CURCUBEU DE TOAMNĂ

Câmpia întinsă de la marginea orașului, ce devenise un curcubeu diafan de

toamnă, era locul de zbenguială al copiilor din apropiere.
În hohote de râs, aceștia se rostogoleau prin iarba aurie, dând și mai multă
culoare peisajului.
Părea că inocența copilăriei se împletește cu rubiniul toamnei.
De lângă un copăcel firav îi tot privea o fetiță, mai timidă de fel, ce nu
îndrăznea să intre în jocul lor.
Deși, i-ar fi plăcut tare mult să se rostogolească și ea prin iarba aurie , să se
bucure alături de ei. Dar nu cunoștea pe niciunul din grup și nu îndrăznea să-i
deranjeze.
De câte ori se apropia un copil de ea și-i vorbea, fetița se îmbujora în obrăjori,
de atâta emoție.
- Cât mi-aș dori să fiu puțin mai curajoasă! se gândea ea.
La poalele câmpiei se așternea o poieniță luminoasă, cu copăcei tare frumoși,
ce adăpostea păsări și animăluțe dintre cele mai interesante.
Trilul păsărilor cântătoare încă umplea câmpia întinsă, semn că toamna le
îndemna să dea mai multă culoare prin cântec.
Fetița era tare captivată de coloritul frunzelor, de foșnetul lor duios și de
dansul aproape magic al fiecărei frunze, ce se așternea ca un covor.
Pășea ușor printre ele, zâmbindu-le blând ori de câte ori încă una se
rostogolea, duios, spre pământ.
I se părea ca un dans suav, doar de ele știut.
- Cât de magică pare desprinderea unei frunze! se gândea ea.
Și tot pășea, ușor, cu grijă, de parcă n-ar fi vrut să deranjeze vreo frunză de la
locul ei.
Deodată, se auzi un plânset ușor, ca un suspin.
Fetița tot căuta cu privirea să descopere ce se întâmplă.
Ajunse într-un luminiș, unde, așezat lângă un copăcel, plângea un ursuleț.
Bietul de el, părea tare trist!
Lacrimile îi udaseră blănița moale.
- Hei, ursuleț, ce s-a întâmplat? De ce ești atât de trist? îl întrebă, ușor, fetița,
așezându-se lângă acesta.
Ursulețul o privea cu ochișorii lui mari și negri.
Era atât de bucuros!
Își dorise tare mult să o cunoască pe fetița, ce se tot plimba prin poieniță și
părea că vorbește cu frunzele căzătoare.
- A venit toamna, fetiță dragă! spuse el, cu tristețe.
Fetița îi mângâia blănița moale. Îl văzuse de câteva ori prin poienița ei dragă,
deși nu se apropiase vreodată de acesta.
- Toamna este atât de frumoasă, ursuleț! De ce ești trist? îl întrebă ea,
nedumerită.
- Fetiță dragă, de câte ori vine toamna, eu îi dăruiesc un curcubeu. Este o
joacă tare frumoasă! spuse ursulețul, cu bucurie.
- Doar că acum, mama a rămas cu frățiorul meu mai mic, iar eu nu știu să
adun toate culorile curcubeului, mai spuse el, usor supărat.
Amuzată, fetița îi zâmbi cald:
- Dar, ursuleț, curcubeul este pe cerul albastru! El apare după ploaie. Este
legătura cerului cu pământul! Cum să faci aici, pe pământ, un curcubeu?
spuse repede fetița, bucuroasă că știe atâtea lucruri.
Ursulețul se apropie mai bine de ea și-i spuse, zâmbind:
- Tu nu știi că există curcubeu din frunzele toamnei?
Era rândul fetiței să-l privească cu ochii ei mari și curioși.
- Dragă fetiță, vrei să descoperim, împreună, un curcubeu duios de toamnă?
Fără să aștepte răspunsul ei, ursulețul începu să alerge pe cărările poieniței,
căutând frunze dintre cele mai interesante.
Fetița alerga în urma lui, neștiind ce anume să caute.
Doar curcubeul era pe cer!
- Hei, uite câte frunze roșiatice am găsit! strigă ursulețul, cu lăbuțele pline de
frunze. Haide, ajută-mă să creez curcubeul!
De-abia acum înțelegea fetița ce înseamnă curcubeul toamnei!
Și, după ce înlătură covorul de frunze de pe jos, începu să așeze frunzele roșii-
ruginii pe pietricele ieșite la iveală de după frunze.
- Tu știi ce înseamnă roșul curcubeului? o întrebă ursulețul.
Fetița îi zâmbi cu căldură:
- Este culoarea focului și a florilor parfumate! Ea ne dă putere să învingem
toate temerile! îi povesti ea, cu mândrie.
- Și-atunci, de ce nu îmbraci o rochiță roșie, ca să poți învinge teama de a te
împrieteni cu copiii de pe câmpie? rosti cu tărie ursulețul.
Fetița se îmbujoră în obrăjori. Cum de nu se gândise și ea! Și, de unde știa
ursulețul?
- Haide, să găsim frunze portocalii! o îndemnă ursulețul, țopăind bucuros
printre frunze.
- Dar nu există frunze portocalii, ursuleț! Poate galbene ori maronii, spuse
fetița, tot alergând în urma acestuia.
Însă, ursulețul îi și dădu câteva frunze aproape portocalii, culese din covorul
de pe jos.
Era atât de intensă culoarea lor, de parcă toamna dăruise frunzelor tot
portocaliul găsit!
- Ursuleț, tu ești magic? Cum de găsești tocmai frunzele curcubeului? Întrebă,
curioasă, fetița.
- Dragă fetiță, frunzele mă găsesc pe mine! spuse el, țopăind vesel.
- Oare ce voia să spună ursulețul? se tot gândea fetița.
Și râse, bucuroasă să-i dăruiască și ea un mănunchi de frunze galbene:
- Uite, ursuleț, am găsit galbenul curcubeului!
- Galbenul te-a găsit pe tine, să știi! îi spuse acesta, zâmbind.
- Ce vrei să spui, ursuleț?
- Ai observat cu câtă veselie și cât drag tot căutai frunzele? o întrebă el.
Fetița îl privea, nedumerită, cu ochii ei mari și frumoși.
- Galbenul înseamnă veselie, dorință de cunoaștere, fetiță dragă! aproape că-i
strigă ursulețul, bucuros.
Fetița zâmbea și privea frunzele galben-aurii, mângâindu-le ușor.
Cât de multe lucruri o învăța ursulețul! Și ea, care credea că știe prea multe!
Ursulețul se depărtase puțin de fetiță, până spre câmpia întinsă. Doar acolo
mai găsea frunze verzi, ce încă mai păstrau prospețimea naturii, deși toamna
se așternuse bine.
Se așeză lângă un copăcel și inspiră aerul răcoros, ce-i gâdila năsucul. Și ținea
strâns cele câteva frunze verzi, găsite la poalele copăcelului. Of, de câtă vreme
îl știa și pe el!
- Dragă ursuleț, ce faci aici? Nu te-am mai văzut de ceva vreme! îi strigă
copăcelul, bucuros să-și vadă prietenul.
- Copăcel drag, creez curcubeul toamnei! îi spuse el, cu bucurie.
Și-și îmbrățișă prietenul drag.
Fetița privea, mirată, prietenia lor.
- Hei, fetiță dragă, copăcelul îmi este prieten de când eram atât de mic, încât
mă plimbam doar cu mama! El mi-a dat, de fiecare dată, verdele curcubeului,
îi povesti ursulețul, zâmbindu-i cu blândețe.
- Mă bucur să te cunosc! spuse și copăcelul.
Și-i dădu câteva frunze încă verzi:
- Păstrează-le, te rog! Înseamnă speranță blândă, încredere și curaj! Te vor
ajuta să-ți faci prieteni!
Fetița se îmbujoră, iarăși, în obrăjori. Cum de știa și copăcelul?
Îndesă frunzele în buzunarul rochiței și-și promise să descopere mai multe
lucruri despre copăcei și despre ursuleți.
Și despre multe alte lucruri din lumea aceasta minunată.
Împreună cu ursulețul începu să așeze frunzele frumos colorate într-un
curcubeu maiestuos de toamnă. Părea că fiecare culoare se îmbină cu cealaltă.
Că se creează o legătură caldă între culori și soarele, ce le mângâia cu razele
lui blânde.
Fetița era captivată de cât de frumos este curcubeul de aici, de pe pământ. Și
ea nu știuse nimic despre el!
Și tocmai când voia să-l întrebe pe ursuleț cum de știe atâtea lucruri, îi văzu
lacrimile udându-i, din nou, blănița moale.
- Ce s-a întâmplat, dragă ursuleț? îl întrebă ea, blând.
Ursulețul își stăpânea cu greu lacrimile:
- Dragă fetiță, cum să termin curcubeul, dacă nu am frunze albastre ori
violet? Nu-i voi putea dărui toamnei din căldura culorilor ei! spuse ursulețul,
printre suspine.
- Dar, ursuleț, tu m-ai învățat să descopăr, să am curaj, să mă bucur, să creez!
aproape că-i strigă fetița. Și-i veni o idee!
Adună un mănunchi îndeajuns de frunze și alergă spre câmpie.
- Așteaptă-mă aici, ursuleț! Vin repede! îi strigă ea.
Și tot alerga pe câmpia întinsă, spre casa ei.
Ursulețul îi zâmbea copăcelului.
Câte o învățase pe noua lui prietenă!
Și continuă să așeze frunzele frumos colorate, zâmbind.
Nu trecu prea mult și fetița se întoarse. Cu zâmbetul cald, îi întinse
mănunchiul de frunze, pictate în albastru și violet.
- Haide, ursuleț, să-i dăruim toamnei din frumusețea ei!
Copăcelul le zâmbea cu blândețe.
Cât de frumos învățase fetița să aibă curaj să atingă curcubeul, creându-l!
Chiar era adevărat ce-l învățase ursulețul! Din prietenie și din suflet se nasc
cele mai frumoase bucurii!
Și ce bucurie oglindea chipul fetiței, ce privea perfecțiunea curcubeului!
Părea că frunzele oglindesc culorile soarelui și ale pământului, laolaltă.
- Chiar este magic dansul frunzelor, când se aștern pe pământ, ursuleț! Uite ce
curcubeu pot crea! se tot minuna fetița.
- Fetiță dragă, magia este în fiecare dintre noi. Doar să avem încredere să o
descoperim, îi șopti blând, ursulețul.
Fetița aproape că îl luă în brațe:
- Ursuleț, cum de știi atâtea lucruri?
Ursulețul îi atinse, blând, obrazul cu năsucul lui:
- Din povești, fetiță dragă! Mama îmi citea în fiecare seară despre lumea din
jur. Când am mai crescut, mi-am dorit să știu mai mult. Și am descoperit
atâtea din natură, din peripeții, din prietenie și tot atâtea cărți. Din orice
învățăm! îi spuse ursulețul, cu bucurie.
Fetița îl ținea în brațe, având grijă să mângâie cu o mână și copăcelul.
- M-ați învățat atâtea, prieteni dragi! De-acum, știu că voi fi mai încrezătoare!
Știți, pe mine mă cheamă Cosmina! le șopti ea, blând.
Și-i strânse în brațe cu drag, pe ei, prietenii ei din poienița luminoasă.
Le zâmbea cu drag, știind că nimic nu o va mai opri să descopere lumea
aceasta mare. Știa că lumea din cărți îi va deschide poarta spre întâmpinarea
lumii din jur.
Că magia este în noi, în imaginația și bucuria noastră de a zâmbi oricărei
provocări.