Editorial. Para mogâldeață.

Despre creșele și
grădinițele japoneze
scoala9.ro/editorial-para-mogaldeata-despre-cresele-si-gradinitele-japoneze/1397

După zece ani, Raluca Nagy trăiește din nou, din

septembrie 2021, în Japonia. Printr-o
coincidență, a locuit mai întâi vizavi de o
creșă/grădiniță, iar acum lângă o școală. Și
pentru că predă la universitate, i-a încolțit
gândul să scrie un serial în trei episoade despre
educația din Japonia. Acesta este primul episod.

16.09.2022

de Raluca Nagy
Uneori în viață, când nu cade, pică. Adică te ții cu dinții de o chestie și nu-ți iese, oricât
te agăți de ea, ca DiCaprio de pluta aia din Titanic, și îi dai până la urmă drumul; așa i-
am dat și eu cercetării mele, cu roatele făcute praf de la atâtea bețe (ale pandemiei). Pe
scurt, ar fi fost despre infrastructură, mai exact, legătura frățească a popoarelor
vietnamez și japonez în construirea metroului din Saigon, aka Ho Și Min, sau invers. Am
„târnosit” la ea, ca să citez un celebru jurat de la Bravo, ai stil!, de când a venit pandemia:

1/7
cum se ridica, copăcel, cum, pac!, venea un lockdown ici, o închidere de granițe colo;
oameni anxioși, care numai să-mi zică mie care-i treaba cu metroul și înfrățirea
infrastructurii n-aveau chef.

Biiip biiip face Universul, eu nu și nu, infrastructură, dezvoltare și glorie antropologică,

doar de acolo mănânc, asta știu să fac, terenul, cercetarea, proiectul, etica, viața mea, banii
(mei) publici – sau, cum mi-a spus un coleg, scriu romane pentru că cercetarea mi-e
oricum în stand-by, trebuie să fac și eu bani din ceva. Mi-e clar că n-a scris în viața lui un
roman.

Important e că Universul știe el mai bine ce ai tu de făcut în viață, când lumea ți-o ia de
sub picioare ca preșul și-ți trântește efectiv pară mălăiață în gura lui Nătăfleață: sub
balconul din Vietnam, o școală (despre care am scris aici), iar sub cel din Japonia, mai
întâi o creșă/grădiniță, apoi o școală. M-am gândit la lucrurile astea aproape zilnic vreo
doi-trei ani până să îndrăznesc să scriu mai pe larg despre ele, dar profit că e început de
an școlar, dezbatere națională și multi-platformă pe tema noii legi a educației.

Cum spuneam, aici în Japonia am avut un an sub nas o creșă/grădiniță, acum am o

școală cu clasele 1-12 și predau la universitate, deci cred că am o vagă idee despre
întregul parcurs educațional, așa cum e el, în această țară. (Indiferent de stările de
urgență și gradele de izolare, toate au rămas deschise și funcționale cel puțin hibrid, dar
pe această temă nu comentez.) M-am hotărât să scriu despre acest sistem de școlarizare,
în trei episoade, neavând foarte mult loc să explic complexul țesut socio-economico-
cultural japonez, ceea ce (mi-)e greu.

2/7
Locul de joacă, o mock-up corporation

În acest prim episod am să povestesc despre creșă/grădiniță, unde am făcut doar

observație nepartivcipativă de la geam, din parc, din stradă. Mogâldețele motroșind în
curtea clădirii mi-au atras atenția din prima zi. Scena avea ceva și de Breugel, dar și de
Creangă, sinistru, dar înduioșător și profund legat de universul copilăriei. Mă uitam –
cât timp îmi fierbea apa pentru ceai – mai atent la ce se întâmpla, cum îi organiza
educatoarea (care, în paranteză fie spus, avea ceva de mogâldeață expandată, adică
mereu arăta ca unul dintre pitici, dar într-o versiune mai mare; vara cu pălăriuță de
soare, fix ca ale copiilor; iarna cu costum de fâș dintr-o bucată, cum nu prea vezi la
adulți, în afară de situația în care se dau cu ceva pe vreo pârtie).

Dar n-a fost ca și cum m-a trăsnit epifania, nu mi-a căzut mărul (sau para mălăiață) în
cap (sau în gură); adică mai mult s-a cimentat a nu știu câta confirmare că, deși totul
pare idilic și zen, ce văd iar și iar de la balconul meu este o repetiție, perfecționată uneori
până la absurd, a vieții active/de muncă ce va să vie. Instituționalizarea copiilor
japonezi, din punctul acesta de vedere, poate părea pentru cineva din Europa aproape
brutală.

Nu li se oferă deloc și niciodată o versiune sugar coated a ce-i așteaptă, dimpotrivă. Nu

se află în Orășelul copiilor, cum mi-ar fi putut părea în fugă, între două chestii serioase
pe care (cică) le fac. Nu se jucau în zăpadă, ci făceau indirect cursuri pentru gestionarea
zăpezii, pe care vor trebui să o înfrunte, climate change permitting, ca adulți. Se aflau
zilnic, de fapt, într-o mock-up corporation. Și când spun zilnic, nu exagerez: unii dintre
ei, de luni până duminică. Creșa/grădinița este deschisă exact așa cum se lucrează în
această țară, în fiecare zi, până seara târziu, când este recuperat și ultimul copilaș pre-
loved (cum îi alintam – împreună cu partenerul meu – pe cei care rămân acolo până la
ore foarte, foarte târzii, sau sunt debarcați duminică dimineață, de exemplu; aia e,
părinții au treabă). Pre-loved pentru că, până la trei ani, toți sunt iubiți – creșterea unui
copil japonez este, de obicei, exclusiv treaba mamei, proiectul ei unic. O prietenă care n-a
avut de ales și-și ducea copiii la creșă mai devreme de această vârstă-prag mi-a povestit
cum în fiecare dimineață când îi întâmpina educatoarea le spunea copiilor (deci nu i se
adresa ei, ci copiilor, de față cu ea): „Nu-i nimic dacă mama nu vă mai iubește, noi vă
iubim”.

3/7
Cum să aduci în colectiv un copil care se izolează, varianta japoneză

Cam cu oricine vorbesc în jurul meu, mai ales pe partea feminină, dar nu numai, ar răpi
un bebeu japonez sau l-ar smulge din brațele mamei la cât de drăgălași sunt. Și mai e
ceva: sunt foarte calmi. Înțelegerea, ca să nu-i zic contract social, e că mama trebuie să
vină în întâmpinarea tuturor dorințelor copilului cu atâta tact și știință, încât mititelul să
nu sufere vreo frustrare. Și cumva cred că le cam iese, de sunt așa calmi.

Dar, la trei ani, life hits the fan. Nu neapărat la modul Hunger Games, ci cu
supravegherea și ghidajul adulte. Adică educatoarea, această versiune a lor
supradimensionată, își inserează subtil centrii de influență. Tu, așa, mogâldeață cum
ești, poate ai impresia că faci ce vrei, natural și spontan, iar cineva ca mama te
„cajolează”. E natural și spontan când faci cum trebuie; cum o iei pe o pantă
neprietenoasă cu normele sociale, ți se atrage finuț, dar ferm atenția. Acum ne certăm.
Acum ne împăcăm. Acum e timpul să ne fie foame, nu-i așa că ne e foame?

Într-una dintre zile, o fetiță stătea într-un colț al curții și se juca singură la gard, nu
părea să tânjească după compania altor copii, era în lumea ei. O vreme nu s-a întâmplat
nimic, după care educatoarea a negociat cu o altă fetiță, mai mare, să se ducă să vadă
care-i treaba, dacă singuratica n-are chef să se alăture celorlalți.

4/7
 Fac o scurtă paranteză explicativă: educatoarea a trimis o fetiță mai mare după cea din
colț; și aici aș putea scrie trei cărți numai despre dinamica senpai (senior) – kouhai
(junior): ambele roluri au și beneficii, dar și îndatoriri. Kouhai-i îi ascultă pe senpai, dar și
senpai-i trebuie să aibă grijă de kouhai (de exemplu, să-i apere de bullying). Iar structura
aceasta rămâne așa toată viața, în orice cadru, în familia extinsă/prin alianță, între prieteni,
la muncă etc.

Revenind, nebăgată în seamă, negociatoarea (fetița mai mare) s-a plictisit repede și s-a
întors la grupul ei de copii. Educatoarea a luat-o frumos de-o aripă și-a trimis-o înapoi la
negociat. Nu i-a mers, s-a întors iar, educatoarea a trimis-o din nou, de data asta
împreună cu un băiețel, tot mai mare, să încerce să o desprindă pe fetița de la gard, din
lumea ei. Tot baletul ăsta social s-a întâmplat atât de calm, de natural, de pașnic,
aproape hipnotizant, ca într-o animație Ghibli, dar nu s-a oprit până fetița de la gard nu
s-a alăturat, într-un final triumfător, celorlalți copii. Fără să aibă cineva (în afară de
paranoica de mine) impresia că: 1. a intervenit vreun adult; 2. e vreo problemă să stai sau
să nu stai la gard; 3. ceva a fost scenarizat. Sincer, m-am gândit ce bine ar fi prins skill-ul
ăsta în atâtea ședințe interminabile și fără consens la care am participat de-a lungul
anilor.

5/7
N-aș vrea să generalizez sau să repet dogmatic chestii despre modelul (de educație)
japonez, ca despre cel finlandez (care știm deja că a eșuat, se pare că acum e la modă cel
coreean – sud-coreean, adică); cred că orice ziar care se respectă a scris măcar o dată
cum în Japonia școlile nu au personal la curățenie, pentru că ea este făcută la sfârșitul
zilei integral de elevi, prin rotație, inclusiv toaletele. Aceste insulițe ale cooperării
instituționalizate din Japonia, ca orice lucru scos din context, sună doar bombastic.

6/7
 Dar socializarea instituționalizată a micuților, deși pare de la distanță un Ghibli pașnic și
drăgălaș, este, mai degrabă, o cât se poate de brutală aliniere la realitate. Fără de care, în
această societate atât de complexă, cu atât de multe și stratificate reguli, nici nu știu cum
ar putea supraviețui.

[Va urma (scapă turma) – data viitoare, despre școală.]

DISCLAIMER: Aceasta NU este o cercetare antropologică despre educație în Japonia.

Așa cum bine am explicat în (lunga) introducere, în timp ce a mea cercetare stagnează,
m-am uitat, cu și de curiozitate, în curtea altuia; în speță, de data asta, în curtea școlii.
Dar se pare că, dacă ești antropolog, nu prea mai ai dreptul la observații și păreri de
om. Poate și de asta, în ultimul timp, pefer să fiu scriitoare. Mulțumesc tuturor celor
care citesc textele mele, de orice tip ar fi ele.

7/7