Recuperarea cardiovasculară – noțiuni generale

Conform Organizației Mondiale a Sănătății recuperarea cardiacă este definită ca

ansamblul procedurilor și intervențiilor necesare pentru asigurarea celor mai bune condiții
fizice, psihice dar si sociale ale pacienților.
Recuperarea cardiovasculară este reprezentată de programe comprehensive pe termen
lung care includ evaluarea medicală, prescrierea activității fizice, modificarea factorilor de risc,
educația și sfatul medical.

Acestea au drept scop:

 Limitarea efectelor fiziologice și psihologice ale bolii cardiace;
 reducerea riscului morții subite și a recidivelor;
 stabilizarea simptomelor cardiace;
 oprirea evoluției sau regresia aterosclerozei;
 ameliorarea statusului psihosocial și vocațional al pacienților.

Contraindicațiile recuperării cardiovasculare sunt limitate.

Fac referire în principal la fazele acute sau decompensate ale patologiilor.

Menționăm – I.M. în faza acută, pericardite, miocardite, endocardite, insuficiență cardiacă
acutizată, HTA severă sau necontrolată, embolie pulmonară, tromboflebită recentă, aritmii
ventriculare maligne.

Beneficiile recuperării cardiovasculare

 Scăderea în greutate
 Scăderea FC și a TA atât de repaos, cât și de effort
 Scăderea nivelului de colesterol total - Scăderea trigliceridelor, a LDL colesterol
(colesterol rau – lipoproteinelor)
 Îmbunătățirea HDL colesterol (colesterol bun)
 Efecte antiaritmice
 Ameliorarea sensibilității la insulină.
 Îmbunătățirea capacității de effort
 Ameliorarea depresiei
 Reducerea spitalizării, a mortalității de cauza cardiovasculară.

Programul de recuperare este obligatoriu pentru pacienții care au suferit o intervenție

cardiacă. Aceasta ajută:
 Ameliorarea funcției cardiace
 Creșterea capacității de efort
 Creșterea forței și rezistenței musculare

Metodica antrenamentului fizic al bolnavului cu afecțiune cardiovasculară

Antrenamentul fizic trebuie să facă parte dintr-un program complex ce cuprinde
 Tratament medicamentos;
 Examen clinic și functional (inclusive EKG la effort);
 Regim alimentar;
 Combaterea fumatului;
 Diminuarea efectelor nocive ale stresului vieții cotidiene.

Programul de exerciții fizice vizează:

 Creșterea capacității de efort;
 Creșterea forței și rezistenței musculare ale membrelor și a trunchiului;
 Îmbunătățirea coordonării în activitățile mortice.

Aceste efecte se realizează prin:

 Gimnastică medicală;
 Mers, alergare;
 Pedalare pe bicicletă;
 Element de sport fără caracter competițional.

Alegerea tipului de efort pentru fiecare pacient în parte se face ținând cont de
 Rezultatele testului de efort;
 Experiența și abilitatea motrică;
 Afecțiunile associate.

Prima perioadă a antrenamentului trebuie să se desfășoare într-un serviciu de

specialitate, sub supraveghere clinică și electrocardiografică.
Când sunt bine cunoscute particularitățile adaptării la efort a bolnavului se poate trece
la efectuarea unor ședințe la domiciliu, iar după 3-6 luni de antrenament supravegheat, întreg
programul poate fi executat acasă.

Principii și proceduri ale kinetoterapiei

 1. Principiul gradării efortului;
2. Principiul individualizării;
3. Principiul terapiei eficiente;
4. Principiul colaborării.

 Principiul gradării efortului – introducerea treptată în regimul de mișcare al bolnavului

diverse exerciții cu dificultate sporită și creșterea progresivă a duratei acestora.
 Principiul individualizării – intensitatea, frecvența și durata exercițiilor sunt stabilite în
funcție de:
o Diagnostic
o Vârsta
o Trecut (istoric) patologic
o Gradul de antrenament al bolnavului – condiția fizică
Durata și intensitatea efortului depind de FC și frecvența respiratorie, modificările
presiunii arteriale, rapiditatea revenirii lor la normal după sistarea efortului. Intensitatea
efortului trrebuie să fie invers proporțional cu afectarea cardiacă.
 Principiul terapiei eficiente – exercițiile fizice trebuie alese astfel încât să se evite
subdozajul sau supradozajul.
 Principiul colaborării – are în vedere relația bolnav – kinetoterapeut, bolnav – cardiolog.
Succesul tratamentului este urmarea unei munci în echipă. Pacientul trebuie să aibă
încredere în valorea și eficiența tratamentului recuperator.

Proceduri kinetoterapice
1. Mersul pe jos
2. Cura de teren
3. Alergările
4. Excursiile
5. Înotul
6. Gimnastica medicală
7. Antrenamentul de rezistență

 Mersul pe jos – cel mai simplă modalitate de efectuare a efortului fizic dinamic. În
funcție de starea clinică a bolnavului, mersul poate varia între plimbarea scurtă de
câteva minute pe zi și mersul pe jos pe distanțe lungi de 1 – 2 ore. El constituie un
stimulent al funcției cardiace și un sedatif al sistemului nervos.

Mersul se poate efectua pe un teren plat sau pe un teren variat (cu pante mici) sub formă
de plimbări. Gradarea efortului se stabilește în funcție de înclinarea terenului, lungimea
traseului și durata lui.
 În general, se recomandă parcurgerea unor distanțe cuprinse între 500 – 2000m, o dată sau
de două ori pe zi, în decurs de 15-20 de minute cu pauze de 5minute înainte de întoarcerea pe
același traseu.

 Cura de teren – este mai solicitantă decât mersul de jos. Pentru efectuarea ei este
nevoie de drumuri special amenajate cu porțiuni de pantă între 5-10 grade, teren plat și
coborâs, amplasate într-un cadru natural, în zone cu aer curat și fără prea mult zgomot.
Lungimea distanțelor este marcată cu stâlpi, indicatori, traseul fiind prevăzut cu bănci
pentru odihnă. Această modalitate de mișcare se recomandă pacienților cu cardiopatie
ischemică ușoară.

 Alergările ușoare pe distanțe scurte – sunt recomandate cardiacilor cu o bună

compesare a funcției de pompă a inimii. Ritmul de alergare poate fi de jogging cu
condiția ca starea clinică a pacientului să o permită. Înainte și după efort se măsoară TA
și FC.
 Excursiile – nu se introduc imediat în programul de reabilitare cardiacă, ci după o
pregătire fizică prealabilă obținută prin gimnastică, plimbări și cura de teren.
 Înotul – practicat într-un ritm lejer tonifică organismul în general și aparatul
cardiovascular în special. Apa caldă prin efectul vasodilației periferice scade efortul
contractil al inimii ușurându-i munca. Nu se recomandă pacienților cu A.P., I.M.
complicat cu fenomene de I.C.

Practicarea jocurilor constituie un mijloc excelent de readaptare a cardiacilor la mediul

înconjurător. Cele mai agreabile sunt: tenisul de câmp, baschetul, voleiul, fotbalul.
Nu sunt recomandate exercițiile de tipul handbalului (alternează opriri cu porniri bruște),
cele izometrice (ex. Haltere la greutăți mari) și cele de forță, care pot determina apariția
aritmiilor sau variații ale tensiunii arteriale. Exercițiile izometrice de intensitate moderată
sunte permise numai la coronarienii fără insuficiență cardiacă sau tulburări de ritm.

 Gimnastica medicală - reprezintă procedura de bază în reabilitarea cardiacului

deoarece exercițiile de gimnastică pot fi adaptate mai ușor, mai bine și mai repede
cerințelor și particularităților determinate de afecțiunea cardiacă, sexul și vârsta
bolnavului.
Exercițiul fizic trebuie să îndeplinească două condiții fundamentale
 Să fie suficient de intense pentru a solicita aparatul cardiovascular
 Să fie desfășurat în condiție de maximă securitate pentru coronarieni.

În recomandarea efortului trebuie să se țină seama și de locul de muncă al pacienților.

Mișcările efectuate cu brațelor determină o creștere mai mare a FC și TA față de cele efectuate
cu membrele inferioare. De asemenea există diferențe între reacțiile cardiovasculare și
solicitările fizice statice sau dinamice. Pacientul trebuie învățat ca în timpul exercițiilor fizice să
înlocuiască manevrele de reținere a respirației cu respirații ritmice.
Cheia succesului unui program de antrenament fizic efectuat, o constiuie capacitatea
pacientului de a menține intesitatea cea mai potrivită a efortului. Acesta trebuie să fie suficient
de intens pentru a produce modificări cardiovasculare fără a declanșa efecte secundare
periculoase.
Intensitatea exercițiilor nu trebuie să depășeasca 60-80% din capacitatea maximă de
efort a individului.
Dublul produs trebuie să fie mai mic decât cel pe care pacientul l-a atins în cadrul
testului de efort. Intensitatea minimă a solicitărilor fizice, necesară producerii unui efect
favorabil de mărire a capacității de efort a pacientului trebuie să fie de aproximativ 25-50% din
MVO2.

Cel mai simplu și mai accesibil mod de apreciere a nivelului de solicitare fizică atins este
atingerea unei anumite FC dinainte planificată. În eventualitatea în care pe parcursul efortului
apare un eveniment nedorit se notează pulsul din momentul respectiv, acest nivel devenind
limita maximă a FC. Pentru cei cu IM se alege de asemenea o valoare minimă sub care pulsul
nu trebuie să scadă. Acesta trebuie să reprezinte 60% din FC maxima realizată la testul de
efort.

Antrenamentul se poate desfășura folosind exerciții continue care determină

creșterea rezistenței sau discontinue care cresc forța. La cardiaci se preferă exerciții în ritm
intermitent, trecându-se treptat la exerciții continue.

Numărul optim al ședințelor de gimnastică este de 3 pe săptămână. Stuctura unei

ședințe fiind formată din 3 etape
 Încălzirea
 Antrenamentul de rezistență sau forță
 Revenirea gradată la parametrii de repaus.

Încălzirea are scopul creării excitabilității neuromusculare necesare pregătirii organismului în

vederea efectuării unor mișcări mai riguroase. Această etapă asigură creșterea lentă a activității
cardiovasculare, respiratorii și metabolice (aprox. 10-15min).

Antrenamentul de rezistență este reprezentat de efortul fizic efectiv, destinat creșterii condiției
fizice și cardiovasculare.

Revenirea este lentă, gradată aproximativ 10 min și cuprinde mersul sau activitați de intensitate
mică, în scopul combaterii efectelor negative determinate de oprirea bruscă a efortului. Unul
dintre aceste efecte este hipotensiunea arterială.

În timpul efortului se produce o vasodilatație care crește posibilitatea de nutriție a

musculaturii aflate în contracție. În momentul oprii bruște a efortului pompa musculară își
încetează activitatea, în schimb vasodilația nu are timp să dispară imediat. Lipsa unei întoarceri
venoase adecvate și menținerea vasodilatației creează un dezechilibru în menținerea constantă
a debitului cardiac, ceea ce duce la reducerea tensiunii arteriale.
 Este foarte important ca executarea diferitelor exerciții și îndeseobi pentru dezvoltarea
forței să fie coordonate cu respirația, evitându-se blocarea acesteia. Blocarea respirației în
inspir, duce la creșterea presiunii intratoracice blocând întoarcerea pe vena cavă superioară și
stânjenind-o pe cea din vena cavă inferioară.

 Antrenamentul de rezistență se poate obține prin eforturi execute pe grupe musculare

mari (ex. M.I). Modalitatea cea mai adecvată este pedalarea pe bicicleta ergometrică,
deoarece permite o dozare riguroasă a efortului și supravegherea clinică
elecrocardiografică a bolnavului. Efortul pentru antrenarea rezistenței poate executată
continuu (10-30 minute) sau folosind metoda antrenamentului pe intervale. Se preferă
cea de a -2a posibilitate întrucât cantitatea totală de efort este mai mare. El constă în
executarea unor reprize de 2-3minute de efort cu intensitate de 70-80% din efortul
maxim tolerat de pacient alterate cu reprize de 2-3 minute de efort cu intensitate de
50-60%. Durata totală de 30 minute.

 Frecvența cardiacă, cunoscută și sub denumirea de ritm cardiac, reprezintă numărul de

cicluri cardiace (numărul de sistole și diastole, numărul de bătăi cardiace) desfășurate
într-o unitate de timp (într-un minut).

 Valorile normale ale frecvenței cardiace variază din punct de vedere fiziologic, în

funcție de vârstă, greutate și în funcție de starea în care se află persoana în cauză în
momentul măsurării ritmului cardiac (în repaus sau în timpul efectuării unor acivități
fizice).

La majoritatea pacienților care urmează programul de antrenament, urmărirea FC se

face fie de kinetoterapeut, fie de pacient, care va fi instruit sa iși determine singur FC la una
dintre arterele carotide sau radiale.
Determinarea ei se va face după efort, se palpează cât mai rapid artera și se număra
pulsul pe un interval de timp scurt, calculându-se apoi frecvența pe un minut.
Se preferă numărarea pulsațiilor în primele zece secunde și deducerea FC maxime prin
înmulțirea cu șase.

 Tensiunea arterială (T.A.) reprezintă presiunea exercitată de sânge asupra pereților

arteriali.
Tensiune arterială sistolică reprezintă valoarea presiunii atunci când inima se contractă (valori
normale cuprinse între 100 mmHg și 130 mmHg), iar tensiune arterială diastolică atunci când
inima se relaxează.

Măsurarea tensiunii arteriale

 Măsurarea indirectă a TA se face cu ajutorul unui tensiometru aneroid cu manometru
gradat în mm Hg.
- se aplică manşeta aparatului în jurul braţului dezgolit (niciodată nu se va aplica peste lenjerie);
marginea inferioară a manşetei trebuie să fie la 2-3 cm deasupra plicii cotului;
- prin palpare se reperează artera humerală în plica cotului în locul unde urmează să se aplice
stetoscopul;
- prin pompare de aer cu para de cauciuc se ridică presiunea în manşetă în timp ce se palpează
pulsul radial; presiunea din manşetă se creşte cu 20-30 mm peste nivelul la care dispare pulsul;
- se plasează stetoscopul pe artera humerală şi se desumflă manşeta lent (2 mm pe sec) şi
uniform;
- tensiunea arterială sistolică este citită la valoarea de presiune, la care apar primele zgomote
arteriale (Korotkoff);
- tensiunea arterială diastolică este citită la dispariţia zgomotelor arteriale (faza a V-a
Korotkoff).