EPOCA MARILOR CLASICI (1860-1890)

„FLOARE ALBASTRĂ” DE MIHAI EMINESCU – 1881

- Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
- povești
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis
nimica.
- Hai în codrul cu
verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.
Și mi-i spune-atunci
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.
Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur
părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie -
Ș-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de
vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.
Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești
drag?
Înc-o gură - și dispare...
Ca un stâlp eu stam în
lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce
floare!
..............
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră!
floare-albastră!...
Totuși este trist în lume!

Poezia este acel precipitat stilistic al sufletului omenesc, în care se poate citi întreaga
istorie a umanului sub forma devenirii sale, a cunoașterii de sine. Cu alte cuvinte, „poezia este
individuație”, așa cum spune Radu Vancu, adică este un instrument de ajungere la eul cel mai
profund, atât în ceea ce-l privește pe creatorul ei, cât şi în ceea ce-l priveşte pe cititor. Fiind o
proiecție în absolut, în universal a căutării individuale și particulare a sinelui, poezia își va
expune armătura ideatică și principiile stilistice de compoziție în acord cu fibra intimă și
subiectivă a poetului, care variază de la o epocă la alta și de la un curent literar la altul.
Poezia „Floare albastră”, publicată în 1881, face parte din proiectul poetic al lui Mihai
Eminescu de căutare a sinelui, particularizându-se printr-o tematică erotică, care se
subordonează unui principiu romantic de construcție semnatică și stilistică.
Eminescu este un poet „clasic”, în sensul de canonic, care ocupă un rol primordial în
panteonul poeziei românești. Mircea Cărtărescu îi dedică un fragment consistent din „Levantul”,
numindu-l „al poesiei și al nopței dulce prinț”. Autorul capodoperei „Luceafărul” a fost un
poet, prozator și jurnalist român, considerat, ca fiind cea mai cunoscută și influentă figură
artistică din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, precum și vârful de lance al
romantismului românesc. Astfel, ROMANTISMUL este o mișcare culturală și artistică, care
apare pentru prima dată în Anglia la sfârșitul secolului al XVIII-lea și care are ca scop ultim
eliberarea eului de raționalismului cartezian, amplificarea iraționalității și căutarea unei
dimensiuni metafizice superioare. Fondul comun al oricărui romantism, după cum afirma Paul
Cornea, principiul intern care îl structurează constă în ruptura de prezent și de formele
realului, în revendicarea intensivă a eliberării din diverse constrângeri posibile (religioase,
politice, sociale, etice etc.) și depășirea contradicțiilor dintre subiect și obiect. Romantismul
romanesc apare decalat față de manifestările europene și se caracterizează prin coagularea unui
spirit național, printr-o dimensiune angajată politic și printr-o căutare perpetua a unei literaturi
originale, care pleacă de la realități autohtone.
 TEMA iubirii apare în corelație cu cea a naturii, pentru că natura vibrează la stările
sufletești ale eului. Tema iubirii este redată de două perspective corespunzătoare celor două
planuri lirice ale poeziei: cel feminin și cel masculin potențând diferite modalități de percepție a
lumii. Vocea feminină lirică lansează un avertisment către iubit sugerându-i faptul că fericirea nu
se află „în depărtare”, în „întunecata mare”, ci în iubirea specifică lumii terestre „Nu căta în
depărtare/ Fericirea ta, iubite!”. Totuși, „Floare Albastră” depășește tema unei poezii de dragoste
implicând condiția creatorului, aspirația poetului spre iubirea ideala, spre perfecțiunea ce nu
poate fi atinsă, potențată de existența scepticismului din ultimul vers „Totuși este trist în lume!”.
TITLUL este o sintagmă-epitet ce beneficiază de mai multe interpretări. Pe de o parte,
poate avea calitatea unui epitet cromatic ce autentifică valorificarea motivului „florii albastre”
preluat de la romanticul german Novalis în care aceasta reprezintă iubita care dincolo de moarte
îi va conferi poetului fericirea veșnică. De asemenea, romanticul italian Leopardi atribuie acestui
motiv semnificația purității iubirii și candoarea iubitei. Pe de altă parte, în creația eminesciană
„floarea” simbolizează viața, ființa păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă, iar „albastru” este
culoarea eternității, a idealului. Ținând cont de acest conținut semantic, titlul se validează ca
simbol ce sintetizează incompatibilitatea iubirii terestre cu astralul, cu geniul, înfruntarea între
lumea caldă a realului și lumea rece a absolutului anticipând astfel conținutul ideatic al
poemului.
Fiind „o fereastră spre lume care permite eului să-şi depăşească limitele şi să se dilate la
infinit “ după cum afirma Marcel Raymond, poezia va circumscrie un anumit univers ideatic, un
IMAGINAR POETIC ce poartă amprenta eului poetic. Astfel, poezia circumscribe aspirația
către o iubire ideală, rămasă neîmplinită, pierdută în umbrele timpului. Prima secvență poetică
(strofele I-III) exprimă monologul fetei care constă în reproșul adus escapismului pe care-l
practică iubitul dintr-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele/ Și-n nori și
ceruri-nalte”, semnificând totodată un succint portret al omului de geniu. Acesta meditează
asupra unor idei demne de înălțimea spirituală a geniului, sugerate prin intermediul metaforelor
„câmpiile asire”, „întunecata mare”, „piramidele-nvechite”. Iubita îl invită în lumea terestră,
îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, planul „lumii reci și fără umbre” (G.
Genette), al cunoașterii absolute oferindu-i în schimb fericirea terestră „Nu căta în depărtare/
Fericirea ta, iubite!”. Secvența a doua (strofa IV) integrează monologul liric al poetului în care
se accentuează superioritatea preocupărilor și a gândirii acestuia, prevestind finalul poeziei.
Iubita este „mititica” și, deși poetul recunoaște că „ea spuse adevărul”, se desprinde o ușoara
ironie privind neputința lui de a fi fericit cu acest tip de iubire, atitudine exprimată în versurile
„Eu am râs/N-am zis nimica”. În următoarea secvență poetică (strofele V-XII) predomină
monologul liric al iubitei care începe printr-o chemare a iubitului în mijlocul naturii, elementele
specifice liricii eminesciene – codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpastiile – fiind în armonie
desăvârșită cu stările sufletești ale îndrăgostiților. Astfel, provocarea inocentă pe care o lansează
iubita „Hai în codrul cu verdeață” este un act de seducție și izvorăște dintr-o nevoie
demonstrativă. De asemenea, „codrul cu verdeață” reprezintă laitmotivul chemării la iubire
prezent permanent în lirica eminesciană. Jocul dragostei este nelipsit, gesturile tandre, șoaptele,
declarațiile erotice dețin o notă de veselie surprinzând planul terestru și al cunoașterii terestre
prin iubire. Toate acestea constituie un ritual erotic „Și mi-i spune atunci povești/ Și minciuni
cu-a ta guriță/ Eu pe-un fir de romaniță/ Voi cerca de mă iubești”. De remarcat este faptul că
iubita își face un scurt autoportret din care reies fiorul și emoția întâlnirii „Şi de-a soarelui
căldură/ Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul”. Luna ca astru protector al iubirii,
nelipsită nici ea din cadrul natural erotic, exprimă ideea de retragere într-un spațiu intim
armonios prin recompunerea într-un mod autohton al gândirii. Ultima secvență (strofele
XIII-XIV) constituie monologul liric al poetului încărcat de profunde idei filosofice.
Consternarea eului liric față de frumusețea și perfecțiunea fetei este sugerată de propoziția
exclamativă „ca un stâlp eu stam în luna!”, iar superlativul „Ce frumoasă! Ce nebună!”
potențează miracolul pe care îl trăise poetul în visul său întru iubirea ideală. Dispersia iubirii
reprezintă neputința împlinirii cuplului, întrucât cei doi aparțin unor lumi diferite, incompatibile.
În penultimul vers, repetiția motivului poetic cu valoare de simbol al iubirii absolute „floare
albastră” semnifică tânguirea, tristețea și nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-si
împlini idealul.
Tot acest univers ideatic sau „verse instance” cum îl numea E.A.Poe, va fi susţinut
printr-o serie imagistică deosebită. Tabloul este astfel conturat de IMAGINI vizuale „ te-ai
cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte”, „ s-a fi ivit/ Luna-n noaptea cea de vară” auditive
„izvoare plâng în vale”, tactile „ Mi-i ținea de subsuoară,/ Te-oi ținea de după gât” .La baza
acestor imagini stă o TEXTURĂ STILISTICĂ variată, evidenţiată la toate nivelurile textului
poetic. Astfel, ideile sunt potenţate la nivelul metasememelor, adică al figurilor de sens, prin
transferuri semantice ale epitetelor „întunecata”, „măreață”, „senină”, „lină”, comparaţiilor
„roșie ca mărul”, „dulci ca florile ascunse” metaforelor „întunecata mare”, „câmpiile asire”,
„râuri de soare”, personificărilor „izvoare plând în zare” , iar la nivelul metalogismelor, adică
al figurilor de gândire se validează prezenţa simbolului „piramidei”, „cerului”. Toate acestea
evidenţiază ca trăsătură dominantă a discursului liric expresivitatea, textura stilistică fiind de fapt
un rezultat al filtrării artistice a sentimentelor transmise.
Poezia nu se poate însă împlini fără MUZICALITATE, deoarece ea nu este o simplă
înlănţuire de sunete, ci întrupează atitudinea originară a eului în toate nuanţele lui - după Liviu
Rusu. Adică, în funcţie de sentimentul circumscris ideilor, poezia va suna într-un anumit mod, ea
fiind mereu „o ezitare prelungită între sunet şi înţeles”- Paul Valery. Muzicalitatea acestei poezii
este susţinută astfel la nivelurile semnificantului. Astfel, la nivelul metagrafelor sau al figurilor
de grafie se evidenţiază prezenţa sincopei „piramidele-nvechite”, „Înc-o gură”, la nivelul
metaplasmelor, adică al figurilor fonice se remarcă prezenţa aliteraţiei vibrantei r în
versurile: „ Și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul,/ Să-ți
astup cu dânsul gura”, traducând delicatețea actului erotic. La nivelul metataxelor, adică al
figurilor de construcţie sintactică sunt uşor identificabile ingambamentul raportat la versurile
- Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte?” inversiunile „întunecata mare”, „de-aur
părul”, „cine treabă are”, ambele paliere având ca scop potenţarea în plan estetic muzical a
ideilor conţinute. TECTONICA ŞI PROZODIA sunt alte două constante definitorii ale poeziei,
acestea fiind specifice romantismului.„Floare albastră” este organizată pe 14 catrene, având o
somptuozitate deosebită şi un timbru specific de fluier al cărui sunet se stinge brusc, impresia
fiind produsă de construcţia lungă a versului de 7-8 silabe, fixat invariabil într-o schemă
neobişnuită de ritmuri, evidențiindu-se ritmul trohaic. Rimele îmbrăţişate sunt feminine şi
produc o edulcorare, o catifelare a tonului final. Astfel creat, versul eminescian susţine prin
muzicalitatea lui interioară de avânt, de precipitare spre stingere, însăşi mişcarea sentimentului
care izbucneşte cu tărie, evoluează cu febrilitate spre împlinire şi se relaxează prin proiecţia
naturii pcrotitoare în voluptatea iubirii absolute. Această dilatare a eului este posibilă datorită
prezenţei acestei vibraţii a interiorului, adică a LIRISMULUI. În această poezie este uşor
detectabil lirismul rolurilor pentru principiul feminin și pentru cel masculin, printr-un deixis
personal reprezentat de sistemul verbal şi pronominal al persoanei I și a II-a „te-ai scufundat”,
„mele”, „-mi”, „te-ai dus”, eul liric fiind în postura unui „metteur en scene”.
Concluzionând, un punct de vedere personal în legătură cu modul în care se reflectă în
această operă viziunea despre lume a autorului ar fi acela că Tudor Vianu are dreptate atunci
când afirmă că „Floare Albastră este, cu alte cuvinte, un nucleu de virtualități care actualizate în
marea lui operă viitoare, îi susțin, în același timp, imaginea de poet universal”, această poezie
fiind elementul fecund al „poemului culme”, „Luceafărul”.