UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" DIN BUCURESTI

CATEDRA DE FIZICA

LABORATORUL DE OPTICÅ

BN 121

DETERMINAREA LUNGIMII DE UNDA A

LUMINII MONOCROMATICE CU AJUTORUL
DISPOZITIVULUI YOUNG

1996
 DETERMINAREA LUNGIMII DE UNDÅ A LUMINII
MONOCROMATICE CU AJUTORUL DISPOZITIVULUI YOUNG

1. Scopul lucrårii
1.1. Ob¡inerea unor unde luminoase coerente.
1.2. Punerea în eviden¡å a fenomenului de interferen¡å a undelor luminoase.
1.3. Determinarea experimentalå a lungimii de undå a unei radia¡ii luminoase
monocromatice.

2. Teoria lucrårii
2.1. Interferen¡a
Fenomenul de interferen¡å constå în suprapunerea a douå sau mai multe unde
coerente. In opticå fenomenul este materializat prin apari¡ia de franje luminoase ce
alterneazå cu franje întunecoase.
Douå unde monocromatice plane cu frecven¡a unghiularå ω, cu vectorul de undå
k, cu amplitudinile a1 ¿i a2 ¿i cu fazele ini¡iale ϕ1 ¿i ϕ2
ψ 1 = a1ei (ωt − kr1 +ϕ 1 )
(1)
ψ 2 = a2ei (ωt − kr2 +ϕ 2 )
sunt coerente dacå diferen¡a de fazå
∆α = α 2 − α1 = k (r1 − r2 ) + ϕ 2 − ϕ1 = − k∆r + ∆ϕ (2)
se men¡ine constantå în timp.
Într-un punct P func¡ia de undå rezultantå prin suprapunerea undelor descrise de
(1) este
ψ ( P) = ψ 1( P) + ψ 2 ( P) (3)
Intensitatea undei rezultante are forma
I ( P) = ψ ∗ ( P)ψ ( P ) = a12 + a22 + 2a1a2 cos( ∆α ) (4)
Termenul 2a1a2cos(∆α) se nume¿te termen de interferen¡å.
Trasând graficul I = f(∆α) se contatå cå intensitatea variazå între valoarea
maximå Imax = (a1 + a2)2 ¿i valoarea minimå Imin = (a1 - a2)2 corespunzåtoare franjelor
de maxim, respectiv de minim. Ca måsurå a contrastului franjelor se introduce o
mårime numitå vizibilitate

I − I min
V = max (5)
I max + I min

1
 2.2. Coeren¡a temporalå
Conceptul de coeren¡å este legat de posibilitatea de a ob¡ine efecte de
interferen¡å. Dacå radia¡ia emiså la un moment dat de o surså de luminå poate
interfera cu radia¡ia emiså la un moment ulterior, atunci cele douå radia¡ii sunt
coerente in timp. Intervalul maxim de timp pentru care mai are loc interferen¡a se
nume¿te timp de coeren¡å. Interferen¡a ca rezultat al timpului de coeren¡å se poate
ilustra cu ajutorul interferometrului Michelson (Fig. 1). Acesta, prin intermediul unei
oglinzi semitransparente, separå o razå de luminå în douå. Dupå ce stråbat drumuri
individuale de lungimi diferite, cele douå unde interferå.

Fig. 1

Vizibilitatea franjelor de interferen¡å scade cu cre¿terea diferen¡ei de drum.

Diferen¡a maximå de drum pentru care franjele mai sunt încå vizibile se nume¿te
lungime de coeren¡å l la care corespunde timpul de coeren¡å ∆t conform cu rela¡ia
l = c∆t (6)
Pentru o radia¡ie cu lårgimea de bandå ∆ν, rela¡ia de incertitudine dintre timp ¿i
frecven¡å conduce la
∆ν∆t = 1 (7)
care aratå cå monocromaticitate mare (∆ν mic) înseamnå timp de coeren¡å mare.
Sursele de luminå obi¿nuite au coeren¡å temporalå micå, adicå timp ¿i lungime
de coeren¡å mici.

2.3. Coeren¡a spa¡ialå

Dacå douå raze care provin din puncte diferite ale unei surse interferå, atunci
sursa are coeren¡å spa¡ialå. Intinderea spa¡ialå a coeren¡ei corespunde la distan¡a
maximå între douå puncte ale sursei pentru care se mai ob¡ine interferen¡å. Pentru a

2
måsura coeren¡a spa¡ialå se folose¿te un dispozitiv Young ce constå dintr-un paravan
cu douå fante, care se pune în dreptul sursei, ¿i un ecran pe care se proiecteazå
franjele de interferen¡å. Mårind distan¡a dintre fante pânå la o valoare maximå pentru
care mai sunt vizibile franjele de interferen¡å, se determinå întinderea de coeren¡å
spa¡ialå (suprafa¡a pe care faza undei nu se modificå).
Sursele de luminå obi¿nuite au coeren¡å spa¡ialå slabå, lucru dovedit de faptul
cå la o experien¡å de tip Young distan¡a dintre fante este limitatå la o valoare micå.

2.4. Dispozitivul Young

Pentru a ob¡ine douå unde luminoase coerente, adicå cu diferen¡a de fazå
∆α constantå în timp, este necesar ca cele douå unde så provinå dintr-o undå unicå
prin intermediul unui anume dispozitiv. In caz contrar, când undele provin de la surse
diferite, nu se ob¡ine interferen¡å sta¡ionarå deoarece, în timpul de observare, cele
douå surse emit independent un numår foarte mare de trenuri de undå, astfel încât
diferen¡a de fazå ∆α ia toate valorile posibile anulând în medie termenul de
interferen¡å. Unul din dispozitivele cu care se ob¡in unde coerente este dispozitivul
Young.
Schema de principiu a dispozitivului Young este reprezentatå în figura 2.
S este o surså de luminå care ilumineazå un ecran cu douå deschideri înguste
(fante) pe rol de surse secundare coerente S1 ¿i S2. Coeren¡a celor douå surse
secundare se men¡ine atâta timp cât distan¡a dintre fante d nu este prea mare (depinde
de coeren¡a spa¡ialå a sursei S). Pe ecranul E se ob¡in franje de interferen¡å sub formå
de benzi luminoase ce alterneazå cu benzi întunecoase. Deoarece sursele secundare S1
¿i S2 provin din acela¿i front de undå (care vine de la S), fazele in¡iale sunt egale ϕ1 =
ϕ2 ¿i termenul de interferen¡å 2a1a2cos(k∆r) este determinat, în fiecare punct P al
planului E, de diferen¡a de drum ∆r.

Fig. 2

3
 Coeren¡a temporalå este asiguratå deoarece diferen¡a de drum, corespunzåtoare
franjelor de interferen¡å, este mai micå decât lungimea de coeren¡å chiar pentru surse
cu lårgime de bandå mare.
Distan¡a i dintre centrele a douå franje luminoase sau întunecoase consecutive
se nume¿te interfranjå.
Franjele se numeroteazå începând cu franja de ordinul 0 situatå în centrul O al
ecranului. Consideråm cå în punctul P este realizatå franja luminoaså (de maxim de
interferen¡å) de ordinul n. Se pune condi¡ia de maxim, prin care diferen¡a de drum
optic så fie un numår întreg de lungimi de undå.

∆r = nλ (8)

Pentru ordine nu prea mari unghiurile S2S1Q ¿i PCO sunt mici ¿i se pot
considera aproximativ egale (S2S1Q ≈ PCO = α), iar unghiul S1QS2 ≈ 90°. Din
triunghiurile S1QS2 ¿i POC rezultå
S Q ∆r nλ
sinα = 2 = = (9)
S1S2 d d
OP xn
sin α ≈ tgα = = (10)
OC l
unde xn este pozi¡ia franjei de ordin n, iar l distan¡a de la dispozitivul cu fante pânå la
ecran. Din (9) ¿i (10) ob¡inem pentru pozi¡ia franjei de maxim de ordin n
λl
xn = n (11)
d
In mod analog, pentru pozi¡ia franjei de maxim de ordin n + 1, avem
λl
xn+1 = (n + 1) (12)
d
Scåzând (11) din (12) rezultå pentru interfranjå
λl
i = xn +1 − xn = (13)
d
Dacå se måsoarå experimental interfranja atunci se poate calcula lungimea de
undå din
di
λ= (14)
l

3. Descrierea instala¡iei experimentale

Dispozitivul experimental (Fig. 3) cuprinde un bec electric C ¿i urmåtoarele
subansamble prinse de supor¡i care pot culisa pe un banc optic BO:
- fanta F verticalå ¿i reglabilå în rolul sursei S;

4
 - fantele F1 ¿i F2 verticale ¿i paralele (în rolul surselor S1 ¿i S2), realizate sub
forma a douå tråsåturi pe o placå de sticlå înnegritå, având notatå alåturat distan¡a d;
- subansamblul pentru måsurarea interfranjei alcåtuit dintr-o lupå L, un ¿urub
micrometric M (la care sunt ata¿ate o rigletå R ¿i un tambur gradat T) ¿i un fir
reticular vertical.
Becul emite luminå albå. La diferitele componente monocromatice ale luminii
corespund diferite sisteme de franje ce nu coincid între ele. Pentru a selecta o singurå
radia¡ie monocromaticå cu care se ob¡ine un singur sistem de franje, pe care se pot
face måsuråtori, lupa a fost prevåzutå cu un filtru optic constând într-o sticlå coloratå.

Fig. 3

4. Modul de lucru
Se ilumineazå fanta F care este relativ deschiså (lå¡imea sa fiind ∼ 1 mm).
Se regleazå pozi¡iile fantelor F1 ¿i F2 ¿i a lupei astfel încât så fie pe aceia¿i
direc¡ie ¿i la aceia¿i înål¡ime cu fanta F. In acest scop se poate folosi eventual o foaie
albå drept ecran.
Privind prin lupå se mic¿oreazå deschiderea fantei F, astfel încât franjele de
inteferen¡å så fie clare.
Se måsoarå distan¡a l.
In una din extremitå¡ile tabloului de franje, prin rotirea tamburului T, se
potrive¿te firul reticular pe centrul unei franje luminoase ¿i se noteazå pozi¡ia a1 a
indicatorului rigletei R ¿i pozi¡ia b1 a indicatorului tamburului T. Se rote¿te tamburul
trecând firul reticular peste un numår N de franje cât mai mare posibil (> 5) dupå care
se noteazå N ¿i noile pozi¡ii a2 ¿i b2 ale indicatoarelor. Pentru evitarea pasului mort al

5
¿urubului micrometric se recomandå ca aducerea firului reticular la pozi¡ia ini¡ialå så
se facå în acela¿i sens în care urmeazå a se face ulterior parcurgerea franjelor.
Låsând neschimbat l se repetå de 10 ori determinarea de mai sus notând de
fiecare datå a1 , b1 , a2 , b2 ¿i N. Se deplaseazå lupa în alte pozi¡ii ¿i se fac pentru
fiecare din acestea mai multe determinåri. Datele se trec într-un tabel de forma:

Nr. l a1 b1 a2 b2 x1 x2 N I i λ
crt. (mm) (div) (div) (div) (div) (mm) (mm) (mm) (mm) (nm)

5. Indica¡ii pentru prelucrarea datelor experimentale

5.1. Determinarea interfranjei

O diviziune de pe rigleta R are 0,5 mm. Deoarece pasul ¿urubului micrometric
este de 0,5 mm, iar pe tamburul T sunt 50 diviziuni rezultå cå o diviziune a tamburului
are 0,01 mm. Cunoscând pozi¡iile a ¿i b ale indicatorilor de pe rigletå ¿i tambur, se
determinå pozi¡ia x a franjei cu formula
x = ( 0, 5 ⋅ a + 0, 01 ⋅ b ) mm (15)
I este distan¡a corespunzåtoare la N franje ¿i se calculeazå cu
I = x2 − x1 (16)
Pentru calculul interfranjei se folose¿te formula
I
i= (17 )
N

5.2. Calculul lungimii de undå

Se utilizeazå rela¡ia (14). Se calculeazå lungimea de undå pentru toate
determinårile ¿i valorile ob¡inute se trec în tabel.
5.3. Calculul erorilor
Pentru cele 10 determinåri cu l fixat, se considerå valorile lungimii de undå ¿i se
calculeazå eroarea påtraticå medie (eroarea standard) cu formula
n
∑ (λi − λ )2
σλ = i =1 (18)
n(n − 1)
unde n =10 determinåri. Rezultatul determinårii lungimii de undå se va da sub forma
intervalului de încredere

λ = ( λ ± σ λ )nm (19)

6
 6. Întrebåri

6.1. Explica¡i de ce mic¿orarea fantei F duce la îmbunåtå¡irea contrastului

franjelor?
6.2. De ce este nevoie de filtru? Nu se pot face måsuråtori în luminå albå?
6.3. Explica¡i de ce este justificatå repetarea måsuråtorilor?
6.4. De ce, la calculul erorilor, nu se ia în considera¡ie eroarea aparatului de
måsurå (¿urubul micrometric)? Incerca¡i så determina¡i eroarea lungimii de undå
provenitå din eroarea introduså de aparatul de måsurå.

7
 UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" DIN BUCURESTI
CATEDRA DE FIZICA

LABORATORUL DE OPTICÅ
BN 121

SPECTROSCOPUL.
DETERMINAREA SPECTRELOR DE EMISIE ªI
DE ABSORBºIE

1996
 SPECTROSCOPUL. DETERMINAREA SPECTRELOR DE
EMISIE ªI DE ABSORBºIE

1. Scopul lucrårii
1.1. Punerea în eviden¡å a fenomenului de dispersie a luminii prin observarea
unor spectre de emisie ¿i de absorb¡ie.
1.2. Etalonarea unui spectroscop (trasarea graficului de etalonare) cu ajutorul
unui spectru cunoscut.
1.3. Determinarea spectrelor de emisie pentru hidrogen ¿i heliu.
1.4. Determinarea spectrului de absorb¡ie pentru o solu¡ie de permanganat de
potasiu.
1.5. Determinarea dispersiei liniare a spectroscopului.

2. Teoria lucrårii
2.1. Dispersia luminii
Prin dispersie se în¡eleg fenomenele care apar la trecerea luminii printr-un
mediu al cårui indice de refrac¡ie n depinde de lungimea de undå λ. In afara
domeniilor de absorb¡ie, în mediile dispersive, indicele de refrac¡ie cre¿te cu scåderea
lungimii de undå (dispersie normalå).
Dependen¡a n = f (λ) se nume¿te lege de dispersie a mediului.
Datoritå dispersiei undele luminoase care alcåtuiesc o radia¡ie complexå sunt
deviate cu unghiuri diferite la påtrunderea într-un mediu dispersiv ¿i astfel pot fi
observate separat. Un dispozitiv simplu prin care se ob¡ine separarea luminii prin
dispersie este prisma opticå (Fig. 1).

Fig. 1

2
 Unghiul de devia¡ie (între raza incidentå ¿i raza emergentå) la trecerea luminii
prin prismå este

δ = i1 − r1 + i2 − r2 = i1 + i2 − A (1)

Acest unghi este minim pentru i1 = i2 = i ¿i r1 = r2 = r = A/2 (raza este, în prismå,

paralelå cu baza). Ca urmare

δ min = 2i − A (2)
Deoarece
sin i = n sin r (3)

¿i ¡inând cont de r = A/2, rela¡ia (2) devine

 A
δ min = 2 arcsin n sin  − A (4)
 2
care aratå cå devia¡ia minimå depinde de indicele de refrac¡ie. Se poate aråta cå ¿i
devia¡ia δ este func¡ie de λ.
Dependen¡a indicelui de refrac¡ie de lungimea de undå implicå dependen¡a
unghiurilor δ ¿i δmin de aceea¿i mårime.

2.2. Spectre de emisie ¿i spectre de absorb¡ie

Un sistem microscopic (atom, moleculå, nucleu etc.) se caracterizeazå prin
faptul cå poate exista numai în anumite ståri, numite ståri sta¡ionare, corespunzåtoare
unei mul¡imi discrete de valori ale energiei (nivele de enegie).
Orice varia¡ie a energiei sistemului microscopic se face printr-o tranzi¡ie dintr-o
stare sta¡ionarå în alta. Ne intereseazå tranzi¡iile radiative când sistemul emite sau
absoarbe un foton. Astfel la trecerea sistemului din starea cu energia Εn în starea cu
energia Εm ( Εn > Εm) se emite un foton cu energia

hν = En − Em (5)

La absorb¡ia unui foton, cu energia hν egalå cu membrul drept din (5), sistemul trece
din starea cu energie mai micå Εm în starea cu energie mai mare Εn.
Totalitatea radia¡iilor emise de un sistem microscopic constituie spectrul de
emisie al sistemului.
Pentru atomi sunt caracteristice spectrele discrete care sunt formate din linii
(radia¡ii monocromatice) izolate. Denumirea de linie spectralå vine de la faptul cå

3
metodele experimentale duc la observarea radia¡iilor monocromatice ca imagini ale
unei fante înguste. O linie spectralå corespunde teoretic unei radia¡ii monocromatice
cu frecven¡a ν (lungimea de undå λ). In realitate liniile spectrale nu sunt riguros
monocromatice ci prezintå o anumitå lårgime ∆λ. Existå o lårgime naturalå a liniei
spectrale care este un efect cuantic. Lårgimea liniei se datore¿te ¿i altor fenomene
(efect Doppler, interac¡ia dintre particule etc.). Intensitå¡ile liniilor spectrale depind de
probabilitå¡ile cu care au loc tranzi¡iile corespunzåtoare ¿i de numårul sistemelor
microscopice din diferite ståri.
Pentru molecule sunt caracteristice spectrele formate din benzi deoarece
tranzi¡iile au loc între grupuri de nivele de energie alcåtuite din nivele foarte
apropiate.
Dacå o radia¡ie care are un spectru continuu trece printr-o substan¡å absorbantå,
spectrul continuu va apare bråzdat de linii sau benzi întunecate. Acesta constituie un
spectru de absorb¡ie.
Specificitatea spectrelor optice permite identificarea atomilor ¿i moleculelor
(analiza calitativå). Dacå se måsoarå intensitå¡iile liniilor sau benzilor spectrale se
poate determina concentra¡ia atomilor ¿i moleculelor (analizå cantitativå).

3. Descrierea instala¡iei experimentale

Instala¡ia experimentalå este formatå din surse spectrale (cu alimentatoare
adecvate), douå becuri cu incandescen¡å ¿i un spectroscop.
Sursele spectrale con¡in elementele, în stare atomicå, ale cåror spectre de emisie
se vor studia (Hg în becul cu vapori de mercur; He ¿i Ne în cele douå tuburi de
descårcare). Excitarea atomilor pe nivele superioare de energie se face prin ciocniri cu
electroni accelera¡i în câmp electric. Dezexcitarea atomilor duce la emisia unor
spectre de radia¡ii caracteristice.
Pentru observarea spectrului de absorb¡ie al moleculei de permanganat de
potasiu se folose¿te o solu¡ie de permanganat de potasiu (aflatå într-o sticlu¡å) ¿i un
bec cu incandescen¡å.
Spectroscopul este format din urmåtoarele elemente (Fig. 2):
- colimatorul C1 care constå într-o lentilå convergentå L1 în focarul cåreia se
gåse¿te o fantå reglabilå F;
- prisma P a¿ezatå cu muchia corespunzåtoare unghiului A paralelå cu fanta F;
- luneta L (formatå din lentilele L2 ¿i L3) care se poate roti cu ajutorul unui ¿urub
permi¡ând observarea în întregime a spectrelor;
- colimatorul C2 care constå dintr-o lentilå convergentå L4 ¿i o scalå
micrometricå M.

4
 Fig. 2

4. Modul de lucru
4.1. Se alimenteazå circuitul becului cu vapori de mercur. Se a¿eazå
spectroscopul cu colimatorul C1 în dreptul becului cu mercur. Se regleazå deschiderea
fantei F la o valoare micå (sub 1 mm).
4.2. Privind prin luneta L se deplaseazå tubul ocularului L3 ¿i se îngusteazå
deschiderea fantei F pânå când liniile spectrale devin sub¡iri ¿i nete. Se rote¿te luneta
L pentru observarea întregului spectru.
4.3. Se ilumineazå scala micrometricå M cu un bec cu incandescen¡å ¿i se
regleazå pozi¡ia colimatorului C2 astfel încât diviziunile scalei så se vadå clar ¿i så
acopere întregul spectru.
4.4. Deplasând luneta L se observå ¿i se noteazå în diviziuni pozi¡ia x a fiecårei
linii din spectrul Hg. Rezultatele se trec în urmåtorul tabel:

Spectrul mercurului
Culoarea Intensitatea λ(nm) x(div)
galben intens 579,0
galben intens 577,0
verde intens 546,1
albastru-verde foarte slab 491,6
albastru-verde slab 490.0
albastru intens 435,8
violet slab 407,7
violet intens 404,9

5
 4.5. Se deconecteazå circuitul becului cu vapori de mercur. Se conecteazå ¿i
apoi se alimenteazå tubul de descårcare cu He (heliu). Se a¿eazå spectroscopul cu
colimatorul C1 spre tubul cu He astfel încât fanta F så fie la 1-2 cm de tub. Se repetå
opera¡iunile de la punctul 4.4. Rezultatele se trec într-un tabel care så cuprindå:
culoarea, intensitatea, pozi¡ia ¿i lungimea de undå (care se ob¡ine din prelucrarea
datelor experimentale) ale liniilor spectrale.
4.6. Se întrerupe alimentarea tubului cu He. Se fac conexiunile la tubul de
descårcare cu Ne (neon), apoi se închide circuitul de alimentare. Se repetå
opera¡iunile fåcute pentru He.
4.7. Pentru observarea spectrului de absorb¡ie se a¿eazå sticlu¡a cu solu¡ie de
permanganat de potasiu pe un stativ ¿i se ilumineazå cu un bec cu incandescen¡å. Se
a¿eazå spectroscopul cu colimatorul C1 în dreptul sticlu¡ei. Prin luneta L se vor
observa, în regiunea verde a spectrului, benzile de absorb¡ie sub forma unor dungi
întunecoase. Se citesc diviziunile x' ¿i x" care mårginesc benzile, iar rezultatele se trec
într-un tabel de forma:

Banda x’ ÷ x" λ' ÷ λ"

Ultima coloanå se completeazå dupå prelucrarea datelor experimentale.

5. Indica¡ii pentru prelucrarea datelor experimentale

5.1. Cu datele din primul tabel (referitor la spectrul mercurului) se traseazå
curba de etalonare a spectroscopului λ = f(x).
5.2. Se determinå din curba de etalonare, considerând pozi¡iile måsurate,
lungimile de undå corespunzåtoare liniilor spectrale ¿i marginilor benzilor de
absorb¡ie. Valorile gåsite se trec în tabele.
5.3. Se calculeazå dispersia liniarå a spectroscopului

dx
D= (6)
dλ
ca inversul pantei curbei de etalonare în punctele corespunzåtoare lungimilor de undå
λ = 420 nm, λ = 500 nm ¿i λ = 580 nm.

6
 6. Intrebåri
6.1. O prismå de sticlå cu unghiul la vârf de 60° are, pentru o anumitå radia¡ie,
indicele de refrac¡ie n = 1,60. Ce unghi de inciden¡å este necesar ca raza så trecå prin
prismå în mod simetric?
6.2. Care este unghiul de devia¡ie minimå, pentru o anumitå radia¡ie, al unei
prisme cu indicele de refrac¡ie de 1,41 a cårei sec¡iune este un triunghi echilateral?
6.3. Se poate determina experimental indicele de refrac¡ie al sticlei din care este
construitå prisma spectroscopului? Dacå da, aråta¡i cum.
6.4. Presupunem cå în diferite pår¡i ale unui spectru, observat cu spectroscopul,
avem câte douå linii spectrale pentru care diferen¡a între lungimile de undå este
aceea¿i. In care parte a spectrului separarea spa¡ialå a acestor linii este mai mare.?
Justifica¡i råspunsul.

7
 UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" BUCUREªTI
CATEDRA DE FIZICÅ

LABORATORUL DE OPTICÅ
BN - 121

DETERMINAREA TEMPERATURII CORPURILOR PE

BAZA LEGII LUI PLANCK

1996
DETERMINAREA TEMPERATURII CORPURILOR PE BAZA LEGII LUI
PLANCK

1. Scopul lucrårii
1.1. Utilizarea formulei lui Planck la determinarea temperaturii unui corp cu ajutorul
pirometrului optic cu dispari¡ie de filament;
1.2. Calculul coeficien¡ilor liniar ¿i påtratic de varia¡ie cu temperatura ai rezisten¡ei
electrice a filamentului unei låmpi cu incandescen¡å.

2. Teoria lucrårii
Corpurile încålzite emit unde electromagnetice prin transformarea energiei de agita¡ie
termicå a particulelor în energie de radia¡ie. Radia¡ia electromagneticå a unui corp în echilibru
termodinamic se nume¿te radia¡ie termicå.
Numim putere spectralå de emisie a corpului mårimea Eν ,T , numeric egalå cu densitatea
superficialå a puterii radiate termic, pentru un interval de frecven¡å de lårgime unitate:

dW
E ν ,T = (1)
dν

unde dW este energia radia¡iei termice emiså de unitatea de suprafa¡å a corpului în unitatea de
timp în intervalul de frecven¡å cuprins între ν ¿i ν + dν . Puterea emisivå spectralå depinde de
temperaturå, frecven¡å, de materialul din care este fåcut corpul, de forma sa ¿i de starea
suprafe¡ei.
Numim factor spectral de absorb¡ie al corpului mårimea Aν , T , care aratå frac¡iunea din
energia dWinc transmiså în unitatea de timp unitå¡ii de suprafa¡å a corpului de undele
electromagnetice incidente cu frecven¡a cuprinså între ν ¿i ν + dν , care este absorbitå de cåtre
corp:
dWabs
Aν , T = (2)
dWinc

Un corp este numit corp negru dacå la orice temperaturå absoarbe integral toatå energia
undelor electromagnetice incidente:

negru
Aν , T =1 (3)

1
 Între puterile spectrale emisivå ¿i absorbantå ale unui corp netransparent oarecare existå
rela¡ia:
Eν ,T
= ε ν ,T (4)
Aν , T

adicå pentru o frecven¡å ¿i o temperaturå arbitrare raportul dintre puterea spectralå de emisie ¿i
factorul spectral de absorb¡ie este acela¿i pentru toate corpurile ¿i egal cu puterea emisivå
spectralå a corpului negru, ε ν ,T , aceasta fiind o func¡ie dependentå doar de frecven¡å ¿i
temperaturå (legea lui Kirchhoff sub formå diferen¡ialå).
Teoria lui Planck asupra cuantelor de energie electromagneticå conduce la urmåtoarea
expresie pentru puterea emisivå spectralå a corpului negru:

2πν 2 hν
ε ν ,T = 2 hν
(5)
c
e kT −1

Dacå dorim så exprimåm puterea spectralå de emisie a corpului negru raportându-ne la

un interval infinitesimal dλ pentru lungimea de undå, ¡inând cont de rela¡ia c = λν , ob¡inem o
altå expresie pentru formula lui Planck:

dν 2πc 2 h
ε λ, T = ε ν , T = 5 (6)
dλ λ hc
e kλT − 1

Întrucât domeniul de temperaturå în care se va lucra nu va depå¿i 3000 K, putem folosi

aproxima¡ia Wien, valabilå pentru frecven¡e înalte ( hν >> kT ):

hc
2πhc 2 − kλT
ε λ,T ≅ 5
e (7)
λ

Pentru un corp oarecare, puterea spectralå de emisie se va scrie a¿adar:

E λ, T = Aλ, T ε λ, T (8)

Definim temperatura de strålucire (pentru un interval îngust de lungimi de undå) a unui

corp cu temperatura realå T , ca temperatura TS a corpului negru care, pentru aceea¿i lungime de
undå, are puterea de emisie spectralå egalå cu cea a corpului la temperatura T.

ε λ, TS = E λ, T (9)
hc
Notând C1 = 2πhc 2 ¿i C2 = , rezultå egalitatea:
k

2
 C2 C2
− −
−5 λTS λT
C1λ e = Aλ, T C1e (10)
de unde:
C2  1 1 
ln Aλ, T =  −  (11)
λ  T TS 

Ob¡inem în final legåtura între temperatura realå ¿i temperatura de strålucire a unui corp
cu factorul spectral de absorb¡ie Aλ ,T :

C2 TS
T= (12)
λTS ln Aλ, T + C2

Måsurându-se experimental, cu ajutorul pirometrului, temperatura de strålucire TS ¿i

cunoscând Aλ, T = 0,40 pentru wolfram, C2 = 1,438 ⋅ 10 −2 m ⋅ grad , ¿i λ = 0,655 µm , se
calculeazå temperatura realå cu ajutorul formulei de mai sus.

3. Descrierea instala¡iei experimentale

În lucrarea de fa¡å, måsurarea temperaturii de strålucire se face cu ajutorul unui
pirometru optic monocromatic cu dispari¡ie de filament, al cårui principiu de func¡ionare se
bazeazå pe compararea ¿i egalarea strålucirilor a douå izvoare de radia¡ie.
În figura 1 este datå schema de principiu a pirometrului utilizat. Corpul incandescent S, a
cårui temperaturå se måsoarå, î¿i formeazå imaginea cu ajutorul obiectivului O1 într-un plan în
care este a¿ezat filamentul unei låmpi electrice de compara¡ie L. Observatorul privind prin
ocularul O2 vede imaginea filamentului proiectatå pe fondul imaginii corpului incandescent.
Filtrul ro¿u FR laså så treacå numai o parte, aproape monocromaticå, din radia¡ia emiså de corp
¿i filamentul L.

Fig. 1

Astfel, un observator poate compara strålucirea corpului (în cazul acestei lucråri, corpul
incandescent de studiu este filamentul unui bec) cu aceea a filamentului pirometrului. El poate
distinge trei cazuri schi¡ate în figura 2, ¿i anume: strålucirea filamentului så fie mai mare decât
cea a imaginii corpului (fig.2a), mai micå (fig.2c) sau cele douå stråluciri så fie egale (fig.2b),
caz în care imaginea filamentului "dispare" pe fondul imaginii corpului.

3
 Fig. 2

La temperaturi înalte ale corpului ar trebui så se foloseascå un curent electric de

intensitate mare prin filamentul pirometrului, ceea ce ar provoca o uzurå rapidå, cât ¿i o scådere
a preciziei aparatului. Acest inconvenient a fost înlåturat prin folosirea filtrului neutru FN
montat între obiectiv ¿i lampa de compara¡ie pentru a reduce strålucirea imaginii corpului.

4. Modul de lucru

Fig. 3

Pentru a måsura temperatura realå a filamentului incandescent de wolfram al unui bec ¿i

a studia varia¡ia rezisten¡ei sale cu temperatura se realizeazå montajul din figura 3. Pentru a
måsura temperatura de strålucire a filamentului lui B se va proceda astfel:
a) Cu ajutorul autotransformatorului Atr. se aplicå becului o tensiune de 60 V.
b) Se vizeazå cu pirometrul optic (fixat pe un stativ) filamentul becului ¿i se regleazå
pozi¡ia obiectivului O1 pânå vom observa, prin ocularul O2, imaginea clarå a filamentului în
planul låmpii L. În aceastå observa¡ie filtrul neutru FN se va gåsi pe treapta 1, iar filtrul ro¿u FR
este a¿ezat în fa¡a ocularului (se va observa punctul ro¿u de pe el).
c) Se conecteazå lampa L a pirometrului la aparatul de måsurå (scala 0-400 mA) ¿i la
bateria de 4,5 V prin rotirea spre dreapta a man¿onului M. Când lampa este conectatå se va
observa cå miliampermetrul va indica o valoare, iar filamentul ei se înro¿e¿te.

4
 d) Se a¿eazå pirometrul astfel încât filamentul låmpii L så se suprapunå peste imaginea
filamentului becului (sursei) puså la punct.
e) Se rote¿te man¿onul M pânå când strålucirea filamentelor este aceea¿i (situa¡ia din
figura 2 b)
În aceastå situa¡ie se cite¿te curentul indicat de miliampermetrul pirometrului ¿i pe
tabelul anexat la el se cite¿te temperatura de strålucire corespunzåtoare curentului citit ¿i treptei
alese. Pentru a nu se face erori prea mari în aprecierea egalitå¡ii strålucirilor se repetå opera¡ia de
egalizare ¿i citire de cel pu¡in 5 ori.
Se citesc tensiunea ¿i curentul aplicate becului B.
f) Se schimbå tensiunea aplicatå la becul B din 20 în 20 V pânå la 200 V ¿i se procedeazå
în mod analog, ca la punctul a).
Pentru tensiunile aflate în intervalul 60 - 140 V se lucreazå cu filtrul FN pe treapta 1, iar
pentru 160-200 V pe treapta 2.

4. Indica¡ii pentru prelucrarea datelor experimentale

a) Cu ajutorul tabelului ce furnizeazå temperaturile de strålucire corespunzåtoare unor
anumite valori pentru curentul prin lampa pirometrului se traseazå pe un grafic curba de
etalonare a aparatului TS ( I L ) . Folosind aceastå curbå se vor gåsi temperaturile de strålucire ale
filamentului becului pentru valorile de curent citite pe miliampermetrul låmpii L la egalizarea
strålucirilor.
b) Temperaturile de strålucire luate din grafic, transformate în Kelvini, se introduc în
rela¡ia (12) ¿i se calculeazå temperaturile reale.
Întrucât în intervalul în care se måsoarå temperatura de strålucire a filamentului de
wolfram factorul spectral de absorb¡ie Aν , T variazå foarte pu¡in, acesta se va considera constant
¿i egal cu 0,40.
c) Datele experimentale se vor trece într-un tabel de forma:

Nr. crt. Ubec (V) Ibec (A) R =U / I i (mA) tS (°C) TS (K) T (K) t (°C)

d) Cunoscând cå rezisten¡a filamentului becului variazå cu temperatura dupå o lege de

tipul:
(
Rt = R0 1 + α t + β t 2 ) (13)

se calculeazå coeficien¡ii α ¿i β în felul urmåtor:

Se traseazå graficul rezisten¡ei R în func¡ie de temperaturå. Se aleg douå puncte (R1, t1)
¿i (R2, t2) de pe partea concavå a curbei ¿i se introduc în rela¡ia (13). Se ob¡ine sistemul:

5
 (
R1 = R0 1 + αt1 + β t12 )
(14)
R 2 = R 0 ( 1 + αt 2 + β t 2 2 )

Rezisten¡a la t = 0° C se considerå cunoscutå, R0 = 25 W.

Din sistem se determinå coeficien¡ii α ¿i β.

5. Întrebåri
a) Justifica¡i folosirea aproxima¡iei de frecven¡e înalte în rela¡ia (7), ¡inând cont de
ordinul de mårime al frecven¡elor din spectrul optic.
b) Indica¡i sursele posibile de erori care pot afecta rezultatele måsuråtorilor.

6. Anexa
Tabelul de etalonare a låmpii pirometrului

Curentul i (mA) prin 150 200 240 290

filamentul pirometrului

Temperatura tS (°C) de 1166 1240 1541 1875

strålucire a filamentului
pirometrului

6
 UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" DIN BUCUREŞTI
CATEDRA DE FIZICĂ

LABORATORUL DE OPTICĂ
BN - 120 B

DETERMINAREA LUNGIMII DE UNDĂ A RADIAŢIEI

CVASIMONOCROMATICE CU AJUTORUL
BIPRISMEI FRESNEL

2004 - 2005
 DETERMINAREA LUNGIMII DE UNDĂ A RADIAŢIEI
CVASIMONOCROMATICE CU AJUTORUL
BIPRISMEI FRESNEL

1. Scopul lucrării: studiul interferenţei luminii, determinarea lungimii de undă a unei

radiaţii cvasimonocromatice.

2. Teoria lucrării
Biprisma Fresnel (BPF) este un dispozitiv interferenţial alcătuit din două prisme
optice identice, cu unghiuri diedre mici, ce sunt lipite la bază între ele.
Cele două imagini virtuale ale sursei S, S1 şi S2, ce se obţin ca urmare a refracţiei
undelor emise de susa S prin cele două prisme (Fig. 1) reprezintă surse coerente. Undele
coerente provenite de la cele două surse virtuale S1 şi S2 produc fenomenul de interferenţă,
obţinându- se un sistem de franje nelocalizate care sunt studiate într-un plan Π , normal pe
axa SO a sistemului optic.

BPF

M
S1
d
O
d S

S2 A

S P
a b

Fig. 1 Schema experimentală pentru observarea fenomenului de interferenţă cu BPF

Condiţia de observabilitate a fenomenului de interferenţă este determinată de existenţa

unei distanţe spaţiale d = S1S2 cât mai mici, ceea ce asigură obţinerea unui grad de coerenţă
ridicat al undelor (emise de S1 şi S2) ce se suprapun în regiunea haşurată. Această condiţie se
realizează dacă unghiul A al fiecărei prisme este foarte mic (<1°) .
Relaţia dintre interfranja i (distanţa dintre două maxime sau minime consecutive) şi
lungimea de undă λ a radiaţiei utilizate, se poate deduce într-un mod analog celui din cazul
dispozitivului Young (vezi anexa 1)
di
λ= , (1)
L
unde
L = a+b (2)

1
este distanţa dintre planul Σ al surselor coerente şi planul de observaţie Π , iar d este distanţa
dintre cele două surse coerente.
Datorită faptului că A este foarte mic, unghiul de deviaţie δ al razelor de lumină
este (vezi anexa 2):
δ = (n − 1)A (3)
unde n este indicele de refracţie al materialului din care este făcută prisma.
De asemenea, presupunând că sursele S, S1 şi S2 sunt coliniare, din triunghiul S1SM
rezultă, ţinând cont de relaţia (3):
d
≈ aδ = a(n − 1)A. (4)
2
Folosind relaţiile (1), (2) şi (4), se obţine expresia lungimii de undă:
2(n − 1)Aai
λ= . (5)
a+b

3. Montajul experimental
Montajul experimental cuprinde, pe lângă becul electric O alimentat la reţea (220V),
următoarele dispozitive fixate pe suporţi care pot culisa pe bancul optic BO (Fig. 2):
1) un ecran opac în care este practicată o fantă S, avînd deschiderea reglabilă cu
ajutorul şurubului E, care constituie sursa obiect;
2) biprisma Fresnel BPF, caracterizată de mărimea 2(n − 1) A = 0,0186 , care se poate
roti faţă de un ax orizontal, cu ajutorul şurubului B1 şi poate fi translatată pe o direcţie
perpendiculară pe axa BO, cu ajutorul şurubului B2;
3) dispozitivul pentru observarea şi măsurarea interfranjei, compus dintr-un filtru
monocromatic F, o lupă L, un fir reticular, precum şi un şurub micrometric de care este ataşat
solidar tamburul gradat T. Deplasarea firului reticular se citeşte pe rigla gradată R şi pe
tamburul T.

O S BPF
E R
F T
B1 L

B2 BO

Fig. 2 Montajul experimental

4. Modul de lucru
Se aşează suportul cu fanta S la o distanţă de aproximativ 5 cm de bec, având grijă ca
filamentul becului să fie în dreptul fantei, paralel cu aceasta. Biprisma şi lupa se aduc în
apropierea fantei. Se conectează becul la reţea. Prin deplasarea biprismei pe direcţie
orizontală (cu ajutorul şurubului B2) sau prin rotire (cu ajutorul şurubului B1) se obţine
poziţia în care fasciculul provenit de fanta S cade pe muchia biprismei.

2
 Se deplasează lupa perpendicular pe axa bancului, rotind de tamburul T, pentru ca
fasciculul care a trecut prin biprismă să intre în câmpul vizual al lupei. Urmărirea fasciculului
luminos se face cu uşurinţă prin prinderea lui pe o foaie de hârtie albă, fanta având în acest
caz o lăţime de aproximativ 1 mm. Privind prin lupă se închide treptat fanta (cu ajutorul
şurubului E) până când apar franjele de interferenţă.
Se poate realiza un contrast bun al franjelor prin manevrarea concomitentă a şurubului
E de închidere a fantei S şi a surubului B1 care roteşte biprisma aducând muchia acesteia
paralelă cu fanta. Pentru a îmbunătăţi precizia determinărilor, se măreşte interfranja
îndepărtând treptat lupa de biprismă, fără a pierde însă franjele din câmpul vizual, astfel încât
b = 70 − 80 cm. Se fixează suporţii pe banc cu ajutorul şuruburilor de la baza lor.
Rotind de tamburul T, se suprapune firul reticular peste o franjă luminoasă şi se citesc
indicaţiile de pe rigleta R (r1) şi de pe tamburul gradat T (t1). Rotind apoi tamburul, se
deplasează firul reticular peste un numår întreg N de franje luminoase (de la 4 până la 10) şi
se citesc din nou indicaţiile de pe rigletă (r2) şi de pe tambur (t2).
Se recomandă să se facă nm = 10 măsurători ale interfranjei, la valori fixe ale
distanţelor a şi b . Distanţele a şi b se măsoară pe bancul optic, între reperele fixate pe
suporţi. Pentru a evita erorile induse de pasul mort al tamburului este necesar ca, la fiecare
măsurătoare, tamburul să fie rotit în acelaşi sens.
Apoi, păstrând a = const , se măreşte distanţa b cu încă 10 cm şi se efectuează încă un
set de 10 măsurători ale interfranjei. Datele experimentale se completează într-un tabel de
tipul tabelului 1.
Tabel 1.
Date experimentale pentru lucrarea “Biprisma Fresnel”
a b r1 t1 x1 N r2 t2 x2 x 2 − x1 i λ
(mm) (mm) (mm) (mm) (nm)
(div) (div) (mm) (div) (div) (mm)

5. Prelucrarea datelor experimentale

Poziţiile, în diviziuni, ale franjelor luate in considerare la fiecare masurare, se exprimă
în mm folosind relaţia
x1,2 = 0.5 ⋅ r1,2 + 0.01 ⋅ t1,2 (mm)
Diferenţa ( x2 − x1 ) dintre poziţiile acestor franje reprezintă lungimea N ⋅ i . Valoarea
interfranjei se obţine făcând raportul dintre lungimea N ⋅ i şi valoarea numărului N . Pentru
fiecare valoare a interfranjei se calculează lungimea de undă cu ajutorul relaţiei (5), în care se
înlocuiesc valorile constantei 2(n − 1)A = 0,0186 şi ale distanţelor a şi b , considerate şi ele
constante.
Se obţin astfel câte 10 valori ale lungimii de undă pentru fiecare distanţă b fixată. Se
calculează, în fiecare din cele două cazuri, valoarea medie a lungimii de undă λ şi abaterea
standard σ λ după relaţiile

3
 nm
∑λk
λ = k =1 (6)
nm
nm
∑ (λ k − λ )
2

σλ = k =1 (7)
nm (nm − 1)
unde nm reprezintă numărul de măsurători ale interfranjei. Rezultatul final se va da sub
forma
λ = λ + σλ (9)

6. Întrebări

1. În ce constă fenomenul de interferenţă şi care sunt condiţiile de obţinere a fenomenului?

2. Definiţi undele coerente şi precizaţi tipurile de coerenţă. Care din aceste cazuri este valabil
în condiţiile experimentale ale lucrării?
3. Demonstraţi că valoarea minimă a unghiului de deviaţie δ m se atinge atunci când razele de
lumină trec prin prismă simetric, unghiul de incidenţă pe prima suprafaţă a prismei fiind
egal cu unghiul de refracţie prin cea de-a doua suprafaţă (vezi anexa 2, fig. A2(a)).
4. Care este efectul creşterii distanţei b asupra interfranjei şi asupra preciziei rezultatului
final?
5. Analizaţi oportunitatea/neoportunitatea efectuării unui calcul de propagare a erorilor în
condiţiile experimentale ale lucrării.

4
 Anexe

Anexa 1- Interferenţa a două unde coerente

În figura A1 sunt reprezentate cele două surse virtuale, aflate în planul Σ şi planul de
observare Π , dispus perpendicular pe axa SO a sistemului optic.
Cercul cu centrul în P , avînd raza PS2, intersectează PS1 în B. Dacă distanţa L de la
planul Σ la planul Π este mare în comparaţie cu distanţa d dintre fante , arcul S2B poate fi
considerat o dreaptă ce formează unghiuri drepte cu PS şi PS1. Atunci triunghiul BS1S2 este
un triunghi dreptunghic, asemenea cu POS , iar distanţa S1B este egalå cu d sin θ .
Propagarea facându-se în aer, această distanţă reprezintă diferenţă de drum optic
dintre undele provenite de la cele două surse virtuale, naer (r1 − r2 ) . Prin interferenţa celor
două unde, în punctul P se obţine un maxim de intensitate dacă este îndeplinită condiţia
d sin θ = mλ unde m = 0,1,2,3... (A1)

P
S1

B
O
d S
q q
r1
S2 y

r2
S
L P

Fig. A1

Franja centrală luminoasă din punctul O corespunde unei diferenţe de drum nule,
adică sin θ = 0. Distanţa y m dintre franja de ordinul zero şi punctul P aflat în centrul celei de-
a m - a franje este:
y m = L tg θ m (A2)
Deoarece pentru toate valorile lui m unghiul θ este foarte mic, tg θ m ≈ sin θ m şi
rezultă:
mλ
y m = Lsin θ m = L . (A3)
d
Ştiind că interfranja este distanţa dintre două maxime (sau minime) consecutive
rezultă că
λL
i = y m +1 − y m = . (A4)
d

5
 Anexa 2 - Unghiul de deviaţie minimă

Se consideră o rază de lumină incidentă sub un unghi i pe una din feţele unei prisme
optice (o piesă optică dintr-un mediu transparent limitat de doi dioptri plani care formează
între ei un anumit unghi numit unghiul prismei), ca în figura A2 (a). Fie n indicele de
refracţie al prismei, A unghiul prismei şi considerăm că mediul în care este plasată prisma
este aerul. Se defineşte unghiul de deviaţie δ ca fiind unghiul dintre direcţia razei incidente pe
prismă şi direcţia razei emergente.

d 1
A A/2
d
i d i
r’=i m

r r’ r i’=r
i’
n

(a) (b)
Fig. A2

Valoarea minimă a unghiului de deviaţie δ m se atinge atunci când razele de lumină

trec prin prismă simetric, unghiul de incidenţă pe prima suprafaţă a prismei i fiind egal cu
unghiul de refracţie prin cea de-a doua suprafaţă r ' (Fig. A2 (b)).
Acest unghi de deviatie minima este legat de unghiul prismei si de indicele de
refractie prin relatia:
sin [( A + δ m ) / 2]
n= (A5)
sin A / 2
Pentru a deduce relaţia (A5) se observă din figura A2 (b) că:
A
r = i ' = (unghiuri cu laturile respectiv perpendiculare) (A6)
2
δ1 = δ m / 2 (pe fiecare suprafaţă se produce o jumătate din deviaţia totală) (A7)
A δ A + δm
i = r ' = r + δ1 = + m = (A8)
2 2 2
sin i = n sin r (legea refracţiei) (A9)
Înlocuind în (A9) relaţiile (A6) şi (A7) se obţine
A + δm A
sin = n sin , (A10)
2 2
care este chiar relaţia (A5).
Dacă unghiul prismei este mic, unghiul de deviaţie minimă este şi el mic, astfel încât
A + δm A + δm A A
sin ≈ şi sin ≈ . (A11)
2 2 2 2
Se obţine astfel :
A + δm
n= sau δ m = (n − 1)A (A12)
A

6
 UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL DE FIZICĂ

LABORATORUL DE OPTICĂ
BN - 120 B

DIFRACŢIA LUMINII
DETERMINAREA LUNGIMII DE UNDĂ A RADIAŢIEI LUMINOASE
UTILIZÂND REŢEAUA DE DIFRACŢIE

2004 - 2005
 DIFRACŢIA LUMINII
DETERMINAREA LUNGIMII DE UNDĂ A RADIAŢIEI LUMINOASE
UTILIZÂND REŢEAUA DE DIFRACŢIE

1. Scopul lucrării
1.A. Scop calitativ: se evidenţiaza fenomenul de difracţie1 suferit de un fascicul de
lumină la trecerea printr-o reţea de difracţie.
1.B. Scop cantitativ: se determină experimental lungimea de undă a radiaţiei
luminoase.

2. Teoria lucrării
Difracţia: un fenomen complex, de
compunere coerentă a radiaţiei provenita de
la mai multe surse din spaţiu. În esenţă ea
reprezintă ansamblul fenomenelor datorate
naturii ondulatorii a luminii, fenomene care
apar la propagarea sa într-un mediu cu
caracteristici eterogene foarte pronunţate. În
sens restrâns, difracţia constă în fenomenul de
ocolire aparenta a obstacolelor de mici
dimensiuni de către lumină, sau altfel spus, în
Fig. 1
devierile de la legile opticii geometrice.
Reţea de difracţie: un sistem de fante
paralele, egale şi echidistante.
Fantă: o porţiune transparentă pentru lumină, de formă dreptunghiulară, cu lăţimea
mult mai mică decât lungimea l<<L (Fig. 1). Direcţia de-a lungul căreia este sesizabil
fenomenul de difracţie este una singură, anume Ox; din acest motiv, reţeaua este o reţea
unidimensională.
Pasul (perioada) reţelei: distanţa dintre două fante succesive:
a = l +b, (1)
unde b este este mărimea porţiunii opace, luată, de asemenea, de-a lungul direcţiei Ox.
Dacă pe o reţea de difracţie este incidentă o undă monocromatică, are loc un fenomen
complex: difracţia luminii produsă de fiecare fantă şi interferenţa2 luminii provenite de la
toate fantele. La o distanţă suficient de mare, se poate observa o imagine caracterizată prin
maxime şi minime succesive.
Intensitatea luminii difractate este dată de relaţia3

I ( α ) ≅ I0 ⋅ 2 ( ⋅
) 2 (
sin 2 1 kl sinα sin 2 1 Nka sinα )(2)
(
1 kl sinα 2
2 )sin 2 1 ka sinα
2 ( )
unde:

1
Difracţia pe o reţea de acest tip este cunoscută sub numele de difracţieFraunhofer, .
2
În esenţă, atât difracţia, cât şi interferenţa, sunt fenomene de compunere coerentă a radiaţiei; deosebirea dintre
ele este mai mult de natură teoretică şi este dată în principal de întinderea spaţială a surselor de la care
provine radiaţia.
3
Vezi, de exemplu, F. Crawford Jr., "Unde", cursul de fizică Berkeley, vol. III, Ed. Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1983.

2
 − I0 este intensitatea luminii incidente,
− α este unghiul sub care se observa
lumina difractată, faţă de normala
la reţea (Fig. 2),
− N este numărul total de fante ale
reţelei,
− k este numărul de undă, k=2π/λ,
lungimea de undă fiind λ.
Ordinul unui maximum este numărul de
ordine al maximumului respectiv, ţinând
cont că maximumul de ordin zero se
formează pe axa de simetrie.
Relaţia de bază. Pornind de la relaţia (2)
se poate arăta (vezi Anexa) că, dacă Fig. 2
poziţia unghiulară a unui maximum de
ordin n este αn, atunci există relaţia
a
λ = sin α n , (3)
n
care constituie relaţia de bază a acestei lucrări de laborator, permiţând determinarea
experimentală a lungimii de undă, dacă se măsoară poziţiile unghiulare ale maximelor
observate, şi dacă se cunoaşte constanta reţelei.

3. Descrierea instalaţiei experimentale

Dispozitivul experimental cuprinde un goniometru prevăzut cu un colimator C şi o
lunetă L (Fig. 3). În centrul goniometrului, pe o măsuţă rotundă se găseşte fixată reţeaua de
difracţie R.
Sursa de lumină este fie o lampă cu
vapori de mercur, fie un bec electric; în
ultimul caz, în colimator se găseşte fixat un
filtru monocromatic. Lumina intră în
colimator printr-o fantă F de formă
dreptunghiulară, verticală, paralelă cu fantele
reţelei. Observaţia se realizează în planul
focal al lentilei ocular a lunetei, unde
maximele principale de interferenţă apar sub
forma unor linii luminoase, imagini ale fantei
F.
Fig. 3
4. Modul de lucru
a. Studiati cercul gradat şi vernierul V al al goniometrului si determinaţi precizia de
citire a unghiurilor4.
b. Verificaţi dacă reţeaua este dispusă perpendicular pe direcţia fasciculului luminos
care iese din colimator. Reglaţi fanta, astfel încât maximele observate să fie verticale şi cât
mai înguste; calitatea imaginii se realizează prin deplasarea ocularului lunetei L.

4
Unghiurile se citesc în grade, iar subdiviziunile lor, in functie de dispozitivul exustent in laborator, pot fi fie
minutele şi secundele de arc, fie zecimile de grad. Fiti atenti la operatiile aritmetice cu aceste unghiuri,
precum si la calculul functiei sinus!

3
 În cazul în care sursa luminoasă
emite mai multe linii spectrale (radiaţii
monocromatice), ca în cazul lămpii cu
vapori de mercur, maximumul cel mai
intens, de ordinul zero, este de culoare
albă; maximele de ordin superior
(n=1,2,3,...), pentru fiecare culoare,
sunt dispuse simetric faţă de maximul
de ordinul zero, ca în Fig.4.
c. Măsurarea unghiului αn se
face prin citirea coordonatelor
unghiulare (poziţiilor) ale maxi-
mumului de acelaşi ordin n, atât la
Fig. 4.
dreapta, cât şi la stânga maximumului
central (de ordinul zero). Astfel, se roteşte luneta la dreapta maximumului central şi se aşează
firul său reticular pe centrul liniei a n-a (faţă de maximul central), de o anumită culoare, şi
deci, de o anumită lungime de undă λ şi se notează cu α dn indicaţia pe discul goniometrului a
reperului solidar cu luneta; se deplasează apoi luneta pe linia simetrică din stânga, care
reprezintă maximumul de acelaşi ordin n al aceleiaşi lungimi de undă (aceiaşi culoare), şi se
notează indicaţia reperului cu α ns .
Diferenţa α dn − α ns reprezintă dublul unghiului α n , adică :
2α n = α dn − α ns (4)
d. Rezultatele se trec în următorul tabel:

Tabelul 1.
n Linie spectrala α d
α s
αn = α − α
1 d s sin αn λn
n n 2 n n
(culoare) (nm)
Violet
1 Verde
Galben
Violet
2 Verde
Galben
Violet
3 Verde
Galben

Verificaţi dacă valorile detrminate experimental pentru lungimea de unda se găsesc

într-adevăr în domeniul spectral corespunzator culorii observate!

e. Întrucât citirea unghiurilor de către fiecare membru al subgrupei este o operaţie care
poate introduce erori, experimentul necesită şi o etapă de estimare a acestora. În acest scop,
fiecare dintre membrii subgrupei de lucru va alege, în cea de-a doua etapă a experimentului, o
anume linie spectrală, corespunzătoare ordinului 2 de difracţie, linie spectrala pentru care va
face zece citiri de unghiuri. Astfel, fiecare student va completa Tabelul 2 (cu valori
personale, de această dată!).

4
 Tabelul 2 (n = 2) Linia spectrală (culoarea): .................................
Nr. crt.
i
(α ) d
2 i (α )s
2 i (α 2 )i = 21 (α d2 )i − (α 2s )i α2 σ α2 λ σλ
(nm) (nm)
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
• Pentru linia spectrală pentru care aţi făcut cele zece determinări, calculaţi atât valoarea
medie a lungimii de undă, cât şi eroarea standard (eroarea pătratică medie):

∑ [(α 2 )i − α 2 ]
10 2

1 10
α2 = ∑ (α 2 ) i
10 i = 1
σα 2 = i =1
10 ⋅ (10 − 1)
(5)

2
 ∂λ  
λ = λ (α 2 ) ( )
2
σ λ =    ⋅ σα 2 (6)
 ∂α  α = α 2 
Rezultatul determinării lungimii de undă se va da sub forma intervalului de încredere
λ ∈ λ − σλ , λ + σλ ( ) (7)
• Constanta retelei a=0,02 mm

Întrebări
1. Ce este difracţia?
2. De ce, pe axa de simetrie, observaţi un maximum de culoare albă ? De ce acesta este
singurul maximum de culoare albă care se formează?
3. Comparaţi eroarea sistematică, datorată aparatului de măsură, cu eroarea asupra mediei,
obţinută efectiv din măsuratori (relatia (5)); cum interpretaţi acest lucru? Evaluaţi eroarea
asupra lungimii de undă provenite numai din eroarea introdusă de aparatul de măsură şi
comparaţi-o cu eroarea efectiv obţinută prin propagarea erorii provenite de la măsuratori
(relatia (6)). Ce concluzie trageţi ?
4. Indicaţi o altă metodă de măsurare a poziţiei unghiulare a maximelor. Este metoda găsită de
dumneavoastră mai precisă decât cea folosită în lucrare ?
5. Pentru una dintre liniile spectrale, determinarea lungimii de undă se poate face şi prin
trasarea dependenţei dintre sinαν şi ordinul maximumului n, a cărei formă teoretică este
λ
sin α n = ⋅ n , urmată de măsurarea pantei dreptei aproximante şi identificarea ei cu λ/a.
a
Este aceasta metodă mai precisă?

5
 ANEXA

Dacă, în relaţia (2), notăm 2β=ka sinα, 2η=kl sinα, se observă că, în timp ce funcţia
sin 2η sin 2 ( Nβ)
F1 = este lent variabilă cu unghiul α, funcţia F2 = are o variaţie rapidă cu
η2 sin 2β
acesta. Din acest motiv, se spune că funcţia F1 (efectul de difracţie printr-o fantă) are rolul de
a modula intensitatea luminii obţinute prin interferenţa undelor provenite de la cele N fante
ale reţelei.
Repartiţia intensităţii I=I(α) depinde de cele două funcţii F1 şi F2.

Influenţa factorului F2
sin 2 ( N β )
Funcţia F2 ( sinα ) = este reprezentată cu linie continuă în Fig.5. şi
sin 2β
reprezintă efectul interferenţei multiple a undelor provenite prin difracţie de la toate fantele
reţelei.

Fig. 5.

Condiţiile de extremum conduc la ecuaţiile:

sin ( Nβ ) = 0 (A1)
şi
Ntgβ=tg ( N β ) (A1')

Prin urmare, există două feluri de extreme de tip maximum local.

a. Maximele principale. Din ecuaţia (A1) rezultă pentru β valorile

m
β = π , m∈Z. (A2)
N
m
Valorile lui m pentru care raportul este un număr întreg dau maximele principale
N
de interferenţă, (v. Fig.6).

6
 Valorile corespunzătoare ale lui sinα sunt obţinute din (2), unde am ţinut cont că
m
= n , n∈Z:
N
2β 2nπ
sinα = = , n∈Z,
ka ka
sau
λ
sinαn = n , (A3)
a
adică relaţia fundamentala (3) din lucrarea de laborator.
m
Celelalte valori ale lui m, pentru care raportul nu este un număr întreg, dar care
N
îndeplinesc în continuare conditia (A1) dau minimele (nule) de interferenţă.

b. Maximele secundare. Soluţiile ecuaţiei (A1') oferă poziţiile unghiulare ale

maximelor secundare de interferenţă, a căror intensitate este mult mai mică decât a maximelor
principale. Acestea sunt invizibile în experimentul nostru şi sunt localizate în punctele pentru
care
sinα =
(2m + 1)π =  m + 1 λ .
 
Nka  2  Na

Influenţa factorului F1
Această funcţie este reprezentată punctat în Fig.5 şi exprimă efectul de difracţie
produs de o singură fantă. Condiţia de extremum conduce la ecuaţiile:
sin η=0 (A4)
tgη=η (A4')
Soluţiile ecuaţii (A4) dau poziţia minimelor nule de difracţie (printr-o fantă), iar
soluţiile ecuaţiei (A4’) oferă poziţia maximelor de difracţie (de asemenea printr-o fantă).
Deoarece intensitatea relativă a două maxime succesive de difracţie ale funcţiei
modulatoare F1 scade foarte repede (aspect evidenţiat şi de Fig.5), la laborator se vor putea
 λ λ
observa numai maximele principale corespunzătoare intervalului  − ,  .
 l l

7
 UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" BUCUREŞTI
CATEDRA DE FIZICĂ

LABORATORUL DE OPTICĂ
BN - 121

INTERFERENŢA ŞI POLARIZAREA UNDELOR

ELECTROMAGNETICE

1996
INTERFERENŢA ŞI POLARIZAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE

1. Scopul lucrării
Evidenţierea aspectului ondulatoriu al radiaţiei electromagnetice prin analiza
fenomenelor de interferenţă şi de polarizare a undelor electromagnetice din gama undelor
ultrascurte.

2. Teoria lucrării şi descrierea instalaţiei experimentale

2.1. Interferenţa este fenomenul de suprapunere a unor unde coerente, în urma căruia
rezultă maxime si minime de intensitate ale undei rezultante.
Schema de principiu a instalaţiei folosită în studiul interferenţei în lucrarea noastră este
indicată in figura 1.

Fig. 1

În dispozitivul de recepţie R (antenă dipol), se suprapun atât unda venită de la antena

dipol emiţătoare S alimentată de generatorul G, cât şi unda plecată din S, reflectată pe panoul P.
În urma reflexiei pe panoul P unda reflectată va suferi o pierdere de fază de π sau, exprimată în
lungimi de undă, diferenţa de drum va fi micşorată cu λ/2. Unda rezultată în urma interferenţei
va fi detectată, intensitatea sa fiind indicată de aparatul de masură V. Componenta electrică a
undei electromagnetice plecată din S spre R se scrie sub forma:
⎡ ⎛ t d ⎞⎤
e1 = E1 ⋅ sin⎢ 2π ⎜ − ⎟⎥ (1)
⎣ ⎝ T λ ⎠⎦
unde E1 este amplitudinea componentei electrice a undei electromagnetice, iar d este distanţa
dintre S şi R (d = 12 cm în lucrare ). Componenta electrică a undei electromagnetice reflectată
pe panoul P va avea in punctul R expresia:
⎡ ⎛ λ ⎞⎤
⎢ ⎜ t d + 2 x − 2 ⎟⎥
e2 = E 2 ⋅ sin⎢ 2π ⎜ − ⎟⎥ (2)
⎢ ⎜T λ ⎟⎥
⎣ ⎝ ⎠⎦

1
unde x este distanţa dintre P şi R. În ceea ce priveşte E2, el va avea valori diferite in funcţie de x.
Aceasta se explică prin faptul că la o mărire a distanţei dintre P şi R se va reflecta spre R o parte
mai mică a frontului de undă, corespunzatoare unghiului solid mai mic sub care este văzut
panoul din R. Restul frontului de undă va trece pe lângă panou şi va conduce la un semnal
parazit (neglijabil în lucrarea noastră) generat de unda care după reflexia pe pereţii încăperii a
ajuns in R. Amplitudinea undei rezultate prin interferenţă va fi:
1
(2 2
E = E1 + E 2 + 2 E1 E 2 cosΔΦ 2 ) (3)
1
⎛ 4πx ⎞ 2
sau E = ⎜ E12 + E 22 − 2 E1 E 2 cos ⎟ (4)
⎝ λ ⎠
Minimele de amplitudine vor fi obţinute pentru valori xm date de relatia:
mλ
xm = ;m ∈ N (5)
2
iar maximele pentru valori xM date de:
λ
x M = ( 2m + 1); m∈ N (6)
4
Distanţa dintre două maxime sau doua minime de amplitudine consecutive este:
λ
Δx = (7)
2

2.2. Polarizarea caracterizează undele electromagnetice (care sunt unde transversale) din
punct de vedere al direcţiei de oscilaţie a vectorului intensitate a câmpului electric (sau a
vectorului intensitate a câmpului magnetic). Starea de polarizare a undei electromagnetice este
r
definită de relaţia dintre amplitudinile şi fazele celor două câmpuri transversale independente, E
r r
şi H . În unda electromagnetică, vectorii intensitate a câmpului electric E , vectorul intensitate a
r
câmpului magnetic H şi versorul direcţiei de propagare formează un triedru drept (vezi fig. 2).

Fig. 2

2
 Vom numi direcţie de polarizare direcţia de oscilaţie a vectorului câmp (electric sau
magnetic) şi plan de polarizare planul care conţine vectorul câmp (electric sau magnetic) şi
direcţia de propagare. Spunem că unda electromagnetică este :
- liniar polarizată (sau plan polarizată) dacă locul geometric al vectorului câmp este o
dreaptă;
- circular polarizată dacă locul geometric al vectorului câmp este un cerc;
- eliptic polarizată dacă locul geometric al vectorului câmp este o elipsă. Folosind ca
r
generator de unde electromagnetice un dipol S, unda emisă E rezultă a fi plan polarizată, planul
de polarizare fiind determinat de axa dipolului S şi de direcţia de propagare a undei (dreapta ce
uneşte S cu R). Dipolul receptor R, folosit ca analizor, a cărui axa face unghiul α cu axa lui S, va
capta semnalul:
E R = E ⋅ cosα (8)
Deoarece răspunsul detectorului este proporţional cu intensitatea undei, care este direct
proporţională cu pătratul amplitudinii intensităţii câmpului electric, rezultă că mărimea
semnalului indicat de aparat VR va fi:
VR = V0 ⋅ cos 2 α (9)
unde V0 este semnalul indicat pentru α = 0.
Dependenţa V R = V R ( α ) exprimă legea lui Malus, care va fi verificată în această
lucrare.

3. Modul de lucru
a) După conectarea instalaţiei la reţeaua electrică se asteaptă circa un minut pentru
stabilizarea funcţionării generatorului.
b) Panoul reflector P (având planul perpendicular pe direcţia SR) este deplasat dinspre
capătul cel mai depărtat de R spre dipolul receptor. Din 2 în 2 cm se măsoară tensiunea indicată
de aparat, notând tabelul de valori V = V(x). Distanţa x este măsurată folosind rigla prezentă în
instalaţie. Tabelul de valori V(x) va fi obţinut de trei ori, prezentând în final pentru fiecare
valoare a lui x media tensiunilor măsurate.
c) Pentru verificarea legii lui Malus, se plasează iniţial panoul cât mai departe de
receptor. Se alcătuieşte tabelul de valori V(α) unde unghiul α dintre axele dipolilor va fi:
α = 90°−α R (10)
unde αR este unghiul măsurat de raportor. Tabelul va fi alcătuit pentru α R ∈ [0,90°] , pentru αR
luându-se valori din 5° în 5°.
Observaţii importante: Rotirea dipolului R se face cu atenţie, punând mâna pe suportul
de pexiglas şi NU pe dipolul propriu-zis. Pentru a evita fenomenele parazite care apar datorită
recepţiei suplimentare în R şi a undei reflectate pe corpul studentului, se va avea grijă ca după
deplasarea panoului P sau după rotirea receptorului R, mâna să fie retrasă. Pentru a introduce o
eroare constantă, este de dorit ca observatorii să stea în cursul lucrării în poziţii fixe, cât mai
departe de dipoli.

3
 4. Indicaţii pentru prelucrarea datelor experimentale
4.1. Se construieşte graficul mediei tensiunilor V în funcţie de x. Măsurând din grafic
distanţa dintre două maxime respectiv dintre două minime de intensitate, calculăm lungimea de
undă şi frecvenţa generatorului:
c ⎛ m⎞
ν= ⎜ c = 3 ⋅ 108 ⎟ (11)
λ ⎝ s⎠
( )
4.2. Se trasează graficele V = V ( α ) şi V = V cos2α . Din analiza graficelor se vor trage
concluzii referitoare la verificarea legii lui Malus.

5. Întrebări
5.1. Explicaţi de ce înălţimile maximelor obţinute pe graficul de la punctul 4.1. nu sunt egale.
5.2. Indicaţi câţiva din factorii care produc erori asupra rezultatelor măsurătorilor.

4
UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL DE FIZICĂ

LABORATORUL DE OPTICĂ

STUDIUL DISPERSIEI LUMINII.

SPECTROSCOPUL CU PRISMĂ

2007
 STUDIUL DISPERSIEI LUMINII.
SPECTROSCOPUL CU PRISMĂ

1. Scopul lucrării
Prin efectuarea lucrării se urmăreşte observarea şi studiul fenomenului de dispersie
a luminii. De asemenea, se va realiza cunoaşterea temeinică a aparatului spectral
fundamental - spectroscopul cu prismă şi a modului de obţinere a spectrelor de emisie şi de
absorbţie.

2. Teoria lucrării

2.1. Dispersia luminii

Fenomenul de dispersie a undelor electromagnetice (deci şi a luminii) constă în

dependenţa indicelui de refracţie n al unei substanţe de pulsaţia ω (respectiv de lungimea
2πc
de undă λ = a luminii ( c = 3⋅10 8 m/s). Funcţia n = n(λ ) = n(ω) se numeşte relaţie de
ω
dispersie.
Stabilirea formei explicite a relaţiei de dispersie se poate face în baza modelului
clasic al interacţiei radiaţiei electromagnetice cu substanţa. Lămurirea tuturor aspectelor
privind dispersia şi absorbţia luminii în medii dielectrice este posibilă numai cu ajutorul
modelelor cuantice de interacţiune.
În teoria clasică se consideră lumina ca undă electromagnetică de pulsaţie ω, iar o
moleculă a substanţei ca un ansamblu de k oscilatori de masă m k şi sarcină electrică q k .
Câmpul electric al undei electromagnetice, de amplitudine E, determină oscilaţii forţate ale
oscilatorilor, de elongaţie rk . La nivelul moleculei acest fenomen implică apariţia unui
moment electric dipolar de mărime:
pe = ∑qk
k rk (1)

iar la nivelul întregului corp, considerat omogen şi izotrop, o polarizaţie P:

P=N ∑q k
k rk (2)

unde N reprezintă numărul moleculelor din unitatea de volum.

Elongaţiile rk se obţin din ecuaţia de mişcare a oscilatorului:
q
&r&k + 2δ k r&k + ω 02k rk = k E (3)
mk
şi au forma:
q E 1
rk = k (4)
2 2
mk ω − ω + i 2δ k ω
0k
unde ω 0 k este frecvenţa proprie de oscilaţie a oscilatorului k, iar δ k este constanta de
amortizare.
Indicele de refracţie n̂ depinde de permitivitatea relativă a mediului ε r , iar aceasta
de polarizaţia P, prin relaţiile:

2
 nˆ 2 = (n + iχ )2 = εˆ r (5)
Pˆ
respectiv εˆ r = 1 + (6)
ε0 E
Din relaţiile (2) şi (4) rezultă că polarizaţia P este o mărime complexă, deci şi
mărimile permitivitate relativă ( ε r ) şi indice de refracţie (n) vor fi complexe; le notăm cu
Pˆ , εˆ r , nˆ. În relaţia (5) mărimea χ caracterizează mediul din punctul de vedere al
atenuării undei prin absorbţie.
Relaţiile (6), (5) şi (1) permit obţinerea expresiilor explicite pentru indicele de
refracţie n şi indicele de absorbţie χ . Pentru simplificarea interpretării acestora le
particularizăm pentru cazul unui singur oscilator (k = 1):
Ne2 ω02 − ω 2
n(ω) = 1 + (7)
2m 0 ε 0 2
( 2
ω0 − ω + δ ω 2 2
)
respectiv
Ne2 δω
χ(ω) = . (8)
2mε 0
(
ω02 −ω )
2 2
+δ ω 2 2

Fig. 1.

Din graficele celor doi indici (Fig.1) rezultă că în jurul frecvenţei de rezonanţă,
(ω ≅ ω0 ) , indicele de refracţie suferă o variaţie bruscă, iar indicele de absorbţie prezintă
dn
un maxim pronunţat. Dacă > 0 fenomenul se numeşte dispersie normală. În zonele în
dω
dn
care < 0 , dispersia este anomală.
dω
Frecvenţele de rezonanţă sunt caracteristice fiecărui atom sau moleculă în parte.
Determinarea lor permite identificarea atomului sau a moleculei.
Pe baza fenomenului de dispersie o prismă optică separă componentele
monocromatice ale radiaţiei incidente, obţinându-se astfel spectrul optic. Cum spectrul

3
radiaţiilor emise de substanţă este o caracteristică absolută a acesteia, el devine un mijloc
foarte sigur de identificare a substanţei.
Datorită dispersiei undele cvasimonocromatice care alcătuiesc o radiaţie complexă
sunt deviate cu unghiuri diferite la pătrunderea într-un mediu dispersiv şi astfel pot fi
observate separat. Un dispozitiv simplu prin care se obţine separarea luminii prin dispersie
este prisma optică (Fig. 2).

δ
i1 i2
r1 rosu
r2

violet
Fig. 2.

Unghiul de deviaţie (între raza incidentă şi raza emergentă) la trecerea luminii prin
prismă este:
δ = i1 − r1 + i2 − r2 = i1 + i2 − A (9)
A
Acest unghi este minim pentru i1 = i 2 = i şi r1 = r2 = r = (raza este, în prismă, paralelă
2
cu baza, mai exact perpendiculară pe bisectoarea unghiului refringent A).
Ca urmare δ min = 2i − A (10)
Deoarece sin i = n sin r (11)
se poate determina indicele de refracţie al materialului prismei din măsurarea unghiului de
deviaţie minimă.
⎛δ + A⎞
sin ⎜ ⎟
⎝ 2 ⎠
n= (12)
A
sin
2
Dependenţa indicelui de refracţie n de lungimea de undă λ implică dependenţa unghiurilor
δ şi δ min de λ .

2.2. Spectre de emisie şi spectre de absorbţie

Un sistem microscopic (atom, moleculă, nucleu etc.) se caracterizează prin faptul

că poate exista numai în anumite stări, numite stări staţionare, corespunzătoare unei
mulţimi discrete de valori ale energiei (nivele de enegie).
Orice variaţie a energiei sistemului microscopic se face printr-o tranziţie dintr-o
stare staţionară în alta. Dintre aceste tranziţii ne interesează tranziţiile radiative (optice),
când sistemul emite sau absoarbe un foton. Astfel, la trecerea sistemului din starea cu
energia En în starea cu energia Em ( En > Em) acesta emite un foton cu energia
hν = E n − E m (13)

4
conform legii conservării energiei. La absorbţia unui foton având energia hν sistemul
trece din starea cu energie mai mică Em în starea cu energie mai mare En.
Totalitatea radiaţiilor (care pot fi caracterizate prin frecvenţa υ sau prin lungimea
c 1
de undă λ = sau prin numărul de undă ~ υ = ) emise de un sistem microscopic
υ λ
constituie spectrul de emisie al sistemului.
Pentru atomi sunt caracteristice spectrele discrete care sunt formate din linii
(radiaţii monocromatice) izolate. Denumirea de linie spectrală vine de la faptul că
metodele experimentale duc la observarea radiaţiilor monocromatice ca imagini ale unei
fante înguste, iluminate cu radiaţia complexă supusă studiului. O linie spectrală
corespunde, teoretic, unei radiaţii monocromatice. În realitate, liniile spectrale nu sunt
riguros monocromatice (cu λ 0 ), ci prezintă o anumită lărgime, Δλ . Există o lărgime
naturală a liniei spectrale care este un efect cuantic. Lărgimea liniei se datoreşte şi altor
fenomene (efect Doppler, interacţia dintre particule etc.). Intensităţile liniilor spectrale
depind de probabilităţile cu care au loc tranziţiile corespunzătoare şi de numărul sistemelor
microscopice aflate în diferitele stări staţionare.
Pentru molecule sunt caracteristice spectrele formate din benzi deoarece, în acest
caz, grupurile de nivele de energie între care au loc tranziţiile sunt foarte apropiate. Dacă o
radiaţie care are un spectru continuu trece printr-o substanţă absorbantă, spectrul continuu
va aparea brăzdat de linii sau benzi întunecate. Acesta constituie un spectru de absorbţie.
Specificitatea spectrelor optice permite identificarea atomilor şi moleculelor
(analiza calitativă). Dacă se măsoară intensităţile ale liniilor sau benzilor spectrale se poate
determina concentraţia atomilor şi moleculelor (analiză cantitativă).

2.3. Culorile şi vederea

Dacă o undă luminoasă de o frecvenţă dată este incidentă pe un material ai cărui

atomi au electroni care vibrează cu aceeaşi frecvenţă, atunci aceştia vor absorbi energia
undei incidente şi o vor transforma în mişcare de vibraţie. În timpul vibraţiei, electronii
interacţionează cu atomii vecini transformând energia vibraţională în energie termică.
Astfel, putem spune că unda luminoasă incidentă a fost absorbită de material. Această
absorbţie este selectivă şi depinde de frecvenţele de rezonanţă ale materialului respectiv,
conform ecuaţiilor (7) şi (8). Deoarece atomii şi moleculele care alcătuiesc diversele
materiale au frecvenţe de vibraţie diferite, aceste sisteme vor absorbi frecvenţe diferite din
lumina vizibilă incidentă.
În cazul în care frecvenţele de rezonanţă ale atomilor şi moleculelor care alcătuiesc
materialul nu corespund frecvenţelor undelor luminoase incidente, apar fenomenele de
reflexie şi transmisie. Când o astfel de undă, având frecvenţa diferită de cea de rezonanţă a
atomului, este incidentă pe un material, electronii din atom încep să vibreze. Fenomenul de
rezonanţă nu se produce, electronii vor vibra pe perioade scurte, cu amplitudini mici, în
final energia fiind reemisă sub formă de undă luminoasă. Dacă materialul este transparent,
vibraţia electronilor este trecută atomilor vecini prin volumul de material până când ajunge
pe faţa opusă a acestuia şi este reemisă sub formă de lumină. În acest caz, spunem că unda
incidentă a fost transmisă. Dacă materialul este opac, vibraţia electronilor nu se transmite
la atomii vecini, ea fiind reemisă sub formă de undă luminoasă după o scurtă perioadă de
timp. În acest caz, spunem că unda luminoasă a fost reflectată.

5
 Culoarea obiectelor pe care le vedem se datorează modului în care lumina
interacţionează cu acestea, fiind reflectată sau transmisă şi apoi observată de ochii noştri.
Aşadar, culoarea unui obiect nu este o proprietate intrinsecă a acestuia, ci mai degrabă a
luminii reflectate sau transmise de acel obiect.
Lumina vizibilă are un spectru continuu format dintr-un domeniu de frecvenţe,
fiecare frecvenţă corespunzând unei anumite culori. Când lumina este incidentă pe un
obiect, anumite frecvenţe specifice acestuia vor fi absorbite şi nu vor mai ajunge la ochiul
nostru. Numai radiaţia transmisă sau reflectată care ajunge la ochi va determina culoarea
atribuită obiectului. Astfel, un obiect care este capabil să absoarbă toate frecvenţele luminii
incidente se va “vedea” negru, iar unul care nu absoarbe nimic, va avea aceeaşi culoare cu
lumina incidentă.
Lumina naturală conţine toate frecvenţele şi este cunoscută sub numele de lumină
albă. Ţinând cont de notaţia culorilor fundamentale, lumina albă este descrisă de
următoarele componente: R (roşu), O (oranj=portocaliu), G (galben), V (verde), A
(albastru), I (indigo), V (violet).

3. Descrierea instalaţiei experimentale

Instalaţia experimentală este formată dintr-un spectroscop cu prismă (se pot folosi
mai multe prisme), un suport goniometric, o lampă cu mercur (cu alimentator adecvat), un
bec cu incandescenţă şi un recipient cu soluţie de permanganat de potasiu.
. Spectroscopul este format din următoarele elemente (Fig.3): prisma optică P, colimatorul
C care constă dintr-un tub cu o fantă dreptunghiulară reglabilă F, plasată în focarul lentilei
colimator CO, braţul telescopic T cu lentila TO (conţinând un fir reticular “în cruce” şi o
lentilă ocular O pentru mărirea imaginii), sursa de lumina S, un disc gradat în grade şi
minute prevăzut cu vernier şi cu o lupă pentru citire.

F P

C CO TO

T
V

K
O
Fig. 3.

Din colimatorul C iese un fascicul de lumină având secţiunea transversală identică,

la modul ideal, cu secţiunea fantei. Acest fascicul, la trecerea prin prisma P, datorită
fenomenului de dispersie, este descompus în radiaţii cvasimonocromatice. Fiecare
componentă apare ca o imagine monocromatică a fantei de intrare (linie spectrală).
Determinarea unghiului de deviaţie minimă se face pe scara goniometrului, cu
ajutorul unui vernier.

6
 Sursa spectrală (becul cu vapori de mercur) conţine atomi de Hg a căror excitare pe
nivele superioare de energie se face prin ciocniri cu electroni acceleraţi în câmp electric.
Dezexcitarea atomilor duce la emisia spectrului de radiaţii caracteristice.
Pentru observarea spectrului de absorbţie al moleculei de permanganat de potasiu
se foloseşte o soluţie de permanganat de potasiu (aflată într-o sticluţă) şi un bec cu
incandescenţă.

4. Modul de lucru
1. Se alimentează lampa cu mercur la priza de tensiune. Această lampă spectrală
atinge maximul de luminozitate după aprox. 5 minute.
2. Se aşează prisma optică din sticlă flint pe masa spectroscopului, în calea fasciculului
astfel încât unghiul de incidenţă la interfaţa aer-sticlă să nu fie prea mic pentru a ne asigura că
raza refractată poate ieşi din prismă. Pentru sticla flint cu un indice de refracţie de n = 1,62 şi
pentru un unghi la vârf, A = 600, cel mai mic unghi de incidenţă posibil este de 370. Pentru o
prismă de sticlă crown cu indicele de refracţie n = 1,52 şi unghiul la vârf de 600, cel mai mic
unghi de incidenţă posibil este de 310 .
3. Se roteşte braţul telescopului până când o linie spectrală este vizibilă în punctul de
intersecţie al firelor reticulare. Apoi se roteşte încet prisma (este posibil să fie necesară o
reajustare a poziţiei telescopului) până când deplasarea liniei spectrale în câmpul vizual ajunge
într-un punct în care îşi schimba sensul. Această poziţie reprezintă minimul deviaţiei liniei
spectrale considerate. Se menţine prisma în această poziţie şi se fixează tubul telescopului în
această poziţie. Apoi cu ajutorul şurubului de reglare fină (18) se aduce “crucea reticulară”
exact pe centrul liniei spectrale analizate.
4. Se citeşte pe discul gradat, cu ajutorul vernierului, unghiul ϕ1culoare. Se repetă,
procedura de mai sus pentru toate liniile spectrale ale mercurului, notându-se valorile
unghiurilor corespunzătoare.
5. Se roteşte prisma optica astfel încât radiaţia luminoasă să cadă pe cealaltă faţă a
prismei şi să fie deviată pe partea opusă. Se repetă operaţiile de aflare a poziţiei de deviaţie
minimă pentru fiecare linie spectrală a mercurului şi se citesc unghiurile corespunzătoare
poziţiei telescopului pentru fiecare radiaţie, cu ϕ2culoare.
6. Unghiul de deviaţie minimă pentru fiecare radiaţie monocromatică se va calcula cu
formula:
ϕ 2culoare − ϕ1culoare
δ culoare = (13)
2
7. Folosind formula (12) se calculează indicele de refracţie corespunzător fiecărei linii
spectrale. Datele se trec în Tabelul 1.

7
 Tabelul 1
λ
Nr.crt Culoare ϕ1culoare ϕ2culoare δ n
nm

1. rosu 627.3

2. galben 579.8

3. verde 547.7

albastru
4. 493.9
-verde

5. albastru 438.5

6. violet 405.1

5. Prelucrarea datelor experimentale

Se reprezintă grafic variaţia indicelui de refracţie în funcţie de lungimea de undă, n = f

(λ), pentru prisma optică din sticlă flint (curba de dispersie).
Se determinărea puterea de rezoluţie R cu formula:
dn
R=b (14)
dλ
unde b este lungimea bazei prismei. Pentru prisma de sticlă flint b = 30 mm. Puterea de
rezoluţie R se determină în regiunile “galben” şi “albastru” din spectrul de linii al
mercurului, folosind curba de dispersie n = f (λ).

Întrebări
1. O prismă de sticlă cu unghiul la vârf de 60° are, pentru o anumită radiaţie, indicele de
refracţie n = 1,60. Ce unghi de incidenţă este necesar ca raza să treacă prin prismă în
mod simetric?
2. Care este unghiul de deviaţie minimă, pentru o anumită radiaţie, al unei prisme cu
indicele de refracţie de 1,41 a cărei secţiune este un triunghi echilateral?
3. Se poate determina experimental indicele de refracţie al sticlei din care este construită
prisma spectroscopului? Dacă da, arătaţi cum.
4. Presupunem că în diferite părţi ale unui spectru, observat cu spectroscopul, avem câte
două linii spectrale pentru care diferenţa între lungimile de undă este aceeaşi. În care
parte a spectrului separarea spaţială a acestor linii este mai mare? Justificaţi
răspunsul.

8
 ANEXĂ

Spectroscopul este format din următoarele elemente (vezi imaginea aparatului):

1- tubul colimatorului
2- tubul telescopului
3- masa suport pentru prismă
4- prisma optică cu dispozitivul de fixare
5- disc gradat
6- scală- vernier
7- lupă pentru citirea unghiului
8- fantă dreptunghiulară reglabilă
9- şurub pentru reglarea lăţimii fantei dreptunghiulare
10- şurub pentru reglajul fin al lungimii colimatorului
11- ocular cu fire reticulare “în cruce”
12- şurub de fixare a discului gradat
13- şurub pentru reglarea poziţiei orizontale a mesei-suport
14- şurub pentru reglarea tubului telescopului
15- şurub pentru reglajul pe verticală a tubului colimatorului
16- şurub pentru reglajul pe verticală a tubului telescopului
17- punct de fixare a tubului colimator şi a celui telescopic
18- şurub pentru reglajul fin al tubului telescop şi scala vernierului
19- suport pentru reţeaua Rowland
20- suportul trepied.

Spectrometrul este format din următoarele componente principale: tubul colimatorului(1),

tubul telescopului (2), masa-suport pentru prisma (3) şi discul gradat (5).
Discul gradat, masa-suport pentru prismă şi tubul telescopului se pot roti independent în
jurul axei verticale a instrumentului. Tubul colimatorului este fixat pe suport şi are la un
capăt o fantă (8), a cărei lăţimese poate regla cu ajutorul şurubului (9).
Cu ajutorul şurubului (10) de pe colimator se poate regla lungimea tubului colimator. La
celălalt capăt al tubului colimator se află o lentilă cu distanţa focală f = 160 mm. Distanţa
dintre lentilă şi fantă se poate regla astfel încât să fie egală cu distanţa focală a lentilei
colimatorului.

9
Masa-suport a prismei (3) poate fi aliniată pe orizontală cu ajutorul şurubului de nivel (13).
Prisma de sticlă flint este fixată într-un ghidaj. Celelalte prisme se aşează direct pe masa-
suport (3).
Tubul telescopului este montat pe un braţ care se poate roti în jurul axei verticale a
spectroscopului şi poate fi fixat în diferite poziţii cu ajutorul şurubului (14). La capătul
dinspre masa prismei telescopul are o lentilă cu distanţa focală f = 160 mm, iar la celălalt
capat o lupă ajustabilă (10), cu fir reticular “în cruce”.
Odată fixat tubul telescopului într-o anumită poziţie se poate trece la un reglaj fin al
poziţiei tubului-telescop cu şurubul (18). Vernierul (6) este fixat de tubul-telescop şi
permite o citire precisă a unghiurilor. O lupă de sticlă este folosită pentru citirea
gradaţiilor. Discul (5) gradat de la 0 la 3600 poate fi rotit în jurul axei verticale a sistemului
şi poate fi fixat cu ajutorul şurubului de fixare (12). Prisma cu suport (4) poate fi înlocuită
cu un suport pentru reţeaua Rowland (19).

Reglaje

Pentru a se putea face măsuratori precise cu spectroscopul trebuie avute în vedere

următoarele:
- fanta dreptunghiulară şi firul reticular “în cruce” trebuie să se afle în planele focale ale
lentilelor
-fanta şi muchiile refractive ale prismei trebuie să fie paralele cu axa verticală a
sistemului.
A. Reglajul tubului telescopului.
Se îndreaptă tubul telescopului, aşezat orizontal, spre un obiect aflat departe (“la
infinit”). Mai întâi, se deplasează lentila ocular (11) în tubul telescopic până se aduce în
planul focal “crucea reticulară”. Apoi se deplasează tubul telescopic folosind şurubul de
reglaj (14) până ce obiectul de la “infinit” se suprapune pe scală, adica în planul focal.
B. Reglajul tubului colimator
Fără a schimba poziţia lentilei ocular, se roteşte tubul telescopului până când se
aliniază pe aceeaşi linie cu tubul colimator şi centrul imaginii fantei coincide cu punctul de
intersecţie al firelor reticulare. Se slăbeşte şurubul (10) şi se deplasează de-a lungul axei
tubul colimatorului până când imaginea fantei se formează în planul focal; apoi se roteşte
tubul colimator pentru alinierea verticală a fantei. Se fixează apoi poziţia tubului colimator
astfel încât poziţia fantei să nu se mai modifice.
C. Alinierea prismei
Cu ajutorul şurubului (13) se poziţionează orizontal masa-suport a prismei la
nivelul tuburilor colimator şi telescop astfel încât să fie paralelă cu discul gradat(5).
Se plasează prisma în suportul de fixare şi se aşează pe masa prismei astfel încât
axa de rotaţie a sistemului să treacă prin intersecţia bisectoarelor unghiurilor de refracţie
ale prismei şi fasciculul de lumină de la colimator să acopere complet suprafaţa refractivă a
prismei.
Pentru a se alinia muchiile prismei paralel cu axa de rotaţie verticală a sistemului şi
cu fanta se procedează astfel:
- cu fanta iluminată, se roteşte tubul telescopului în jurul mesei-suport a prismei până când
fasciculul de lumină reflectat de faţa AC intră în tubul telescop (Poz.1). Cu ajutorul
şurubului de reglaj al nivelului (13) pentru masa prismei se ajustează poziţia mesei astfel
încât centrul imaginii fantei să cadă în punctul de intersecţie al firelor reticulare. Se fixează
tubul telescopului în această poziţie. Apoi, fără a se atinge prisma, se roteşte masa prismei

10
până când, fasciculul de lumină reflectat de cealaltă faţă a prismei, BC, intră în tubul
telescopului (Poz.2), repetând operaţia de ajustare de mai sus cu ajutorul şurubului (13).
Se repetă aceste reglaje, alternativ, până nu mai este necesară nicio corecţie. Asta înseamnă
că muchiile prismei sunt paralele cu axa de rotaţie verticală a sistemului.

C B
B

A C

Pozitia 2
Pozitia 1

11
 UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" DIN BUCURESTI
DEPARTAMENTUL DE FIZICA

LABORATORUL DE TERMODINAMICĂ ŞI FIZICĂ STATISTICĂ

BN 119

STUDIUL DISTRIBUŢIEI DUPĂ VITEZE A

ELECTRONILOR DE EMISIE

2005
 STUDIUL DISTRIBUŢIEI DUPĂ VITEZE
A ELECTRONILOR DE EMISIE

1. Scopul lucrării
Lucrarea are drept scop determinarea funcţiei de distribuţie după viteze a electronilor
dintr-un metal, precum şi obţinerea unor rezultate de interes fizic – temperatura gazului
electronic şi viteza cea mai probabilă a acestora din studiul emisiei termoelectronice, prin
metoda magnetronului.

2. Teoria lucrării

A. Emisia termoelectronică a metalelor

O bună parte dintre electronii existenţi într-un metal, sunt "legaţi", în sensul că sunt
situaţi lângă câte un nucleu. Ei nu au destulă energie pentru a ieşi din raza de acţiune a
nucleului respectiv.
Ceilalţi electroni, având energii mai mari, nu pot fi captaţi de nici un nucleu.
Ei "rătăcesc" liberi, în tot cuprinsul metalului, ieşind chiar şi în afara sa. Imaginea de
ansamblu, este aceea a unei mulţimi de ioni pozitivi, cufundaţi într-o "baie" de electroni
liberi. Fiind comuni tuturor ionilor, electronii liberi asigură între aceştia, o legătură destul de
puternică, numită şi legătură metalică.
Pe de altă parte, această sarcină mobilă, conferă metalului, capacitatea de a conduce
curent electric, atunci când este supus unui câmp electric exterior. La fel de uşor, electronii
transportă şi energie termică, astfel că metalul este şi un bun conductor de căldură.
În cele ce urmează, ne vom concentra atenţia asupra electronilor care evadează din
metal. Ei lasă în urmă o sarcină pozitivă, care-i atrage înapoi, astfel că permanent are loc o
deplasare de sarcini negative, unele părăsind metalul, iar altele reântorcându-se înapoi.
Consecinţa este aceea că în exteriorul metalului, se formează un "nor" de electroni, întocmai
unui roi de albine care ies şi intră într-un stup.
Atunci când metalul este încălzit, energiile
electronilor cresc, iar norul se extinde, întrucât datorită
vitevelor mai mari, reuşesc să părăsească metalul şi alţi
electroni. Spunem că emisia electronică a metalului,
creşte.

Descrierea instalaţiei experimentale

Pentru punerea în evidenţă a fenomenului
emisiei termoelectronice, se foloseşte un tub electronic
(diodă), a cărui construcţie are o geometrie cilindrică,
aşa cum se poate vedea în fig. 1.
Electronii emişi de catod, ajung la anod, după
care se întorc la catod traversând microampermetrul.
Ei dau naştere unui curent electric I a cărui valoare este
o măsură a emisiei catodului (I este proporţional cu
numărul de electroni emişi de catod în unitatea de
timp).
Măsurătorile constau în a da diverse valori
tensiunii de filament Uf, care este o măsură indirectă a Fig. 1
temperaturii catodului şi a citi valorile curentului I ce măsoară indirect emisia
termoelectronică corespunzătoare. Valorile se trec în tabelul 1. Vom remarca creşterea
emisiei cu temperatura.

Tabelul 1
Uf (V) ............
Io (µA) ............

B. Distribuţia după viteze a electronilor emişi

Atât experimentele cât şi calculele teoretice, arată

că în cadrul unei colectivităţi de microobiecte (aşa cum
sunt electronii noştri), nu toate particulele se mişcă cu
aceeaşi viteză. Se spune că acestea sunt distribuite după
viteze, adică există ∆n1 particule care au vitezele cuprinse
într-un interval (v1, v2 = v1 + ∆v1), ∆n2 particule cu
vitezele cuprinse în intervalul (v2, v3 = v2 + ∆v2) şi aşa
mai departe. Graficul acestei situaţii arată ca în fig. 2 şi se
numeşte histogramă.
Pentru a pune în evidenţă această distribuţie
în cazul nostru, avem nevoie de ceva care să ne
permită a elimina la dorinţă, unii dintre electronii
care alcătuiesc curentul iniţial I 0 . Fig. 2
O idee simplă este să înconjurăm dioda cu o
bobină, prin care circulă un curent Ib ce poate fi variat şi care care dă naştere unui câmp magnetic
r
de inducţie B , aşa cum se arată în fig. 3.

Fig. 3 Fig. 4

În prezenţa a-cestui câmp, traiectoriile electronilor emişi de catod se curbează cu atât

mai mult cu cât B este mai mare. Fig. 4 redă schematic acest fapt. Situaţia (a) corespunde unui
câmp magnetic nul, când traiectoria electronului este rectilinie, situaţia (b) unui câmp
magnetic mai slab, (c) unuia ceva mai puternic, iar în situaţia (d) traiectoria se curbează aşa
de mult, încât electronul nu mai ajunge la anod.
Este uşor de văzut, că pentru a ajunge la anod, cercul pe care se mişcă electronul,
trebuie să aibă diametrul măcar egal cu raza R a a-nodului (2r ≥ R).
Întrucât forţa magnetică Lorentz joacă rol de forţă centripetă, avem că :
mv
evB =
r
de unde:
 m
r =  v
 eB 
şi deci condiţia impusă, devine:
m eBR  eR 
2 v ≥ R ⇒ v ≥ =  B = v~ .
 eB  2m  2m 
Cu alte cuvinte, pentru un câmp B aplicat tubului electronic, vor ajunge la anod, doar
electronii care au vitezele v ≥ v~ (B) şi astfel, selecţia electronilor după viteze se poate face cu
N
uşurinţă. Pentru montajul nostru, B = µ 0µ r I b , unde N este numărul de spire al bobinei şi
l
l = lungimea bobinei.
Numeric,
B = I b ⋅ 2 ⋅106 T / A = αI b
şi deci viteza limită
 eR 
v~ =  α  I b = βI b = 6,5 ⋅1014 I b (1)
 2m 
unde Ib poate fi măsurat cu uşurinţă.

3. Indicaţii pentru prelucrarea datelor experimentale

Experimentul va decurge în felul următor :
Pentru fiecare valoare Ib a curentului prin bobină, se măsoară curentul anodic I, iar cu
formula (1) se calculează v~ .
Valorile obţinute se introduc în tabelul 2, iar
apoi se întocmeşte un grafic, ca cel din fig. 5. Curentul
I, care este proporţional cu numărul de electroni care
ajung la anod, descreşte odată cu creşterea lui Ib,
respectiv v~ .
Tabelul 2
Ib (mA) 0 .........
I ( µ A)
Uf =..... v~ (m/s)
∆I ( µ A)
I ( µ A) 0 .........
Uf =..... v~ (m/s)
∆I ( µ A)
Fig. 5

Conform discuţiei anterioare, atunci când curentul are valoarea Ik, la anod ajung un
număr de electroni nk proporţional cu Ik, care au vitezele v ≥ v~ . Crescând curentul Ib prin
bobină, curentul anodic devine Ik+1 < Ik ceea ce înseamnă că la anod ajung acum un număr
nk+1(~ Ik+1) de electroni, care au vitezele v ≥ v~k +1 .
Rezultă că diferenţa ∆nk = nk + 1 - nk (proporţională cu Ik+1 - Ik) reprezintă tocmai
electronii care aveau vitezele cuprinse în intervalul (vk, vk+1). Cu aceste consideraţii, putem
calcula diferenţele ∆Ik folosind datele din tabelul 2 şi completa ultima linie a cestui tabel.
În acest moment putem trasa o histogramă experimentală, similară celei din fig. 2, dar în care
mărimile ∆nk sunt înlocuite de ∆Ik, iar vk sunt înlocuite de v~k .
Acest grafic redă într-o manieră parţial calitativă, parţial cantitativă, distribuţia reală a
vitezelor electronilor emişi de catodul diodei. Viteza v~p corespunzătoare maxi-mului
distribuţiei, se numeşte viteza cea mai probabilă. Se va preciza cărui interval aparţine, în
momentul cînd graficul este gata. Experimentul se execută pentru ulti-mele două valori (cele
mai mari) ale tensiunii de filament Uf. Tabelele şi graficele pot fi comune.

4. Intrebari
2
1) Indicati dependenta pantei functiei ln IA = lnIA (IB ) de temperatura T a
filamentului, justificind raspunsul din punct de vedere fizic.
2) Indicati dependenta curentului anodic IA de temperatura T a catodului, justificând
raspunsul din punct devedere fizic.
3) Indicati motivul pentru care se foloseste o dioda cu simetrie circulara.
4) Indicati motivul pentru care axa bobinei este paralela cu axa catodului.
.

ANEXĂ

Modelul teoretic al experimentului

Consideraţiile care urmează au rolul de a verifica, concordanţa dintre teorie şi practică

şi de a permite calculul, din datele experimentale, a unor mărimi de interes fizic, cum ar fi
temperatura catodului şi energia necesară extracţiei din metal.
Principala noţiune utilizată este aceea de funcţie de distribuţie. În cazul nostru,
funcţia de distribuţie după viteze a electronilor, se defineşte ca fiind mărimea :
1 dn
f (v ) = ⋅
N0 d v
dn
unde este procentul din numărul total N de particule, care au vitezele în intervalul
N0
(v, v + dv). Calculul statistic furnizează, pentru distribuţia după viteze, expresia :
3 − mv x2 − mv 2y − mv z2
1 d n(v x , v y , v z )
 m  2 2k B T
f (v x , v y , v z ) =
⋅ =   e e 2k B T e . 2k B T
N 0 d v x d v y d v z  2πk B T 
Deoarece geometria experimentului nostru este una cilindrică, nu suntem interesaţi de
componenta vz a vitezei electronilor. Numărul relativ al celor cu viteza vx în intervalul
(vx, vx + dvx) şi viteza v y în intervalul (v y + d v y ) ,
indiferent de valoarea lui vz, este dat de :
∞
1 d n (v x , v y )
f (v x , v y ) = ⋅
N0 d vx d v y
=
∫ f (v , v
−∞
x y , vz ) d vz =

− mv x2 − mv 2y
 m  2k B T
=  e e 2k B T .
 2 πk T
B 
Din fig. 6, observăm că suprafaţa dS =
dvxd v y din spaţiul componentelor vitezelor, se mai
poate scrie ca dS = vdvd ϕ şi atunci numărul relativ de
electroni ce au viteza în intervalul (v, v + dv),
Fig. 6
orientată în unghiul ( ϕ , ϕ + d ϕ ) se scrie :

1 d n(v, ϕ)  m
−m 2 2
(
 2k B T v x + v y )  m
− mv 2
 2k B T
f (v, ϕ) = ⋅ = e  =  
e
N 0 v d v d ϕ  2πk B T   2πk B T 
 Numărul relativ al electronilor emişi cu viteza în intervalul (v, v + dv) indiferent de
direcţia ϕ , va fi :
2
2π − mv − mv 2
1 d n(v )  m  m
∫
2k B T 2k B T
f (v ) = ⋅ = v  e  dϕ = ⋅ 2π ⋅ ve
N0 d v  2πk B T  2πk B T
−0
deci în final,
− mv 2
1 dn(v) m 2k B T
f (v ) = ⋅ = ve .
N 0 dv k BT
Reprezentarea grafică a
acestei funcţii, arată ca în fig. 7,
similara cu distribuţia găsită
experimental. În plus, obţinem
printr-o simplă derivare, pentru
viteza cea mai probabilă, formula
kT
vp = , iar pentru maximul
m
m
distribuţiei f (v p ) = , expresii
ekT
care arată că maximul coboară şi se
deplasează spre vitezele mari odată
cu creşterea lui T. În experimentul
nostru, aveam nevoie de numărul
electronilor care aveau vitezele mai Fig. 7
mari sau egale cu o anumită valoare
v~ :
~2
∞ ∞ ∞ mv 2 mv
− −
m
∫ ∫
N (v~ ) = d n(v) = N 0 f (v) d v = N 0
∫
2k B T 2k B T
ve d v =N 0 e
k BT
v~ v~ v~
Cum acest număr este proporţional cu curentul anodic, avem :
mv~ 2
−
 m ~ 2
I (v~ ) = I 0 e 2k B T
ln I = ln I 0 − 
sau v .
 2 k BT 
Folosim acum, datele experimentale din tabelul 2 şi completam tabelul 3 ca in
modelul alaturat. Cu noile date, se trasează un grafic lnI = F( v~ 2 ), care trebuie să aibă alura
m
unei drepte. Panta acestei drepte, dusă printre puncte, este mărimea tg α = din care se
2k B T
m
va calcula temperatura T a catodului: T = .
2k B tg α

Tabelul 3
Uf = lnI ........ T=
v~ 2 ........
Uf = lnI ........ T=
v~ 2 ........
 În continuare, revenim la datele experimentale din tabelul 1, unde s-a remarcat
creşterea cu temperatura, a emisiei electronice. Pentru a explica acest fapt, vom spune că, cel
mai simplu model teoretic al metalului, constă într-o groapă de potenţial de adâncime
constantă W, în care se mişcă toţi electronii. Ies în exterior şi dau naştere curentului I 0 ,
numai aceia care au o energie cinetică cel puţin egală cu W, respectiv Ec = (mv2)/2 ≥ W.
Dacă N ′ este numărul total al electronilor din catod, atunci conform celor discutate
anterior, avem :
W W
− −
k BT k BT  1 
N 0 = N ′e şi deci I 0 = Const . ⋅ e ln I 0 = Const . − 
sau W
 k BT 
Această ultimă relaţie, permite calculul lui W, numit lucru de extracţie din metal.
Astfel, folosind datele din tabelul 3 avem succesiv:
  1 
ln I 01 = Const . −  W
  k B T1  ⇒ I W  1 1
 ln 01 =  − 
ln I = Const . −  1 W I 02 k B  T2 T1 
 02 k T 
 B 2
I
k B n 01
I 02
de unde W= .
 1 1
 − 
 T2 T1 
Rezultatul, se va exprima în electron-volţi.
 UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL DE FIZICĂ

LABORATORUL DE TERMODINAMICA SI FIZICA STATISTICA

BN 121

TERMISTORUL

2005
 TERMISTORUL

1. Scopul lucrării
a. Verificarea legii dependenţei rezistenţei electrice cu temperatura la materialele
semiconductoare.
b. Determinarea lărgimii benzii interzise ∆E.

2. Teoria lucrării
Structura corectă a diagramei energetice a unui corp solid depinde de natura atomilor
şi de distanţa dintre atomi. Largimea benzilor de energie permisă şi interzisă constituie
proprietăţi caracteristice pentru fiecare tip de cristal în parte.
Electronii corpului solid vor ocupa la temperatura de 0 K nivelele energetice cele mai
coborate. Prin completarea benzilor de energie cu electroni pot ocupa parţial sau complet o
ultima bandă energetică. Semiconductorii sunt materiale care posedă o bandă de valenţă,
complet ocupată, separată de banda de conducţie, complet libară, printr-o bandă de energie
interzisă ∆E. O astfel de structură a benzilor energetice se întâlneşte atât la semiconductori cât
şi la izolatori; deosebirea constă în faptul că pentru izolatori ∆E = 4 ÷ 11 eV , în timp ce la
semiconductori intervalul energetic este mult mai mic.
Semiconductorii pot proveni dintr-un singur element chimic (Si, Ge, Se Te), sau sunt
compuşi formaţi din elemente ale coloanei a III-a şi a V-a a sistemului periodic (AIIIBV) sau
formaţi din elemente ale coloanei a II-a şi a VI-a a sistemului periodic (AIIBVI).
La 0 K se spune că sunt ocupate toate stările cu energie minimă şi deci umplând stările
cu electroni se va ajunge la o ultimă stare ocupată, adică la un ultim nivel energetic ocupat cu
electroni numit nivel Fermi. Pentru materiale semiconductoare intrinseci sau slab dopate, la
temperaturi până la câteva sute de grade Celsius, energia Fermi se află în banda interzisă.
Sub acţiunea temperaturii, datorită energiei termice pe care o primesc unii electroni
pot trece din ultima bandă ocupată, banda de valenţă în banda de conducţie. Atunci în
semicondictor vor exista concentraţii egale de electroni şi goluri: n = p = ni. Concentraţia
electronilor egală cu a golurilor poartă numele de concentraţie intrinsecă şi este notată cu ni.
Concentraţia intrinsecă la un semiconductor poate fi calculată dacă se cunoaşte distribuţia
electronilor de conducţie cu energia.
Din teoria benzilor de energie în materialele semiconductoare rezultă expresiile celor
două concentraţii de sarcini electrice:
n = 2 (2πme kT )3 / 2 ⋅ h − 3 ⋅ exp[− (Ec − E F ) / kT ] (1)
( )
p = 2 2πm g kT 3 / 2 ⋅ h − 3 ⋅ exp[− (E F − Ev ) / kT ] (2)
unde: - me este masa efectivă a electronilor;
- m g este masa efectivă a golurilor;
- k este constanta Boltzman;
- T este temperatura semiconductorului;
- h este constanta Planck;
- E c este energia corespunzătoare minimului benzii de conducţie;
- E v este energia corespunzătoare plafonului benzii de valenţă,
- E F este energia nivelului Fermi aflat, în cazul semiconductorilor intrinseci, la
jumătatea "distanţei" dintre E c şi E v .

1
 Rezistivitatea este:
1  ∆E 
ρ= = const⋅exp (3)
e(nµ n + pµ p )  2 KT 
unde:µn şi µp sunt mobilităţile.
Rezistenţa unei probe semiconductoare va fi:
R = C exp(+ ∆E / 2kT ) (4)
unde ∆E = Ec − E v şi poartă numele de lărgimea benzii
(zonei) interzise şi dependenţa ei de temperatură e
reprezentată în fig. 1.
Fig. 1
Logaritmând expresia (4) se obţine:
∆E
ln R = C + (5)
2kT

3. Dispozitivul experimental
Termistorul este un element semiconductor de circuit care utilizează dependenţa
rezistenţei electrice a unui semiconductor intrinsec de temperatura. Dispozitivul este realizat
din materiale semiconductoare la care rezistivitatea scade repede cu temperatura, precum
amestecuri de oxizi metalici ( oxid de mangan, oxid de cupru, oxid de zinc, etc ) care sunt
măcinaţi şi apoi presaţi împreună cu un liant organic, iar apoi sinterizaţi.
Dispozitivul experimental este prezentat în figura 2 şi cuprinde un cuptor electric (1)
pentru încălzirea termistorului, un ohmmetru (2), care serveşte la măsurarea rezistenţei
termistorului şi un transformator (3) pentru alimentarea ohmetrului. Cuptorul are inerţie
termică mare astfel încât, deşi nu este alimentat printr-un reostat ci direct de la reţea, creşterea
temperaturii este foarte lentă. Acest fapt înlătură necesitatea unui termostat, permiţându-ne să
presupunem că fiecare măsurare de rezistenţă se face într-un regim staţionar. Pe capacul
cuptorului sunt fixate termometrul (4) pentru indicarea temperaturii şi termistorul (5) cu cele
2 borne care sunt legate prin conductori izolaţi la ohmetru.

Fig. 2

Ohmetrul este construit după schema punţii Wheastone. El cuprinde un galvanometru

(6) ca instrument de zero, un comutator (7) (rotativ sau cu fişă) care schimbă intervalele de
valori indicând de fiecare dată factorul multiplicator, şi o rezistenţă variabilă (8) cu cursor
gradat şi prevăzut cu indicator. Un întrerupător (9) intercalat în circuitul acumulatorului
permite ca alimentarea ohmetrului să se facă doar în timpul citirilor. La unele ohmetre
întrerupătorul intră în construcţia lor sub forma unui buton .

2
 4. Modul de lucru
- Se verifică legăturile de la termistor la ohmetru şi la transformator.
- Sub îndrumarea cadrului didactic se face prima măsurare a rezistenţei termistorului.
- Cursorul rezistenţei variabile se pune pe poziţia minimă iar comutatorul factorului
multiplicator pe poziţia maximă. Se apasă scurt pe buton (întrerupător) şi se observă sensul
deviaţiei acului galvanometrului. Se trece la factorul multiplicator inferior observând din nou
sensul deviaţiei acului. Operaţiunea se repetă până când sensul deviaţiei acului se schimbă.
Din acest moment se apasă permanent pe buton şi rotind cursorul, se aduce acul
galvanometrului la zero, după care se ridică degetul de pe buton. Rezistenţa termistorului este
egală cu valoarea indicată la cursor înmulţită cu factorul multiplicator. În acest moment se
citeşte şi temperatura.
- Valorile se trec într-un tabel de forma:

t [oC] R [Ω] T [K] 1/T [K-1] ln R

Se porneşte încălzirea cuptorului punându-l la priza de 380 V curent alternativ. Pe

măsură ce temperatura creşte se fac noi măsurători ale rezistenţei, nemaifiind necesare
încercările cu diferiţi factori multiplicatori. Temperatura se citeşte imediat după aducerea
acului la zero. Intervalul de temperatură dintre două citiri se alege astfel încât de la
temperatura iniţială (care eventual este mai mare decât temperatura camerei) şi până la
temperatura finală (care nu trebuie să depăşească 100oC) să se facă un număr de aproximativ
10 citiri. Este preferabil ca intervalele de temperatură dintre citirile succesive să fie egale, însă
rezultatele experienţei nu vor fi viciate dacă din neatenţie a fost depăşită vreuna dintre
temperaturile propuse. Important este ca citirea temperaturii să se facă practic concomitent cu
determinarea rezistenţei. La terminarea măsurătorilor se scoate cuptorul din priză.

5. Prelucrarea rezultatelor experimentale

Folosind datele din tabel se trasează un grafic R = f (t ) .
1
Pentru calcularea lărgimii benzii interzise se reprezintă grafic ln R = f   . Printre punctele
T 
experimentale se trasează dreapta de interpolare. Se deduce panta m a acestei drepte. Conform
∆E
relaţiei (5) m ≡ .
2k
-5
Se va calcula ∆E exprimată în electroni volţi. (k = 8,6.10 eV / K)

6. Întrebări
1. Ce este un termistor?
2. De ce un termistor este mult mai sensibil la variaţia temperaturii decât un metal?
3. Care este starea de umplere a nivelelor din banda de conducţie, respectiv valenţă, la
un semiconductor la T = 0 K şi T ≠ 0 K?
4. Cum variază rezistenta termistorului cu temperatura?

3
 ANEXĂ

Conform distributiei Fermi-Dirac, probabilitatea ca o stare electronică de energie W să

fie ocupată de un electron la echilibru termic este dată de expresia:
1
fF −D = (A1)
E − EF
e KT +1
Se observă că o stare având energia nivelului Fermi are o probabilitate de ocupare
egală cu 1 / 2, indiferent de valoarea temperaturii. Pentru energii care depasesc nivelul Fermi
functia fF-D poate fi aproximată cu o exponenţială:
E − EF
≅ e (E − E F ) KT , pentru
1
>>1 (A2)
e (E − E F ) KT + 1 KT
Intrucat nivelele energetice ale electronilor se găsesc la distante relativ mari de nivelul
Fermi, satisfac cu sigurantă relatia (A2).
Din teoria benzilor de energie în materialele semiconductoare rezultă expresiile celor
două concentraţii de sarcini electrice:
n = 2 (2πme kT )3 / 2 ⋅ h − 3 ⋅ exp[− (Ec − E F ) / kT ] (A3)
( )
p = 2 2πm g kT 3 / 2 ⋅ h − 3 ⋅ exp[− (E F − Ev ) / kT ] (A4)
unde: - me este masa efectivă a electronilor;
- mg este masa efectivă a golurilor;
- k este constanta Boltzman;
- T este temperatura semiconductorului;
- h este constanta Planck;
- E c este energia corespunzătoare minimului benzii de conducţie;
- E v este energia corespunzătoare plafonului benzii de valenţă,
- E F este energia nivelului Fermi aflat, în cazul semiconductorilor intrinseci, la
jumătatea "distanţei" dintre E c şi E v .
Din expresiilor (1) şi (2) rezultă:
n ⋅ p = AT 3 / 2 exp[− (Ec − Ev ) / kT ] (A5)
Ţinând seama că:
n = p = ni (A6)
se deduce concentraţia purtătorilor în semiconductorii intrinseci ni :
ni = BT 3 / 2 exp[− (Ec − Ev ) / 2kT ] (A7)
Marimea ∆E = Ec - Ev reprezinta mărimea benzii interzise. Conducţia purtătorilor de
sarcină mobili este cu atât mai mare cu cât banda interzisă este mai ingustă.
Termenul exponential este decisiv deoarece creste mult mai repede cu temperatura
decat termenul T3/2.
Conductibilitatea electrica a unui semiconductor este:
σ = e(nµ n + pµ p ) (A8)
Mobilităţile µnsi µp fiind practic independente de temperatură rezultă rezistivitatea:
1  ∆E 
ρ= = const⋅exp (A9)
σ  2 KT 
Deci variaţia rezistenţei unui semiconductor cu temperatura va fi dată de relaţia
 ∆E 
R = const⋅exp (A10)
 2 KT 