Biomecanica coloanei vertebrale

Mişcările coloanei vertebrale în întregime constituie o rezultantă a mişcărilor separate destul de reduse
dintre vertebre. Totalitatea formelor de unire transformă coloana vertebrală din punct de vedere
funcţional într-un pivot elastic. Aceasta permite posibilitatea de a efectua unele mişcări separate sau
combinate în jurul celor trei axe: frontală (flexie, extensie), sagitală (înclinarea în dreapta şi în stângă),
verticală (torsiunea într-o parte sau alta), în afară de aceasta, sunt posibile mişcări circulare
(circumducţia).

Mişcările coloanei vertebrale au următoarele limite:

• în jurul axei frontale – o flexie până la o amplitudine de 160° şi o extensie – până la 45°;

• în jurul axei sagitale – înclinări laterale (în dreapta şi în stângă) până la o amplitudine de 165°;

• în jurul axei verticale – rotaţii ale trunchiului la dreapta şi la stângă cu o amplitudine generală de 120°.

În timpul mişcărilor, asupra coloanei vertebrale acţionează două sisteme mecanice contradictorii. Dintr-
o parte, discurile intervertebrale nu permit corpurilor vertebrelor vecine să se apropie una de alta, le
amortizează. Din altă parte, ligamentele şi capsula articulară 73 nu permit vertebrelor vecine să se
îndepărteze la acţiunea unui efort. Astfel, mişcările neînsemnate dintre două vertebre vecine,
însumându-se, asigură coloanei vertebrale în întregime o mobilitate considerabilă. În prezent, ca unitate
morfofuncţională a coloanei vertebrale este considerat motosegmentul, sau segmentul de mişcare, în
competenţa căruia se disting: discurile intervertebrale, ligamentele longitudinal anterior şi cel posterior,
articulaţiile zigapofizale, ligamentele galbene şi muşchii intervertebrali. Cele mai mobile sunt segmentele
cervical şi lombar ale coloanei vertebrale, iar cele mai puţin mobile – regiunile superioară şi inferioară
ale porţiunii toracice. Aproximativ la nivelul vertebrelor IIIVII toracale mobilitatea este extrem de
redusă. Aceasta se explică prin prezenţa coastelor, care se articulează cu vertebrele toracale, precum şi
prin poziţia apofizelor articulare şi celor spinoase şi tipul de unire dintre ele. Articulaţiile toracelui Oasele
cutiei toracice sunt articulate prin toate tipurile de unire: sinartroze, sindesmoze, sincondroze, simfize şi
diartroze. Extremităţile posterioare ale coastelor se unesc cu vertebrele prin două articulaţii: articulaţia
capului coastei cu corpul vertebrei şi articulaţia dintre tuberculul coastei cu apofizele transversale.
Ultima articulaţie lipseşte la coastele XI-XII. Capsulele articulare ale ambelor articulaţii sunt fortificate de
ligamente auxiliare, numite ligamente radiate. La mişcările coastelor ambele articulaţii funcţionează
simultan ca o articulaţie combinată – costovertebrală. Axa de rotire a ei trece paralel cu gâtul costal. În
timpul inspiraţiei extremităţile posterioare se rotesc pe loc, iar cele anterioare se ridică în sus şi se
depărtează anterior. În timpul expiraţiei capetele anterioare ale coastelor coboară. Cartilajele coastelor
adevărate, în afară de prima pereche, se articulează cu sternul prin diartroze, iar capsula articulară este
fortificată de ligamentele radiate. Cartilajul primei coaste concreşte ne74 mijlocit cu sternul, formând o
sincondroză. După cum s-a menţionat, cartilajele coastelor false (VIII, IX, X) nu ajung la stern şi se fixează
de cartilajul coastelor superioare.

Toracele în ansamblu

Toracele serveşte drept bază osoasă pentru cavitatea toracică, participând în mare măsură la protecţia
unor organe de importanţă vitală, cum sunt inima, plămânii. Prezenţa cartilajelor costale face cutia
toracică destul de elastică şi mobilă. Oasele cutiei toracice servesc ca loc de inserţie pentru muşchii ce
contribuie la respiraţie. La torace distingem patru pereţi: anterior, posterior şi doi laterali. Peretele
anterior îl constituie sternul şi cartilajele costale, cel posterior – vertebrele toracice şi extremităţile
posterioare ale coastelor, iar cei laterali – corpul coastelor. Coastele sunt separate între ele prin spaţiile
intercostale, în care se găsesc muşchii intercostali externi şi interni. Cutia toracică posedă două aperturi:
una superioară şi alta inferioară. Apertura superioară e delimitată de prima vertebră toracică, prima
coastă şi de marginea superioară a manubriului sternului. Prin ea trec traheea, esofagul, vase şi nervi.
Apertura inferioară este delimitată posterior de corpul vertebrei XII, anterior – de apofiza xifoidă a
sternului, iar lateral – de arcul costal. Apertura inferioară este mult mai mare decât cea superioară, fiind
închisă de către diafragm. Forma cutiei toracice poate fi comparată cu un con al cărui vârf este retezat.
Dimensiunea ei sagitală este mai mică decât cea transversală. În secţiune orizontală cutia toracică are
forma unui bob de fasole. La nou-născut ea este turtită în sens lateral. Chiar şi la elevii claselor primare
se observă o cutie toracică mai rotunjită, iar înclinarea coastelor este mai puţin pronunţată decât la
oamenii maturi. Aceasta este una din cauzele respiraţiei superficiale, întâlnite mai frecvent la copii.
Copiii cu muşchii şi plămânii slab dezvoltaţi au o cutie toracică mai plată, care pare a fi în stare de
expiraţie. La adulţi forma cutiei 75 toracice variază, fiind dependentă, în mare măsură, de modul de trai
şi de dezvoltarea fizică. Adesea, la femeie ea este mai scurtă şi mai rotunjită decât la bărbat. La bătrâni,
din cauza curbării pronunţate a regiunii toracice a coloanei vertebrale, cutia toracică devine mai scurtă şi
deplasată inferior, curbura coastelor se reduce şi ele se deplasează anterior. Dimensiunea antero-
posterioară se măreşte, iar cea transversală – se micşorează. În medie, perimetrul toracelui la bărbat în
vârstă de 20-21 de ani este circa de 85 cm. Forma cutiei toracice este determinată de trei dimensiuni:
verticală (lungimea), transversală (lăţimea) şi sagitală. Lungimea cutiei toracice se apreciază cu ajutorul
antropometrului ca o linie dintre două puncte: marginea superioară a manubriului sternal (incizura
jugulară) şi extremităţile anterioare ale coastelor X. Dimensiunile transversală şi sagitală sunt apreciate
cu ajutorul unui compas special. Menţionăm, că dimensiunile cavităţii toracice a omului viu pot fi
determinate mai uşor prin metoda radiologică. Se deosebesc trei forme principale ale cutiei toracice:
conică, cilindrică şi plată. Cutia toracică conică, de obicei, este scurtă, iar cea plată – mai lungă. Se
evidenţiază şi alte forme intermediare ale cutiei toracice. Exerciţiile fizice influenţează considerabil
asupra formei cutiei toracice, precum şi asupra mişcărilor ei, sporind, de asemenea, capacitatea vitală a
plămânilor. Biomecanica toracelui. Mişcările în articulaţiile toracelui sunt legate de procesul respiraţiei:
inspiraţia şi expiraţia. Aceasta constă în ridicarea şi coborârea alternativă a coastelor împreună cu
sternul. La inspiraţie are loc rotirea extremităţilor posterioare ale coastelor în jurul axei, care trece
paralel cu gâtul coastei. În acest timp extremităţile lor anterioare, împreună cu sternul, sunt deplasate
de coloana vertebrală, încât toracele se dilată în direcţie anteroposterioară. Datorită direcţiei oblice a
axei de rotire, are loc simultan şi desfacerea coastelor în plan lateral, prin urmare, se măreşte şi
diametrul transversal al toracelui. La ridicarea coastelor curburile unghiulare ale cartilajelor se
redresează, se realizează mişcări în articula76 ţiile lor cu sternul, iar mai apoi are loc extinderea şi
torsiunea însăşi a cartilajelor. Porţiunile superioare ale cutiei toracice la inspiraţie se lărgesc mai mult în
plan sagital, pe când porţiunile inferioare – mai mult în plan transversal. După ce se termină inspiraţia,
cauzată de contractarea muşchilor, coastele coboară, începe expiraţia şi coastele revin în poziţia iniţială.

Terminologia anatomică

Termenii anatomici servesc pentru indicarea şi descrierea elementelor structurale ale corpului. În
această ediţie a manualului
termenii anatomici sunt prezentaţi în conformitate cu nomenclatura

anatomică internaţională corectată şi completată la congresele internaţionale ale anatomiştilor: al IX-lea

Leningrad (1970); al X-lea

Tokio (1975) şi ultimele modificări care au fost adoptate de Comitetul Federal al Terminologiei
Anatomice (Stuttgart – New York,

1998).

Nomenclatura anatomică include şi termenii care determină poziţia, dimensiunile organelor în corpul
uman, locul lor în raport cu

planurile corpului. Alţi termeni ţin de mişcările ce au loc în diferite

segmente ale corpului.

Pentru stabilirea poziţiei se folosesc termeni care raportează partea corpului faţă de planuri şi axe.
Astfel, termenul anterior (ven19

tral) indică apropierea părţii corpului de planul frontal anterior, iar

termenul posterior (dorsal) – apropierea de planul frontal posterior.

Termenul medial indică apropierea, iar termenul lateral – depărtarea de planul sagital medial.

Pentru a exprima topografia organului din cavitate, a determina

poziţia organelor în adâncime se folosesc termeni: intern, extern,

profund şi superficial.

La descrierea structurii membrelor se folosesc termenii proximal

(apropierea) şi distal (îndepărtarea de centură), pentru regiunea

mâinii – termenii volar (palmar) şi dorsal, pentru regiunea piciorului – plantar şi dorsal, iar la analiza
mişcărilor membrelor se folosesc termenii: flexia, extensia, aducţia, abducţia, pronaţia şi supinaţia.

F l e x i a este mişcarea de apropiere a două segmente ale membrului (apropierea antebraţului de braţ, a
gambei de coapsă).

E x t e n s i a este mişcarea de îndepărtare a două segmente ale

membrului (îndepărtarea antebraţului de braţ).

A d u c ţ i a este apropierea unui membru, segment al lui de planul sagital median (apropierea braţului
de corp).

A b d u c ţ i a este îndepărtarea membrului sau segmentului de la

planul sagital median (depărtarea braţului de corp).

P r o n a ţ i a este mişcarea de rotaţie a mâinii şi antebraţului

(palma orientată posterior), încât degetul mare se apropie de planul

sagital median.

S u p i n a ţ i a este mişcarea de rotaţie a mâinii şi antebraţului

din poziţia de pronaţie în cea anatomică (palma orientată anterior).