoral
Central, completat cu o linie curbă ce spune o istorie diferită:
arată cum s-ar prezenta în mod normal sprijinul electoral pentru
Rusia Unită. „Nu te credem, îl credem pe Gauss”, se vede scris pe
pancartă, cu referire la Cari Friedrich Gauss, matematicianul
care a oferit lumii curba cu același nume.
„Nu am votat pentru nemernicii ăștia”, proclamă un alt
banner, purtat de un bărbat cu barbă roșcovană, „am votat
pentru ceilalți nemernici. Vreau renumărarea.“
„Sunt atât de mulți!“, răcnește un tânăr în telefonul mobil. „Ș i-
s toți normali. Am auzit un milion de bancuri și toate erau
haioase!”
Dacă ți-ai petrecut ani cu credința că opiniile tale sunt
împărtășite de doar câțiva prieteni, să fii înconjurat de zeci de mii
de indivizi care gândesc ca tine, te simți, într-adevăr, ca și cum ai
auzi un milion de bancuri haioase deodată.
Undeva, la distanță, e un podium. Nu-l văd și abia dacă aud ce
se vorbește acolo. Unul dintre prietenii mei își amintește de o
șmecherie din anii 1990, când oamenii aduceau radiouri
portabile la mitinguri și-i ascultau acolo pe vorbitori: dă drumul
la radio pe telefonul mobil (o fi abonamentul cam scump, dar în
piața asta există internet la liber, wireless) și ne rezumă
esențialul din discursuri.
Ne uităm în dreapta și-n stânga și ne alăturăm sporadic
scandărilor: „Alegeri noi!", „Libertate!", „Rusia fără Putin!“.
Printre vorbitori se numără Boris Akunin (a reușit să ajungă la
timp din sudul Franței), un cunoscut prezentator tv pus multă
vreme pe lista neagră și diverși activiști. Tatăl Dariei vorbește
despre fraudarea alegerilor. Niciunul dintre cei care se prefac a fi
politicieni din opoziție - „ceilalți nemernici" - nu e aici. Încă nu au
recepționat mesajul că puterea s-a mutat de la Kremlin. Navalnîi
e tot în închisoare, așa că un jurnalist citește alocuțiunea lui
adresată protestatarilor. Ș i Mihail Prohorov, miliardarul care și-a
suspendat cariera politică acum două luni, e tot tăcut. Își va
anunța luni candidatura la președinție, dar prea târziu pentru a
mai intra în grațiile mulțimii revoluționare: va fi considerat omul
lui Puțin.
Port lenjerie groasă de corp, două jachete și bocanci îmblăniți;
nu-i de stat nemișcat, îmbrăcat așa, în iama rusească. După
două ore decidem, eu și prietenii mei, să plecăm. Dar încă mai
sosește lume. Mă desprind de mulțime și mă opresc pe o pasarelă
să mă uit la lume. Sunt mult mai mulți de treizeci și cinci de mii;
estimările de după vor avansa cifra de o sută cincizeci de mii.
Ocupăm o masă mare la un restaurant care, ca toate birturile
din zonă, e plin de protestatari care comandă vin fiert cu
speranța de a se încălzi. Prieteni și necunoscuți își strigă peste
mese ultimele știri. Andrei citește primul câteva rânduri de pe
site-ul unui post de radio. „Protestul se apropie de final. Un
reprezentant al poliției a urcat pe scenă. Spune: «Astăzi am
acționat ca o forță de poliție dintr-o țară democratică. Vă
mulțumesc». Se aplaudă." La masa noastră se lasă, momentan,
tăcerea. „E fantastic", începem toți odată, privindu-ne
neîncrezători. „E fantastic." Cât să fi trecut de când vreunul
dintre noi a avut ocazia să spună, lipsit de echivoc, „e fantastic"
despre ceva ce se întâmplă în orașul nostru?
Îmi las prietenii la restaurant și revin la cabană, la familia
mea. Trec cu mașina peste Podul de Piatră - cel mai mare pod
peste râul Moscova - chiar când poliția iese din Piața Bolotnaia.
Sunt cu sutele, merg în șiruri de câte patru și cinci, pe toată
lungimea podului. E pentru prima oară când nu simt un nod în
stomac la vederea poliției în uniforme de intervenție. Rămân
blocată în spatele unui camion portocaliu, cu plug de zăpadă. Tot
nu ninge, așa că nu știu ce caută utilajul acolo, însă văd că de o
margine a plugului e legat un balon alb.
Astăzi au fost proteste în nouăzeci și nouă de orașe din Rusia,
ca și în fața consulatelor și ambasadelor rusești din mai bine de
patruzeci de orașe din toată lumea355.
Mai pe seară, secretarul de presă al lui Puțin, Dmitri Peskov, le
spune jurnaliștilor că guvernul nu are comentarii de făcut în
privința protestelor356 și promite să anunțe dacă asemenea
comentarii vor fi formulate.
Câteva minute mai târziu, NTV, canalul tv luat de la Vladimir
Gusinski și eviscerat acum zece ani, emite un reportaj excelent
despre protest. Îl privesc pe net - nu mai am televizor în casă de
ani întregi - și recunosc ceva ce am observat și în alte țări, când
am relatat despre revoluțiile lor. Vine o zi când deschizi
televizorul și vezi că aceiași nemernici care și-au deversat ieri
propaganda asupra ta, în același studio, cu același decor, încep
să vorbească pe limba oamenilor. Acum totuși momentul mă
bagă mai tare în priză, fiindcă mi-i amintesc pe acești jurnaliști
de dinainte să se transforme în nemernici, de când au vorbit
ultima oară omenește, acum doisprezece ani.
Când mă apropii de dacea noastră se pornește ninsoarea. Până
dimineață totul va fi alb.
 MULȚUMIRI

Îi sunt recunoscătoare lui Cullen Murphy, care a sugerat mai

întâi să scriu ceva despre Vladimir Puțin pentru Vanity Fair, și
agentei mele Elyse Cheney, care a observat că articolul rezultat
se voia transformat într-o carte. Editoarea mea, Rebecca Saletan,
a făcut cartea asta cu mult mai bună decât ar fi fost fără ea.
Mulți alții m-au ajutat pe parcurs și sper că într-o bună zi o să le
pot mulțumi într-o pagină tipărită, fără să mă tem că o asemenea
recunoaștere le-ar putea face rău. Știți cine sunteți și sper că vă
dați seama cât vă sunt de recunoscătoare. Însă nu pot evita să-i
menționez pe doi dintre aceștia: prietenul și colegul meu Ilia
Kolmanovski, ale cărui investigații și analize au fost covârșitor de
importante în fazele inițiale ale acestui proiect, și partenera mea,
Daria Oreșkina, care m-a făcut mai fericită și mai productivă
decât am fost vreodată.
 NOTE

Prolog
1Textul complet al legii este disponibil la http://www.shpik.
info/statyal.html. Accesat pe 14 iulie 2010.
2Marina Katis, „Polozhitelny itog: Interview s deputatom
Gosudarstvennoy Dumy, sopredsedatelem federalnoy pârtii
Demokraticheskaya Rossiya Galinoy Starovoitovoy", Professional,
1 iulie 1998.
http://www.starovoitova.ru/rus/main.php?i=5&s=29. Accesat
pe 14 iulie 2010.
3Decizie a Curții Constituționale care citează decretul și îi
schimbă cele mai importante prevederi,
http://www.panorama.ru/ ks/d9209.shtml. Accesat lal4 iulie
2010.
4De fapt, interzicerea protestelor a fost o mișcare făcută în doi
timpi: cabinetul a emis interdicția, iar Gorbaciov a adăugat un
decret ce instituia un corp special de poliție menit să asigure
respectarea interdicției. Ambele au fost socotite neconstituționale
de guvernul Rusiei, a cărui autoritate, la rândul său, nu era
recunoscută de Gorbaciov.
http://iv.garant.ru/SESSION/PILOT/main. htm. Accesat pe 15
iulie 2010.
5Andrei Ț iganov, „Seleznev dobilsya izvineniya za statyu
Starovoitovoi," Kommersant, 14 mai 1999.
http://www.kommersant. m/doc-rss.aspx?DocsID=218273.
Accesat pe 15 iulie 2010.
Capitolul 1. Un președinte la nimereală
6 Andrei Shleifer și Daniel Treisman, ,A Normal Country:
Russia After Communism," Journal of Economic Perspectives, voi.
19, nr. 1 (iama lui 2005), pp. 151-74.
http://www.economics.harvard.edu/
faculty/shleifer/files/normal_jep.pdf. Accesat pe 30 aprilie 2011.
7
David Hoffman, The Oligarchs: Wealth and Power in the New
Russia (New York: PublicAffairs, 2002).
8
Interviu al autoarei cu Boris Berezovski, iunie 2008.
9
Hoffman.
10
Este neclar, de fapt, dacă Berezovski a fost sau nu proprietar
a 25 la sută din Sibneft și a 49 la sută din ORT, compania
deținătoare a Canalului Unu: la data trimiterii la tipar a cărții de
față un tribunal londonez încearcă să determine exact asta.
Rămâne de necontestat faptul că a fost totuși singurul manager
al companiei de televiziune și că a obținut venituri însemnate de
pe urma companiei petroliere.
n
Natalia Gevorkian, Natalya Timakova și Andrei Kolesnikov, Ot
pervogo litsa: Razgovory s Vladimirom Putinym.
http://archive.kremlin. ru/articles/bookchapterl.shtml. Accesat
la 7 februarie 2011.
12
Blogul Tatianei lumașeva (Diașenko), postare din 6 februarie
2010. http://t-yumasheva.livejoumal.eom/13320.html#cutidl.
Accesat pe 23 aprilie 2011.
Capitolul 2. Războiul alegerilor
13
Numărul victimelor este luat din sentința judecătoriei
municipale din Moscova în cazul lui A. O. Dekușev și Y. I.
Krimșhahalov. http://terrorl999.narod.rn/sud/delokd/prigovor.
html. Accesat pe 5 mai 2011.
14
Discurs al parlamentarului Serghei Iușenkov la Kennan
Institute din Washington, D.C., 24 aprilie 2002.
http://terror99.rn/ commission/kennan.htm. Accesat pe 5 mai
2011.
15
Apariție tv a lui Puțin din 24 septembrie 1999. http://www.
youtube.com/watch?v=A_PdYRZSW-I. Accesat pe 5 mai 2011.
16
Comunicare nepublicată, transmisă mie de echipa lui
Berezovski în noiembrie 1999.
17
Interviu al autoarei cu Marina Litvinovici, 1 iulie 2008.
18
Alocuțiunea lui Boris Elțîn, 31 decembrie 1999. Text: http://
stra.teg.ru/library/national/16/0. Accesat pe 6 mai 2011. Video:
http://www.youtube.com/watch?
v=yvSpiFvPUP4&feature=related. Accesat pe 6 mai 2011.
19
Alocuțiunea lui Vladimir Puțin, 31 decembrie 1999. Text:
http://stra.teg.rU/library/national/16/2/print. Accesat pe 6
mai 2011. Video: http://www.youtube.com/watch ?
v=i4LLxY4RPwk. Accesat pe 6 mai 2011.
20
Interviu al autoarei cu Natalia Gevorkian, iunie 2008.
21
Pavel Gutiontov, „Zauryadnoye delo.“ http://www.ruj.ru/
authors/gut/100303_4.htm. Accesat pe 8 mai 2011.
22
Transcrierea unei emisiuni de știri NTV din data de 9
februarie 2000. http://www.library.cjes.ru/online/?
a=con&b_id=426&c_ id=4539. Accesat pe 7 mai 2011.
23
Andrei Babițki, Na voine, transcriere în limba rusă a unui
manuscris pregătit pentru apariție în Franța. http://somnenie.
narod.ru/ab/ab6.html. Accesat pe 7 mai 2011.
24
Transcriere a conferinței de presă a lui Andrei Babițki din 1
martie 2000. http://archive.svoboda.org/archive/hr/2000/
11.030100-3.asp. Accesat pe 8 mai 2011.
25
01eg Panfilov, Istoriya Andreia Babitskogo, Capitolul 3.
http:// www.library.cjes.ru/online/?
a=con&b_id=426&c_id=4539. Accesat pe 8 mai 2011.
26
Panfilov, Istoriya Andreia Babitskogo.
27
Broadcasting Board of Govemors FAQ. http://www.bbg.gov/
about/faq/#q6. Accesat pe 8 mai 2011.
28
Congressional Research Service report, „Chechnya Conflict:
Recent Developments", actualizat pe 3 mai 2000.
http://www.fas. org/man/crs/RL30389.pdf. Accesat pe 8 mai
2011.
29
Interviu al autoarei cu Natalia Gevorkian, iunie 2008.
30
Pentru cronologia evenimentelor din Riazan, am recurs în
principal la Alexandr Litvinenko și Iuri Felștinski, FSB uzryuayet
Rossiyu, ed. a Il-a (New York: Liberty Publishing, 2004), pp. 65-
l08, care compilează multe relatări în presă cu relatări originale,
și Ryazanski sahar:Nezavisimoye rassledovaniye s Nikolayem
Nikolayevym, program al televiziunii NTV emis la 24 martie 2000.
http://video. yandex.ru/users/provorotl/view/54/. Accesat pe 8
mai 2011.
31
„13 sentyabrya v Rossii - den’traura po pogibshim ot
vzryvov", un material nesemnat apărut în Gazeta.ru, 10
septembrie 1999. http://gazeta.lenta.ru/daynews/10-09-
l999/10moum.htm. Accesat pe 8 mai 2011.
32
ITAR-TASS citată de Litvinenko și Felștinski, FSB uzryuayet
Rossiyu.
33
Ryazanski sahar.
Capitolul 3. Autobiografia unui golan
34
Michael Jones, Leningrad: State ofSiege (New York: Basic
Books, 2008).
35
Alex Adamovici și Daniil Granin, Blokadnaya kniga.
http://lib. rus.ec/b/212340/read. Accesat pe 7 februarie 2011.
36
Harrison Salisbury, The 900 Days: The Siege of Leningrad
(New York: Da Capo Press, 2003), pp. vii-viii.
37
Oleg Bloțki, Vladimir Puțin: Istoriya zhizni (Moscova:
Mezhdunarodniye Otnosheniya), p. 24.
38
Gevorkian et al.
39
Iuri Poliakov, Valentina Jitomirskaia și Natalia Araloveț,
„«Demograficheskoye ekho» voyny“, publicat în jurnalul online
Skepsis. http://scepsis.ru/library/id_1260.html. Accesat pe
7 februarie 2011.
40
Irina Bobrova, „Kto pridumal Putinu gruzinskiye komi?“
Moskouski komsomolets, 13 iunie 2006.
http://www.compromat.ru/ page_18786.htm. Accesat pe 7
februarie 2011.
41
Interviu al autoarei cu Natalia Gevorkian, iunie 2008.
42
Prietenul din copilărie Viktor Borisenko, citat în Bloțki,
Vladimir Puțin: Istoriya zhizni, pp. 72, 89.
43
Gevorkian et al.
„
Evgheni Puțin, citat în Bloțki, p. 46.
45
Viktor Borisenko, citat în Bloțki, pp. 68-69.
46
Viktor Borisenko, citat în Bloțki, p. 68.
 47
Viktor Borisenko, citat în Bloțki, p. 67.
48
Gevorkian et al.
49
Profesoara Vera Gurevici, citată ibid.
50
Grigori Geilikman, citat în Bloțki, p. 160.
51
Nikolai Alekov, citat în Bloțki, p. 161.
52
Serghei Roldughin, citat în Gevorkian et al.
53
Bloțki, p. 259.
54
„S vyslannymi iz SshA razvedchikami vstretilsya Vladimir
Putiri*, 25 iulie 2010.
http://lenta.ru/news/2010/07/25/spies/. Accesat pe 25
februarie 2011.
55
Bloțki, p. 199.
56
1. Popov, „Diversanty Stalina",
http://militera.lib.rU/h/popov_ au2/01.html. Accesat pe 25
februarie 2011.
57
Gevorkian et al.
58
Ibid.
59
Bloțki, pp. 199-200.
60
Gevorkian et al.
61
Bloțki, p. 155.
62
http://www.ref.by/refs/l/31164/l.html. Mihail Blinkin,
„Avtomobil’ v gorode: Osobennosti natsionalnogo puti“,
http://www. intelros.ru/pdf/arc/02_2010/42-
45%20Blinkin.pdf. Accesat pe
27 octombrie 2011.
63
Gevorkian et al.
64
Ibid.
65
Gevorkian et al.; Bloțki, pp. 226-27.
66
Gevorkian et al.
67
Bloțki, p. 287.
68
Ibid., pp. 287-88.
69
Serghei Roldughin, citat în Gevorkian et al.
70
Gevorkian et al.
71
Serghei Zaharov, „Brachnost’ v Rossii: Istoriya i
sovremennost’”, Demoskop Weekly, Oct. 16-29, 2006, pp. 261-
62. http://www.demoscope.ru/weekly/2006/0261/tema02.php.
Accesat pe 27 februarie 2011.
72
Gevorkian et al.
73
Ibid.
74
Ibid.
75
Vădim Bakatin, Izbauleniye ot KGB (Moscova: Novosti,
1992), pp. 45-46.
76
Bakatin, pp. 32-33.
77
Filipp Bobkov, KGB i ulast (Moscova Veteran MP, 1995).
78
Gevorkian et al.
79
Vladimir Usolțev, Sosluzhiuets (Moscova: Eksmo, 2004), p.
186.
80
Ibid. ’
81
Bobkov.
82
Gevorkian et al.
83
Ibid.
84
Ludmila Putina, citată ibid.
85
Gevorkian et al.
86
Interviu al autoarei cu Serghei Bezrukov (fost agent KGB în
Berlin), Diisseldorf, 17 august 2011.
87
Usolțev pp. 70-74; interviu al autoarei cu Serghei Bezrukov,
Diisseldorf, 17 august 2011.
88
Usolțev, p. 36.
89
Ibid., p. 30.
90
Interviu al autoarei cu Serghei Bezrukov, Diisseldorf, 17
august 2011.
91
Interviu al autoarei cu respectivul bărbat, Bavaria, 18
august 2011; cel intervievat a cerut ca numele să nu-i apară în
carte.
92
Usolțev, p. 62.
93
Usolțev, p. 105. Interviu al autoarei cu Serghei Bezrukov,
Diisseldorf, 17 august 2011.
94
Interviu al autoarei cu Serghei Bezrukov, Diisseldorf, 17
august 2011.
95
Bobkov.
96
O. N. Ansberg și A. D. Margolis, ed., Obshchestuennaya
zhizn’Leningrada u gody perestroiki, 1985-l991: Sbomik
materialou (St. Petersburg: Serebryany Vek, 2009), p. 192.
97
Elizabeth A. Ten Dyke, Dresden and the Paradoxes of
Memory in History (New York: Routledge, 2001).
98
Gevorkian et al.
99
Ludmila Putina, citat ibid.
100
Serghei Roldughin, citat în Gevorkian et al.
Capitolul 4. O dată spion...
101
Obshchestuennaya zhizn’, p. 502.
102
Serghei Vasiliev, memorii publicate în Obuodny Times, voi.
4, nr. 22 (aprilie 2007), p. 8, citat în Obshchestuennaya zhizn’, p.
„7.
103
Alexandr Vinnikov, Tsena suobody, citat în
Obshchestuennaya zhizn’, p. „9.
104
Elena Zelinskaia, „Vremya ne zhdet,“ Merkuriy, voi. 3 (1987),
citat în Obshchestuennaya zhizn’, pp. 41-42.
105
Vasiliev, citat în Obshchestuennaya zhizn’, p. „7.
106
Obshchestuennaya zhizn’, pp. 47, 76.
107
Ibid., pp. 51, 52, 54, 74.
108
Ibid., p. 632.
109
Ibid., p. 633
110
Ibid., p. 112.
111
Prima adunare a Frontului Popular, ținută în Leningrad în
august 1988, a strâns reprezentanți a douăzeci de organizații
provenite din diferite orașe rusești, plus încă douăsprezece din
alte republici sovietice, http://www.agitclub.ru/front/frontdoc/
zanarfrontl.htm. Accesat pe 13 ianuarie 2011.
112
Obshchestuennaya zhizn’, p. 119.
113
Andrei Boltianski, interviu, 2008, ibid., p. 434.
114
Petr Șeliș, interviu, 2008, Obshchestuennaya zhizn’, p. 884 a
versiunii Online.
 115
Thomas de Waal, BlackGarden: Armenia and Azerbaijan
Through Peace and War (New York: New York University Press,
2004).
116
Obshchestuennaya zhizn’, p. 115.
117
Alexandr Vinnikov, memorii, ibid., p. 450.
118
Obshchestuennaya zhizn’, p. 126.
119
Articolul 70, Codul Penal al RSFSR. http://www.memo.ru/
history/diss/links/st70.htm. Accesat pe 17 ianuarie 2011.
120
Obshchestuennaya zhizn’, p. 127.
121
Natalia Serova, interviu, ibid., p. 621.
122
http ://pra vo. levonevsky. org/baza/so viet/sssr1”0.htm.
Accesat pe 17 ianuarie 2011.
123
Afiș al comitetului Alegeri-89; reprodus în
Obshchestuennaya zhizn', pp. 139-40.
124
Anatoli Sobceak, Zhila-Byla Kommunisticheskaya partiya,
pp. 45-48, citat în Obshchestuennaya zhizn’, p. 623.
125
Iuri Afanasiev, intervievat de Evgheni Kiselev pe Echo
Moskvi, 2008. http://www.echo.msk.ru/programs/all/548798-
echo/. Accesat pe 18 ianuarie 2011.
126
Alexandr Nikișin, „Pokhorony akademika A. D. Sakharova",
Znamya, nr. 5 (1990), pp. 178-88.
127
,A- D. Saharov", Voskreseniye, voi. 33, nr. 65. http://piter.
anarhist.org/fevrall2.htm. Accesat pe 18 ianuarie 2011.
128
Alexandr Vinnikov, memorii, Obshchestuennaya zhizn’, p.
453.
129
Marina Salie, interviu, 2008, Obshchestuennaya zhizn’, pp.
615-l6.
130
Ibid.
131
Igor Kușerenko, memorii, Obshchestuennaya zhizn’, p. 556.
132
Alexandr Vinnikov, memorii, Obshchestuennaya zhizn’,
versiunea Online, pp. 568-69.
133
Viktor Voronkov, interviu, 2008, Obshchestuennaya zhizn’,
p. 463.
134
Nikolai Girenko, memorii, Obshchestuennaya zhizn’, p. 473.
 135
Viktor Veniaminov, memorii, Avtobiografiya Peterburgskogo
gorsoveta, p. 620, citat în Obshchestuennaya zhizn’, p. „9.
136
Bella Kurkova, memorii, în Obshchestuennaya zhizn’, p.
552.
137
Interviu al autoarei cu Marina Salie, 14 martie 2010.
138
Vladimir Gelman, interviu, Obshchestuennaya zhizn’, p.
471.
139
Dmitri Gubin, „Interview predsedatelya Lenosveta A. A.
Sobchaka," Ogonyok, no. 28 (1990), citat în Obshchestuennaya
zhizn’, p. 269.
140
Alexandr Vinnikov, memorii, Obshchestuennaya zhizn’, pp.
453-54.
141
Interviu al autoarei cu Marina Salie, 14 martie 2010;
Vinnikov, memorii, Obshchestuennaya zhizn’, pp. 453-54.
142
Bakatin, p. 138.
143
Ibid.,pp. 36-37.
1”
Gevorkian et al.
145
Ibid.
146
Anatoli Sobceak, interviu, Literatumaya Gazeta, februarie
2000, pp. 23-29, citat în Anatoly Sobchak: Kakim on byl
(Moscova: Gamma-Press, 2007), p. 20.
147
Interviu al autoarei cu Serghei Bezrukov, Diisseldorf, 17
august 2011.
148
Gevorkian et al.
149
Komitet Konstitutsionnogo Nadzora SSSR, 1989-91. http://
www.panorama.ru/ks/iz8991.shtml. Accesat pe 8 martie 2011.
150
Bakatin, 135.
151
Ibid.
152
Gevorkian et al.
153
Ibid.
Capitolul 5. Un puci și o cruciada
154
„Playing the Communal Cârd: Communal Violence and
Human Rights", raport Human Rights Watch.
http://www.hrw .org/ legacy/reports/1995/communal/. Accesat
pe 26 ianuarie 2011.
155
Leningradskaya pravda, 28 noiembrie 1990, citat în
Obshchestuennaya zhizn’, p. 299.
156
Vladimir Monahov, interviu, Obshchestuennaya zhizn’, p.
574.
157
luli Ribakov, interviu, Obshchestuennaya zhizn’, p. 610.
158
Vladimir Beliakov, memorii, Obshchestuennaya zhizn’, pp.
425-26.
159
Interviu al autoarei cu Marina Salie, 14 martie 2010.
160
Alexandr Konanikin. http:// www.snob.ru/ go-to-
comment/305858. Accesat pe 10 martie 2011.
161
„Obrashcheniye k sovetskomu narodu", în I. Kazarin și
B. lakovlev, Smert’ zagovora: Belaya kniga (Moscow: Novosti,
1992), pp. 12-l6.
162
Kazarin și lakovlev, Smert’ zagovora, p. 7.
163
Igor Artemiev, memorii, Obshchestuennaya zhizn’, pp. 407-
8.
164
Alexandr Vinnikov, memorii, Obshchestuennaya zhizn’, pp.
454-55.
165
Igor Artemiev, memorii, Obshchestuennaya zhizn’, p. 408.
166
Interviu al autoarei cu Marina Salie, 14 martie 2010.
167
Bakatin, p. 21.
168
A. Golovkin și A. Cemov, interviu cu Anatoli Sobceak,
Moskouskiye nouosti, 26 aug. 1991, citat în Obshchestuennaya
zhizn’, p. 627.
169
Sobceak, memorii, Obshchestuennaya zhizn’, p. 627.
170
Kazarin și lakovlev, p. 131.
171
G. Popov, „Zayavleniye mera goroda Moskvy", în Kazarin și
lakovlev, pp. 68-69.
172
Center Labyrinth, biografia lui Lujkov. http://www.
anticompromat.org/luzhkov/luzhkbio.html. Accesat pe 13 martie
2011.
173
luli Ribakov, interviu, Obshchestuennaya zhizn’, p. 612.
174
B. Elțîn, I. Silaiev și R. Hasbulatov, „K grazhdanam Rossii",
în Kazarin și lakovlev, p. 42.
175
Viaceslav Șcerbakov, interviu, Obshchestuennaya zhizn’, p.
681.
176
Ibid.; interviu al autoarei cu Marina Salie, 14 martie 2010;
textul decretului dictat de Ruțkoi și varianta citită de Sobceak,
furnizate de Salie.
177
Elena Zelinskaia, interviu, Obshchestuennaya zhizn’, p.
505.
178
Interviu al autoarei cu Marina Salie, 14 martie 2010.
179
Șcerbakov, în Obshchestuennaya zhizn’, p. 683.
180
Gevorkian et al.
181
Interviu al autoarei cu Arseni Roghinski, Moscova, 20 iunie
2008.
182
Scrisoare a Marinei Salie către inspectorul-șef al Federației
Ruse, Iuri Boldîrev, datată 25 martie 1992, nepublicată.
183
Scrisoare a lui Iuri Boldîrev adresată lui Petr Aven, din data
de 13 martie 1992, document #105-l77/n.
184
Interviu al autoarei cu Irene Commeaut, Paris, iunie 2010.
185
Ilia Kolmanovski, interviu cu Alexandr Margolis,
St. Petersburg, iunie 2008.
186
Marina lentalțeva, citată în Gevorkian et al.
187
Gevorkian et al.
188
Otchet rabochey deputatskoy gruppy Komiteta
pomezhdunarodnym i vneshnim suyazyam, postoyannykh
komissiy po prodouol stuiyu.torgoule i sfere bytouykh uslug
Sankt-Peterburgskogo gorodskogo Soueta na rodnykh deputatov
po uoprosu kvotirovaniya i litsenzirouaniya eksporta i importa
touarou na temtorii Sankt-Peterburga, cu o hotărâre din 8 mai
1992, #88; Marina Salie, „Puțin-prezident korrumpirovannoy
oligarkhii!", obținută de la Fundația Glasnost din Moscova,
18 martie 2000.
189
Gevorkian et al.
190
Salie, „Puțin-prezident".
191
„Analiz normativnykh dokumentov, izdavayemykh merom i
vitse-merom S. Peterburga," datată 15 ianuarie 1992, cu notația:
„Transmisă lui B. Elțîn pe 15 ianuarie 1992".
192
Vezi, de exemplu, „Rasporyazheniye mera Sankt-Peterburga
o predostavlenii zhiloy ploshchadi Kurkovoy B. A.“, 08.12.1992,
#1107-R; și „Rasporyazheniye mera Sankt-Peterburga o
predostavlenii zhiloy ploshchadi Stepashinu S. V.“, 16.12.1992,
#1147-R.
193
Interviu al autoarei cu Marina Salie, 14 martie 2010.
194
Ibid.
195
http://1993.sovnarkom.ru/TEXT/ SPRAVCHN/VSOVET/
vsovetl.htm. Accesat pe 2 aprilie 2011.
196
Besik Pipia, „Lensovetu stuknulo 10 let,“ Nezavisimaya
gazeta, 5 aprilie 2000. http://www.ng.ru/politics/2000-04-
05/3_lensovet. html. Accesat pe 12 aprilie 2011.
197
Interviu al autoarei cu Marina Salie, 14 martie 2010.
198
„Pokhmelkin, Yushenkov, Gologlev i Rybakov vyshli iz SPS“,
articol nesemnat, newsru.com. http://www.newsru.com/russia/
14jan2002/sps.html. Accesat pe 8 mai 2011.
199
„V Moskve ubit deputat Gosdumy Sergei Yushenkov", articol
nesemnat, newsru.com.
http://www.newsru.com/russia/17apr2003/ killed.html.
Accesat pe 8 mai 2011.
200
Masha Gessen, „Pamyati Sergeya Yushenkova", polit.ru,
18 aprilie 2003.
http://www.polit.rU//world/2003/04/18/615774.html. Accesat
pe 8 mai 2011.
Capitolul 6. Sfârșitul unui reformator
201
Gevorkian et al.
202
Vladimir Șurov, citat ibid.
203
Anatoli Sobceak, Dyuzhina nozhey u spinu (Moscova:
Vagrius/ Petro-News, 1999), p. 72.
204
Reportaj de Masha Gessen, „Printsip Pitera", Itogi, 5 sept.
2000.
205
Alexandr Bogdanov, interviu, Obshche stuennaya zhizn’, pp.
431-32.
206
Interviu Radio Liberty cu Iuri Boldîrev, 9 martie 2010.
http:// www.svobodanews.ru/articleprintview/1978453.html.
Accesat pe 1 decembrie 2011.
207
Interviu cu Ana Ș arogradskaia realizat de Ilia Kolmanovski
în data de 1 iunie 2008.
208
Sobceak, Dyuzhina, pp. 73-78.
209
Boris Vișnevski, „Kto i zachem kano niziruyet Sobchaka?"
Radio Svoboda, 25 feb. 2010.
http://www.svobodanews.ru/content/ article/1968322.html.
Accesat pe 27 octombrie 2011.
210
„Lyudi oni horoshiye, no kvartimy vopros ih isportil..." Na
strazhe Rodiny, 14 august 1996; Brian Whitmore, „Is a Probe of
City Graft a Tool of City Hali?" St. Petersburg Times, 9 aprilie
1998.
211
Gevorkian et al.
212
Ibid.; Boris Vișnevski, K demokratii i obratno. http://www.
yabloko.ru/Publ/Book/Freedom/freedom_054.html. Accesat pe
10 aprilie 2011.
213
Julie Corwin, „Russia: U.S. Academics Charge Puțin with
Plagiarizing Thesis", site-ul RFERL, 27 martie 2006.
http://www.rfer!. org/content/article/1067113.html. Accesat pe
10 aprilie 2011.
214
Peter Reddaway, „Some Notes on the Possible Murder of
Sobchak, the Political Career and Persecution of Marina Sal’ye,
and Some Related Cases“, lucrare nepublicată.
215
Reddaway.
216
Interviu al autoarei cu Natalia Rojdestvenskaia, martie
2000.
217
Arkadi Vaksberg, Le Laboratoire des Poisons: De Lenine d
Poutine (Paris: Buchet Chastel, 2007).
218
Reddaway.
Capitolul 7. Ziua în care a murit presa
219
Raport al misiunii OSCE din 26 martie 2000, alegeri,
traducere în rusă, http://hro-uz.narod.ru/vibori.html. Accesat
pe 17 mai 2011.
220
Statistici electorale din 2000.
http://www.electoralgeography.
com/ru/countries/r/russia/2000-president-elections-
russia.html. Accesat pe 17 martie 2011.
221
Andrei Kolesnikov, Ya Putina videi! (Moscova: Eksmo, 2005),
p. 13.
222
Specialista în mișcare corporală Brenda Connors, citată în
Paul Starobin, „The Accidental Autocrat", Atlantic, March 2005.
http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2005/03/the-
acciden tal-autocrat/3725/. Accesat pe 9 mai 2011.
223
Șamil Idiatulin și Olga Tatarcenko, „Pora perevodit’ chasy na
pravuyu ruku", Kommersant, 18 mai 2000.
http://www.kommersant. ru/Doc/148145. Accesat pe 19 mai
2011.
224
„Kakiye chasy nosyat prezidenty i oligarkhi", material
nesemnat pe newsru.com, postat pe 17 feb. 2005. http://www.
newsru.com/russia/17feb2005/watch.html. Accesat pe 19 mai
2011.
225
Kolesnikov, p. 16.
226
Vitali laroșevski, „Operatsiya ‘Vnedreniye’-zavershena",
interviu cu Olga Kriștanovskaia, Novaya Gazeta, 30 aug. 2004.
http:// www.novayagazeta.ru/data/2004/63/43.html. Accesat
pe
19 mai 2011.
227
Interviu al autoarei cu Mihail Kasianov, Moscova, 18 mai
2011.
228
Masha Gessen, „Lockstep to Putin’s New Military Order“,
New York Times, 29 februarie 2000, p. 21.
229
Serghei Parhomenko, „Besedy na yasnom glazu“, Itogi, 11
mai 2000. http://www.itogi.ru/archive/2000/20/111020.html.
Accesat pe 21 mai 2011.
230
Reportaj de Masha Gessen, „Leningradskoye delo“, Itogi, 18
iulie 2000. http://www.itogi.ru/archive/2000/29/112897.html.
Accesat pe 23 mai 2011.
231
Interviu al autoarei cu Nina Lepcenko, 3 iulie 2000.
232
Masha Gessen, „Leningradskoye delo“, Itogi, 18 iulie 2000.
233
„Glava ‘Russkogo video’ Dmitri Rojdestvensky umer ot
serdechnogo pristupa", articol nesemnat pe lenta.ru.
http://lenta. ru/russia/2002/06/06/rusvideo/. Accesat pe 23
mai 2011.
234
Mihail Kasianov, Bez Putina (Moscova: Novaya Gazeta,
2009), pp. 70-73.
235
Dmitri Pinsker, „Ulika nomer 6“, Itogi, 26 sept. 2000. http://
www.itogi.ru/archive/2000/39/114667.html. Accesat pe 25 mai
2011.
236
„Gusinsky ne budet ispolnyat’ soglasheniya s Gazpromom,
potomu shto oni podpisany pod ugrozoy lisheniya svobody.
Ugrozhal yemu lichno Leșin", articol nesemnat pe www.polit.ru.
http://old.polit.ru/documents/320557.html. Accesat pe 25 mai
2011.
237
„Puțin schitayet, shto konflikt mezhdu Gazpromom i Media-
Mostom-spor khozyaystvuyushchikh subyektov, reshat, kotoryi
dolzhen sud", știre nesemnată pe www.polit.ru.http://old.
polit.ru/documents/329155.html. Accesat pe 25 mai 2011.
238
„Kasyanov snova publichno otchital Leșina. Na tom delo i
konchilos’", știre nesemnată pe www.polit.ru.http://old.polit.ru/
documents/334896.html. Accesat pe 25 mai 2011.
239
Boris Kuznețov, „Ona utonula..."; Prauda o „Kurske",
kotoruyu skryl genprokuror Ustinov (Moscova: De-Fakto, 2005).
240
„Gibel atomnoy podvodnoy lodki ‘Kursk.’ Khronologiya", știre
nesemnată pe RIA Novosti.
http://ria.ru/society/20050812/41140663. html. Accesat pe 1
iunie 2011.
241
Interviu al autoarei cu Marina Litvinovici, 1 iulie 2008.
242
Kolesnikov, p. 35.
243
Ibid., pp. 38-39.
 2”
Programma Sergeya Dorenko ob APL Kursk, transmisă pe 2
sept. 2000. http://sergeydorenko.spb.ru/news-l-24.htm. Accesat
pe
1 iunie 2011.
245
Larry King Liue, „Russian President Vladimir Puțin
Discusses Domestic and Foreign Affairs", transmisă pe 8 sept.
2000. http://
transcripts.cnn.com/TRANSCRIPTS/0009/08/lkl.00.html.
Accesat pe 1 iunie 2011.
246
Alexandr Voloșin, mărturie la Londra Commercial Court,
14 noiembrie 2011.
247
Interviu al autoarei cu Boris Berezovski, iunie 2008.
248
Elena Bonner, conferință de presă, Moscova, 30 noiembrie
2000.
249
Iuri Samodurov, conferință de presă, Moscova, 30 noiembrie
2000.
Capitolul 8. Destrămarea democrației
250
,A Year of Puțin", masă rotundă ținută la Moscova pe
26 decembrie 2000. Vorbitorii erau Leonid lonin, decan al
Facultății de Ș tiințe Politice Aplicate de la Ș coala Superioară de
Economie; deputatul în Duma Viaceslav Igrunov; consilierul
politic Simor Kordonski; filosoful Alexandr Ț ipko și cercetătorul
Andrei Ryabov de la Camegie Center.
251
luli Ribakov, intervievat de Marina Koroleva în Echo Moskvi,
17 ian. 2001.
http://www.echo.msk.ru/programs/beseda/13380. phtml.
Accesat pe 7 iunie 2011.
252
Leonid Dracevski a lucrat în ambasade sovietice din Spania
și Polonia.
253
Viktor Cerkesov și Georgy Poltavcenko.
254
Piotr Latîșev.
255
Viktor Kazanțev și Konstantin Pulikovski.
256
Boris Berezovski, „Lichniye svobody-glavny zakon
demokraticheskogo obchshestva. Otkrytoye pismo prezidentu
Rossiyskoy federatsii Vladimiru Putinu", Kommersant, 31 mai
2000. http://www.kommersant.ru/doc/149293/print. Accesat
pe 1 mai 2011.
257
OSCE Election Observation Mission Report 2004.
http://www. osce.org/odihr/elections/russia/33101. Accesat pe
8 iunie 2011.
258
Dezvăluire: la doi ani după susținerea tezei despre subiect,
Daria a devenit partenera mea de viață.
259
Daria Oreșkina, Kartograficheskiy metod u issledouanii
elektoral’nogo povedeniya naseleniya Rossiyskoy Federatsii, teză
de doctorat susținută la Universitatea de Stat din Moscova în
2006.
260
Interviu al lui Ilia Kolmanovski cu Alexandr Margolis, Sankt
Petersburg, iunie 2008.
261
Conferință de presă la Golos, Moscova, 14 martie 2004.
262
Soyuz Zhumalistov Rossii, „Predvaritel’niy otchyot o
monitoringe osveshcheniya s SMI vyborov Prezidenta Rossiyskoy
Federatsii 14 marta 2004 g.“
http://www.mj.ru/news_2004/news_ 040331_l.html. Accesat pe
3 decembrie 2011.
263
„Puțin obyavil o perestroike gosudarstva posle tragedii v
Beslane", știre nesemnată pe newsm.com și textul complet al
discursului lui Puțin, 13 septembrie 2004.
http://www.newsm.com/ mssia/13sep2004/putin.html. Accesat
pe 9 iunie 2011.
Capitolul 9. Domnia terorii
264
Terrible Effects of Poison on Russian Spy Shown in First
Pictures", știre nesemnată, Daily Mail, 21 noiembrie 2006.
http:// www.dailymail.co.uk/news/article-417248/Terrible-
effects-poison- Russian-spy-shown-pictures.html. Accesat pe 22
iunie 2011.
265
Interviu al autoarei cu Marina Litvinenko, Londra, 24 aprilie
2011.
266
Alexandr Litvinenko și Iuri Felștinski, FSB uzryuayet
Rossiyu (New York: Liberty Publishing, 2004).
267
Alexandr Goldfarb și Marina Litvinenko, Sasha, Volodya,
Boris... ed. a Il-a (New York și Londra: AGC/Grani, 2010), p. 236.
268
L. Burban et al., „Nord-Ost. Neokonchennoye
rassledovaniye. Sobytiya, fakty, vyvody", Moscova, 26 aprilie
2006, Appendix 6.5, „Opisaniye sobytiy poterpevshey Karpovoy T.
I.“ http://www. pravdabeslana.ru/nordost/pril6.htm. Accesat pe
23 iunie 2011.
269
Burban et al., Khronologiya terakta.
http://www.pravdabeslana. m/nordost/l-2.htm. Accesat pe 23
iunie 2011.
270
Elaine Sciolino, „Puțin Unleashes His Fury Against Chechen
Guerrillas", New York Times, 12 nov. 2002. http://www.nytimes.
com/2002/ll/12/intemational/europe/12RUSS.html. Accesat pe
23 iunie 2011.
271
Vezi, de exemplu, http://www.youtube.com/ watch?v=m-
6ejElKG8A. Accesat pe 23 iunie 2011.
272
Interviu al autoarei cu Ahmed Zakaev, Londra, 6 iunie 2011.
273
„Litvinenko: FSB ubila Yushenkova za pravdu o Nord-Oste“,
știre nesemnată pe grani.ru, 25 aprilie 2003.
http://grani.rn/Events/ Terror/m.30436.html. Accesat pe 24
iunie 2011.
274
Ana Politkovskaia, „Odin iz gruppy terroristov utselel. My
yego nashli", Novaya Gazeta, 28 aprilie 2003.
http://politkovskaya. novayagazeta.ru/pub/2003/2003-
035.shtml. Accesat pe 20 iunie 2011.
275
„K zaklyuchehiyu kommissionnoy sudebnomeditsinskoy
expertizy o pravilnosti lecheniya Shchekochikhina Yuriya
Petrovicha,1950 goda rozhdeniya", Novaya Gazeta, 1 iulie 2004.
http://2004.novayagazeta.ru/nomer/2004/46n/n46n-
s05.shtml. Accesat pe 20 iunie 2011.
276
Interviu al autoarei cu Ahmed Zakaev, Londra, 6 iunie 2011.
277
Serghei Sokolov și Dmitri Muratov, „Ana Politkovskaya
otravlena FSB“, Novaya Gazeta, 4 sept. 2004.
http://tapirr.narod.ru/ politkovskaya2005.html#OTpaBeDeHa.
Accesat pe 20 iunie 2011.
278
„Pravda Beslana." http://www.pravdabeslana.ru/pravda_
beslana.pdf. Accesat pe 26 iunie 2011.
279
Ana Politkovskaia, „Shto delalo MVD do Beslana, vo vremya
i posle“, Novaya Gazeta, 28 aug. 2006. http://politkovskaya.
novayagazeta.ru/pub/2006/2006-77.shtml. Accesat la 26 iunie
2011.
280
Blogul lui Alexei Ș adaiev, 21 martie 2006. http:// kerogazz-
batyr.livejoumal.com/365459.html?thread=4023699#t4023 699.
Accesat pe 3 decembrie 2011.
281
Alexandr Litvinenko, „Annu Politkovskuyu ubil Puțin",
Chechenpress, 8 oct. 2006. http://alexanderlitvinenko.narod.ru/
myweb2/article3.html. Accesat pe 27 iunie 2011.
282
„V Dresdene Putina nazvali ubiytsey", nesemnat, grani.ru,
10 octombrie 2006.
http://grani.ru/Society/Media/rn.112666.html. Accesat pe TI
iunie 2011.
283
Puțin la o conferință de presă în Dresda, 10 octombrie 2006.
http ://www. ne ws tube. ru/Media. aspx ? mediaid=511BE4 A2
- 515 3 -4F 4E-BEA2-3086663E96D4. Accesat pe TI iunie 2011.
284
Goldfarb și Litvinenko, p. 335.
285
Interviu al autoarei cu Alexandr Goldfarb, Londra, 6 iunie
2011; Sasha, Volodya, Boris...
Capitolul 10. Lăcomie de nesăturat
286
OSCE PA International Election Observation Mission
Statement of Preliminary Findings and Conclusions. http://www.
osce.org/odihr/elections/russia/18284. Accesat pe 14 iunie
2011.
287
„Russians Inch Toward Democracy", editorial nesemnat,
New York Times, 8 dec. 2003.
http://www.nytimes.com/2003/12/08/ opinion/russians-inch-
toward-democracy.html. Accesat pe 14 iunie 2011.
288
David Holley și Kim Murphy, „Election Bolsters Putin’s
Control", Los Angeles Times, 8 dec. 2003. http://articles.latimes.
com/2003/dec/08/world/fg-russelect8. Accesat pe 14 iunie
2011.
289
„Racists, Killers and Criminals Run for Duma", National
Post, 6 decembrie 2003.
290
„Putin’s Way", Economist, 11 dec. 2003.
http://www.economist. com/node/2282403. Accesat pe 14 iunie
2011.
291
„Bush and Puțin: Best of Friends", BBC News, 16 iunie
2001. http://news.bbc.co.Uk/2/hi/1392791.stm. Accesat pe 11
iulie 2011.
292
Robert O. Freeman, „Russia, Iran and the Nuclear Question:
The Puțin Record", o publicație a Institutului de Studii Strategice,
http ://www. strategicstudiesins titute. army.
mil/pdffiles/pub737. pdf. Accesat pe 11 iulie 2011.
293
Vezi, de pildă, „Russia Signs Arms Deals with Arab States
Totaling $12 Billion", știre nesemnată din pravda.ru.
http://english. pravda.ru/russia/economics/22-02-
2011/116979-russia_arms_ deals-0/. Accesat pe 11 iulie 2011.
294
Economistul era Gherman Gref, iar grupul de analiză era
Tsentr strategicheskih razrabotok (Centrul pentru Inițiative
Strategice).
295
Interviu al autoarei cu Andrei Ilarionov, Moscova, iunie
2011; Andrei Ilarionov, „Slovo i delo", Kontinent nr. 134 (2007),
pp. 83-l47.
296
Interviu al autoarei cu William Browder, Londra, 13 mai
2011.
297
Hoffman, The Oligarchs.
298
Mihail Hodorkovski și Leonid Nevzlin, Chelovek s rublem.
http://lit.lib.rU/n/newzlin_l_b/text_0010.shtml. Accesat pe 16
iulie 2011.
299
Ludmila Ulițkaia și Mihail Hodorkovski, „Dialogi", Znamya,
no. 10 (2009).
http://magazines.russ.ru/znamia/2009/10/ull2.html. Accesat
pe 16 iulie 2011.
300
Ibid.
301
Interviu al autoarei cu Pavel Ivlev, New York City, 2 iulie
2011.
302
Interviu al autoarei cu Charles Krause, New York City, 30
iunie 2011.
303
Discursul a fost ținut în Zvenigorod pe 27 octombrie 2002.
304
Interviu al autoarei cu Marina Litvinovici, decembrie 2009.
305
„Korruptsiya v Rossii-tormoz ekonomicheskogo rosta", o
prezentare grafică obținută de la Centrul de Presă Hodorkovski
din Moscova, iunie 2011.
306
Kolesnikov, Ya Putina videi!, p. 284.
307
înregistrare video a întâlnirii: http://www.youtube.com/
watch?v=3KLzF3_-ShU&NR=l. Accesat pe 17 iulie 2011.
308
Interviu al autoarei cu Mihail Kasianov, Moscova, mai 2011.
309
Interviu al autoarei cu Leonid Nevzlin, Greenwich, Conn., 1
iulie 2011.
310
Interviu al autoarei cu Andrei Ilarionov, Moscova, iunie
2011.
311
Moscoua Times, 21 ian. 2004. Text complet: http://
hermitagefund.com/newsandmedia/index.php?
ELEMENT_ID=312. Accesat pe 17 iulie 2011.
312
Mărturie în instanță a lui Serghei Magnițki, document
nepublicat.
313
Transparency International, Global Corruption Reports 2003
and 2010. http://www.transparency.org/publications/gcr.
Accesat la 17 iulie 2011. Locurile în clasament sunt 86 în 2003 și
154 în 2010, însă fiindcă numărul total al țărilor incluse în
raport s-a schimbat (133 în 2003 și 178 în 2010), am oferit cifrele
sub formă procentuală.
314
Interviu al autoarei cu Andrei Ilarionov, Moscova, iunie
2011. Comentariile următoare au aceeași sursă.
315
Andrei Ilarionov, „Drugaya Strana", publicat inițial în
Kommersant, 27 ian. 2006. http://www.liberal.ru/anons/312.
Accesat pe 17 iulie 2011.
316
„Kasyanov, Mikhail", dosar Lentapedia nesemnat, http://
lenta.ru/lib/14159606/full.htm. Accesat pe 17 iulie 2011.
317
Interviu al autoarei cu Karina Moskalenko, Strasbourg, 5
iulie 2011.
318
„Miller, Alexei", dosar nesemnat Lentapedia.
http://lenta.ru/ lib/14160384/. Accesat pe 18 iulie 2011.
319
Elena Lubarskaia, ,,‘Yuganskneftegaz’utopili v ‘Baikale’",
lenta.ru, 20 dec. 2004.
http://lenta.ru/articles/2004/12/20/ugansk/. Accesat la 18
iulie 2011. Denis Skorobogat’ko, Dmitri Butrin și Nikolai Kovalev,
,,‘Yugansk’kupili ludi iz ‘Londona’", Kommersant, 12 decembrie
2004. http://www.kommersant.ru/doc/
534631 ?isSearch=True. Accesat la 18 iulie 2011. „Russia to
Hold Yukos Auction Despite US Ruling", știre fără semnătură pe
MSNBC. http://www.msnbc.msn.com/id/6726341/. Accesat pe
18 iulie 2011.
320
,,‘Rosneft’ kupila ‘Baikalfinansgrup’, poluchiv control nad
‘Yuganskneftegazom’", știre nesemnată, newsru.com.
http://www. newsru.com/finance/23dec2004/rosneft.html.
Accesat pe 18 iulie 2011.
321
Luke Harding, „Puțin, the Kremlin Power Struggle, and the
$40bn Fortune", Guardian, 21 dec. 2007.
http://www.guardian.co.uk/
world/2007/dec/21/russia.topstories3. Accesat pe 18 iulie
2011.
322
Interviu al autoarei cu Serghei Kolesnikov, Helsinki, iunie
2011.
323
Roman Anin, „Dvortsovaya ploshad 740 tysyach
kvadratnykh metrov", Novaya Gazeta, 14 februarie 2011.
http://www. novayagazeta.ru/data/2011/016/00.html#sup.
Accesat pe 19 iulie 2011. Pavel Korobov și Oleg Kașin, „Vot
chego-chego, a kontrollerov u nas khvatayet", Kommersant, 20
aprilie 2011. http://www. kommersant.ru/Doc/1625310.
Accesat pe 19 iulie 2011.
324
Interviu al autoarei cu luli Dubov, Londra, 6 iunie 2011.
325
Jacob Gershman, „Puțin Pockets Patriots Ring", New York
Sun, 28 iunie 2005. http://www.nysun.com/foreign/putin-
pockets-patriot s-ring/16172/. Accesat la 19 iulie 2011.
Donovan Slack, „For Puțin, It’s a Gem of a Cultural Exchange",
Boston Globe, 29 iunie 2005.
http://www.boston.com/sports/football/patriots/
articles/2005/06/29/for_putin_its_a_gem_of_a_cultural_exchang
e/. Accesat pe 19 iulie 2011; „Vladimir Puțin poluchil persten
sl24 brilliantami", știre nesemnată, Kommersant, 30 iunie 2005.
http:// www.kommersant.ru/news/984560. Accesat pe 19 iulie
2011. Comentariul lui Puțin, că „ar putea omorî pe cineva cu el",
a fost relatat de soția lui Robert Kraft, Myra; vezi „Myra Kraft:
Puțin Stole Robert’s Ring", Jeunsh Russian Telegraph, 18 martie
2007. http://
www.jrtelegraph.com/2007/03/myra_kraft_puti.html. Accesat pe
31 octombrie 2011.
326
Curatorul Nic Iljine relatează incidentul în eseul său
„Guggenheim 24/7", în Laura K. Jones, ed., A Hedonist’s Guide
to Art (Londra: Filmer, 2010); vezi și
http://www.theaustralian.com.au/ news/world/book-details-
strongman-vladimir-putins-artful-ways/st orye-6frg6so-
l225978192724.
327
Aici, de pildă, apare cu prețul de 8 200 de ruble:
http://www. alcoport.ru/katalog/products/vodka/vodka-
kalashnikov/ vodka-kalashnikov-l1. Accesat pe 19 iulie 2011.
328
Interviu al autoarei cu Andrei Ilarionov, Moscova, iunie
2011.
Capitolul 11. Înapoi în URSS
329
Interviu cu Bruce Eitling și John Kelly, Cambridge,
Massachusetts, 7 noiembrie 2008.
330
în martie 2011, Dojd, un canal tv pe internet, a anulat
emisiunea Grazhdanin Poet din cauza unui scheci care-l înțepase
pe Medvedev. Directoarea generală Natalia Sindeeva a explicat
într-o declarație că nu intenționase să-l insulte pe Medvedev
personal. http://tvrain.ru/teleshow/poet_and_citizen/. Accesat
pe 10 nov. 2011. Am avut câteva experiențe similare ca editor la
www.snob.ru, unde site-ul, de pildă, m-a făcut să scot o referință
la un articol dintr-un cotidian britanic unde Medvedev era numit
„asistentul lui Puțin".
331
„Puțin poruchil spetssluzhbam ‘vykovyryat’ terroristov so
dna kanalizatsii", știre nesemnată pe www.lenta.ru, 30 martie
2010. http://lenta.ru/news/2010/03/30/drainpipe/. Accesat pe
1
0 noiembrie 2011.
332
„Puțin obidelsya na sravneniye Obamy: My neumeyem
stoyat’ ‘vraskoryachku’," știre nesemnată pe www.newsru.com, 3
iulie
2009.
http://www.newsru.com/russia/03jul2009/raskoryachka.html.
Accesat pe 10 noiembrie 2011.
333
Piotr Mironenko, Dmitri Butrin și Elena Kiseliova, „Rvyot i
Mechel", Kommersant, 25 iulie 2008.
http://www.kommersant.ru/ Doc/915811. Accesat pe 10
noiembrie 2011.
334
„Puțin predrek oppozitsioneram ‘otovarivaniye dubinkoy’,"
știre nesemnată de pe www.lenta.ru, 30 august 2010.
http://lenta. ru/news/2010/08/30/explain/. Accesat pe 10
noiembrie 2011.
335
„Vladimir Puțin Goes Fishing", galerie foto, Guardian, 14
aug. 2007.
http://www.guardian.co.uk/news/gallery/2007/aug/14/russia.
intemationalnews. Accesat pe 10 noiembrie 2011.
336
„Vladimir Puțin, nashedshiy amfory VI veka, stal obyektom
dlya nasmeshek rossiyskikh bloggerov I zarubezhnykh SMI“,
articol nesemnat pe www.newsru.com, 11 aug. 2011.
http://www.newsru. com/russia/llaug2011/putin_amf.html.
Accesat pe 10 noiembrie 2011.
337
Secretarul de presă al lui Puțin, Dmitri Peskov, a admis mai
târziu că vasele fuseseră așezate acolo din timp. Vezi Stepan
Opalev, „Peskov pro Putina: Amfory nashel ne sam“,
www.slon.ru, 5 oct. 2011.
http://slon.ru/russia/peskov_pro_putina_amfory_
nashel_ne_sam-684066.xhtml. Accesat pe 10 noiembrie 2011.
338
„Medvedev vnyos v Gosdumu zakonoproekt o prodlenii
prezidentskikh polnomochiy", articol nesemnat pe www.lenta.ru,
11 nov. 2008. http://lenta.ru/news/2008/ll/ll/medvedev/.
Accesat pe 11 noiembrie 2011.
339
Transparency International, Corruption Perceptions Index.
http://www.transparency.org/policy_research/surveys_indices/
cpi/2010/results. Accesat pe 15 noiembrie 2011.
340
Ludmila Alexeeva, discurs la ceremonia de decernare a
Premiului Egor Gaidar, Moscova, 14 noiembrie 2011.
341
„Zolotiye chasy dlya upravleniya delami Voronozhskoy
oblasti. Prodolzheniye", Rospil blog, 6 oct. 2011.
http://rospil.info/ news/p/983. Accesat pe 11 noiembrie 2011.
342
„Recheniye komissii FAS po zakazu s tsenoy kontrakta
boleye chem 11.5 mlrd rubley", Rospil blog, 11 octombrie 2011.
http://rospil. info/news/p/999. Accesat pe 11 noiembrie 2011.
343
„MVD zaplatit 25 millionov rubley za otdelanniye zolotom
krovati", articol nesemnat pe www.lenta.ru, 19 august 2008.
http:// lenta.ru/news/2009/08/19/gold/. Accesat pe 11
noiembrie 2011.
3”
Ana Kaciurovskaia, .Alexei Navalnîi: Tol’ko, pozhaluysta, ne
nado govorit’: ‘Navalny sravnil sebya s Obamoy’“, Snob,
noiembrie
2010.
345
Julia loffe, „Net Impact: One Man’s Cyber-Cmsade Against
Russian Corruption", New Yorker, 4 aprilie 2011. http://www.
newy orker.
com/reporting/2011/04/04/110404fa_fact_ioffe .Accesat pe 11
noiembrie 2011.
346
„Proekt ‘Rospil’ sobral perviy million na ‘Yandexden’gakh’",
știre nesemnată pe www.lenta.ru, 3 feb. 2011. http://lenta.ru/
news/2011/02/03/million/. Accesat pe 11 noiembrie 2011.
347
„Puțin vydvigayetsya na prezidentskiye vybory 2012 goda“,
articol nesemnat pe www.gazeta.ru, 24 septembrie 2011. http://
www.gazeta.ru/news/lastnews/2011/09/24/n_2022837.shtml.
Accesat pe 12 noiembrie 2011.
348
Aleksei Zaharov, „Rezultaty vyborov na tekh uchastkakh,
gde ne byli zafi ksirovany narusheniya", www.slon.ru, 5
decembrie
2010. http://slon.ru/calendar/event/723777/. Accesat pe
11 decembrie 2011.
349
David Herszenhom, Ellen Barry, „Majority for Putin’s Party
Narrows in Rebuke ffom Voters", New York Times, 4 decembrie
2011.
http://www.nytimes.com/2011/12/05/world/europe/russians-
vote- goveming-party-claims-early-victory.html
?n=Top/News/World/ Countries%20and%20Territories/Russia?
ref=russia. Accesat pe
11 decembrie 2011.
350
„Mihail Gorbaciov-Novoy“, Novaya Gazeta, 7 decembrie
2011. http://www.novayagazeta.ru/politics/49918.html. Accesat
pe
12 decembrie 2011.
351
Masha Gessen, „When There’s No Going Back“, International
Herald Tribune, 8 dec. 2011. http://latitude.blogs.nytimes.
com/2011/12/08/when-theres-no-going-back/ ?
scp=2&sq=masha%20gessen&st=cse. Accesat pe 12 decembrie
2011.
352
Natalia Raibman, „Surkov: Nuzhno sozdat’ partiyu dlya
razdrazhennykh gorozhan", Vedomosti, 6 dec. 2011. http://www.
vedomosti.ru/politics/news/1”4694/surkov_nuzhno_sozdat_
partiyu_dlya_razdrazhennyh_gorozhan. Accesat pe 12 decembrie
2011.
353
Olga Korol’, „Ex-presssekretaryu prezidenta Tatarstana
Murtazinu dali real’niy srok“, Komsomol'skaya Pravda, 26
noiembrie 2009. http://www.kp.rU/online/news//577494/.
Accesat pe
12 decembrie 2011.
354
Boris Akunin, postare pe blog, „I Could Not Sit Still“,
9 decembrie 2011.
http://borisakunin.livejoumal.com/45529.html. Accesat pe 12
decembrie 2011.
355
Konstantin Beniumov, „Vstavay, strana ogromnaya! Mitingi
protesta 10 dekabrya proshli v 99 gorodakh Rossii", onair.ru.
http:// www.onair.ru/main/enews/view_msg/NMID_38499/.
Accesat pe 13 decembrie 2011.
356
„Dmitry Peskov ne kommentiruyet miting na Bolotnoy
ploshchadi", știre nesemnată, www.gazeta.ru, 10 dec. 2011.
http://
www.gazeta.ru/news/lenta/2011/12/10/n_2130194.shtml.
Accesat pe 12 decembrie 2011.
 INDICE

A
Abramovici, Roman 21, 187, 274
activism 8, 99, 101, 121, 191,
200, 202, 210, 223, 236, 284, 285, 286, 290, 294, 310
Leningrad 92, 93 pro-democrație 88, 92, 93, 107
Albright, Madeleine 42
Al Doilea Război Mondial „, 114, 220
alegeri 25, 33, 35, 37, 41, 42, 53, 74, 94, 98, 99, 103, 139,
146, 149, 150, 151, 152, 159, 162, 164, 175, 185, 196, 197,
199, 200,
201, 202, 232, 246, 247, 248, 250, 268, 279, 288, 294, 295,
296, 297, 302, 310
anticipate 282
consiliu local 87
consiliu municipal 98 legislative 138 libere 75 locale 74
parlamentare 245, 246, 261, 294, 296
prezidențiale 119, 175, 181,
202, 249, 283
Alegeri-89, comitetul 93 Alexandrov, Alexandr 193 analist
politic 192, 295 armata și Puțin 76, 250
Armenia 89, 94, 320 Artemiev, Igor 121, 322 asasinate 73,
150, 172, 216, 227, 240, 241
FSB 216
Puțin și 236
Aușev, Ruslan 230, 231 autoritarism 282
Azerbaidjan 7, 89, 91, 114, 320
B
Babițki, Andrei 38, 39, 40, 41, 42, 48, 175, 228, 317
Baikalfinansgrup 272, 273, 330
Bakatin, Vădim 103, 104, 319, 321, 322
Baku 114
Bătălia pentru Angleterre 86, 99, 100
 Beliaev, Alexandr 121, 122 Berezovski, Boris 16, 19, 20, 21,
22, 23, 24, 25, 26, 32, 33, 34, 37, 38, 47, 48, 51, 143, 152, 185,
187, 188, 196, 202, 216, 217, 218, 225, 240, 241, 276, 281,
282, 288, 289, 316,326
Puțin și 19, 20
Berlin 70, 72, 73, 75, 107, 117 Berzin, Ian 61
Bezrukov, Serghei 107, 108, 319, 321
Bîstrițki, Andrei 201, 202
Bogdanov, Alexandr 147, 324 Boldîrev, Iuri 131, 133, 135,
136, 148, 323, 324 bolșevici 61, 192 Bonner, Elena 188, 326
Borisenko, Viktor 56, 64, 318 Browder, William 251, 252, 253,
261, 262, 263, 264, 265, 266, 267, 268, 274, 329
Buhre, Paul 91 Buinaksk 29
Bush, George W. 246, 247, 329
C
Canalul Unu (Televiziunea publică rusă) 21
Casa de cultură, Kasparov la 206
Catedrala Kazanski (Leningrad) 88
„Cântecul Patriotic" (Mihail Glinka) 193
ceceni 30, 31, 39, 40, 41, 47, 162, 163, 225, 226, 228, 230,
232, 233, 235, 240
Cecenia 9, 22, 29, 31, 32, 34, 38, 39,45, 119, 159, 162,
163, 164, 168, 169, 176, 223, 224, 225, 226, 228, 229, 230,
233, 236, 240, 241, 247, 249, 250, 251
celule/colonii penitenciare 259, 271, 304
Centrul Independent de
Presă 149, 150 cenzură 83, 92, 93, 289, 303 vezi și jurnalism;
media Cerkesov, Viktor 326 Cimitirul Nou (Beslan) 205 Ciociev,
Alan 209 Ciubais, Anatoli 16, 24, 25, 26, 34, 37
CNN 187
Comitetul de Stat pentru
Stare de Urgență din URSS (GKChP) 120 Comitetul de
Supraveghere
Constituțională 108 Comitetul pentru Relații
 Externe 133 export mărfuri 133, 134, 135, 136, 147 import
mărfuri 134, 147 companii 18, 21, 131, 132, 134, 137, 163, 170,
171, 172, 173, 174, 175, 176, 177, 181, 201, 252, 254, 256,
257, 259, 260, 262, 263, 264, 269, 270, 271, 272, 273, 274,
275, 278, 279
comunism 8, 9, 10, 17, 25, 57, 87, 99, 107, 118, 137, 1”,
148, 193, 253
vezi și Partidul Comunist al Uniunii Sovietice conflicte etnice 7,
91, 92, 114, 118
vezi și Armenia; ceceni; Cecenia
Congresul Deputaților Poporului 137, 138 constituție 25, 95,
108, 124, 138, 139, 167, 168, 195, 283, 286
corupție 13, 116, 133, 139, 1”, 151, 156, 198, 216, 246, 252,
259, 260, 267, 276, 278, 284, 287, 305 criză economică (1998)
195 curți, clădiri de apartamente sovietice 31, 54, 56
Curtea Supremă 89, 302, 304
D
Death of a Dissident: The Poisoning ofAlexander Litvinenko and
the Retum of the KGB (Goldfarb) 239 decret 8, 32, 119, 125, 130,
138, 139, 167, 168, 193, 194, 195, 196, 278, 284 democrație 7,
9, 33, 34, 42, 88, 89, 92, 93, 94, 97, 98, 99, 100, 101, 102, 103,
106, 107, 108, 114, 115, 116, 120, 122, 123, 125, 128, 131,
137, 143, 1”, 146, 147, 161, 166, 191, 192, 195, 196, 198, 205,
212, 237, 246, 255, 261, 266, 297, 298, 310 deputății poporului
95 disidenți 34, 68, 82, 83, 84, 91, 93, 94, 95, 96, 104, 116, 138,
161, 174, 188, 191, 194, 196, 239, 279, 303
Dorenko, Serghei 185, 186, 187, 326
Douăsprezece cuțite în spinarea mea (Sobchak) 153
Drel, Anton 258
Dresda 70, 74, 160, 236, 278 birou 73 clădirea Stasi 75
filiala KGB 71, 72, 73 Universitatea de
Tehnologie 71 Drozdov, Iuri 107 Dubeikovskaia, lana 198, 200
Dubov, luli 276, 330 Duma 24, 246 vezi și parlament
Dzasokov, Alexandr 230
 E
Echo Moskvi 222, 326 economie 6, 17, 18, 81, 83, 114, 120,
138, 146, 153, 167, 195, 247, 248, 249, 250, 251, 252, 253,
255, 257, 259, 263, 268, 274, 278, 289
Elțîn
ca președinte al Rusiei 7 dezamăgiri în privința lui 17
miting în favoarea lui 8 și „Familia" 16, 18, 19, 25
și destrămarea Sovietului Suprem 138
Puțin și 24, 25, 26
epoca stalinistă 67
Esenin, Serghei 82
Estonia 118, 145
explozie
de la Volgodonsk 219
din Riazan 219
Buinaksk 29
În submarin 179, 180
3 septembrie 231
În blocuri de apartamente (1999) 170, 218, 227, 232
la Leningrad, Hotel Angleterre (1987) 82, 85
la metrou Moscova (2010) 285
explozii Moscova „, 45
explozii Moscova (1999) 29, 30, 46, 47, 48 extorcare de stat
177
vezi și corupție
F
„Familia“ (din jurul lui Elțîn) 16, 18, 19, 22, 25
Facțiunea Armata Roșie (RAF) 72, 73
Federația Rusă 32, 138, 193, 195, 250
vezi și Rusia
Felștinski, Iuri 218, 219, 317, 327
Fondul Hermitage 252, 262 Forțele speciale ale poliției 115,
169
Frontul Popular 89, 90, 97, 98, 99
 Fundația pentru Politică Eficientă 33, 34
G
Gagri 63
Gaidar, Egor 17, 139 Gazprom 176, 177, 178, 272 Georgia 53,
119
Germania 60, 69, 91, 107, 131, 236, 272
Al Doilea Război Mondial
52, 60
de Est 69, 70, 71, 72, 73, 74, 77, 107
de Vest 69, 70, 72 reunificare 74, 77 Gevorkian, Natalia 39,
40, 42,
53, 59, 103, 175, 316, 317, 318, 319, 320, 321, 322, 323,
324
Ghidaspov, Boris 99
GKChP 120, 121, 122, 123, 125, 131
vezi Comitetul de Stat pentru Stare de Urgență din URSS
glasnost (deschidere) 83 Glaziev, Serghei 198, 199, 200 Glinka,
Mihail 193
Goldfarb, Alexandr 34, 196, 218, 238, 239, 240, 241, 327,
328
Gonșar, Nikolai 127
Gorbaciov, Mihail 8, 17, 73, 83, 84, 95, 96, 102, 103, 108,
118, 119, 120, 126, 127, 177, 192, 302, 315, 316,333
vezi și puci (1191)
Grădinile Mihailov (Leningrad) 87, 88
Groznîi 31, 32, 160, 161, 162, 164
Grup Interregional 7, 94, 102 Gusinski, Vladimir 42, 47, 1”,
169, 170, 172, 175, 176, 177, 178, 188, 199, 202, 203, 288, 311
H
„Hyde Park“ (Grădinile Mihailov, Leningrad) 87, 88
Hakamada, Irina 200, 201, 202
Hamzat (bărbat cecen) 162, 163
Hodorkovski, Mihail 1”, 229, 253, 254, 255, 256, 257, 258,
259, 260, 261, 267, 268, 269, 270, 271, 272, 273, 279, 284,
 288, 329
Hotel Angleterre (Leningrad) 82, 83, 85, 86, 87, 99, 100
Hramțov, Viktor 121
Hrușciov, Nikita 84, 193
I
lakovlev, Vladimir 151, 172, 322
ideologie 254, 281, 282 clișee 1”
naționalistă 192 ledinstvo (Unitate) 35 Ilarionov, Andrei 248,
249, 250,251, 253,261, 267, 268, 278, 329, 330, 331
imnul național 166, 192, 193, 194, 196, 219
Indexul de Percepție a Corupției 286 inegalitate economică și
socială 17
informali 84, 85, 100, 101, 102, 103, 147
informator 216
Itogi 5, 178, 201, 324, 325 luganskneftegaz 272 lukos 254,
255, 256, 259, 260, 261, 269, 270, 272, 273, 305
lumașev, Valentin 16, 22, 24 lumașeva, Tatiana 24 lușenkov,
Serghei 139, 140, 141, 225, 242, 316
Iuriev, Alexandr 150
Ivanov, Igor 42
Ivanov, Serghei 283
J
jurnalism 150, 168, 294 de investigații 114, 154, 156, 219,
226, 227, 237
K
Kadîrov, Ramzan 240
Kartofelnikov, Alexei 43, „, 45,46
Kasianov, Mihail 167, 168, 177, 260, 268, 269, 325, 329
Kasparov, campania pentru democrație 205, 206, 207
Kasparov, Garri 114, 205, 206, 207, 208, 209, 210, 211,
212, 234, 287
KGB 8, 12, 34, 38, 42, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 66, 67,
68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 76, 78, 103, 104, 106, 107, 108,
109, 110, 118, 120, 122, 129, 130, 145, 149, 166, 174, 176,
 195, 200, 239, 256, 278, 283, 319
agenți sub acoperire 70, 71, 108, 195
desființare 103 disidenți 68 lovitura de stat (1991) 110, 118,
129, 130 rezerva activă 61, 103, 104, 105, 148, 152
supradimensionat (anii 1970) 69
Klebanov, Ilia 183
Kolesnikov, Serghei 273, 274, 275, TJ1, 316, 325, 326,
329,330
Kommersant 166, 196, 316, 325, 326, 330, 331
Komsomol 62, 145, 253 Kontinent 131, 329
Kovalev, Alexei 85, 100, 194, 330
Kovtun, Dmitri 241
Kraft, Robert 277, 331
Kremlin 20, 33, 37, 152, 153, 154, 165, 169, 181, 198,
229, 252, 262, 268, 273, 284, 288, 290, 302, 310, 330
Kriușkov, Vladimir 129, 130, 166
Kuroiedov, Vladimir 183
Kursk 178, 179, 180, 181, 182, 185, 186, 187, 200, 222,
326
L
Larry King Live 187, 326
Lebedev, Platon 256, 259, 260, 268, 271
Lenin, Vladimir Ilici 96, 193, 194, 254
Leningrad 7, 19, 20, 23, 42, 45, 51, 53, 58, 60, 61, 62, 63,
66, 68, 70, 74, 77,81, 82,89,92,93, 94, 96, 97, 98, 99, 101,
102, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 116, 117, 121, 122, 123,
124, 125, 126, 127, 130, 131, 134, 153, 174, 318, 320
asediu 51, 52, 53, 81, 114 cartele și proteste (1989
1990) 114 consiliu municipal 98, 101,
107, 109, 114, 115, 119, 125, 126, 137, 138 Puțin, viceprimar
al 20, 119, 148
Leșin, Mihail 177, 325 Letonia 118
liberali 34, 103, 139, 140, 192, 195, 200, 201, 225, 227,
248, 249, 261, 284, 288
 Linkov, Ruslan 11 Lituania 118, 155 Litvinenko, Alexandr 215,
216, 217, 218, 219, 225, 235, 237, 238, 239, 240, 241, 279,
317, 327, 328 Litvinovici, Marina 33, 181, 200, 201, 229, 230,
231, 232, 234, 235, 257, 258, 316,326,329
locuri de discuție, Leningrad 86
Lugovoi, Andrei 241 Lujkov, Iuri 25, 33, 124, 175, 322
lustrație 8, 10, 77 proiect de lege 8 Puțin și 77
M
Magnițki, Serghei 263, 264, 265, 266, 284, 330
Maksimov, Vladimir 149 Maksimova, Tamara 149 Mamele
Beslanului 206, 208 Mașhadov, Aslan 230, 231 Marea Teroare
89
Marele Palat (Kremlin) 165 media 162, 169, 170, 173 Media-
Most 169,173 Medved (Ursul) 35 Medvedev, Dmitri 283, 284,
285, 286, 290, 291, 293, 295, 297, 306
Meri, Lennart 145
Merkel, Angela 236
Mihalkov, Serghei 193
N
Nagomo-Karabah 7, 91, 92 Narusova, Ludmila 148, 152, 153
Navalnîi, Alexei 286, 287, 305, 310, 332
Nevski Prospekt (Leningrad) 88, 115, 126, 149, 172
Nevzlin, Leonid 253, 257, 261, 271, 329
Nikolaiev, Nikolai 46, 47 NKVD 60
Novaia Gazeta 219, 227, 276, 325, 328, 330, 333
NTV 42, 46, 47, 170, 178, 199, 202, 311, 317
O
Omul cu rubla (Hodorkovski și Nevzlin) 253, 257
Oreșkina, Daria 196, 313, 327 Organizația pentru
Securitate și
Cooperare în Europa (OSCE) 245, 246, 325, 327, 328
Osetia de Nord 203, 208, 209, 228, 230
ostatici 42, 203, 224, 226, 227, 230, 231, 232, 233, 267,
268, 298, 305
 școala Beslan 205, 206, 207 teatru Moscova 220, 221, 222,
223, 226
Oteșestvo - Vsia Russia (Ț ara Strămoșească
— Rusia întreagă) 19
Otkritaia Rossia (Russia Deschisă) 255
otrăvire 156, 180, 215, 228, 237, 238, 239, 241
P
Padva, Genrik 270, 271
Palatul Mariinski (Leningrad) 99, 100, 121, 123
Parlamentul European 225, 266
parlament 7, 10, 24, 25, 35, 94, 95, 140, 152, 154, 155,
166, 192, 193, 195, 196, 200, 204, 246, 286, 294
alegeri (2003) 245, 261 Puțin și 193, 194, 246 vezi și Duma
Partidul Comunist din SUA 251
Partidul Comunist din Uniunea Sovietică 8, 10, 26, 67, 83,
87, 90, 91, 93, 94, 95, 97, 98, 99, 102, 107, 116, 130, 136,
145, 165, 167, 202, 245, 261, 268, 297
Partidul Democratic Liberal 245
Patrușev, Nikolai 45, 48 Pavlov, Valentin 131 perestroika
(restructurare) 83, 89
Petrograd 81
vezi și Leningrad; Sankt Petersburg
petrol 6, 21, 32, 37, 135, 1”, 251, 252, 254, 257, 259, 260,
261, 271, 272, 278
Piața Maiakovski, miting (Moscova, 1991) 8, 9
Piața Sfântul Isaac (Leningrad) 82, 86, 99 pionieri 57, 145
Podolțeva, Ekaterina 88, 92 poliția secretă 8, 22, 60, 61, 70,
104, 152, 166, 167, 171, 174, 211, 216, 227, 233
vezi și Serviciul de Securitate Federal (FSB)
Politburo 83
Politkovskaia, Ana 225, 226, 227, 228, 230, 232, 235, 236,
237, 240, 241, 328 vezi și ucidere
Popov, Gavriil 123
Primakov, Evgheni 21, 23, 25, 26, 33, 47
 privatizare 87, 147, 170, 252, 254, 287
Prohorov, Mihail 1”, 287, 288, 289, 290, 310 proiecte
legislative 8, 195, 205
propagandă 33, 92, 201, 202, 229, 311
proteste 97, 297, 298, 299, 300, 301, 302, 303, 304, 305,
306, 307, 308, 309, 310,311
alimente pe cartelă în Leningrad 115, 116
Bătălia pentru Angleterre 85, 86
În Germania de Est 74, 75, 76, 77
În Vilnius 118
Iugoslavia 282 pro-democrație 97 vezi și „Informali" puci (1991)
8, 73, 109, 118, 120, 122, 123, 124, 125,
126, 127, 128, 129, 130, 1”, 166, 253
Punct de Informare 86, 87 Puțin, Vladimir (tatăl) 52, 53, 60,
61, 62
Puțin, Vladimir Vladimirovici 37
ambiții ale lui 179 armata și 76, 168, 185 asasinate și 73, 236,
240, 241
autoritarismul lui 266 Babițki și 38 Berezovski și 19 biografie
52 căsătoria lui 65
ca golan și bătăuș 56, 57, 58, 59, 224
candidat la președinție 33 candidat pentru realegere (2004)
197
ca președinte interimar 37, 167
ca prim-ministru 48, 60, 186,283
Cecenia și 195 comunismul și 145 Constituția și 167, 168,
195, 283, 286
contactat de KGB 64 corupția lui 133, 278 criza ostaticilor din
teatrul din Moscova și 220, 221, 224, 230, 233 decret 167
Ei
decrete 167, 168, 194, 195, 196,278
Elțîn și 19, 22, 24, 25, 26, TJ FSB și 166, 174, 216 idolul său
61
Ilarionov și 248, 278 împuterniciți ai lui 154, 195, 196, 248
 În consiliul municipal din Leningrad 109 învestire 278
Învestirea în funcție (2000) 194
Kasianov și 167
KGB și 174
Kursk și 181, 182, 183, 185, 186, 187, 200 la facultate 62, 63
la Kremlin 20, 153, 154 la sediul KGB din Dresda 70, 71, 72, 73
Litvinenko 216 lovitura de stat (1991) și 128
Medvedev și 283, 284, 285, 286, 290, 291, 293, 295, 297
mitologia lui 54, 56 școala de la Beslan și 204 școala lui 55,
56, 57 și alegerile din 2000 283 și bogăția 277
și distrugerea spațiului public 282
otrăvirea lui Litvinenko și 216
părinții 53 parlamentul și 193, 194, 246, 294
popularitatea lui 32, 35 președinte interimar 167 proiecte de
legi și 195 relațiile sale 65 Rojdestvenski și 172, 173, 174
Sobceak și 20, 21, 26, 105, 106, 107, 108, 197, 198, 248
terorism și 73, 204, 224, 232, 233, 234, 304
tinerețea 58, 59, 60 uciderea Annei
Politkovskaia și 235, 236,237
viceprimar al Leningradului 20, 119, 148
visul lui 66
vulgaritatea lui 32, 106, 284, 285
Putina, Ekaterina (fiică) 70, 77
Putina, Ludmila Alexandrovna (soție) 66, 70, 77, 132, 152
Putina, Maria (fiică) 66 Putina, Maria Ivanovna (mama) 63, 278
R
Radio Liberty 324
Radio Liberty/Europa Liberă 38, 42
Războiul sovieto-finlandez 81 Războiului sovieto-german 53
redistribuirea bogăției 136, 254
repartizare străinătate bani și 70, 71, 72, 77 Dresda 71
Germania 69, 70 Republica Socialistă
Federativă Sovietică
Rusă (RSFSR) 193, 320 republici baltice 118, 145 republici
sovietice 320 Revenko, Evgheni 199, 202 revoluții rusești 61, 81,
96, 148, 153, 192, 194, 300, 305, 306
Riazan 30, 43, 45, 46, 47, 219, 317
Ribakov, luli 92, 194, 219, 322, 326
Rodina (Ț ara-mamă) 245 Roghinski, Arseni 130, 323
Rojdestvenski, Dmitri 170, 171, 172, 173, 174, 175, 325
Roldughin, Serghei 64, 65, 78, 318, 319, 320
Rosinvest 275
Rosneft 260, 272, 273, 330 Rostov 210, 228
Ruțkoi, Alexandr 125, 323 Rușailo, Vladimir 45
Rusia 6, 7, 8, 9, 10, 12, 13, 18, 19, 21, 22, 33, 34, 35,
36, 37, 39,43,47, 78,
106, 109, 119, 133, 136, 143, 147, 148, 150, 153, 154, 156,
162, 164, 165, 166, 167, 168, 169, 170, 173, 175, 185, 188,
191, 192, 193, 195, 198, 199, 203, 208, 217, 223, 229, 233,
236, 237, 240, 241, 242, 245, 246, 247, 248, 249, 250, 251,
252, 253, 255, 256, 257, 258, 261, 262, 264, 265, 267, 268,
273, 274, 275, 276, 281, 282, 283, 284, 286, 287, 288, 290,
291, 294, 296, 297, 298, 302, 304, 309, 310,311
Rusia Democrată 9
Rusia Unită 198, 245, 288, 290, 294, 296, 297, 309 Russkoie
Video 173, 174, 175
S
Saharov, Andrei 34, 83, 93, 94, 95, 96, 98, 102, 188, 321
Salie, Marina 90, 91, 93, 96, 97, 98, 100, 101, 102,
107, 113, 114, 116, 117, 118, 122, 123, 125, 127, 130, 131,
133, 134, 135, 136, 137, 139, 140, 148, 225, T77, 321, 322, 323
Sambo (artă marțială sovietică) 59, 62
El
Samodurov, Iuri 326 Samsonov, Viktor 121, 123, 124, 125
Sankt Petersburg 11, 12, 20, 26, 51, 81, 102, 103, 132,
136, 138, 146, 147, 148, 149, 150, 153, 155, 169, 170, 171,
172, 173, 197, 198, 249, 263, 274, 276, 277, 283, 327
vezi și Leningrad; Petrograd Scutul și sabia 60 Sergheiev, Igor
41 Serviciul de Securitate
Federal (FSB) 22, 23, 29, „, 45, 46, 47, 48, 166, 174, 186, 215,
216, 217, 219, 229, 230, 232, 233, 240, 317, 327, 328 sigiliu de
stat 192, 193 Skoibeda, Vitali 121, 126 Sobceak, Anatoli
Alexandro viei 20, 21, 26, 94, 101, 102, 103, 105, 106, 107,
108, 109, 115, 116, 117, 119, 122, 123, 124, 125, 126, 128,
129, 130, 131, 133, 135, 136, 137, 139, 143, 1”, 146, 147, 148,
149, 150, 151, 152, 153, 154, 155, 156, 171, 172, 173, 174,
197, 198, 242, 248, 273, 274, 321, 322, 323, 324
Soșnikov, Ivan 88
Sovietul Suprem 7, 94, 102,
126, 131, 138 spionaj sovietic 61 Stalin, losif Visarionovici 61,
74, 84, 155, 171, 193, 270, 284
Starovoitova, Galina 7, 9, 12,
13, 92, 119, 170, 172 Stasi 72, 75, 77
Statele Unite ale Americii 8,
38, 60, 62, 71, 103, 208, 249, 257
steag
nou Rusia (1991) 126, 127, 192
URSS 126, 127, 192 Surkov, Vladislav 289, 290,
303, 333
Ș arogradskaia, Ana 149, 150, 324
Ș cecocikin, Iuri 227, 228, 241 Ș cerbakov, Viaceslav 128, 322,
323
școala de ofițeri 68
școala de spioni 58, 69, 71 Ș evcenko, Iuri 152, 153, 155
Ș uvalov, Igor 269
T
televiziune 18, 42, 101, 119,
124, 126, 148, 166, 170, 171, 172, 174, 181, 187, 199, 218,
220, 223, 246, 255, 269, 305, 306 televiziunea de stat 199, 202
Terkibaev, Hanpaș 225, 226, 227, 235, 237 terorism 43, 48, 73,
204, 223, 224, 227, 232, 233, 234, 247, 304
Trepașkin, Mihail 219, 220 Tsipko, Alexandr 192
 U
U.S. News & World Report 176, 178, 246 ucidere
Ana Politkovskaia 236, 237 Berezovski 216
Galina Starovoitova 13, 92, 170 ostatici 267 vezi și asasinate;
otrăvire 13, 242, 267
Ucraina 119, 302 unitatea de informații ilegale 71
Uniunea Europeană 145, 266 Uniunea Jurnaliștilor Ruși 202
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) 6, 8, 18,
35, 63, 77, 78, 82, 87, 89, 91, 92, 103, 104, 114, 119, 120,
126, 136, 145, 146, 156, 179, 253, 291, 331
Uniunea Sovietică 9, 35, 53, 62, 63, 70, 73, 74, 76, 83, 89,
90, 93, 98, 100,
105, 109, 118, 128, 133, 145, 149, 193, 194, 196, 253
vezi și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
Universitatea Brown 8
Universitatea din Leningrad 62, 153
Universitatea din Moscova 150,196
Universitatea din Sankt Petersburg 150
Universitatea Umanistă de Stat 255
V
Vaksberg, Arkadi 154, 156, 324
Vaniușin, Iuri 174, 175
Vidiaievo 182, 185, 186
Vinnikov, Alexandr 85, 320, 321, 322
Vladikavkaz 208
Volgodonsk 30, 219
Voloșin, Alexandr 16, 24, 181, 187,326
Z
Zakaev, Ahmed 225, 227,
228, 230, 232, 327, 328 Zelinskaia, Elena 84, 86, 126,
320,323
Zidul Berlinului 75, 96
Ziua învățăturii 203, 232
 CUPRINS
Prolog
1. Un președinte la 14
nimereală
2. Războiul alegerilor 28
3. Autobiografia unui 50
golan
4. 0 dată spion... 80
5. Un puci și o cruciadă 112
6. Sfârșitul unui
reformator 142
7. Ziua în care a murit 158
presa
8. Destrămarea
democrației 190
9. Domnia terorii 214
10. Lăcomie de nesăturat 2”
11. Înapoi în URSS 280
Epilog. 0 săptămână din
decembrie 293
Mulțumiri 313
Note 315
Indice 336