Urechea umana.

Perceptia auditive

Urechea este organul de auz al vertebratelor, la mamifere fiind și organ de simț al echilibrului.

Termenul se poate referi la întreg sistemul responsabil pentru colectarea și procesarea primitivă a
sunetului (începutul sistemului auditiv), sau doar la partea vizibilă a acestuia. Nu toate animalele
au urechi în aceeași zonă a corpului.
Mamiferele, inclusiv omul, au două urechi, dispuse pe fiecare parte a capului.

Structura
Urechea externă este partea externă a urechii. Partea vizibilă a urechii,
numită pavilion sau concă auriculară, captează undele sonore din aer și le transmite prin canalul
auditiv spre urechea interioară. Multe mamifere pot să-și miște pavilionul pentru a-și concentra
auzul într-o anumită direcție, la fel cum fac cu ochii. Oamenii și-au pierdut această abilitate.
Trecând prin canalul auditiv, undele sonore pun în mișcare membrana timpanică aflată pe
intrarea urechii medii.
Pavilionul urechii sau pavilionul auricular este partea vizibilă a urechii externe, care se află în
afara capului. Este alcătuită din cartilaj căptușit cu tegument. Pavilionul are un rol important,
deoarece captează sunetele și le direcționează spre conductul auditiv extern și mai departe
către urechea medie.
Canalul auditiv (meatus auditor extern, latină - meatus acusticus externus) este un tub care
conectează urechea externă cu urechea medie. Canalul auditiv uman se extinde de la pinna până
la timpan și are aproximativ 35 mm lungime și între 5 și 10 mm diametru.
Timpanul este membrana care desparte urechea externă de urechea mijlocie. Timpanul are o
grosime de aproximativ 0,1 mm și reacționează prin vibrații la excitanții sonori (undele sonore
captate de pavilionul urechii). Vibrând, prin intermediul ciocănașului, nicovalei și scăriței,
timpanul transmite vibrațiile la ferestra ovală care separă urechea medie de cea internă. Timpanul
poate vibra cu o frecvență cuprinsă între 15-20.000 de vibrații pe secunda (15 - 20.000 Hz).
Urechea medie este delimitată spre exterior de membrana timpanică. În cavitatea acesteia se află
trei oscioare, fiecare dintre ele cu o formă caracteristică (ciocănaș, nicovală, scăriță).
Mamiferele sunt unicele ființe care au trei oase în ureche. Nicovala (incus) și scărița (stapes)
provin din oasele maxilarului, și permit o detecție mai delicată a sunetului.
Vibrațiile membranei timpanice se transmit mai întâi la ciocănaș, apoi la nicovală și scăriță, iar
de acolo la fereastra ovală, situată la limita dintre urechea medie și cea internă.
Oscioarele transmit vibrațiile prin membrana ferestrei ovale în fluidul din urechea interioară.
Urechea medie este cavernoasă. Dacă animalul ajunge într-un mediu cu altitudine ridicată, sau
sare în apă, se va stabili o diferență de presiune între urechea medie și mediul înconjurător.
Această presiune expune timpanul la riscul de a se sparge dacă nu este depresurizat. Acesta este
unul dintre rolurile trompei lui Eustachio, prin intermediul căreia urechea medie comunică cu
cavitatea nazală (faringe).
Cohleea sau melcul osos este o parte componentă a urechii interne, alcătuită dintr-un canal gros
răsucit în spirală, care îi conferă o formă de melc. Etimologia provine din
limba greacă κοχλίας, kokhlias, însemnând melc. Cohleea colectează informațiile de auz, deci
constituie locul unde se află receptorul auditiv.
Cohleea este formată din partea anterioară a labirintului urechii interne, care face parte din stâncă
(partea internă orizontală a osului temporal). Este legată și de sistemul vestibular, care asigură
echilibrul, localizat în partea posterioară a labirintului.
Urechea medie este alcătuită din casa timpanului, trompa lui Eustachio şi celulele mastoidiene.
Casa timpanului poate fi descrisă ca un cub ce prezintă:
- un perete extern reprezentat de timpan. Timpanul prezintă pe faţa externă tegument şi pe faţa
internă, mucoasă de tip respirator. Timpanul prezintă mai multe porţiuni:
• o porţiune superioară ce mai poartă denumirea şi pars flacida;
• o porţiune inferioară ce mai poartă denumirea de pars tensa; Acestea două se inseră la periferie
la nivelul şanţului timpanal prin intermediul ligamentului Gerlach. Acest ligament spre partea
mediană se răsfrânge pe apofica ciocanului dând naştere la ligamentele timpano-maleolare. În
centrul membranei timpanale se găseşte ombilicul sau umbo, la nivelul căruia ajunge mânerul
ciocanului. De la nivelul umbo pleacă antero-inferior conul luminos a lui Politzer.
- peretele intern se împarte într-o porţiune superioară reprezentată de relieful canalului
semicircular extern şi o porţiune inferioară ce conţine fereastra ovală, fereastra rotundă, sinus
timpani şi promontoriu. În spatele celor două ferestre se găseşte sinus timpani ce corespunde
ampulei canalului semicircular posterior.
- peretele posterior. La nivelul acestuia se găseşte aditus ad antrum, o formaţiune anatomică sub
formă de canal ce asigură comunicarea urechii medii cu mastoida. Tot aici se regăseşte piramida,
descrisă fiind ca o proeminenţă unde este regăsit muşchiul scăriţei şi recesul facialului, precum şi
o zonă depresionară ce deserveşte de cele mai multe ori pentru abordul posterior chirurgical al
căsuţei timpanului.
- peretele anterior cunoscut şi sub numele de peretele tubocarotidian prezintă la nivelul său
orificiul trompei lui Eustachio, precum şi canalul muşchiului ciocanului.
- peretele inferior ce este în raport cu golful venei jugulare;
- peretele superior ce este în raport cu fosa cerebrală mijlocie.

Casa timpanului poate fi împărţită în trei nivele şi anume:

1. recesul epitimpanic ce mai poartă denumirea şi de atică;
2. mezotimpan;
3. recesul hipotimpanic.
Tot la nivelul casei timpanului se întâlneşte lanţul osicular alcătuit din ciocan, nicovală şi scăriţă,
a cărui scop este de a transmite sunetele primite de timpan la nivelul ferestrei ovale. Întreg lanţul
osicular este pus în mişcare prin contracţia muşchiului scăriţei şi a muşchiului tegmen timpani.
Procesul mastoid este alcătuit din mai multe cavităţi pneumatizate a căror interior este căptuşit cu
mucoperiost. Procesul de pneumatizare a cavităţilor mastoidiene se desfăşoară începând cu
primul an de viaţă până la vârsta de 12 ani. Comunicarea dintre urechea medie şi procesul
mastoid se realizează prin intermediul aditusului ad antrum.
Trompa lui Eustachio este canalul de legătură dintre urechea medie şi rinofaringe. Este alcătuită
dintr-o porţiune externă osoasă şi o porţiune internă cartilaginoasă. Muşchii ce determină prin
contracţia lor închiderea şi deschiderea trompei sunt muşchii peristafilin extern şi peristafilin
intern.
Urechea internă cuprinde atât organul de auz (cochilia sau melcul), cât și aparatul vestibular, un
organ de echilibru format din trei canale semicirculare și vestibul.
Cochilia este o cavitate umplută cu endolimfă, un lichid fluid care primește undele sonore
transmise din aer prin urechea externă și medie. Cochilia are o formă spiralată și
conține membrana bazilară, a cărei rezonanță este diferită pe lungimea sa, depinzând de
frecvența undelor sonore. La suprafața membranei bazilare se află un strat celular cunoscut sub
numele de organul lui Corti, care este format din celule senzoriale (cili). Vibrațiile care trec prin
canalul cochiliar pun în mișcare membrana bazală și cea tectorială, care vor acționa asupra cililor
(celule senzoriale). Din aceste celule vor porni semnalele către d, unde acestea din urmă vor fi
transformate în senzații auditive.
Este localizată la nivelul stâncii temporalului şi prezintă 2 porţiuni (una pentru organul acustic şi
una pentru organul vestibular). Este alcătuită din multiple canale interconectate ce poartă
denumirea generică de labirint.

Labirintul membranos este umplut cu un fluid bogat în potasiu ce poartă denumirea de endolimfă

şi conţine celule senzoriale ciliate. Labirintul membranos este împărţit într-un labirint vestibular
şi într-un labirint cohlear sau cohleea ce sunt conectate prin ductul reuniens. Vestibulul
membranos conţine utricula şi sacula ce sunt formaţiuni membranoase. Acestea două din urmă
sunt interconectate prin intermediul ductului utriculo-sacular în care se deschide canalul
endolimfatic. Canalul endolimfatic se termină în fund de sac, formând sacul endolimfatic la nivel
epidural. Modul de funcţionare a sacului endolimfatic nu este complet înţeles. Se crede că acesta
are o funcţie secretorie şi că ar avea un rol important în reglarea endolimfei şi a proceselor imune
de la nivelul urechii interne.

Labirintul vestibular este alcătuit din 3 canale semicirculare, sacula şi utricula, ductul reuniens,
ductul utriculo-sacular, ductul endolimfatic, scaul endolimfatic. Labirintul membranos a cohleei
este ductul cohlear ce realizează o rulare de 2 ture şi jumătate în jurul unui ax central denumit
columelă.
Canalele semicirculare membranoase sunt localizate în canalele semicirculare osoase, fiecare
prezentând câte un braţ ampular şi unul neampular, la fel ca cele osoase. La nivel ampular se
identifică creasta ampulară ce este alcătuită din epiteliu senzorial, cupula terminală şi terminaţii
nervoase.
Cohleea membranoasă este un canal spiralat membranos situat înăuntrul canalului cohlear. Ea
începe la nivel vestibular print-o extremitate în fund de sac localizată la nivelul recesului cohlear,
iar comunicarea acestuia cu sacula se face prin intermediul ductului reuniens. Cohleea
membranoasă, împreună cu lama spirală, împart ductul spiral cohlear osos în scala vestibulară şi
scala timpanică.

Labirintul osos
Labirintul membranos este în labirintul osos, în osul temporal. Labirintul membranos este separat
de cel osos prin intermediul unui spaţiu umplut cu perlimfă. Compoziţia perilimfei, spre
deosebire de endolimfă, este asemănătoare cu lichidul extracelular. Labirintul osos poate fi
împărţit în 3 porţiuni:
- sistemul canalelor semicirculare;
- cohleea;
- vestibulul osos.
Labirintul osos include canalele semicirculare membranoase şi le reproduce forma.
Vestibulul osos are forma unui cub şi prezintă:
- un perete lateral sau timpanic,
- un perete medial ce corespunde extremităţii interne a canalului auditiv intern,
- un perete superior,
- un perete posterior,
- un perete anterior
- un perete inferior.
La nivelul peretelui superior identificăm:
- în porţiunea anterioară: orificiul ampular al canalului semicircular anterior;
- în porţiunea posterioară: orificiul neampular al canalelor semicirculare anterior şi posterior.
La nivelul peretelui posterior identificăm:
- orificiul ampular al canalului semicircular posterior.
La nivelul peretelui medial identificăm:
- piramida vestibulului;
- creasta vestibulului ce continuă piramida în porţiunea postero-inferioară;
- recesul eliptic;
- recesul sferic;
- recesul cohlear.
La nivelul peretelui anterior identificăm:
- orificiul scalei vestibulare a cohleei.
La nivelul peretelul lateral identificăm:
- anterior: orificiul ampular al canalului semicircular lateral;
- posterior: orificiul neampular al canalului semicircular lateral;
- fereastra ovală prin care labirintul osos comunică cu casa timpanului.
La nivelul peretelui inferior identificăm:
- fereastra rotundă;
- originea lamei spirale osoase;
- fisura vestibulo-timpanică.
Canalele semicirculare osoase
Sunt în număr de trei şi sunt localizate superior şi posterior faţă de vestibul. Ele se deschid la
nivelul vestibulului prin 2 braţe, unul ampular prin care trec fibre ale nervului vestibular şi unul
neampular. Pentru canalul semicircular anterior şi posterior braţele neampulare se unesc şi se
deschid la nivelul vestibulului printr-un singur orificiu.
 Urechea - structura cohleei

Cohleea este un labirint osos ce formează o rulare de 2 ture şi jumătate. Aceasta începe la nivelul
peretelui inferior al vestibulului şi se termină în fund de sac. Spirala formată de cohlee prezintă
în centrul său columela, o formaţiune conică ce este alcătuită din ţesut spongios. Capsula
cohleară prezintă mai multe porţiuni:
- o porţiune axială ce în raport cu columela formează şanţul spiral pe buzele căruia se prinde
lama spirală care este alcătuită din:
• o bază ce formează împreună cu şanţul spiral canalul spiral ce mai poartă denumirea de canalul
lui Rosenthal;
• o lamelă vestibulară cu direcţie spre vârful cohleei;
• o lamelă timpanică cu direcţie spre baza cohleei;
• o margine liberă care este localizată la nivelul lumenului canalului spiral cohlear ce se continuă
cu ductul cohlear;
• spaţiul interlamelar la nivelul căruia trec axonii aferenţi ai neuronilor ganglionului spiral şi
axonii eferenţi ai tractului oligocohlear;
- o porţiune interspirală ce corespunde septului spiral. La nivelul acestei porţiuni scala
vestibulară a turei bazale vine în raport cu scala timpanică a turei următoare.
- o porţiune periferică ce mai poartă denumirea de capsulă cohleară propriu zisă.

Fiziologia auzului
 Urechea - transmiterea vibrațiilor sonore

Funcţia auditivă
Pavilionul urechii captează sunetele din mediul extern şi le transportă prin conductul auditiv
extern până la nivelul membranei timpanice. Aceasta vibrează şi transmite unda sonoră
către lanţul osicular. Acesta din urmă transmite unda spre membrana ferestrei ovale şi de aici la
nivelul perilimfei. Dacă excitaţia sonoră depăşeşte 80 dB, muşchiul scăriţei se contractă reflex
blocând transmiterea undelor sonore şi protejând în acest mod auzul. Undele sonore periodice
transmise de scăriţă în fereastra ovală se transformă în vibraţii spre membrana bazilară. De
asemenea, lichidele urechii interne (endolimfa şi perilimfa) se mişcă în acelaşi sens cu fereastra
ovală. Aparatul neurosenzorial localizat la nivelul urechii interne ce poartă denumirea de organul
Corti va transforma informaţia sonoră în curent bioelectric. Pe calea nervului acustic, impulsul
electric se va transmite până la cortex, unde se va transforma în senzaţie de percepţie.

Funcţia vestibulară
Scopul analizatorului vestibular este de a ajuta omul să se orienteze în spaţiu şi să îşi menţină
echilibrul atât cel static cât şi cel dinamic. Aparatul neurosenzorial este reprezentat de organul
Scarpa, de unde excitaţiile sunt preluate de nervul vestibular şi apoi sunt transmise către
trunchiul cerebral.

Sensibilitatea urechii umane

Sunetul constituie din punct de vedere fiziologic senzația produsă asupra organului auditiv de

către vibrațiile materiale ale corpurilor și transmise pe calea undelor acustice. Urechea umană
este sensibilă la vibrații ale aerului cu frecvențe între 20 Hz și 20 kHz, cu un maxim de
sensibilitate auditivă în jur de 3500 Hz. Acest interval depinde mult de amplitudinea vibrației și
de vârsta și starea de sănătate a individului. Sub amplitudinea de 20 μPa vibrațiile nu mai pot fi
percepute. Odată cu vârsta intervalul de sensibilitate se micșorează, în special frecvențele înalte
devin inaudibile.
Din punct de vedere fizic, sunetul are o definiție mai largă, el nefiind legat de senzația auditivă:
orice perturbație (energie mecanică) propagată printr-un mediu material sub forma unei unde se
numește sunet. În această definiție se includ și vibrații la frecvențe din afara domeniului de
sensibilitate al urechii: infrasunete (sub 20 Hz) și ultrasunete (peste 20 kHz).
Din punct de vedere muzical (sau estetic), sunetul este o entitate caracterizată de patru atribute:
înălțime, durată, intensitate și timbru. Înălțimii îi corespunde frecvența (măsurată în Hz).
Intensității îi corespunde nivelul de intensitate sonoră (măsurat în dB).

Intesnitate Sonoră
Prin intensitate sonoră (în sens fiziologic) se înțelege senzația pe care o produce asupra
organului nostru auditiv amplitudinea (elongația maximă pe care o efectuează mișcarea
vibratorie față de poziția de echilibru) unei vibrații sonore, altfel spus, volumul vibrației. Cu cât
amplitudinea vibrațiilor este mai mare, cu atât crește și intensitatea sunetului rezultat, și invers.
Aceasta se măsoară prin unitățile denumite în fizică foni sau decibeli (1fon = 1 decibel).
Amplitudinea unei vibrații depinde de următorii factori:

● cantitatea de energie ce se imprimă mișcării vibratorii și se transmite mediului

ambiant;
● distanța la care se află corpul vibrator față de aparatul auditiv receptor;
● calitatea mediului în care se propagă (aer liber, sală închisă, prezența unor obstacole
absorbante etc.).

--Reprezentarea unei vibrații sonore, unde λ=lungimea de undă, y=amplitudinea—

Limitele auzului uman în privința intensitații sunetului
Pragul inferior, dedesubtul căruia sunetele nu mai sunt sesizate de urechea umană este însemnat
prin 0 decibeli. Limita superioară este de aproximativ 140 de decibeli, dincolo de
care sunetele nu mai pot fi auzite corect, deoarece intensitatea prea mare distorsionează
perceperea auditivă, producând chiar senzații dureroase. Supradimensionarea intensității unor
sunete sau zgomote peste limitele fiziologice admise (trecerea dincolo de pragul durerii) sau
expunerea pe timp îndelungat la poluare fonică, au drept consecință deteriorarea și
compromiterea aparatului auditiv.

Bibliografie:
- https://wikipedia.ro
- https://anatomie.romedic.ro