Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Despre creșele și
grădinițele japoneze
scoala9.ro/editorial-para-mogaldeata-despre-cresele-si-gradinitele-japoneze/1397
16.09.2022
de Raluca Nagy
Uneori în viață, când nu cade, pică. Adică te ții cu dinții de o chestie și nu-ți iese, oricât
te agăți de ea, ca DiCaprio de pluta aia din Titanic, și îi dai până la urmă drumul; așa i-
am dat și eu cercetării mele, cu roatele făcute praf de la atâtea bețe (ale pandemiei). Pe
scurt, ar fi fost despre infrastructură, mai exact, legătura frățească a popoarelor
vietnamez și japonez în construirea metroului din Saigon, aka Ho Și Min, sau invers. Am
„târnosit” la ea, ca să citez un celebru jurat de la Bravo, ai stil!, de când a venit pandemia:
1/7
cum se ridica, copăcel, cum, pac!, venea un lockdown ici, o închidere de granițe colo;
oameni anxioși, care numai să-mi zică mie care-i treaba cu metroul și înfrățirea
infrastructurii n-aveau chef.
Important e că Universul știe el mai bine ce ai tu de făcut în viață, când lumea ți-o ia de
sub picioare ca preșul și-ți trântește efectiv pară mălăiață în gura lui Nătăfleață: sub
balconul din Vietnam, o școală (despre care am scris aici), iar sub cel din Japonia, mai
întâi o creșă/grădiniță, apoi o școală. M-am gândit la lucrurile astea aproape zilnic vreo
doi-trei ani până să îndrăznesc să scriu mai pe larg despre ele, dar profit că e început de
an școlar, dezbatere națională și multi-platformă pe tema noii legi a educației.
2/7
Locul de joacă, o mock-up corporation
Dar n-a fost ca și cum m-a trăsnit epifania, nu mi-a căzut mărul (sau para mălăiață) în
cap (sau în gură); adică mai mult s-a cimentat a nu știu câta confirmare că, deși totul
pare idilic și zen, ce văd iar și iar de la balconul meu este o repetiție, perfecționată uneori
până la absurd, a vieții active/de muncă ce va să vie. Instituționalizarea copiilor
japonezi, din punctul acesta de vedere, poate părea pentru cineva din Europa aproape
brutală.
3/7
Cum să aduci în colectiv un copil care se izolează, varianta japoneză
Cam cu oricine vorbesc în jurul meu, mai ales pe partea feminină, dar nu numai, ar răpi
un bebeu japonez sau l-ar smulge din brațele mamei la cât de drăgălași sunt. Și mai e
ceva: sunt foarte calmi. Înțelegerea, ca să nu-i zic contract social, e că mama trebuie să
vină în întâmpinarea tuturor dorințelor copilului cu atâta tact și știință, încât mititelul să
nu sufere vreo frustrare. Și cumva cred că le cam iese, de sunt așa calmi.
Dar, la trei ani, life hits the fan. Nu neapărat la modul Hunger Games, ci cu
supravegherea și ghidajul adulte. Adică educatoarea, această versiune a lor
supradimensionată, își inserează subtil centrii de influență. Tu, așa, mogâldeață cum
ești, poate ai impresia că faci ce vrei, natural și spontan, iar cineva ca mama te
„cajolează”. E natural și spontan când faci cum trebuie; cum o iei pe o pantă
neprietenoasă cu normele sociale, ți se atrage finuț, dar ferm atenția. Acum ne certăm.
Acum ne împăcăm. Acum e timpul să ne fie foame, nu-i așa că ne e foame?
Într-una dintre zile, o fetiță stătea într-un colț al curții și se juca singură la gard, nu
părea să tânjească după compania altor copii, era în lumea ei. O vreme nu s-a întâmplat
nimic, după care educatoarea a negociat cu o altă fetiță, mai mare, să se ducă să vadă
care-i treaba, dacă singuratica n-are chef să se alăture celorlalți.
4/7
Fac o scurtă paranteză explicativă: educatoarea a trimis o fetiță mai mare după cea din
colț; și aici aș putea scrie trei cărți numai despre dinamica senpai (senior) – kouhai
(junior): ambele roluri au și beneficii, dar și îndatoriri. Kouhai-i îi ascultă pe senpai, dar și
senpai-i trebuie să aibă grijă de kouhai (de exemplu, să-i apere de bullying). Iar structura
aceasta rămâne așa toată viața, în orice cadru, în familia extinsă/prin alianță, între prieteni,
la muncă etc.
Revenind, nebăgată în seamă, negociatoarea (fetița mai mare) s-a plictisit repede și s-a
întors la grupul ei de copii. Educatoarea a luat-o frumos de-o aripă și-a trimis-o înapoi la
negociat. Nu i-a mers, s-a întors iar, educatoarea a trimis-o din nou, de data asta
împreună cu un băiețel, tot mai mare, să încerce să o desprindă pe fetița de la gard, din
lumea ei. Tot baletul ăsta social s-a întâmplat atât de calm, de natural, de pașnic,
aproape hipnotizant, ca într-o animație Ghibli, dar nu s-a oprit până fetița de la gard nu
s-a alăturat, într-un final triumfător, celorlalți copii. Fără să aibă cineva (în afară de
paranoica de mine) impresia că: 1. a intervenit vreun adult; 2. e vreo problemă să stai sau
să nu stai la gard; 3. ceva a fost scenarizat. Sincer, m-am gândit ce bine ar fi prins skill-ul
ăsta în atâtea ședințe interminabile și fără consens la care am participat de-a lungul
anilor.
5/7
N-aș vrea să generalizez sau să repet dogmatic chestii despre modelul (de educație)
japonez, ca despre cel finlandez (care știm deja că a eșuat, se pare că acum e la modă cel
coreean – sud-coreean, adică); cred că orice ziar care se respectă a scris măcar o dată
cum în Japonia școlile nu au personal la curățenie, pentru că ea este făcută la sfârșitul
zilei integral de elevi, prin rotație, inclusiv toaletele. Aceste insulițe ale cooperării
instituționalizate din Japonia, ca orice lucru scos din context, sună doar bombastic.
6/7
Dar socializarea instituționalizată a micuților, deși pare de la distanță un Ghibli pașnic și
drăgălaș, este, mai degrabă, o cât se poate de brutală aliniere la realitate. Fără de care, în
această societate atât de complexă, cu atât de multe și stratificate reguli, nici nu știu cum
ar putea supraviețui.
7/7