Finala Omor

CAPITOLUL lI
CONȚINUTUL CONSTITUITIV AL INFRACȚIUNII DE OMOR
2.1. OBIECTUL INFRACȚIUNII DE OMOR SIMPLU
2.1.1.OBIECTUL JURIDIC GENERIC
Viaţa umană este ocrotită de legea penală într-un cadra mai larg, acela al ocrotirii
persoanei şi a principalelor atribute ale acesteia: viaţa, integritatea corporală, sănătatea,
libertatea, onoarea,
Fiecare din aceste însuşiri ale persoanei constituie valori pe care statul de drept are
menirea şi obligaţia să le ocrotească, să le asigure existenţa şi dezvoltarea.
Aceste valori nu reprezintă realităţi izolate, exclusiv individuale, ci au o importanţă
socială; înjurai şi pe baza lor se formează, se desfăşoară şi se dezvoltă relaţii interurbane,
conferind acestor valori caracterul de valori sociale, adică de valori în a căror existenţă este
interesată întreaga societate şi totodată, de valori al căror conţinut se relevă pe deplin numai în
cadrai relaţiilor sociale.
Legea penală ocrotind, aşadar, prin incriminarea faptelor care aduc atingerea
persoanei, valorile sociale legate de existenţa persoanei, apără, totodată relaţiile sociale care
se nasc şi se dezvoltă în jurul acestei valori. Săvârşirea oricărei infracţiuni, pune în pericol
social sau vătăma o anumită valoare socială şi prin aceasta ameninţă sau aduce atingere
relaţiilor sociale a căror ocrotire depinde de apărarea valorilor sociale respective 1. Apărând, de
pildă, persoana omului ca valoare socială fundamentală împotriva faptelor susceptibile să o
pună în pericol sau să o vatăme, legea penală ocroteşte implicit şi relaţiile sociale care se
dezvoltă în jurul persoanei şi a principalelor sale atribute. 'Viaţa, ca interes protejat de lege, se
bucură de ocrotire ca relaţie între oameni, deoarece şi dreptul penal se preocupă numai de
raporturile între oameni şi între aceştia şi colectivitate şi nu de acţiunile, chiar imorale, pe care
individul le-ar putea comite faţă de propria persoană; dacă acestea nu lezează colectivitatea,
ele nu au relevantă juridică.2
1
V. Dongoroz şi colab., op. cit., pg. 7
2
V. Manzini, op. cit., p. 8
1
În cazul infracţiunii de omor simplu obiectul generic este același cu al tuturor
infracîtiunilor contra persoanei .
2.1.2.OBIECTUL JURIDIC SPECIAL
Obiectul juridic special al infracţiunii de omor îl constituie relaţiile sociale a căror

formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul acestei valori sociale, care este
viaţa omului.
Așadar, sancționând omorul, ,,Codul penal ocrotește dreptul la viață al fiecărei
persoane asupra căreia se efectuează activitatea de ucidere3”.
Individul este cel de la care se formează toate relațiile sociale, este cel dotat cu
rațiune , spre deosebire de animale și care a reușit deăa lungul anilor să creeze norme sociale
și morale datorită cărora să fie evitată anarhia și oricum, viața este un moracol ce trebuie
protejat.
2.1.3.OBIECTUL MATERIAL AL INFRACȚIUNII DE OMOR
Indiferent de tipul de infracțiune despre care este vorba,, obiectul material al acesteia îl
reprezintă lucrul sau fiinţa împotriva căruia se îndreaptă nemijlocit acţiunea sau inacţiunea ce
aduce atingere obiectului juridic şi care este vătămat în integritatea sa ori periclitat ca urmare
a acestei acţiuni.
Obiectul material poate consta într-un lucru (bunul sustras, în cazul furtului), în corpul
unei persoane în viaţă (în cazul violului, omorului), într-un cadavru (în cazul profanării de
morminte) etc4.”
Așadar, în cazul tuturor infracțiunilor considerate a fi contra vieţii individului obiectul
material este reprezentat de ,,corpul victimei, privit ca o entitate materială, ca o totalitate de
funcţii şi procese organice care menţin o persoană în viaţă, ca o unitate anatomică şi
fiziologică, fizică şi psihică5”.
Trebuie să se menționeze, însă, pentru a fi evitae unele eventuale confuzii, că obiectul
material în cazul omuciderii este corpul persoanei vii, nu cadavrul său, adică înainte de a fi
3
Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca et all, Noul cod penal comentat, Vol. II, Partea specială,
Editura Universul Juridic, Buxurești, 2012, p. 9
4
idem
5
Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca et all, Noul cod penal comentat, Vol. II, Partea specială,
Editura Universul Juridic, Buxurești, 2012, p. 9
2
ucis, și de altfel, acest lucru poate fi mai bine înțeles dacă ne gândim că atât prin obiect
juridic, cât și prin cel material se face referire la ceea ce suferă concret din cauza acțiunilor
infractorului care se face vonovat de omucidere. Astfel, în cazul primului tip de obiect sunt
afectate relațiile sociale pe care le a avea defunctul înainte de comiterea omorului, iar prin cel
material este suprimată o viață, adică un organism viu. Desigur că, deși am fost descrise
separat pentru o mai bună relevare a lor, ambele obiecte, atât cel juridic, cât și material,
constuie de fapt un sistem unitar, reprezintă ceva complex, iar latura sa biologică și cea
socială sunt doar două fațete ale acestui complex.
practica judiciară au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbătut şi în
alte ţări şi anume: considerarea ca tentativă de omor a unei situaţii care, cel puţin în dreptul
nostru penal de până acum, era considerată un fapt putativ. Altfel spus, în analiza valorii
concrete protejate de legiuitor (obiectul material) a infracţiunii de omor. S-a ridicat chestiunea
dacă reprezintă sau nu o condiţie sine qua non faptul că subiectul pasiv să fi fost în viaţă în
momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei. 6 Problema este, în primul
rând, ridicată de practică şi ea, având în vedere faptul că ea prezintă un interes cert.
Spre exemplu, două autovehicule trec succesiv peste acelaşi individ la un interval
foarte scurt (de ordinul secundelor), primul distrugându-i victimei creierul, iar al doilea
cordul, întrebarea este dacă cel de al doilea şofer a comis sau nu infracţiunea de omor? De
rezolvarea problemei profită şi situaţia în care faptele sunt comise din culpă. Sau, într-o altă
speţă, făptuitorul, fără a-şi da seama că ţinta atacului său este o persoană care decedase cu
puţin timp înainte, îl împuşcă mortal. S-ar putea afirma că în toate aceste cazuri fapta săvârşită
este infracţiunea de omor? Este evident că răspunsul afirmativ la această întrebare se bazează
pe faptul că autorii nu ştiau că victima decedase anterior acţiunii lor şi că, prin urmare, din
punct de vedere penal, vinovăţia lor este sinonimă cu aceea a unor autori care comit fapta
asupra unei persoane aflate indubitabil, în viaţă.7
Spre o asemenea soluţie este înclinată mai ales jurisprudenţa, în dorinţa ei de a nu lăsa
nesancţionată o atitudine deosebit de periculoasă pentru societate, atitudine care s-a şi
obiectivat.
Această tendinţă a jurisprudenţei conduce Ia includerea faptului putativ în sfera
represiunii penale. Jurisprudenţa franceză oferă un exemplu în acest sens: la un interval de
câteva secunde, doi oameni trag asupra aceleiaşi victime, dar medicul legist a stabilit că
6
A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii de omor - Rev. Dr. Penal nr.
2/94, pg. 54
7
G. Antoniu, C. Bulai, R. Stănoiu, A. Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol, Practica judiciară penală, voi. l, II, III,
IV, Ed. Academiei Române, 1988-1993, Bucureşti
3
victima era deja moartă arunci când al doilea glonţ a fost deja tras; numai aparenţele 1-au
făcut să creadă, pe cel de-al doilea trăgător, că victima scăpase primului foc. încadrarea
juridică a fost aceea de tentativă la omor.8
Această concepţie - care îşi desprinde argumentele din latura subiectivă a infracţiunii
şi din necesitatea protejăm eficiente şi oportune a ordinii sociale şi a valorilor pe care ea se
întemeiază - conduce la reţinerea tentativei infracţiunii de omor în toate exemplele mai sus
citate. Trebuie recunoscut că, este destul de dificil de a considera că cel de-al doilea trăgător,
în exemplul menţionat, nu a săvârşit decât un fapt putativ, din moment ce el s-a manifestat
deja într-unul dintre cele mai periculoase moduri pentru ordinea de drept.
Admiterea însă, a unei atare soluţii ar avea valoare de principiu şi acest lucru se crede
că ar fi de natură să conducă la departajarea faptului penal de cel nepenal, folosindu-se cu
preponderenţă, criteriul laturii subiective. Gândind astfel, am ajunge la o "spiritualizare" a
obiectului represiunii penale, deoarece acesta nu se va mai adresa exclusiv unui fenomen
obiectivat, care a produs în realitate urmarea prevăzută de lege, ci a purei gândiri,
exteriorizată m ceea ce ar constitui doar o parte din structura unei infracţiuni.
Legea noastră penală nu acordă nici o relevanţă consimţământului victimei; de
asemenea, stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită de orice
relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii.
Viaţa este ocrotită de legea penală din momentul apariţiei şi până la încetare.
Momentul de început al vieţii persoanei este cel al naşterii. Deşi s-ar părea că
determinarea acestui moment este simplă, în realitate nu este aşa. Naşterea persoanei, implicit
a vieţii, fiind un proces format din mai multe etape, în literatura de specialitate s-au exprimat
mai multe păreri asupra momentului în care se poate considera că un om este în viaţă. După o
opinie mai veche, omul era considerat în viaţă din momentul în care fătul a dobândit, prin
naştere, existenţa extrauterină independentă, moment pe care-I marchează respiraţia
copilului.9
Sub Codul penal anterior, în literatura română de specialitate, s-a exprimat şi punctul
de vedere potrivit căruia, despre un om în viaţă se poate vorbi nu neapărat din momentul
respiraţiei copilului, ci chiar din momentul în care copilul se angajează în procesul naşterii,
prin urmare înainte ca acesta să fie expulzat şi să-şi înceapă existenţa sa extrauterină.10
Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori şi după intrarea în vigoarea a
Codului penal din 1968, desprinzându-se concluzia că suprimarea copilului după ce s-a
8
R. Merte, A. Vitu, Trăite de droit criminal. Droit penal special, pg. 55
9
V. Dongoroz şi colab., op. cit., pg.81
10
Gr. Râpeanu, Manual de drept penal al R.P.R., Partea specială, Bucureşti, 1960, pg. 73
4
declanşat procesul naşterii, chiar după expulzarea acestuia nu a avut încă loc, constituie omor,
adică o infracţiune contra vieţii.11
Împotriva acestei păreri s-a susţinut că, dreptul la viaţă implică existenţa vieţii; ori,
despre aceasta se poate vorbi nu din momentul începerii procesului fiziologic al naşterii
naturale, ci abia din momentul când acest proces, luând sfârşit copilul este expulzat şi îşi
începe viaţa sa extrauterină.
Există şi opinia după care nu ar fi posibil să se fixeze teoretic şi în abstract, momentul
apariţiei vieţii şi, implicit, a dreptului la viaţă al copilului, acest moment fiind condiţionat de
particularităţile procesului naşterii în fiecare caz în parte.12
Împotriva acestei păreri s-ar putea susţine că oricâte particularităţi ar prezenta procesul
naşterii unui individ sau altul - criteriul după care viaţa începe odată cu existenţa autonomă a
copilului şi când acesta s-a desprins de viaţa intrauterină rămâne valabil mai departe, fund
impus de procesul natural al apariţiei vieţii.
Momentul când se sfârşeşte viaţa, de asemenea, constituie o problemă care nu a fost
pe deplin elucidată, în ciuda aparenţelor şi cu excepţia unor cauze rare, moartea persoanei nu
constituie un fapt instantaneu, viaţa nu părăseşte deodată întreaga emisferă cerebrală şi cu atât
mai puţin celelalte organe sau ţesuturi.13 Există situaţii de tranziţie ale dispariţiei vieţii,
caracterizate prin şoc, colaps, sincopă, comă, agonie, moarte aparentă, când trecerea spre
moartea definitivă se desfăşoară în etape, ca o succesiune de stări care îngreunează
surprinderea momentului morţii.14 În morţile violente, prin leziuni traumatice sau diencefalice,
agonia poate lipsi, ca şi unele morţi subite, în alte cazuri însă, cum sunt asfixiile, intoxicaţiile
cu cianură, agonia este de scurtă durată, iar în altele cum sunt bolile cronice, ca tuberculoza,
cancerul şi unele intoxicaţii, ea este de lungă durată.
În raport cu acest spectru larg de situaţii concrete în care se desfăşoară procesul morţii
unei persoane, este dificil de adoptat reguli absolute; totuşi medicii iau în considerare două
situaţii distincte şi anume: moartea clinică, determinată de încetarea funcţiilor aparatului
respirator şi ale aparatului circulator şi moartea cerebrală sau biologică, care se instalează
ceva mai târziu, după o stare de comă cu o durată mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de
cauza morţii.15 Între aceste două momente, deşi funcţiile sistemului nervos central, respirator
şi circulator sunt oprite, se poate încă interveni în unele cazuri prin metodele de reanimare ca
11
O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1976, pg.64
12
I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, pg. 23
13
Gh. Scripcaru, M. lerbancea, Patologia medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1978, pg.33
14
A. Kraus-Manolescu, l. Preda, Tanatologie medico- legală, Ed. Medicală, 1967, pg.63
15
A. Kraus-Manolescu, l. Preda, op. cit., pg.65
5
viaţa să fie salvată,16 aceasta nu mai posibilă după ce a intervenit moartea cerebrală sau
biologică, în acest sens sunt şi prevederile Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii
populaţiei; legea fixează ca moment al decesului moartea biologică.
2.2. SUBIECȚII INFRACȚIUNII
Cu toate că activitatea infracţioală este un tot unitar, acest întreg, care este fapta
ilicită , poate fi raportată şi la anumite componente care pot fi intrinseci sau extrinseci. Astfel
din moment ce este o faptă, infracţiunea este comisă de către un individ, care este numită
subiectul activ, şi care actionează împotriva unei valori sociale , care este obiectul , iar acesta
îi aparţinea unui alt individ, care este considerat a fi subiectul pasiv.17
2.2.1.SUBIECTUL ACTIV AL INFRACȚIUNII DE OMOR
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană deoarece existenţa infracţiunii nu

este condiţionată de vreo calitate specială a subiectului, în consecinţă, infracţiunea poate fi
săvârşită de orice persană care îndeplineşte condiţiile generale psihofizice ale răspunderii
penale. Omorul poate fi comis de o singură persoană ori prin contribuţia conjugată a două sau
mai multor persoane (coautor, instigator, complici). Este vorba de o cooperare a mai multor
persoane care contribuie, fiecare într-o măsură mai mare sau mai mică, cu o poziţie subiectivă
identică sau diferită (la participaţia improprie), la realizarea infracţiunii, întrucât problema
este deosebit de importantă dat fiind săvârşirea frecventă a acestei infracţiuni în participaţie,
apare justificată ideea dezbaterii mai pe larg a unor chestiuni specifice pe care le ridică
participaţia penală în cazul omorului şi a corectei încadrări juridice a contribuţiei fiecărui
participant la săvârşirea infracţiunii.
Astfel, în cazul coautorului, în literatura juridică se subliniază necesitatea unei
contribuţii nemijlocite la faptă a coautorului (faptă consumată ori faptă tentată). Există o
16
Vladirnir Beliş, Curs de medicină legală, 1997, pg. 13
17
V. Dongoroz, op. cit., p. 79-87.
6
asemenea contribuţie nemijlocită a coautorului când acesta săvârşeşte acte care aparţin
acţiunii tipice, specifice laturii obiective a infracţiunii date descrise sau indicate de verbum
regens din norma incriminatoare, în cazul omorului vor fi, deci, astfel de acte orice activitate
susceptibilă să producă moartea unei persoane, să realizeze activitatea de ucidere.
Dar chiar atunci când actele materiale ale unui coautor nu îndeplinesc aceste cerinţe,
ele ar putea constitui acte de coautorat dacă sunt săvârşite în anumite condiţii.
Astfel, în practica judiciară s-a decis că există coautorat dacă mai multe persoane au
lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cuţit, topor, briceag, ciomag etc.), chiar dacă,
numai lovitura unuia dintre participanţi a fost mortală; acţionând simultan, cu aceeaşi intenţie
de a ucide şi completându-se unul pe altul, inculpaţii sunt coautori (Tribunalul Suprem, Secţia
penală, Decizia nr. 1362,1983). în sprijinul acestei soluţii s-ar mai putea susţine că, acţionând
cu intenţia de a omorî şi în legătură nemijlocită cu acţiunile celorlalţi coautori, coinculpaţi,
chiar acei care n-au aplicat victimei o lovitură mortală, au contribuit, implicit, la reducerea
posibilităţilor acesteia de a se apăra, la slăbirea forţelor fizice şi psihice ale victimei,
consecinţe care s-au înscris în procesul cauzal care a condus Ia moartea acesteia. Sub acest
aspect, loviturile nemortale aplicate victimei de unii coinculpaţi nu pot fi desprinse de
ansamblul acţiunilor agresive la care a fost supusă victima, neputându-se delimita măsura în
care, o lovitură sau alta, obiectiv nemortală, a împiedecat victima să se apere, i-a diminuat
capacitatea de ripostă faţă de toţi coinculpaţii.18
Tot astfel s-a considerat că reprezintă o contribuţie nemijlocită la fapta de omor şi
actele persoanei care înlătură obstacolele din faţa autorului. Astfel, din analiza practicii
judiciare s-a reţinut că sunt coautori la omor atât aceia care lovesc mortal victima, cât şi cei
care o imobilizează ori încearcă să o dezarmeze, sau împiedică pe altul să intervină în
apărarea victimei, ori conduce cu viteză vehiculul, pentru a împiedica victima pe care celălalt
coinculpat o lovea cu cuţitul, să se salveze, sau dacă loveşte cu pumnul în faţă victima,
împiedicând-o să pareze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat.19
Această comportare a coautorului este de natură să exercite o presiune psihică asupra
victimei, o dezarmează în faţa agresorilor, îi insuflă ideea neputinţei şi a imposibilităţii
oricărei rezistenţe. De aceea, pe drept cuvânt în asemenea situaţii, fapta coautorului a fost
asimilată cu a aceluia care acţionează direct şi nemijlocit asupra corpului victimei, lovind-o
concomitent şi cu instrumente apte să producă moartea.
18
V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990, 1991, 1992, Casa de Editură şi Presă "Şansa"
SRL, Bucureşti, 1992-1993.
19
V. Papadopol, op. cit., pg. 69
7
Coautoratul la omor presupune, de asemenea, o intenţie comună a participanţilor de a
săvârşi fapte de omor; această hotărâre comună poate fi luată anticipat sau concomitent cu
săvârşirea faptei. De asemenea, înţelegerea poate fi explicită sau tacită, în lipsa unei asemenea
înţelegeri, fiecare persoană care loveşte victima răspunde pentru fapta proprie în calitate de
autor. De exemplu, dacă după ce a lovit-o pe aceasta în mână cu un cuţit cauzându-i leziuni
care puteau fi vindecate în 3-4 zile a intervenit alt inculpat care, i-a aplicat victimei o lovitură
de cuţit în inimă, în urma căreia aceasta a decedat, neexistând o înţelegere prealabilă, şi deci,
o cooperare subiectiv a celor doi inculpaţi în vederea uciderii victimei, fapta primului inculpat
se încadrează în infracţiunea de vătămare, iar a celuilalt inculpat în infracţiunea de omor
(Tribunalul mun. Bucureşti, Secţia a H-a penală, Decizia nr. 533/1992).
Intenţia coautorilor este diferită de aceea specifică complicităţii, în timp ce coautorul
implică realizarea în comun a uciderii victimei, fiecare acţionează conştient că participă ca
autor în comun cu ceilalţi la producerea rezultatului, fiind răspunzător pentru faptă în întregul
ei, implicit şi pentru partea realizată de ceilalţi coautori; la complicitate, făptuitorul urmăreşte
să ajute sau să înlesnească acţiunea unuia sau mai multor făptuitori, el acţionează conştient că
ajută, înlesneşte săvârşirea faptei, în acest sens, în practica judiciară s-a reţinut situaţia
victimei care fiind lovită cu pumnul de către unul dintre inculpaţi, s-a retras într-o curte. Fiind
înconjurată de inculpaţi, cu ajutorul unui topor a încercat să se apere, lovindu-1 pe cel care o
lovise, apoi a încercat să sară gardul, în acest moment a fost ajunsă de celălalt inculpat care i-a
aplicat o lovitură cu toporul.20
În aceste condiţii faptele inculpaţilor nefiind concordante sub aspectul intenţiei la
omor, este exclusă existenţa coautorului.
Există instigare Ia omor, când o persoană a determinat cu intenţie o altă persoană să
săvârşească o asemenea faptă. Activitatea instigatorului la omor, cel mai adesea, ia forma
unui îndemn insistent, a unei sugestionai! insidioase, menite să substituie voinţei celui instigat
voinţa instigatorului, făcându-1 pe instigat să accepte şi să realizeze voinţa instigatorului.
Instigarea implică, aşadar caracterul determinant al îndemnului, în sensul că îndemnul trebuie
să aibă un rol esenţial în luarea deciziei celui instigat de a ucide victima. Pericolul faptei
instigatorului constă în aceea că utilizează slăbiciunea altuia, acţionează din umbră, perfid,
uneori prin metode dificil de sesizat, provocând o mutaţie esenţială, de ordin negativ în
conştiinţa instigatului. Anterior intervenţiei instigatorului, cel instigat se află inactiv,
20
V. Dobrinoiu, N. Gonea, Cauze penale comentate, Partea specială, Ed. Ml, 1987, pg. 74
8
indiferent sau nedecis, pentru ca, ulterior (şi ca urmare a intervenţiei instigatorului), să se
decidă să săvârşească o faptă atât de gravă cum este omorul.21
În practica judiciară s-a decis că răspunderea unei persoane pentru instigare la omor
implică existenţa unui îndemn la săvârşirea omorului şi împrejurarea că executantul a fost
determinat la luarea rezoluţiei infracţionale din acest îndemn.
Procesul instigării nu constă numai din contribuţii cu caracter imaterial, deoarece
instigatorul întreprinde adesea şi o activitate fizică, materială (acte de convingere a celui
instigat, procurarea de informaţii), prin care acesta îşi exteriorizează intenţia de instigator şi
îşi realizează scopul urmărit. Deşi instigatorul exercită, sub un anumit aspect, o influenţă
puternică asupra celui instigat, aceasta nu poate fi asimilată unei constrângeri psihice (morale)
din partea instigatorului, deoarece, în final, hotărârea de a acţiona pe care o ia autorul, chiar
sub influenţa instigatorului, este rezultatul propriei sale voinţe; de aceea, el va răspunde ca
autor al infracţiunii.
Dacă se exercită acte de constrângere fizică sau morală asupra celui instigat, acesta din
urmă nu va răspunde penal, răspunderea revenind aceluia care a exercitat constrângerea.
Voinţa de a instiga Ia omor, nu presupune existenţa unui acord al părţilor şi nici nu
cuprinde, în mod necesar, comunicarea intenţiei de instigare către cel instigat; făptuitorul
poate fi instigat şi din umbră, fără ca acesta să-şi dea seama de influenţa exercitată asupra lui,
devenind, fără să ştie, un executant docil al voinţei altuia.
În cazul instigării există, de regulă, identitate între fapta prevăzută de legea penală
aflată în reprezentarea autorului şi fapta aflată în reprezentarea instigatorului, deoarece autorul
nu face decât să execute fapta a cărei săvârşire a fost, iniţial, hotărâtă de instigator. Dacă însă,
autorul a săvârşit o infracţiune mai gravă, excesul acestuia nu se va răsfrânge asupra situaţiei
instigatorului. Astfel, în cazul în care instigatorul îndeamnă pe autor numai să lovească
victima şi îi pune la îndemână, în acest scop, un băţ, neacceptând ideea unei posibile ucideri a
victimei, el va răspunde nu ca instigator la infracţiunea de omor săvârşită de autor, ci la aceea
care ar fi putut fi comisă folosind un băţ, adică la infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare
de moarte (Tribunalul Suprem, Secţia Penală, Decizia nr. 2355 din 27 octombrie 1984). Dacă
executantul luase deja hotărârea de a ucide, îndemnul instigatorului echivalează cu întărirea
rezoluţiei infracţionale şi astfel este vorba despre complicitate morală. Simultaneitatea
îndemnului la executarea unei fapte cu realizarea ei, nu constituie altceva decât un ajutor
intelectual dat pentru consolidarea rezoluţiei delictuoase deja formate. Fapta unuia dintre
inculpaţi de a striga către ceilalţi coinculpaţi - care în acel moment loveau victima - că aceasta
21
Al. Boroi, op. cit., pg. 63
9
"trebuie omorâtă" nu constituie instigare Ia omor, deoarece nu a avut efect determinant pentru
declanşarea agresiunii, ci complicitate morală (Tribunalul mun. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, Decizia nr. 381/1993). De asemenea omorul nu reprezintă un îndemn din partea acelei
persoane la săvârşirea omorului şi cu atât mai puţin un îndemn determinant în sensul instigării
(Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 443/1994).
În ceea ce priveşte complicitatea, aceasta există în cazul când persoana, cu intenţie,
înlesneşte sau ajută în orice mod pe altul la săvârşirea unei fapte de omor. Este, de asemenea,
complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va favoriza pe
făptuitor, chiar dacă, după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Există
complicitate la omor atunci complicele săvârşeşte acte specifice de pregătire, care constau în
crearea condiţiilor necesare pentru ca o altă persoană (autorul) să-şi desfăşoare activitatea lui
de ucidere.
Contribuţia complicelui are caracter secundar (accesoriu) faţă de activitatea autorului
la omor - care săvârşeşte actul de ucidere şi faţă de activitatea instigatorului la omor care
determină pe altă persoană să ucidă victima. Acest caracter secundar este deosebit de
important, pe de o parte, pentru că nu se poate concepe complicitatea în lipsa unei activităţi
principale de executare a omorului, iar pe de altă parte, pentru că aportul complicelui la
rezultat apare ca o activitate indirectă şi imediată spre deosebire de cea a autorului, care este
directă şi imediată.
Dacă fapta autorului nu este pedepsită, pentru că a rămas în faza actelor preparatorii,
ori acesta s-a desistat de la executarea uciderii, complicele nu se pedepseşte, dimpotrivă
complicele se pedepseşte dacă autorul este achitat pentru legitimă apărare sau oricare din
cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (participaţie improprie), în caz de deces al
autorului există fapta principală şi deci, complicele răspunde în limitele contribuţiei sale Ia
fapta aceea; de asemenea, complicele rămâne răspunzător, chiar şi în caz de nepedepsire a
autorului, pentru actele săvârşite de el, dacă acestea constituie infracţiune distinctă (de
exemplu, deţinerea de arme fără autorizaţie, mânuirea sau procurarea de materiale explozive
sau radioactive)22.
Sprijinul dat de complice poate fi material sau moral.
Constituie complicitate materială, activitatea de ajutare, înlesnire efectivă sau
sprijinire materială Ia pregătirea sau executarea faptei săvârşite de autor.
Actele de complicitate materială la omor constau, în general, din procurarea
mijloacelor de ucidere (arme, instrumente, otravă, aparate explozive, vehicule ori bani pentru
22
I. Dobrinescu, Cu privire la raportul cauzal în maten'e de complicitate, "Justiţia nouă" nr. 1,1965.
10
procurarea lor sau a altor bunuri materiale care servesc autorului pentru aducerea la
îndeplinire a faptei sale); din înlăturarea piedicilor din calea săvârşirii actului de ucidere; din
înlăturarea riscurilor ca autorul să fie prins, ori din orice asemenea acte, care relevă
contribuţia expresă şi substanţială a complicelui Ia uciderea unei persoane.
Specific complicităţii morale este activitatea desfăşurată de complice, prin care se
ajută, din punct de vedere moral, la pregătirea sau executarea unei infracţiuni de omor.
În practica judiciară sunt caracterizate ca acte de complicitate morală la omor, acele
acte care au o anume rezonanţă în mintea persoanei căreia i se adresează (îi înlătură ezitările,
o încurajează prin diverse promisiuni de bani sau avantaje, îi oferă sfaturi, instrucţiuni care să-
i asigure scăparea şi îi menţin perseverenţa infracţională). Spre exemplu, fapta unei persoane
de a se fi înarmat cu o bâtă şi de a fi mers apoi, împreună cu alte persoane înarmate cu turci şi
topoare la casa victimei, cu scopul de a comite împotriva ei o agresiune - pentru a se răzbuna
în urma unui conflict anterior - şi de a se fi aflat la locul faptei fără a săvârşi ea însăşi vreun
act material de lovire, în timp ce însoţitorii săi au ucis victima prin lovirea ei repetată cu
furcile şi topoarele, constituie complicitate morală la infracţiunea de omor. Prin prezenţa sa,
înarmat la locul agresiunii, inculpatul a contribuit, în mod conştient, Ia săvârşirea infracţiunii,
prin încurajarea celorlalţi inculpaţi sub forma unui sprijin moral la comiterea faptei
(Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 903/1984); de asemenea, promisiunea făcută
anterior săvârşirii infracţiunii de omor autorului, de a pune un revolver lângă cadavrul
victimei, pentru ca autorul să poată invoca legitima apărare, chiar dacă promisiunea nu s-a
realizat (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 251/1992); fapta celui care,
având cunoştinţă despre intenţia inculpaţilor de a ucide victima le-a întărit intenţia aceasta
prin sfaturi şi îndemnuri repetate, insuflându-le ideea că trebuie să scape de victimă, omo-
rând-o, constituie complicitate morală la infracţiunea de omor (Tribunalul mun. Bucureşti,
Secţia a H-a penală, Dec. nr. 456/1991).
Complicele trebuie să-şi dea seama de semnificaţia faptei, adică de contribuţia pe care
o aduce la săvârşirea omorului de către altă persoană. Aceasta presupune ca, în momentul în
care complicele săvârşeşte actele de ajutor sau înlesnire a uciderii persoanei, el să fi cunoscut
ce urma să întreprindă autorul şi să voiască să-1 ajute pe acesta, în lipsa acestor elemente
cumulativ cuprinse în intenţia de complicitate, răspunderea penală nu subzistă.
În practica judiciară elementul cunoaşterii de către complice a faptei ce urmează să fie
săvârşită de autor este obţinută uneori, prin referire la înţelegerea prealabilă sau concomitentă
ce a avut loc între autor şi complice, ceea ce evident, înlătură dubiile. Cum însă proba unei
asemenea înţelegeri nu este uşoară şi ceea ce se cere, sub aspect subiectiv nu este înţelegerea
11
ca atare, ci voinţa complicelui de a-1 ajuta pe autor, dorind sau acceptând rezultatul
infracţiunii, instanţele recurg atunci la analiza actelor materiale, încercând să stabilească
concordanţa între actele săvârşite de complice şi cele ulterioare ale autorului, metodă care
poate fi considerată suficientă, îndeosebi dacă este susţinută şi de alte probe din dosar.
2.2.2.SUBIECTUL PASIV
Sub aspect general, subiectul pasiv al infracţiunilor contra vieţii este persoana
împotriva căreia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) de ucidere; aceasta poate fi orice persoană,
în cazul celorlalte infracţiuni contra vieţii, legea cere existenţa unei anumite calităţi a
subiectului pasiv (de exemplu, calitatea de copil nou-născut în cazul pruncuciderii); alteori
calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracţiunii (de exemplu calitatea de soţ sau
rudă apropiată la infracţiunea de omor calificat).23
După săvârşirea faptei, subiectul pasiv devine victima infracţiunii. Aceasta din urmă,
poate avea un rol semnificativ în producerea rezultatului infracţional, studierea rolului
victimei în provocarea faptei ilicite nu constituie, însă, o preocupare a dreptului penal, ci a
criminologiei, iar în cadrul acesteia a victimologiei.
În cazul infracţiunii de omor, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 174 C. pen., subiectul
pasiv este persoana ucisă ca urmare a activităţii făptuitorului, deci cea care suferă răul cauzal
prin comiterea infracţiunii. Pentru existenţa subiectului pasiv al infracţiunii de omor este
suficient să se constate că persoana titulară a valorii ocrotite penal, a suferit răul produs prin
săvârşirea infracţiunii, adică moartea sau punerea în pericol a vieţii.
După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană ci o victimă. De
aceea pentru existenţa infracţiunii de omor, se cere condiţia esenţială ca subiectul pasiv al
acestei infracţiuni să fi fost o persoană în viaţă în momentul săvârşirii faptei, având în vedere
faptul că este exclusă infracţiunea de omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru.24
În literatura de specialitate, s-a subliniat, pe drept cuvânt, că nu trebuie confundat
subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al
23
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice, voi. l, Ed. Academiei, 1969, Bucureşti, pg. 54
24
V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Ed. Atlas lex, Bucureşti 1994, pg. 115
12
infracţiunii, adică cu persoana care a suferit paguba din infracţiune. 25 Distincţia este
importantă fiindcă, dacă de cele mai multe ori, persoana vătămată este în acelaşi timp şi
persoana păgubită, prin infracţiune, există şi cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv deci
persoană vătămată, fără să fie însă şi persoana păgubită (de exemplu copiii victimei unei
infracţiuni de omor au calitatea de persoane ce au suferit o pagubă prin infracţiune, însă nu au
calitatea de persoane vătămate, această calitate având-o victima.
2.3.LATURA OBIECTIVĂ
2.3.1. ELEMENTUL MATERIAL
Elementul material al infracţiunii de omor simplu, faptă prevăzută şi pedepsită de art.

188 C. pen., se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adică
prin orice activitatea materială care are ca rezultat moartea unui om. Elementul material poate
consta dintr-o acţiune (comisiune) sau dintr-o inacţiune (omisiune); în oricare din ipotezele
menţionate, acestea se referă la incriminare nu la fapta concretă, fiind vorba de un act care să
posede, o anumită forţă distructivă, adică, sa! fie apt obiectiv, să provoace moartea persoanei
în condiţiile date. O asemenea forţă distructivă exercitată asupra victimei se poate manifesta
sub forma unor acţiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împuşcare, înţepare,
electrocutare etc.), acţiuni Chimice (otrăvire), acţiuni psihice (şocuri psihice) etc. Aceeaşi
forţă distructivă este prezentă şi în cazul inacţiunii, atunci când făptuitorul avea obligaţia
(legală, contractuală, socială etc.), de a face sau a îndeplini acţiunea prin care s-ar fi putut
împiedica sau înlătura desfăşurarea unor procese de natură să provoace moartea victimei (de
exemplu, prin nehrănirea intenţionată a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lăsarea
lor în frig, prin neadministrarea medicamentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui
bolnav etc.), s-a dat posibilitatea să acţioneze procesele naturale care au condus la moartea
victimei.
Acţiunea ucigătoare poate fi săvârşită în mod direct sau nemijlocit asupra victimei sau
în mod indirect, mijlocit: prin folosirea sau antrenarea unor forţe sau energii neanimate sau
animate (de exemplu asmuţirea unui câine, folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile
veninoase etc.), sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrânsă fizic sau moral la
aceasta (să se împuşte, să se înjunghie, să se arunce de Ia înălţime etc.)
25
13
2.3.2. URMAREA IMEDIATĂ
Se ştie că descrierea faptei incriminate mai poate cuprinde pe lângă descrierea acţiunii
(inacţiunii) incriminate şi arătarea rezultatului acolo unde legiuitorul condiţionează existenţa
faptei incriminate de producerea unui rezultat material conceput ca o entitate exterioară
conduitei, diferită, cronologic şi logic, de acţiune şi cauzată de acesta.
În acest caz, rezultatul face parte din descrierea acţiunii, (din elementul material al
laturii obiective) şi constituie consecinţa, urmarea acesteia; rezultatul face parte împreună cu
acţiunea (inacţiunea) din descrierea faptei incriminate şi se înfăţişează în cazul infracţiunii de
omor, sub forma unei modificări a substanţei obiectului material, de exemplu, uciderea unei
persoane.
În cuprinsul descrierii faptei incriminate, rezultatul, de care legiuitorul condiţionează
existenţa incriminării, este arătat, de regulă, în mod explicit, prin anumite expresii, în mod
excepţional însă, rezultatul poate să nu fie descris explicit, ci să apară ca o consecinţă a
modului cum este descrisă acţiunea; aceasta sugerează, prin ea însăşi, necesitatea unui rezultat
diferit de acţiune în timp şi spaţiu, în acest mod se înfăţişează rezultatul material la
infracţiunea de omor. în acest caz, substantivul folosit nu redă numai acţiunea, ci şi rezultatul,
uciderea victimei, consecinţă a acţiunii (incriminarea cu rezultat comprimat).26
Incriminările în care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat în norma de
incriminare se numesc incriminări de rezultat, spre deosebire de cele unde lipseşte o atare
cerinţă şi care se numesc incriminări de simplă acţiune (formale).27
Delimitarea celor două categorii de incriminări nu este întotdeauna uşor de făcut, mai
ales în ipoteza incriminărilor cu rezultat comprimat. Unul dintre criterii ar putea fi cel al
tentativei terminate; incriminările la care se poate concepe o atare modalitate a tentativei
(chiar dacă tentativa nu este pedepsibilă), va constitui, incontestabil, o incriminare de rezultat
şi nu de simplă acţiune la care nu este posibilă decât tentativa neterminată.
Delimitarea este importantă deoarece numai în cazul infracţiunilor de rezultat este
necesară probarea existenţei rezultatului (la infracţiunile de simplă acţiune urmarea imediată
este implicită acţiunii); tot astfel, legătura de cauzalitate nu trebuie stabilită decât în cazul în
26
V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, Ilie Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Al. Boroi, Drept penal, partea generală Ed.
Atlas lex, Bucureşti, 1994, pg. 97
27
14
care norma de incriminare prevede necesitatea producerii unui rezultat; există şi alte
consecinţe legate de această delimitare (de exemplu, în privinţa prescripţiei răspunderii penale
a aplicării legii penale în timp etc.).
În doctrina penală se discută despre un sens restrâns al noţiunii de rezultat (şi care ar
coincide cu rezultatul descris în norma de incriminare) şi de un sens larg al noţiunii de
rezultat, acela care ar putea fi conceput şi la incriminările de simplă acţiune şi care ar consta
din simpla săvârşire a acţiunii. Acest sens larg al noţiunii de rezultat este folosit de legea
penală română atunci când defineşte intenţia şi culpa prin expresia "prevede rezultatul" sau
"nu prevede rezultatul".
Dacă în aceste cazuri s-ar avea în vedere noţiunea de rezultat în sens restrâns, ar fi
exclusă posibilitatea ca în norma de incriminare să se prevadă cerinţa vinovăţie în raport cu
incriminările formale.
În realitate, expresiile citate se referă la noţiunea de rezultat în sens larg, şi anume,
rezultatul ca finalitate a acţiunii şi care cuprinde atât ipoteza în care rezultatul este urmarea
acţiunii cât şi ipoteza când rezultatul coincide cu însăşi acţiunea.28
În doctrina penală italiană, se face deosebire între rezultatul în sens naturalist şi
rezultatul în sens juridic.29 S-a subliniat că acţiunea însăşi poate fi un rezultat, deoarece este
consecinţa impulsurilor volitive ale agentului; sub acest aspect se poate discuta despre un
rezultat în sens larg şi în sens restrâns, acesta din urmă având o valoare practică, deoarece
numai în acest caz se pune problema legăturii cauzale. S-a relevat faptul că rezultatul nu poate
fi privit în afara acţiunii; rezultatul capătă rezonanţă şi sensuri semnificative numai prin
raportare la acţiune (de exemplu, suprimarea vieţii unei persoane poate fi rezultatul, în egală
măsură al unei fapte intenţionate, din culpă sau intenţionate, numai acţiunea va clarifica
semnificaţia juridică a rezultatului. Tocmai pentru că acţiunea poartă în ea rezultatul, poate fi
considerată ea însăşi rezultat.
Aceste semnificaţii ale noţiunii de rezultat trebuie diferenţiate de noţiunea de rezultat
conceput ca o relaţie logico-juridică între acţiune şi valoarea socială protejată de legea penală
(obiectul juridic). Legiuitorul nu incriminează decât acele acţiuni (inacţiuni) care aduc
atingere valorilor sociale ocrotite; în acest sens, toate incriminările presupun ab initio un
rezultat logico-juridic, acela care se răsfrânge asupra valorilor sociale ocrotite. Acest rezultat,
fiind implicat în orice incriminare, nu apare necesitatea de a fi probată nici existenţa sa nici şi
a legăturii de cauzalitate între acţiune şi rezultat. Nu s-ar putea opera cu sensul menţionat al
28
Al. Boroi, op. cit, pg. 67
29
Vincenzo Manzini, op. cit., pg. 58
15
noţiunii de rezultat nici pentru a defini intenţia şi culpa, deoarece prevederea rezultatului care
stă la baza acestor procese psihice, trebuie raportate la consecinţele fireşti, nemijlocite ale
acţiunii (inacţiunii) făptuitorului şi nu la valorile sociale ocrotite de lege. S-a subliniat că prin
"rezultatul faptei" se înţelege urmarea firească, imediat produsă printr-o modificare în lumea
exterioară.
Actul de violenţă devine relevant sub aspectul infracţiunii de omor în momentul în
care se produce rezultatul, constând în moartea victimei, în lipsa lui, actul de violenţă poate fi
luat în considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infracţiuni de violenţă, dar nu
ca element constitutiv al infracţiunii de omor.30
Infracţiunea de omor fiind o infracţiune de rezultat se cere deci producerea unui
rezultat determinat, indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul efectuării activităţii de
ucidere, imediat după aceasta sau mai târziu.31
2.3.3. LEGĂTURA DE CAUZALITATE
Fiind infracţiuni condiţionate de producerea unui rezultat, infracţiunile contra vieţii

implică întotdeauna necesitatea stabilirii raportului de cauzalitate între fapta săvârşită şi
rezultat (moartea victimei).
Legătura de cauzalitate este o categorie obiectivă care dobândeşte anumite trăsături
specifice datorită împrejurării că se referă la fapte social-umane, la relaţii între oameni.
Dacă în sens filozofic cauza unui fenomen este formată din totalitatea condiţiilor,
indiferent de natura acestora, care au favorizat producerea rezultatului, în sensul dreptului
penal, cauza presupune identificarea acelei condiţii care reprezintă o manifestare exterioară a
omului (deoarece numai omul poate fi tras la răspundere penală), susceptibilă să fi produs
rezultatul.
Dacă rezultatul a fost produs prin contribuţia mai multor persoane, identificarea
comportării umane care a reprezentat condiţia necesară producerii rezultatului (acţiune sau
inacţiune) prezintă serioase dificultăţi.
În doctrină s-au propus diferite criterii de identificare (teoria cauzei necesare, a cauzei
adecvate, a cauzei proxime, a cauzei preponderente etc.), criterii valabile pentru un grup de
situaţii, dar care nu rezolvă toate situaţiile mai ales cele atipice.
30
V. Dongorozşi colab., Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român. Partea specială, voi. III, Ed. Academiei,
Bucureşti 1992, pg. 58.
31
O. Loghin, T. Toader, Drept Penal Român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti,
1994, pg. 110.
16
Legătura de cauzalitate apare sub forma relaţiei de la cauză la efect care trebuie să
existe între acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al infracţiunii şi
urmarea imediată cerută de lege pentru existenţa acestei infracţiuni.32
Prin urmare, între activitatea desfăşurată de făptuitor şi moartea victimei trebuie să
existe un raport de cauzalitate, în descrierea faptei de omor nu apare o expresie anume care să
sugereze legătura cauzală, însă aceasta rezultă, implicit, din descrierea acţiunii (fiind o acţiune
cu rezultat comprimat), de exemplu, substantivul derivat dintr-un verb - uciderea - folosit în
descrierea faptei de omor, arată nu numai în ce constă acţiunea incriminată dar şi rezultatul şi
implicit, potentele cauzale ale acţiunii.
Literatura juridică de specialitate a relevat faptul că nu trebuie să se confunde fapta
constând dintr-o acţiune cu rezultat comprimat cu fapta incriminată care se epuizează prin
însăşi acţiunea descrisă de legiuitor şi a cărei existenţă nu este condiţionată explicit sau
implicit de producerea unui rezultat. In aceste din urmă situaţii nu este de conceput existenţa
legăturii cauzale. S-ar putea susţine, prin urmare, că legătura cauzală nu este specifică oricărei
incriminări, ci numai acelora în care acţiunea descrisă este condiţionată de producerea unui
rezultat distinct de acţiune însăşi, fie că acest rezultat apare explicit descris de legiuitor
(regula generală), fie că el rezultă implicit din verbum regens (excepţia).
Dar chiar atunci când în descrierea faptei incriminate este exprimată explicit cerinţa
legăturii cauzale, legiuitorul nu clarifică în nici un mod conţinutul acestei relaţii; o atare
îndatorire revine doctrinei penale, în acest sens s-au exprimat multiple păreri asupra modului
de izolare a legăturii cauzale, considerându-se că poate avea caracter cauzal, din ansamblul
condiţiilor fenomenului, condiţia eficientă, condiţia preponderentă, condiţia ilicită, condiţia
tipică, condiţia indispensabilă etc. în dreptul anglo-american s-a exprimat ideea că are caracter
cauzal condiţia cea mai apropiată şi în relaţie directă şi imediată cu rezultatul (proximate
căuşe).
Teoria dominantă consideră că, de regulă, este cauză a rezultatului orice acţiune care a
constituit condiţia necesară producerii rezultatului (condiţio sine qua non). Pentru a nu se
ajunge la concluzii absurde (regressus ad infinitum) printr-o interpretare extensivă a sferei
condiţiilor necesare (de pildă, ar putea fi considerată condiţie-cauză a morţii victimei chiar
părinţii subiectului, deoarece, iară existenţa acestora, n-ar fi putut apare pe lume infractorul),
s-a propus introducerea unor corective care să limiteze cercul condiţiilor cauză. Acest rol,
într-o concepţie, ar putea să-1 joace vinovăţia, în sensul că numai condiţia necesară creată de
o persoană care a acţionat cu vinovăţie ar putea avea caracterul de cauză. O asemenea
32
17
concepţie ar conduce la o evaluare subiectivă a relaţiei cauzale, deşi, principial, aceasta are
caracter obiectiv.
Jurisprudenţa franceză foloseşte frecvent criteriul vinovăţiei pentru a identifica cauza
dintre condiţiile necesare, în realitate, legătura de cauzalitate nu poate fi concepută decât între
acţiunea făptuitorului privită în complexitatea ei psiho-fizică şi rezultat fără a rezolva totodată
şi problema vinovăţiei; aceasta din urmă, se raportează la un rezultat care s-a dovedit că a fost
deja cauzat de făptuitor. Odată cu analiza acţiunii se va verifica şi dacă făptuitorul a avut
reprezentarea legăturii de cauzalitate dintre acţiunea sa şi rezultat.
În doctrină s-a admis şi un alt corectiv, anume al caracterului adecvat, al condiţiei
necesare de a provoca rezultatul, în sensul de a se verifica, pe baza unei judecăţi "ex ante"
dacă, în raport cu experienţa comună de viaţă, acţiunea (inacţiunea) analizată drept condiţie a
rezultatului era în stare să provoace, prin ea însăşi rezultatul.
În această viziune, de pildă, legătura de cauzalitate nu ar fi înlăturată chiar dacă au
survenit complicaţii ale bolii victimei în măsura în care se stabileşte că acţiunea inculpatului a
fost aptă, prin ea însăşi, să conducă Ia producerea rezultatului, altfel zis, dacă ceea ce agentul
a realizat se găsea, ca posibilitate, chiar în acţiunea comisă.
În acest sens, s-a decis şi de instanţele române faptul că nu întrerupe legătura de
cauzalitate neaplicarea unei terapeutice complete de către organele medicale dacă se constată
că fără acţiunea inculpatului moartea victimei nu s-ar fi produs. Metoda astfel, nu are
relevanţă că victima s-a internat tardiv în spital şi, că vasele craniului erau foarte subţiri, dacă
moartea victimei s-a datorat lovirii de către inculpat cu o cărămidă, ceea ce a provocat un
traumatism cranio - cerebral şi fractura osului frontal stâng (Tribunalul Suprem, Secţia penală,
Decizia nr. 4115/1975, R.l, pg. 272). La fel este irelevantă împrejurarea că moartea victimei s-
a produs datorită unor complicaţii septice, din moment ce ea a survenit ca urmare a loviturii
de cuţit aplicate victimei în abdomen de inculpat. (Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia
nr. 2894/1971, în R.R.D. nr. 3, 1971, pg. 165)
Tot ca un asemenea corectiv, pentru a evita excesele teoriei condiţiei necesare, s-a
propus selectarea condiţiei-cauză din ansamblul condiţiilor rezultatului prin analiza cerinţelor
conţinutului incriminării considerând că aceasta relevă cu suficienţă care, trebuie să fie
condiţie completă cu rol cauzal (teoria relevanţei), limitând corespunzător cercul persoanelor
susceptibile să răspundă pentru o infracţiune determinată.
Dar chiar şi cu aceste corective, n-au fost remediate insuficienţele concepţiei condiţiei
necesare. Aşa de pilă, s-a observat că rezultatul poate să fie produs nu numai printr-o cauză
unică, ci şi printr-o pluralitate de cauze (concauze). În această situaţie, în calitate de concauze
18
ar putea apare atât o cauză necesară, cât şi o cauză nenecesară care s-a alăturat celei necesare;
ca urmare, chiar şi o condiţie nenecesară poate fi considerată cauză (de exemplu, dacă mai
multe persoane urmăresc şi lovesc victima, acţiunea tuturor va fi considerată cauză a
rezultatului, deşi este posibil ca numai lovitura unuia dintre participanţi să fi fost mortală şi să
constituie cauza necesară a rezultatului).
De asemenea, s-a remarcat că cerinţa condiţiei de a fi necesară (sine qua non), poate fi
îndeplinită numai dacă, în prealabil s-a cunoscut cauza rezultatului; numai atunci se poate
afirma dacă o condiţie a fost necesară producerii rezultatului sau nu. în ipoteza inversă (dacă
nu se cunoaşte cauza rezultatului), nu se poate afirma dacă o anumită condiţie a fost necesară
(aşa de exemplu, până când experţii nu au ajuns Ia un acord în privinţa efectului thalidomidei
asupra embrionului nu s-a putut determina nici condiţia necesară a rezultatului ilicit).
Jurisprudenţa a mai învederat situaţii când o condiţie a atras răspunderea penală a
subiectului fără ca, în realitate, aceasta să fi fost, cauzal, legată de rezultat şi fără să fi avut Ioc
o selecţie prin producerea eliminării, a cauzei necesare din ansamblul condiţiilor rezultatului.
Dar chiar în acele situaţii unde judecătorii au urmărit să identifice cauza reală a fenomenului
dintr-un ansamblu complex de condiţii, s-a dovedit că simpla lor experienţă nu este suficientă,
fiind necesar să se apeleze la persoane de specialitate, care să determine legătura cauzală
dintre acţiune şi rezultat orientând, implicit, soluţia juridică (de exemplu, dacă A şi B toarnă
câte o cantitate de otravă în ceaşca lui C, fără să ştie unul de altul şi victima moare, condiţia
care a produs rezultatul nu poate fi stabilită decât prin analiza cantităţii şi calităţii otrăvii
vărsate de fiecare dintre agenţi şi a efectului acesteia asupra organismului victimei; numai
astfel se va stabili cine răspunde pentru infracţiunea consumată de omor şi cine pentru
tentativă la această infracţiune.33
Aceste insuficienţe ale teoriei condiţiei necesare par să justifice tendinţa unor autori de
a renunţa la cerinţa unei legături cauzale a condiţiei necesare cu rezultatul.
Hans Heinrich Jescheck arăta că relaţia dintre acţiune şi rezultat nu trebuie să fie
întotdeauna cauzală pentru a atrage răspunderea agentului, pe lângă faptul că o atare relaţie nu
este întotdeauna suficientă pentru atribuirea răspunderii penale, agentului. După părerea sa,
relaţia cauză efect nu este esenţială pentru dreptul penal ci numai chestiunea dacă s-ar putea
imputa agentului rezultatul din punctul de vedere al unei sancţionări echitabile; ori, aceasta
presupune o verificare a realităţii după criterii normative nu cauzale. Atribuirea obiectivă a
unui rezultat agentului nu trebuie să aibă la bază întotdeauna cauzalitatea; 34 uneori
33
V. Dongoroz şi colab., op. cit. pg. 64
34
Hans Heinrich Jesheck, Lehrbuch des Strafrechts AllgemainerTeil..., 1988, pg. 65 49 Al. Boroi, op. cit., pg. 76
19
imputabilitatea trebuie recunoscută chiar în afara cauzalităţii; aceasta nu constituie o condiţie
necesară imputabilităţii. Acela care împiedică pe altul să dea ajutor unui accidentat lăsând să
se producă rezultatul mortal, nu reprezintă o cauză reală a rezultatului, ci o cauză ipotetică,
probabilă.48 Alteori este imputabil un rezultat chiar dacă numai parţial există şi o legătură
cauzală ori dacă rezultatul a fost provocat de agent împreună cu alte persoane, acţiunea sa
neavând caracter necesar.
2.4. LATURA SUBIECTIVĂ
2.4.1. INTENȚIA CA FORMĂ DE VINOVĂȚIE ÎN CAZUL INFRACȚIUNII

DE OMOR
Omorul se săvârşeşte cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane adică, fie cu intenţie
directă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale (moartea victimei) şi a
urmărit producerea acestuia, fie cu intenţie indirectă când făptuitorul a prevăzut rezultatul
acţiunii sale şi fără a-1 urmări, a acceptat totuşi posibilitatea survenirii acestuia.
În practica judiciară, deşi se reţine just existenţa intenţiei de omor, nu se face o
distincţie clară, în raport cu probele administrative, între săvârşirea faptei cu intenţie directă
ori cu intenţie eventuală, considerându-se, probabil, că, producând efecte juridice identice, nu
ar apare necesară o motivare specială privind stabilirea acestor modalităţi ale intenţiei, ele
putându-se substitui una celeilalte.
De regulă, unii practicieni folosesc motivarea că inculpatul "chiar dacă nu ar fi urmărit
producerea rezultatului, aflat în reprezentarea sa, dacă 1-a prevăzut şi acceptat, există intenţia
de omor".
Dominaţi de exigenţele încadrării juridice corecte a faptelor, s-ar putea reproşa acestei
practici că, nestrăduindu-se în fiecare cauză să stabilească modalitatea intenţiei cu care s-a
săvârşit omorul, instanţa competentă nu are posibilitatea să valorifice aceste deosebiri în justa
individualizare a răspunderii penale.35
35
Al. Boroi,op.cit., pg.73
20
Dar o asemenea delimitare ar fi necesară şi pentru o aplicare unitară şi consecventă a
dispoziţiilor legale care diferenţiază conţinutul celor două modalităţi ale intenţiei, definindu-le
în art. 19 Cod penal în mod distinct.
Ar fi greu de admis că, de pildă, o faptă constând din aplicarea mai multor lovituri cu
cuţitul m regiuni vitale ale vieţii omului şi au intensitate, să fie încadrată în legea penală, ca
infracţiune de omor săvârşită cu intenţie indirectă, iar alteori ca infracţiune de omor săvârşită
cu intenţie directă, deşi cunoaşterea activităţii materiale exterioare desfăşurată impune
diferenţieri evidente în plan subiectiv.
În practica judiciară, intenţia de ucidere se deduce din materialitatea acrului (dolus ex
re) care, în cele mai multe cazuri, relevă poziţia infractorului faţă de rezultat.
Demonstrează astfel intenţia de ucidere: perseverenţa cu care inculpatul a aplicat
victimei numeroase lovituri cu piciorul şi cu un lemn care au cauzat leziuni osoase grave şi
ruperi pulmonare (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 130/1993);
multitudinea loviturilor şi locul aplicării lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord,
rinichi, ficat); aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime (Tribunalul
mun. Bucureşti, Secţia a II-a penală, Decizia nr. 646/1993); intensitatea cu care loviturile au
fost aplicate şi repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur (Curtea
Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 311/1992).
Rezultatul, constând din moartea victimei poate fi produs şi ca urmare a contribuţiei
unor procese naturale care se petrec în corpul victimei; avem în vedere transformările din
organismul victimei în momentul săvârşirii faptei; pentru bătrâni, copii, femei, bolnavi,
infirmi sunt suficiente acte minime de violenţă, pentru producerea rezultatului mortal; ca
urmare, intenţia de a ucide se relevă şi din modul de a acţiona al făptuitorului cunoscând
starea victimei asupra căreia acţionează. Astfel, trebuie relevat faptul că, inculpatul care
loveşte pe socrul său în vârstă de 75 de ani cauzându-i o hemoragie meringo-cerebrală,
exteriorizează intenţia de a ucide, nu de vătămare corporală (Tribunalul mun. Bucureşti,
Secţia a n-a penală, Decizia nr. 332/1992); faptul de a lovi doar cu palma pe o fetiţă de două
luni, dar în mod repetat ceea ce a provocat fractura bolţii craniene şi moartea ei, constituie
infracţiunea de omor şi nu cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (Tribunalul
Judeţean Constanţa, Decizia penală nr. 268/1993).
Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, s-a arătat că poziţia psihică
a făptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete şi îndeosebi
în raport cu instrumentul folosit de făptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea), cu
regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), cu numărul şi intensitatea loviturilor (o simplă
21
lovitură sau mai multe lovituri, aplicate cu mare intensitate), raporturile dintre infractor şi
victimă, anterioare săvârşirii faptei (raporturi de duşmănie sau raporturi de prietenie),
atitudinea infractorului după săvârşirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a
lăsat-o în starea în care a adus-o). 36 De asemenea, s-a subliniat că este necesară luarea în
considerare a tuturor acestor împrejurări şi nu numai a unora, deoarece, chiar dacă unele
împrejurări par concludente, privite în mod izolat, pot duce totuşi la o încadrare juridică
greşită a faptei. Astfel, de exemplu,
Împrejurarea că făptuitorul a folosit un cuţit, deci armă aptă de a produce moartea
victimei, nu este suficientă pentru determinarea intenţiei de a ucide, deoarece cu un astfel de
instrument se poate realiza şi intenţia de a produce numai vătămări corporale. Dacă acestei
împrejurări i se adaugă şi altele, de exemplu, lovirea victimei în zona inimii, în mod repetat şi
cu mare intensitate - se va retine, fără nici o dificultate, că făptuitorul a acţionat cu intenţia de
a ucide.37
CAPITOLUL III
FORME, MODALITĂŢI, SANCŢIUNI
3.1.FORMELE INFRACȚIUNII DE OMOR
O analiză generală a infracţiunilor contra vieţii prin prisma cauzelor penale cercetate
ar putea releva faptul că această categorie de infracţiuni sunt susceptibile, de regulă, de o
desfăşurare în timp. De aceea este necesar să se stabilească în etapa cercetării de natură penală
dacă a existat o pregătire prealabilă a comiterii faptei în discuție sau dacă este vorba doar de
tentativă sau de omor propriu-zis.
Infracţiunea de omor, fiind o infracţiune comisivă (care poate fî realizată atât prin
acţiune cât şi prin inacţiune) şi o infracţiune materială condiţionată de producerea unui
rezultat material distinct de acţiune în timp şi spaţiu şi determinat de aceasta, este susceptibilă
de desfăşurare în timp, şi deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii şi tentativa.
36
V. Dobrinoiu, N. Gonea, Cauze penale comentate. Partea specială, Ed. M.I., 1987, pg. 93
37
V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990,1991,1992, Casa de Editură şi Presă "Şansa"
SRL, 1992 şi 1993
22
Totuși, nici în cazul infracţiunii de omor simplu, și nici în celelalte infracțiuni
împotriva vieții actele pregătitoare nu sunt supuse unor măsuri punitive conform legislației
românești .
Actele pregătitoare la infracţiunea de omor sunt incriminate totuşi în legea română
doar dacă sunt comise chiar de autorul faptei. Relativ la această problemă, trebuie menţionat
fără rezerve că ele sunt absorbite în fapta consumată, în ipoteza în care autorul a continuat
executarea faptei până la consumare. Dacă actele pregătitoare au fost efectuate de altă
persoană decât autorul, ele ar putea avea caracterul unor acte de complicitate anterioară, în
cazul în care autorul, după ce a actul de pregătire la omor, nu a continuat, el nu va răspunde
pentru nici o infracţiune. Spre exemplu, dacă autorul a cumpărat un cuţit pentru a omorî
victima, însă nu a mers mai departe, autorul va fi absolvit de orice răspundere.
Dacă actele pregătitoare la infracţiunea de omor nu se pedepsesc, totuşi legiuitorul
prin art. 174 alin. 2 subliniază faptul că tentativa ca formă imperfectă se pedepseşte, fiind
posibilă în toate formele sale.
Tentativa la infracţiunea de omor poate fi întreruptă atunci când activitatea autorului a
fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare din cauze exterioare voinţei făptuitorului. Spre
exemplu, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, prin Decizia nr. 340/1992 a reţinut
tentativă întreruptă la infracţiunea de omor simplu în sarcina unei persoane care a aplicat
victimei două lovituri de cuţit în zona toracelui, după care a fost imobilizat de cei prezenţi.
Totuși, infracţiunea care constituie tema acestei lucrări poate să pară doar o tentativă,
atunci când inculpatul, cu toate că a intenționt să își ucidă victima, nu a obținut rezultatul
scontat, deși a făcut tot ce a fost posibil din punctul lui de vedere pentru ca victima să
decedeze. Și atunci, în astfel de spețe, în literatura de specilitate, acest act ilicit este
numit ,,tentativa perfectă38”.
. Astfel, Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 898/1983 39 a decis că există o
asemenea modalitate când făptuitorul a aruncat victima de la etajul 5 ale unei clădiri, acţiune
care nu s-a soldat cu moartea victimei datorită faptului că a căzut întâmplător pe un sol afinat
şi cu vegetaţie. De asemenea, Tribunalul mun. Bucureşti, Secţia a n-a penală, Decizia nr.
255/199140, a reţinut în sarcina inculpatului tentativă perfectă la infracţiunea de omor în
cazurile în care, prin modul în care a acţionat asupra victimei, infractorul a comis acte
38
V. Dongoroz şi colab., op. cit. pg. 142
39
https://legeaz.net/spete-penal/
40
23
violente care a creat un pericol real la adresa vieții acesteia, însă, rezultatul periculos din
punct de vedere social nu a mai avut loc, însă numai din cauză că victima a beneficiat la timp
de asitență medicală din partea doctorilor.
Tentativa la infracţiunea de omor poate îmbrăca şi modalitatea tentativei relativ
improprie, care se caracterizează prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite,
precum şi prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se afla. Tribunalul
Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 881/198041, a decis că există această modalitate a tentativei
în situaţia când făptuitorul, pentru a suprima viaţa victimei, i-a administrat o doză de otravă
insuficientă. Tot pentru completarea acestei idei, trebuie subliniată Decizia nr. 1529/1979 42 a
Tribunalului Suprem, Secţia penală când s-a reţinut această modalitate a tentativei în sarcina
inculpatului care a folosit o cantitate insuficientă de explozibil, pe care a plasat-o defectuos
sub clădirea în care se aflau victimele.
Tentativa de omor poate fi comisă şi cu intenţia directă, dacă inculpatul, aşa cum s-a
reţinut prin Decizia nr. 1400/198843, a Tribunalului Suprem, Secţia penală, a aplicat mai multe
lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului, şi cu intensitate, prevăzând
posibilitatea morţii victimei, rezultat pe care 1-a acceptat. De asemenea, Tribunalul Suprem,
Secţia penală, Decizia nr. 1272/198244, sau Tribunalul mun. Bucureşti, Sectia a II-a penală,
Decizia nr. 621/199245, au decis că există tentativă de omor în situaţia când inculpatul s-a
îndreptat cu tractorul asupra victimei, în viteză spre a o călca ori dacă inculpatul i-a aplicat
lovituri cu cuţitul în zona abdominală, ducând la provocarea unor leziuni interne.
Este discutabil dacă tentativa se poate comite şi cu intenţie indirectă, într-o opinie, s-a
motivat că, în cazul tentativei, există acelaşi conţinut subiectiv ca şi în cazul infracţiunii
consumate, deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din acţiunea tipică
susceptibilă să conducă la consumarea infracţiunii; ca atare, tocmai ca infracţiunea
consumată, tentativa poate fi comisă şi cu intenţie indirectă.
Hotărârea de a comite infracţiunea face parte din conţinutul psihic al intenţiei directe.
Numai într-o asemenea modalitate a intenţiei, autorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte
producerea lui.
41
42
43
44
45
24
Deosebirea dintre infracţiunea consumată şi cea tentată fiind numai de ordin cantitativ,
nu calitativ (relaţia dintre ele fiind aceea de la întreg la parte), nu s-ar putea opune condiţiile
subiective de tragere la răspundere pentru săvârşirea întregului acelora care privesc partea.
Se consideră că infracţiunea de omor a fost consumată în cazurile în care acțiunile
inculpatului au produs o urmare imediată, în sensul că victima a încetat din viață. În cazurile
în care decesul victimei se produce după un timp de la acțiunile cauzate de moarte săvârșite
asupra sa de către agresor, până la producerea decesului respectiv, fapta este încadrată doar la
tentativă de omor, însă ulterior este schimbată încadrarea, dacă decesul intervine strict din
cauza acțiunilor agresorului.
Infracţiunea de omor de omor e considerată în mod unanim ca o infracţiune
instantanee. Acţiunea, prin care se execută această infracţiune, ia sfârşit în momentul în care
se produce rezultatul constând în moartea persoanei, moment în care are lor consumarea
infracţiunii.
Termenii folosiţi în textul incriminator "uciderea unei persoane" (art. 174 C. pen.),
scot în evidenţă acest caracter precis delimitat în timp, specific infracţiunii instantanee, în fapt
însă se pot ivi situaţii în care, în executarea infracţiunii, să-şi facă loc anumite elemente de
durată. Astfel, luând ca exemplu otrăvirea lentă prin introducerea în mod regulat în
alimentarea subiectului pasiv a unor cantităţi mici de substanţe toxice, destinate să-şi facă
efectul după trecerea unui interval mare de timp - aceasta pentru ca fapta să nu poată fi
descoperită - executarea acţiunii materiale se prelungeşte, încât din momentul când se începe
acţiunea de otrăvire până în momentul producerii morţii, se poate interpune o durată uneori
apreciabilă. Acţiunea de otrăvire apare în mod incontestabil, în acest caz ca o acţiune e durată.
Aceasta însă nu modifică caracterul de infracţiune instantanee a omorului astfel săvârşit căci
ceea ce interesează nu este durata acţiunii, ci măsura în care, odată cu producerea rezultatului,
aceasta ia sfârşit.
Pentru a ilustra mai bine această problemă, se cuvine redarea unui alt exemplu şi astfel
fapta săvârşită în condiţii în care rezultatul intervine la un anumit interval de timp după ce
executarea a luat sfârşit. Spre pildă, infractorul trage un glonte de revolver cu intenţia de a
ucide o persoană; glontele îşi atinge ţinta, dar victima nu moare imediat ci dusă la spital mai
trăieşte câteva zile după care de abia intervine sfârşitul letal.
E incontestabil că, consumarea infracţiunii are loc m momentul când victima moare.
Atunci se produce rezultatul specific al infracţiunea de omor. Dar executarea acţiunii, care nu
a durat decât un moment, a luat sfârşit cu mult înainte de producerea rezultatului.
25
Intervalul de timp ce a trecut din momentul când acţiunea a luat sfârşit şi până s-a
produs rezultatul nu e de natură a aduce vreo modificare caracterului instantaneu al
infracţiunii, în acest interval, nu s-a prelungit nici acţiunea şi nici nu s-a prelungit procesul
dinamic de producere a rezultatului căci acesta nu a fost încă produs.
Atunci când în caracterizarea infracţiunilor instantanee, se arată că acţiunea ia sfârşit
odată cu producerea rezultatului, trebuie înţeles că după producerea acţiunii, rezultatul nu se
mai prelungeşte în timp. Producerea rezultatului e momentul final al întregii dinamici
infracţionale. După acest moment, nici o formă de executare a acţiunii infracţionale nu mai
poate avea loc.
3.2.MODALITĂȚILE ȘI SANCȚIUNILE INFRACȚIUNII DE OMOR
Infracţiunea de omor prevăzută în art. 188. pen., constituie forma tipică, modalitatea
simplă a acţiunii de ucidere. Această infracţiune, în forma sa tipică, poate prezenta numeroase
şi variate modalităţi faptice, determinate de împrejurările concrete în care aceasta a fost
săvârşită. Pentru sublinierea acestei idei, practica judiciară oferă numeroase exemple. Astfel,
în ceea ce priveşte mijloacele folosite, se poate afirma că acestea sunt variate aşa cum reiese
din cauzele cercetate: cuţit, ciomag, piatră, lemne, mâinile, picioarele, unelte agricole, diverse
instrumente improvizate etc.; toate fiind folosite pentru aplicarea de lovituri în zonele vitale
ale corpului, în ceea ce priveşte locul şi timpul săvârşirii infracţiunii de omor, acestea diferă
de la caz la caz, ele neavând relevanţă juridică cu privire la existenţa sau inexistenţa
infracţiunii de omor. Pe aceeaşi poziţie, se situează şi împrejurările reprezentate de relaţiile
dintre făptuitor şi victimă sau mobilul faptei. Sunt anumite împrejurări în care omorul
săvârşit, capătă întotdeauna un grad de pericol social sporit. De aceea legiuitorul, în actualul
Cod penal, a prevăzut prin dispoziţii specifice aceste împrejurări, dispoziţii ce privesc
modalităţile normative ale infracţiunii de omor. Aceste modalităţi au fost incriminate în texte
separate ca variante agravate, devenind astfel, infracţiuni de sine stătătoare (art. 188 şi 189 i
Analizând dispoziţiile articolelor 188 şi 189 Cod penal, se poate observa că omorul
calificat cât şi cel deosebit de grav, nu sunt decât incriminări ale omorului simplu, atunci când
acesta este comis în anumite condiţii care îi conferă un pericol deosebit, condiţii descrise
limitativ m norma de încriminare.46
46
Al. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, 1996, pg. 83
26
3.3.SANCȚIUNILE INFRACȚIUNII DE OMOR
Potrivit art. 188. Alineatul 1 ,,Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de

la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi 47”. În plus, în conformitate cu
alineatul 2 al aceluiași articol, și tentativa de omor se pedepsește48.
Dacă măsurile prezentate mai sus se aplică în cazul omorului simplu, atunci când este
vorba despre cel calificat reglementat la art. 189. În cadrul primului alineat acesta este definit
astfel: ,, (1) Omorul săvârşit în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală
sau de la executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă
la infracţiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multor persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.49”
În plus, similar cu omorul simplu, și în cazul celui calificat și tentativa
este .încriminată și supusă unor măsuri punitive50.
47
https://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/NOILE_CODURI/ncp.pdf
48
idem
49
idem
50
idem
27
CAPITOLUL IV
CONȚINUTUL CONSTITUITIV AL UNEI INFRACȚIUNII DE OMOR

CALIFICAT
În cele ce urmează vom prezenta un caz soluţionat de omucidere aratând care a fost
conșinutul constituitiv al infracțiuniii de omor respective.
Conform ,, Rechizitoriul nr. 1/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistriţa-
Năsăud a fost trimisă în judecată, în stare de arest preventiv, inculpata A.B.M. pentru
comiterea infracţiunii de omor calificat prev. de art. 174 C. pen. rap. la art. 175 alin. 151”.
Având în vedere că fapta s-a petrcut în ,,în data de 3 ianuarie 2008 52”, inculpata a fost
judecată în conformitate cu Codul penal anterior, după cum se poate observa diin articolele
menționate anterior, iar faptat a fost țincadrată la omor calificat, și nu la cea de omor simplu
din cauză că era îndreptată asupra unui membru de familie, și anume asupra soțului, deși în
noul Cod penal aceasta este considerată doar omor simplu.
51
https://legeaz.net/spete-penal/omor-legitima-aparare58-2009
52
idem
28
4.1. OBIECTUL INFRACȚIUNII DE OMOR CALIFICAT
4.1.1.OBIECTUL JURIDIC GENERIC
Este constituit în cazul tuturor infracțiunilor contra vieții, prin urmare și în

această speță ca fiind pericol pentru societare reprezentat de către inculpată, care este
capabilă să suprime viața, prin urmare, acțiunile sale pot pune în pericol integritatea
fizică a persoanelor din societate și toate relațiile și ordinea socială.
4.1.2.OBIECTUL JURIDIC SPECIAL
În cazul speței analizate, în particular, infractoarea a intervenit în relațiile socilae prin

uciderea soțului său, lipsindu-și astfel copilul de tată, adică a suprimat o relație socială, având
în vedere că familia este considertă celula de bază a societății.
Așadar, prin măsurile punitive luate în această speță au fost sancționate actele
inculpatei care nu a respectat dreptul la viață a soțului său.
4.1.3.OBIECTUL MATERIAL AL ACESTEI INFRACȚIUNII DE OMOR

CALIFICAT
Obiectul material al infracțtiunii analizate îl reprezintă corpul lui acesteia îl reprezintă

lucrul sau fiinţa împotriva căruia se îndreaptă nemijlocit acţiunea sau inacţiunea ce aduce
atingere obiectului juridic şi care este vătămat în integritatea sa ori periclitat ca urmare a
acestei acţiuni.
Obiectul material poate consta într-un lucru (bunul sustras, în cazul furtului), în corpul
unei persoane în viaţă (în cazul violului, omorului), într-un cadavru (în cazul profanării de
morminte) etc53.”
53
idem
29
Așadar, în cazul tuturor infracțiunilor considerate a fi contra vieţii individului obiectul
material este reprezentat de ,,corpul victimei, privit ca o entitate materială, ca o totalitate de
4.2. SUBIECȚII INFRACȚIUNII
Cu toate că activitatea infracţioală este un tot unitar, acest întreg, care este fapta
ilicită , poate fi raportată şi la anumite componente care pot fi intrinseci sau extrinseci. Astfel
din moment ce este o faptă, infracţiunea este comisă de către un individ, care este numită
subiectul activ, şi care actionează împotriva unei valori sociale , care este obiectul , iar acesta
îi aparţinea unui alt individ, care este considerat a fi subiectul pasiv.54
Subiectul pasiv al acestei infracțiuni a fost
4.3.LATURA OBIECTIVĂ
4.3.1. ELEMENTUL MATERIAL
Având în vedre că elementul material al infracţiunii de omor se realizează, din punct

de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adică prin orice activitatea materială care are
ca rezultat moartea unui om, în această speță elementul material a fost constituit de loviturile
de cuție aplicate de inculpată soțului său, rezultat descris astfel:
Potrivit raportului necropsiei, ,,moartea lui A.B.T. a fost violentă, s-a datorat unei
insuficienţe circulatorii acute, consecinţa unei hemoragii interne şi externe produsă prin plăgi
multiple tăiate şi înţepate, cu leziuni pluriviscerale55”.
54
V. Dongoroz, op. cit., p. 79-87.
55
30
Prin urmare, ,,leziunile tanatogene-ratoare s-au putut produce prin lovire activă
repetată cu corpuri tăietoare-înţepătoare (posibil, cuţit corp delict) şi se mai menționează și că
între leziunile tanatogeneratoare şi deces există o legătură de cauzalitate directă
necondiţionată 56
.
4.3.2. URMAREA IMEDIATĂ ȘI LEGĂTURA DE CAUZALITATE
Fiind infracţiuni condiţionate de producerea unui rezultat, infracţiunile contra vieţii

implică întotdeauna necesitatea stabilirii raportului de cauzalitate între fapta săvârşită şi
rezultat (moartea victimei).
Legătura de cauzalitate este o categorie obiectivă care dobândeşte anumite trăsături
4.4. LATURA SUBIECTIVĂ
4.4.1. INTENȚIA CA FORMĂ DE VINOVĂȚIE ÎN CAZUL ACESTEI

INFRACȚIUNI ȘI PEDEAPSA ACORDATĂ
Instanța a decis în această speță astfel: ,,Se reține în sarcina inculpatei A.B.M.
comiterea infracţiunii de omor calificat prev. de art. 174, 175 alin. 1 lit. c) C. pen., art. 73 lit.
b) C. pen57”.
Așadar, ,,procedând la individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatei,
instanţa va avea în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod
Penal: Art. 74 NCP), cu referire la limitele speciale de pedeapsă, pericolul social concret al
faptei comise, împrejurările şi circumstanţele săvârşirii ei, urmările cauzate şi persoana
acesteia58”.
56
57
58
31
În plus, ,, La dozarea pedepsei se va ţine seama de împrejurarea că inculpata nu are
antecedente penale, precum şi de datele furnizate de referatul de evaluare întocmit în cauză de
Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud59” .
Pe de altă parte, ,,întrucât în favoarea inculpatei s-au reţinut circumstanţe atenuante
urmare a comiterii faptei în stare de provocare, pedeapsa va fi redusă sub minimul special
prevăzut de lege, însă la un cuantum de natură să asigure finalitatea educativă şi preventivă
reglementate de art. 52 C. pen. 60”
S-au dispus următoarele: ,,condamnarea inculpatei la pedeapsa de 10 ani închisoare şi
5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) C. pen. pentru comiterea
infracţiunii de omor calificat prev. de art. 174 C. pen., 175 alin. 1 lit. c) C. pen., art. 73 lit. b),
76 lit. a) C. Pen61”.
Așadar, ,,se vor aplica inculpatei pedepsele accesorii prevăzute de art. 71 rap. la art. 64
lit. a), teza a ll-a şi lit. b) C. pen. Sub acest aspect s-a avut în vedere că deşi fapta este prin
natura ei deosebit de gravă, inculpata nu are antecedente penale, fiind la primul contact cu
legea penală şi că a comis-o în stare de provocare.62”
Prin urmare, ,,conform art. 350 alin. 1 C. pr. pen. se va menţine starea de arest a
inculpatei, iar în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP)
se va deduce din pedeapsa aplicată reţinerea şi arestul preventiv începând cu 3.01.2008 la zi.
63
”
În plus, ,,se va dispune confiscarea corpurilor delicte (2 cuţite) ridicate de la inculpată
în cursul urmăririi penale, conform art. 118 lit. b) C. Pen64”.
CONCLUZII
59
60
61
idem
62
idem
63
64
idem
32
Analizând societatea actuală din România, observăm că începând cu anul 1990,
criminalitatea contra vieţii în ţara noastră îşi are cauze şi motivaţii aflate în strânsă legătură cu
perioada de criză pe care o traversăm.
Prima dintre cauze este specifică evenimentelor revoluţionare în general şi rezidă în
declanşarea unei stări anomice de ansamblu, cu consecinţe greu evaluabile pe termen mediu şi
lung.
Starea de anomie, înţeleasă ca o stare de anormalitate socială determinată de crize de
amploare, determină o devalorizare a sistemului de norme şi valori care par să aparţină unei
epoci trecute.
O altă cauză a fost lipsa de reacţie a factorilor de putere în cazul unor tensiuni sociale,
politice şi economice, fapt care a permis iniţierea, desfăşurarea şi amplificarea unor conflicte
majore, soldate cu morţi şi răniţi. Am în vedere conflictele politice mutate în stradă, cele
interetnice precum şi conflictele economice grave (de exemplu: nenumăratele mineriade).
Tot la nivelul ansamblului social post - revoluţionar se remarcă apariţia unei
cauzalităţi economice din ce în ce mai pronunţate, determinată - pe de o parte - de "furia
devastatoare" a goanei după o îmbogăţire rapidă, - iar pe de altă parte - de lipsa efectivă a
mijloacelor de trai în anumite cazuri.
Alte cauze ale infracţiunilor săvârşite cu violenţă sunt de ordin individual (cum ar fi:
alcoolismul, conflictele interpersonale etc.), dar şi acestea se manifestă pe fundalul etiologici
generate de evoluţia ansamblului social.
Pe viitor, în combaterea faptelor antisociale şi mai ales a celor îndreptate contra vieţii,
trebuie acordată o atenţie mult mai ridicată mijloacelor juridice, dreptul nostru penal
constituind un mijloc eficient de apărare a intereselor legitime de asigurare a securităţii
persoanei.
În soluţionarea cauzelor, se impune o lămurire a tuturor aspectelor legate de conţinutul
concret al infracţiunii săvârşite şi de împrejurările comiterii ei, pe de o parte, precum şi
consecinţele şi scopul urmărit, iar, pe de altă parte, examinarea mai temeinică a persoanei
făptuitorului, fapt ce este de natură a ajuta la stabilirea unor sancţiuni care să corespundă
nevoilor de îndreptare a inculpatului, luând în considerare şi faptul că sistemul penal român
nu conţine şi dispoziţii relative la pedeapsa cu moartea.
33
BIBLIOGRAFIE
1. TRATATE, CURSURI, MANUALE
1. Vintilă Dofigoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin
Butai, Rodica Stănoiu - Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Partea generală, voi. I -
Ed. Academiei, Bucureşti, 1969
2. Vmtilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin
Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roşea - Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Partea
specială, voi. III - Ed. Academiei, Bucureşti, 1971
3. Vintilă Dongoroz - Drept Penal, Bucureşti, 1939
4. Constantin Bulai - Curs de Drept Penal. Partea specială, voi. I, Bucureşti, 1975
5. Constantin Bulai - Drept Penal Român, Partea generală, Casa de Editură şi Presă "Şansa"
SRL, Bucureşti, 1992
6. Ion Dobrinescu - Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, Bucureşti 1987
7. Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Ion Molnar, Lazăr Valerică,
Alexandru Boroi - Drept penal, Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1992
8. Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Ion Molnar, Valerică Lazăr,
Alexandru Boroi - Drept penal, Partea generală, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994
9. Octavian Loghin, Tudorel Toader - Drept Penal Român, Partea Specială, Ed. "Şansa" 1994
10. Emttian Stâncii - Criminalistică, voi. I, II, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993
11. Gheorghe Beleiu - Drept Civil Român, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, 1992
12. Cesare Beccaria - Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965
13. Tultto Padovani - Diritto penale, Giuffire editore, Milano, 1990
14. Jean Pradel - Droit penal general, Editions Cujas, Paris, 1991
15. Vmcenzo Manzini - Trattato di diritto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937
II. ARTICOLE, STUDII, COMUNICĂRI
34
1. Avram Filipaş - Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii de
omor, Revista de drept penal, nr. 2/1994
2. Vasile Papadopol - Tentativa în reglementarea noului Cod penal, Revista română de drept
nr. 4/1969
3. Ion Dobrinescu - Cu privire Ia raportul cauzal în materie de complicitate, Justiţia nouă nr.
l, 1965
4. Oliviu Stoica - Apărarea intereselor persoanei în lumina prevederilor Codului penal,
Revista Română de Drept nr. 6,1971
5. Constantin Bulai - Premise teoretice şi metodologice ale cercetării criminologiei, Studii şi
cercetări juridice nr. 3/1970
6. Dom Pavel - Atribute caracteristice ale infracţiunii instantanee, Revista Română de Drept
nr. 1/1980
7. George Antonia - Eroarea de drept penal, Revista de drept penal nr. 1/1994
III. ALTE PUBLICAŢII
1. Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi - Psihologie judiciară, Casa de Editură
şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1992
2. Alexandru Boroi - Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile de omor şi loviturile
sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. M.I., 1991
3. Ion Suceavă, Viorel Mărcii, Gheorghe Constantin - Omul şi drepturile sale. Ed. M.I. 1991
IV. PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. G. Antonia, C Bulai, & Stănoiu, A Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol - Practica judiciară

penală, voi. I, II, III, IV - Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1988-1993
2. V. Papadopol, Mihai Popovici, Şt Daneş - Repertoriu alfabetic de practică judiciară în
materie penală 1969-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, 1982,1988
3. V. Dobrinoiu, N. Conea - Cauze penale comentate, Partea specială, Ed. M.I., 1987
4. V. Papadopol - Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990, 1991, 1992, Casa de
Editură şi Presă "Şansa" SRL, 1992 şi 1993.
35
Webografie:
https://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/NOILE_CODURI/ncp.pdf
36

Limbă

Finala Omor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finala Omor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL lI

CONȚINUTUL CONSTITUITIV AL INFRACȚIUNII DE OMOR

2.1. OBIECTUL INFRACȚIUNII DE OMOR SIMPLU

2.1.1.OBIECTUL JURIDIC GENERIC

2.1.2.OBIECTUL JURIDIC SPECIAL

Obiectul juridic special al infracţiunii de omor îl constituie relaţiile sociale a căror

2.2. SUBIECȚII INFRACȚIUNII

2.2.1.SUBIECTUL ACTIV AL INFRACȚIUNII DE OMOR

Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană deoarece existenţa infracţiunii nu

2.3.1. ELEMENTUL MATERIAL

Elementul material al infracţiunii de omor simplu, faptă prevăzută şi pedepsită de art.

2.3.3. LEGĂTURA DE CAUZALITATE

Fiind infracţiuni condiţionate de producerea unui rezultat, infracţiunile contra vieţii

2.4. LATURA SUBIECTIVĂ

2.4.1. INTENȚIA CA FORMĂ DE VINOVĂȚIE ÎN CAZUL INFRACȚIUNII

3.1.FORMELE INFRACȚIUNII DE OMOR

3.2.MODALITĂȚILE ȘI SANCȚIUNILE INFRACȚIUNII DE OMOR

Potrivit art. 188. Alineatul 1 ,,Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de

CONȚINUTUL CONSTITUITIV AL UNEI INFRACȚIUNII DE OMOR

4.1.1.OBIECTUL JURIDIC GENERIC

Este constituit în cazul tuturor infracțiunilor contra vieții, prin urmare și în

4.1.2.OBIECTUL JURIDIC SPECIAL

În cazul speței analizate, în particular, infractoarea a intervenit în relațiile socilae prin

4.1.3.OBIECTUL MATERIAL AL ACESTEI INFRACȚIUNII DE OMOR

Obiectul material al infracțtiunii analizate îl reprezintă corpul lui acesteia îl reprezintă

4.2. SUBIECȚII INFRACȚIUNII

Subiectul pasiv al acestei infracțiuni a fost

4.3.1. ELEMENTUL MATERIAL

Având în vedre că elementul material al infracţiunii de omor se realizează, din punct

4.3.2. URMAREA IMEDIATĂ ȘI LEGĂTURA DE CAUZALITATE

Fiind infracţiuni condiţionate de producerea unui rezultat, infracţiunile contra vieţii

4.4. LATURA SUBIECTIVĂ

4.4.1. INTENȚIA CA FORMĂ DE VINOVĂȚIE ÎN CAZUL ACESTEI

II. ARTICOLE, STUDII, COMUNICĂRI

III. ALTE PUBLICAŢII

IV. PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. G. Antonia, C Bulai, & Stănoiu, A Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol - Practica judiciară

S-ar putea să vă placă și