4.

FENOMENUL DE OBOSEALĂ LA ELEMENTELE STRUCTURILOR

METALICE

Podurile metalice sunt construcţii supuse încărcărilor variabile, eforturile unitare

apărute în diferite elemente structurale pe parcursul exploatării variind în funcţie de timp.
Variaţia eforturilor unitare produce o variaţie a deformaţiilor specifice, iar atunci când
această variaţie se repetă de un număr mare de ori, ea are efecte defavorabile asupra
capacităţii de deformare a materialului, accelerând fenomenul de îmbătrânire. Câteva
exemple de structuri metalice supuse acţiunilor variabile şi repetate sunt: platformele de
foraj marin, turnurile de televiziune sau telecomunicaţii, podurile rulante, podurile
feroviare/rutiere. Dintre acţiunile variabile şi repetate care se manifestă asupra structurilor
enumerate anterior se pot evidenţia: acţiunea vântului, acţiunea valurilor, acţiunea
vehiculelor feroviare/rutiere.

În cazul construcţiilor metalice supuse încărcărilor variabile şi repetate ruperea

materialului se poate produce la valori ale eforturilor unitare mai mici decât cele care
generează ruperea în condiţii statice de solicitare, deci la valori sub limita de curgere a
materialului. Ruperea datorată fenomenului de oboseală este deosebit de periculoasă
deoarece se declanşează fără avertisment şi este de tip fragil, fără dezvoltarea unor
deformaţii plastice importante.

Ruperea reprezintă fenomenul de fragmentare a unui corp solid în două sau mai
multe părţi sub acţiunea unor acţiuni exterioare. Ea are două faze distincte:
- iniţierea fisurilor;
- propagarea fisurilor.

În faza de formare fisurile nu se pot distinge decât foarte greu neexistând deformaţii
plastice, iar fisura poate avansa până la rupere. Se apreciază că în prezent fenomenul
de oboseală stă la baza a cel puţin 90% din ruperile elementelor structurilor metalice
aflate în exploatare.

În marea majoritate a cazurilor ruperile prin oboseală pornesc de la fisuri care se

amorsează la suprafaţa piesei metalice (Fig.1a). O rupere prin oboseală poate fi uşor
recunoscută pe baza aspectului suprafeţei de rupere. La oţel, dar şi la aliajele de
aluminiu, regiunea care mărgineşte originea ruperii are un aspect neted care se extinde
către marginile suprafeţei rupte prin oboseală. Acest lucru se explică prin faptul că, în
timpul încărcărilor repetate, suprafeţele în contact freacă şi presează una asupra
celeilalte, după ce ruperea propriuzisă s-a amorsat. Suprafaţa netedă a secţiunii de
rupere prezintă nişte inele concentrice în jurul nucleului de rupere şi linii radiale pornind
de la nucleu (Fig.1b). Aceste aspecte permit adesea localizarea originii punctului de
amorsare a ruperii.

Direcţia de dezvoltare a fisurii este întotdeauna perpendiculară pe direcţia de

acţiune a efortului unitar. Pe măsură ce fisura progresează, secţiunea rămasă este tot
mai mică iar efortul unitar creşte ca valoare (Fig.1b), ajungându-se la situaţia finală ce
corespunde momentului ruperii piesei.

1
 a. b.
Fig.1 Modul de iniţiere şi propagare al ruperii prin oboseală

Defecte de tipul crestăturilor, porilor, incluziunilor nemetalice, coroziunii pot

conduce la amorsarea fisurilor. Factorii care determină producerea ruperii prin
oboseală sunt:
- efortul unitar normal produs de acţiunile variabile şi repetate (trebuie să fie
suficient de mare);
- variaţia eforturilor unitare rezultate din acţiunile variabile şi repetate aplicate
(trebuie să fie suficient de mare);
- numărul de repetări ale ciclurilor de solicitare produse de acţiunile variabile
(trebuie să fie suficient de mare).

Un ciclu de solicitare variabil este determinat de trecerea efortului unitar de la o

valoare maximă la o valoare minimă.

Există şi alţi factori care influenţează sensibilitatea elementelor structurale din oţel
faţă de ruperile prin oboseală. Dintre aceştia pot fi menţionaţi:
- concentratorii de eforturi unitare;
- temperatura;
- supraîncărcările;
- caracteristicile oţelului;
- eforturile unitare remanente;
- stările complexe de eforturi unitare.

4.1 EFECTE ALE ACŢIUNILOR VARIABILE

Diferenţa fundamentală dintre efectele unei acţiuni cu intensitate constantă (acţiune

statică) şi cele determinate de acţiuni variabile este natura stării de eforturi unitare de pe
secţiunile transversale ale elementelor structurale. Din acţiuni statice rezultă stări de
eforturi unitare constante, iar din acţiuni variabile rezultă stări de eforturi unitare variabile.
În figurile 2, 3 şi 4 sunt prezentate câteva exemple simple care ilustrează aceste aspecte.

2
 Fig.2 Element solicitat de o forţă axială de întindere

Fig.3 Consolă solicitată de o forţă concentrată variabilă ca intensitate

3
 Fig.4 Grindă solicitată de o forţă concentrată variabilă ca intensitate

Fig.5 Grindă principală cu inimă plină, simplu rezemată, încărcată

cu convoiul de cale ferată LM71

Analizând figura 5, momentele încovoietoare se pot scrie astfe:

M x , min  0
n m (4.1)
M x , max   Pii  q   j
i 1 j 1

deci nu există variaţie a efortului unitar din moment încovoietor.

4
 În cazul diagonalelor grinzilor cu zăbrele, lucrurile se schimbă din cauza faptului
că, în funcţie de poziţia încărcărilor utile pe structură, forţele interne pe element (forţa
axială, forţa tăietoare, momentul încovoietor) trec de la o valoare maximă la una minimă
şi invers. Acest lucru este ilustrat prin exemplul simplu din figura 6.

Fig.6 Grindă principală cu zăbrele, simplu rezemată, încărcată cu convoiul LM71

Se poate remarca, analizând linia de influenţă a forţei axiale în diagonala II-2, că

forţa axială are atât o valoare minimă, cât şi una maximă. În acest caz există variaţie a
efortului unitar provenit din forţă axială. Cele două valori ale forţei axiale se stabilesc
astfel:
n
N DII  2 , min   Pii '
i 1
n m
(4.2)
N DII  2 , max   Pii  q   j
i 1 j 1

4.2 PARAMETRI CE CARACTERIZEAZĂ O ACŢIUNE VARIABILĂ

Circulaţia vehiculelor pe un pod determină în fiecare detaliu constructiv stări

variabile şi aleatoare de eforturi unitare. După modul cum variază în timp solicitările pot
fi:
- aleatoare, pentru care nu există o lege de variaţie;
- periodice, care se repetă identic după intervale de timp regulate.

Solicitările periodice pot fi clasificate la rândul lor astfel:

- staţionare, efortul unitar variind între o limită superioară şi una inferioară;
- nestaţionare, efortul unitar variind ca amplitudine în decursul unei perioade.

În funcţie de semnul algebric al eforturilor unitare se disting:

- cicluri alternante (Fig.7), la care eforturile unitare sunt de semne contrare (+/-);

5
 - cicluri oscilante (Fig.7), la care eforturile unitare au acelaşi semn. Ciclurile
oscilante pot fi pozitive (de întindere), respectiv negative (de compresiune);
- ciclurile pulsante (Fig.8), ce reprezintă un caz particular al celor ocilante, în acest
caz unul din eforturile unitare fiind egal cu zero.

Fig.7 Tipuri de cicluri de eforturi unitare: alternante şi oscilante

Fig.8 Ciclu pulsant de eforturi unitare

Pentru o variaţie ciclică a solicitării se definesc următorii parametrii:

- σmax, σmin sunt eforturile unitare maxime, respectiv minime ce reprezintă
valoarea absolută cea mai mare sau cea mai mică de pe parcursul unui ciclu
de solicitare;
1
-  med  ( max   min ) , efortul unitar mediu;
2
- 2 A   max   min   , dublul amplitudinii;
-    max   min , ecartul de efort unitar;
 min ( min )
- R  , coeficientul de asimetrie al ciclului de solicitare.
 max ( max )
După valoarea coeficientului de asimetrie se disting:
- cicluri simetrice:  max   min ;  med  0; A   max ; R  1 ;

- cicluri asimetrice: R  1 .

Cercetările experimentale din ultimii 30 de ani au arătat că dintre parametrii

prezentaţi anterior, cel mai important este ecartul de eforturi unitare    max   min şi

6
în consecinţă, asigurarea practică a componentelor structurale din oţel împotriva ruperilor
sau degradărilor din oboseală se bazează pe acest parametru.

La poduri se ţine cont de caracterul aleator al încărcărilor care determină fenomene

de oboseală. Pentru poduri rutiere traficul cu vehicule grele reprezintă încărcarea
variabilă predominantă pentru oboseală. Volumul traficului se ia în considerare şi depinde
de tipul drumului (autostradă, drum express, drum naţional etc.) şi de durata de
exploatare prevăzută (durata normată de exploatare). Pentru podurile de cale ferată
trenurile de marfă şi cele de persoane se consideră pentru analiza fenomenului de
oboseală. Volumul traficului considerat depinde de amplasamentul podului (pe linii
principale sau pe linii secundare) şi de durata de exploatare prevăzută.

Comportarea podurilor sub efectele traficului este complexă şi este

influenţată de numeroşi parametri dintre care pot fi precizaţi:
- caracteristicile dinamice ale structurii (frecvenţe proprii, amortizare etc.);
- starea căii;
- caracteristicile traficului;
- caracteristicile dinamice ale vehiculelor;
- viteza de circulaţie;

În general este posibil să se introducă toţi aceşti parametri în calculul unei structuri.
Pentru simplificare valorile în regim dinamic ale acţiunilor se stabilesc multiplicând
acţiunile statice cu un coeficient dinamic care are valori diferite în verificările la oboseală
faţă de verificările siguranţei structurale.

4.3 CURBE DE REZISTENŢĂ LA OBOSEALĂ

Pentru stabilirea rezistenţei la oboseală a unui detaliu constructiv sunt necesare

încercări de laborator pe epruvete solicitate la încărcări variabile şi repetate, cea mai
utilizată acţiune fiind cea cu variaţie sinusoidală. Epruvetele trebuie să fie suficient de
mari pentru a simula cât mai fidel comportarea detaliului real. Numărul de epruvete
(modele) încercate trebuie să fie suficient de mare pentru a aprecia cât mai exact
împrăştierea rezultatelor. În realitate însă, chiar dacă condiţiile de încercare şi modelele
par a fi identice, există întotdeauna imperfecţiuni ce nu pot fi eliminate şi rezultatele
obţinute sunt diferite.

Rezultatele încercărilor sunt în mod uzual reprezentate într-un grafic în care în

abscisă este numărul de cicluri de încărcare N al solicitării sinusoidale variabile,
înregistrate până în momentul ruperii (sau până la apariţia unei fisuri cu dimensiune
predefinită), iar în ordonată este ecartul de eforturi unitare    max   min al încărcării
variabile sinusoidale (Fig.9).

Relaţia între numărul de repetări până la rupere şi ecartul de eforturi unitare este:
N  C    m (4.3)

7
 În scară logaritmică, curba dată de relaţia (4.3) devine o dreaptă a cărei ecuaţie
este:
log N  log C  m log  (4.4)

În relaţiile de mai sus intervin următoarele mărimi:

- N este numărul de cicluri de eforturi unitare;
- C este o constantă reprezentând efectul detaliului constructiv;
-  este ecartul de eforturi unitare;
- m este panta dreptei ce reprezintă valorile medii ale rezultatelor încercărilor.

Fig.9 Alura curbelor de rezistenţă la oboseală

Limita superioară a curbei rezistenţelor la oboseală este rezistenţa ultimă statică

a materialului (care în cazul oţelului se consideră limita de curgere  C ). Domeniul I (Fig.9)
cuprins între 10 şi 104 cicluri se numeşte OBOSEALĂ OLIGOCICLICĂ. Acest fenomen
se produce cu deformare plastică excesivă ce caracterizează de regulă mişcările
seismice, ce au un număr redus de cicluri de solicitare, dar ecarturile de eforturi unitare
 au valori foarte mari. Domeniul II (Fig.9) cuprins între 104…108 cicluri de solicitare
este domeniul caracteristic structurilor de poduri. Limita inferioară a curbei rezistenţelor
la oboseală este aşa numita limită de oboseală care se mai cunoaşte sub denumirea de
limită de anduranţă sau de durabilitate, ce descrie domeniul III (Fig.9). Aceasta indică
faptul că o solicitare variabilă cu un  inferior acestei limite poate fi aplicată de un
număr foarte mare de ori (>107…108) fără să apară fisuri din oboseală. Acest domeniu
caracterizează fenomenul de oboseală pentru construcţii de maşini, cu ecarturi mici ale
tensiunilor, dar cu un număr foarte mare de repetări până la rupere. Limita de oboseală
pentru un detaliu constructiv rezultă numai în urma efectuării unor încercări de laborator
şi utilizând solicitări variabile cu amplitudine constantă.

În figura 9 se poate observa că stabilirea unei curbe de rezistenţă la oboseală

trebuie să aibă în vedere şi gradul de împrăştiere ale rezultatelor încercărilor. În acest

8
scop se consideră valorile reprezentând o anumită probabilitate de supravieţuire, de
exemplu 95%, cu un nivel de încredere definit, de exemplu 75%. Poziţia exactă a curbei
rezultate depinde însă de numărul rezultatelor încercărilor efectuate. Pentru un număr de
circa 60 de încercări, probabilitatea de supravieţuire poate fi aproximată printr-o dreaptă
paralelă cu cea a valorilor medii şi este situată la stânga acesteia la distanţa de două
ecarturi tip (2s).

4.4 ASIGURAREA PRACTICĂ ÎMPOTRIVA DEGRADĂRILOR DIN OBOSEALĂ

4.4.1 Metoda rezistenţelor admisibile (SR 1911-98. Poduri metalice de cale
ferată. Prescripţii de proiectare)

Verificarea la oboseală a elementelor structurale, îmbinărilor şi a mijloacelor de

îmbinare se face cu relaţiile:

1
    min,T 8.5    Ra (4.5)
 max,T 8.5

1
    min,T 8.5    Ra (4.6)
 max,T 8.5

Iar pentru stări plane de eforturi unitare se utilizează o relaţie de interacţiune care are la
bază teoria a V-a de rupere:
2 2 2
  x    y  0.8 x y   
     
     1 (4.7)
 xRa   yRa   xRa yRa   Ra 
 

în care:

  1,i  2  3 (4.8)

efectele traficului real

1,i  f T  cu T 
efectele convoiului T8.5

Practic 1,i este stabilit în funcţie de lungimea caracteristică a elementului structural

verificat, de sistemul static şi de grupa de crestare;

2 este un coeficient care ţine seama de frecvenţa de întâlnire a trenurilor pe

structură în cazul structurilor care suţin două sau mai multe linii;

3 este un coeficient care ţine seama de gradul de încărcare al liniei pe care este
amplasat podul (volumul traficului pe an şi linie în milioane tone). Câteva valori
reprezentative ale acestui coeficient sunt:
- trafic uşor (< 8 milioane tone/an şi linie)  3  1.3 ;
- trafic mediu (20÷24 milioane tone/an şi linie)  3  1.0 ;

9
 - trafic greu (> 40 milioane tone/an şi linie)  3  0.85 ;

 este coeficient dinamic;

 max,T 8.5 ;  min,T 8.5 ; max,T 8.5 ; min,T 8.5 sunt eforturi  şi  maxime şi minime din acţiunea
convoiului T8.5;

 Ra ;  Ra sunt ecarturile admisibile ale eforturilor unitare  respectiv  pentru

verificarea la oboseală;

 Ra  f grupa de crestare, R  pentru elemente structurale cu îmbinări sudate;

 grupa de crestare, R , 
 
 f  marca otelului si semnul efortului  , pentru elemente structurale
 unitar maxim al solicitarii variabile 
 
cu îmbinări nituite;

 Ra  f grupa de crestare, R  ;

R , R sunt coeficienţii de asimetrie ai ciclului de solicitare determinaţi cu relaţiile:

1
 g   min,T 8.5

R  (4.9)
1
 g   max,T 8.5


1
 g   min,T 8.5

R  (4.10)
1
 g   max,T 8.5


 g , g fiind eforturile unitare normale, respectiv tangenţiale din acţiuni permanente,

iar  max,T 8.5 ;  min,T 8.5 ; max,T 8.5 ; min,T 8.5 au semnificaţia precizată anterior;

 x ; y ; sunt eforturile unitare în punctul în care se face verificarea la oboseală;

 xRa ;  yRa ; Ra sunt eforturile unitare admisibile la oboseală care depind de aceeaşi
parametri ca  Ra şi  Ra , în funcţie de tipul elementelor structurale (sufate sau
nituite).

Grupele de crestare reprezintă clasificarea detaliilor constructive ce se întâlnesc

la componentele podurilor din oţel în funcţie de sensibilitatea lor faţă de ruperea prin
oboseală. Pentru elementele structurale sudate sunt 7 grupe de crestare notate de la
10
A…G, iar pentru elemente structurale cu îmbinări cu nituri sau cu şuruburi sau fără
îmbinări sunt 3 grupe de crestare notate H, I şi J. În figurile 10, 11 şi 12 sunt prezentate
câteva exemple de detalii constructive.

Fig.10 Grupa de crestare A – îmbinarea sudată este de clasă IA şi controlată prin

radiografiere (RX) 100%

Fig.11 Grupa de crestare E – îmbinări sudate de colţ ale diafragmelor la interiorul

secţiunilor casetate

Fig.12 Grupa de crestare F – îmbinarea sudată a unui conector de tip gujon (dorn)

4.4.2 Metoda stărilor limită (SR EN 1993-2 Partea a II-a: Poduri)

Relaţiile pe care se bazează metoda de verificare sunt:

 c
 Ff   E 2  (4.11)
 Mf

 c
 Ff   E 2  (4.12)
 Mf

în care:

11
  Ff este coeficient parţial de siguranţă pentru acţiunile care determină fenomene de
oboseală şi care are valoarea 1;

 E 2 ;  E 2 sunt ecarturile echivalente de eforturi unitare  şi  pentru o solicitare

variabilă cu amplitudine constantă, numărul de cicluri de repetare fiind 2×106.
Aceste ecarturi se determină asttfel:

 E 2    2   p (4.12)

 E 2    2   p (4.13)

unde:

  1  2  3  4 (4.14)

1 este un factor ce ţine seama de schema statică, de vătămarea produsă de trafic,

de lungimea încărcată a liniei sau suprafeţei de influenţă, de tipul forţei interne pe
secţiunea elementului (moment încovoietor sau forţă tăietoare);
2 este un factor care ţinea seama de volumul traficului;
3 este un factor care ţine seama de durata de viaţă proiectată a podului;
4 este un factor ce ţine seama de traficul greu pe alte benzi de circulaţie la
podurile de şosea, respectiv de traficul pe două sau mai multe linii la podurile de
cale ferată;

2 este coeficientul dinamic;

 p   p ,max   p ,min este ecartul de eforturi unitare din acţiunea unui model de
încărcare la oboseală. Pentru poduri rutiere cel mai simplu model de încărcare la
oboseală este cel format dintr-un singur vehicul (Fig.13).

Fig.13 Model de încărcare FLM3 pentru verificarea la oboseală a podurilor de şosea

Pentru podurile de cale ferată se utilizează modelul de încărcare LM71 (Fig.14).

12
 Fig.14 Model de încărcare LM71 pentru verificarea la oboseală
a podurilor de cale ferată

 Mf este un coeficient parţial de siguranţă pentru material cu valori între 1 şi 1.35.

 c ;  c valorile de referinţă ale rezistenţei la oboseală pentru N=2×106 cicluri.

În normele Eurocode curbele de durabilitate au două pante. În figura 15 sunt

prezentate cele 14 curbe de rezistenţă la oboseală pentru eforturi unitare normale  , iar
în figura 16 pentru eforturi unitare .

Fig.15 Curbe de rezistenţă la oboseală pentru eforturi unitare 

13
 Fig.16 Curbe de rezistenţă la oboseală pentru eforturi unitare 
Câteva exemple de detalii reprezentative sunt prezentate în continuare în figurile
17-21.

Fig.17 Detaliul 160 pentru eforturi unitare  pentru produse laminate la cald fără
îmbinări sudate, nituite sau cu şuruburi

14
 Fig.18 Detaliul 80 pentru eforturi unitare  pentru îmbinări sudate longitudinale care
intersectează îmbinări sudate transversale

Fig.19 Detaliul 36 pentru eforturi unitare  pentru îmbinări sudate cap la cap cu
penetraţie completă executate dintr-o singură parte

Fig.20 Detaliul 100 pentru eforturi unitare  pentru îmbinări sudate dintre inimă şi talpă
pentru grinzi cu inimă plină sau casetate

Fig.21 Detaliul 80 pentru eforturi unitare  pentru îmbinări sudate ale unor conectori de
tip gujon (dorn)

15
 Pentru stări plane de eforturi unitare se ulilizează următoarea relaţie de
interacţiune:
3 5
   
         
 Ff E2
   Ff E2
 1 (4.15)
  c    c 
  Mf    Mf 

16