Eseu bunicii mei

BUNICII MEI CU SUFLETUL MEREU TÂNĂR

Tot ce-i viu își caută cuib, acesta fiind pentru noi, oamenii, familia. Ea este bunul cel mai de preț pe
care ni-l poate oferi viața, mai ales când ne dăruiește o familie unită, un adevărat colț de lume, cu
bucuriile lui, în care ne dezvoltăm sub toate aspectele, înconjurați de iubire și de prețuire. Puiul de om,
mai mult decât orice altă ființă, are nevoie de sprijin mult mai mult timp până este capabil să-și ia viața
în propriile mâini. Or, fără un mediu prielnic și firul de iarbă crește strâmb.

Dacă pentru unii familia sunt doar părinții, atunci pentru mine din ea mai fac parte și bunicii, pe care i-
am avut alături chiar din clipa când am văzut lumina zilei și, spre marea noastră bucurie, continuăm și
până în prezent să ne bucurăm de prezența lor în viața noastră, de aceea cred că eu și fratele meu
suntem niște copii fericiți. Spun aceasta, pentru că bunicii mei sunt niște oameni deosebiți, pentru care
bunătatea, cumsecădenia, compătimirea, cinstea, onoarea, dar numaidecât și dragostea, sunt principiile
pe care și-au zidit destinul.

Alături de copilărie, tinerețea și bătrânețea sunt cele trei stadii ale vieții umane. Fiecare vârstă își are
frumusețea ei. Deși tinerețea este etapa cea mai frumoasă, desigur după copilărie, și bătrânețea își are
splendorile ei, deoarece orele de seară ale vieții pot fi cele mai frumoase, după cum cele mai frumoase
petale ale florii înfloresc ultimele. În opinia mea, granița dintre tinerețe și bătrânețe este formată doar
de ridurile care ne modifică înfățișarea. Poți avea un suflet tânăr și la o vârstă înaintată, după cum poți fi
bătrân la numai 20 de ani. Bunicii mei, în ciuda anilor adunați grămăjoară, rămân tineri, pentru că nu s-
au plictisit, nu s-au obosit încă de spectacolul vieții, deoarece noi nu le-am permis, dar nici ei nu și-au
dorit-o. Alături de noi s-au avântat în noi aventuri, în noi peripeții, în noi provocări, fără a ține cont de
dificultăți și de puținii ani de viață rămași. Pentru ei noul înseamnă prioritate și interes major, pentru că-
și doresc mult să le fie de ajutor nepoților. Pentru ei noutatea înseamnă progres, înseamnă evitarea
stagnării, a încremenirii în ceea ce știi deja, înseamnă renunțare la tot ce este vechi, depășit de noile
condiții, înseamnă renunțare la bătrânețe. Bunicii mei niciodată nu s-au temut de muncă, de aceea mai
continuă să facă aceasta și acum, considerând că, indiferent de munca pe care o prestăm, de domeniul
în care ne exercităm abilitățile, un lucru rămâne cert: muncind ne căpătăm independența, respectul de
sine și, totodată, uităm de vârsta care ne apasă umerii. Bunicii mei știu să se bucure de clipa prezentă,
fără a se refugia într-un trecut consumat și fără a se proiecta într-un viitor incert. Cei care fug în trecut
sau viitor nu mai au timp să se bucure de prezent. Bunicii mei observă frumusețea naturii în acest
anotimp și nu așteaptă anotimpul preferat, se bucură de gesturile frumoase ale celor din jurul lor și nu-l
așteaptă pe Făt-Frumos ca să le aducă bucurii, de aceea rămân mereu tineri, de aceea sunt cu adevărat
fericiți, iar alături de ei sunt fericită și eu.

Am cei mai deosebiți bunici din lume. Bunicii mei sunt veniți din povești. N-au cum să nu vină de acolo,
sunt atât de blânzi și de buni... Nu știu ce aș putea face ca să-i pot avea alături încă mulți ani înainte,
pentru că îmi dau prea bine seama că Timpul este necruțător. Doamne, totu-i doar în puterea Ta, de
aceea Te rog: binecuvântează-i pe bunicii mei, dăruiește-le sănătate multă care le-ar ajunge încă pentru
mulți ani înainte, pentru ca să reușesc să învăț bine de la ei toate lecțiile utile pentru viață.
 Nume, prenume: Său Daniela

Instituție:IP LT ”Alexandru cel Bun” din or. Rezina

Profesor coordonator: Ciubotaru Valentina

BUNICII MEI CU SUFLETUL MEREU TÂNĂR

E miez de toamnă, în care splendida și divina dimineață revarsă peste mine raze de amintiri, care se
topesc în cuvinte, gânduri ce-mi zboară spre casa bunicilor, care ațipește albă, străină, căzută în
așteptarea noastră, a nepoților. În nevinovetele seri, chipul buneilor dragi îmi fac noaptea liniștită,
respir cu aerul ce mi l-a oferit baștina lor. Lângă ei, ani în șir, mi-am vindecat rănile sufletului, măcinată
mereu de doruri multe și grele. De ani lungi părinții nu sunt lângă mine, plecați peste hotare, la muncă
grea, tata chiar a uitat de mine. Eu numai datorită bunicilor exist, gândesc, sper și cred că viitorul meu va
fi altul decât al părinților.

Sunt una din sutele de copii, legănațiînleagănul de dor al bunicilor care ne înlocuiesc părinții. În
clipele de tristețe, ei, buneii mei, mă fac să râd, să visez la dorințe care cel mai des mi se împlinesc.

Îmi aduc aminte adesea, cum în copilărie, mă legănam pe ramura iubirii din copacul sădit de buneii
mei. În sânul naturii, stăteam la sfat și cu unul și cu altul. Bunelul nu mă lăsa plecată în lumea viselor, își
dorea mereu să trăim clipa fericirii numai împreună.Curtea casei lor va rămâne pentru mine o lume
aparte, unde firavă și neputincioasă am făcut primii pași din viața mea. Gustul cireșelor timpurii, aroma
de gutuie le voi purta cu mine de-a lungul vieții.Bucatele pregătite de bunicuță constituie o adevărată
artă culinară, mai ales mămăliguța, iar felul lor de a ne aduna în jurul mesei este unic pe pământ.

Cuvintele, rostite într-o atmosferă de căldură și liniște, erau în timpul pescuitului, pe malul Nistrului, pe
când apa era limpede ca lacrima mamei. Apoi câtă bucurie de la un pește prins! Am învățat că numai
prin efort și curaj poți opține succes. Ne întorceam acasă obosiți și fără puteri, dar foarte mulțumiți.
Peste un timp masa era așternută, iar bucatele aranjate pe ea. După o masă atât de copioasă, aveam
puteri restabilite. Apoi tot timpul rămas îl petreceam în drum, printre copiii satului, cu prietenii și cu
cățelul bătrân al bunicilor. Mă întorceam acasă când de acum luna se ducea la culcare, dar satisfăcută
că am fost grămăjoară toți copii satului.Vorba dulce a bunicuței mă ducea într-o lume apropiată
sufletului meu. Deseori adormeam cu povești sau basme, dar cel mai tare îndrăgeam povața ambilor,
cu foarte multe exemple din viață.

Dar, în curând, totul s-a sfârșit, brusc și dureros pentru mine... Bunelul plecă în lumea celor drepți. Parcă
o văd și acum pe bunica cum își ștergea lacrimile pe ascuns pentru a aparea în fața mea zâmbitoare.
Bunica nu ma iera atât de veselă, chiar și timpul era mai posomorât. Nu ne mai duceam la Nistru, nu ne
mai poveştea nimic. Iar, peste un timp, nesuportând singurătate, s-a stins și ea… Lacrimile mele de
durere nu mai știu alinare. Eu îi aștept să vină cînd plouă și când ninge…

Dar casa? Acest lăcaș sfânt și drag a fost vândut de către părinți. Mi-a fost tare dureros să mă despart de
ea și de toate amintirile copilăriei mele dulci și curate... Acum chear dacă mă voi întoarce, nu voi putea
recunoaște acest loc, care zace sub pietrele uitării.

Au început zilele mele chinuitoare, nopțile nedormite, am devenit orfană pe lumea acesta. Oricât de
greu nu mi-ar fi țin pasul deja alături de bunicuța din oraș care e mamă și tată verișorului meu, orfan de
ani de zile, viața e frumoasă alături de colegi, rude, prieteni. Ritmul vieții capătă sens. Însă amintirile le
voi păstra tot timpul, și din când în când am să întorc filele acestei cărți pentru a-mi alina sufletul. Buneii
mei, cu suflet mereu tânăr sunt steaua care va rămâne să-mi lumineze chipul și cugetul.

O! Dacă ar sta timpul un minut pe loc, aș sta la sfat cu bunii mei… Timpul fuge! Ei rămân o lumină ce
se revarsă în sufletul meu, un cântec stelar izvorât din vioara lui Dumnezeu. Ei, asemenea ploii de
duminică, îmi readuc speranța că stropii de bunătate, omenie, cumsecădenia lor mă ajuta să trăies ,iar
acesta e cea mai mare comoară.Bunicii mei-îngeri păzitori ai copilăriei mele, grădină de dezmierdări și
de alin, un dar dumnezeesc, cartea mea condimentată cu emoții lăuntrice…

Nume, prenume: Golan Cătălina

Instituție:IP LT ”OLIMP” din or. Rezina

Profesor coordonator: PavlovOlga

BUNICII MEI CU SUFLETUL MEREU TÂNĂR

Sunt încă un copil… La vârsta mea fragedă percep viaţa ca pe o enigmă, mi-e greu uneori să înţeleg
lucruri pe care maturii le consideră normale, alteori nu găsesc soluţii pentru a rezolva ceea ce pentru
mine e o ,,problemă’’. Mi-e greu de fiecare dată când mă pomenesc în astfel de situaţii... Dar ştiţi cine
prima îmi vine în ajutor?... Draga şi scumpa mea bunicuţă... E persoana care îmi oferă sprijin, dragoste şi
căldură de fiecare dată când am nevoie, e îngerul meu păzitor. Sunt fericită că o am în fiecare zi
alături....

Foarte des, mergând pe drum, întâlnesc persoane de vârsta bunicuţei mele şi observ că privirea din
ochii lor e diferită de cea pe care o are bunica mea... Parcă mai tristă, lipsită de interes, sau poate e o
privire ,,singuratică’’?... nu ştiu... Mâ gândesc atunci: oare dacă ar ţine de mână un nepoţel sau chiar
vreo doi, privirea lor ar fi aceeaşi?...

Realizez, cu mintea mea încă micuţă, că această tristeţe vine din adâncul sufletelor lor, deoarece sunt
singuratici, uneori poate nu se mai simt la fel de importanţi în societate cum erau cândva.

Astfel, mă simt parcă vinovată sau responsabilă de ceea ce se întâmplă în jurul meu, şi îmi doresc mult
să pot face ca lucrurile, în acest sens, să fie total diferite. Oamenii în etate, care au muncit o viaţă
întreagă, contribuind la construirea valorilor materiale şi spirituale pe care le avem noi astăzi, să aibă
mereu pe chipul lor o linişte, o împlinire, iar ochii lor să radieze de fericire că au atenţia, respectul şi
poate ,,răsplata” pe care o merită din partea noastră, tânăra generaţie.

Regret că ne pomenim în astfel de situaţii, şi deodată mă gândesc la bunicuţa mea, care mi-a dăruit
tot universul de care a fost capabilă, m-a ajutat să descopăr lumea din cea mai frumoasă perspectivă şi
nu-mi doresc, vreodată, lumina din ochii ei să se transforme în tristeţe...

Gândindu-mă la toate acestea, îmi dau seama că şi eu sunt cea care pot face ca bătrânii să nu fie o
parte din societatea noastră, ci un tot întreg, fără de care noi, nu facem primii paşi, fără de care noi nu
creştem, fără de care noi nu existăm.

E o mândrie să cunoaştem cum arată faţa celor care ne-au ajutat, să găsim şi să deschidem uşa spre
societatea în care trăim astăzi.

Posibil e prea puţin să ofer locul, în transportul public, unei persoane în etate, sau să o ajut să
traverseze strada, să îi răspund politicos şi cu zîmbet la întrebarea pe care mi-a dat-o, sau poate, simplu,
să o salut şi să schimb o vorbă cu ea, aşa cum trebuie să fie primit între noi, TOŢI OAMENII. Parcă-s
puţine, dar adunându-le, mă întreb dacă şi pentru ei e tot atât de puţin?... Analizez şi-mi dau seama că
nu, şi-mi mai dau seama că nu e greu deloc, nici măcar nu e un efort ca să trezim acest zâmbet pe faţa
bunicilor de pe întergul glob pământesc, de care ştiţi cine se bucură?

Tot noi ... dar deja fiind mândri că l-am meritat....

 Nume, prenume: Ceban Mădălina

Instituție:IP LT ”Alexandru cel Bun” din or. Rezina

Profesor coordonator: Ceban Cornelia

BUNICII MEI CU SUFLETUL MEREU TÂNĂR

Bunicii sunt oamenii dragi sufletului, care mi-au creat imaginea unei copilării fericite şi frumoase.
De fiecare dată când mă gândesc la persoanele cu cel mai important aport în dezvoltarea personalităţii
mele în gând văd clar imaginea bunicilor mei. Ei sunt acele persoane care m-au învăţat să mă bucur de
cele mai simple lucruri, m-au învăţat să apreciez la justa valoare efortul altora şi nu în ultimul rând m-au
învăţat ce înseamnă omenia şi stima de sine. Ei sunt acei îngeri care ne veghează mereu şi sunt gata să
sacrifice chiar din puţinul pe care îl au pentru a ne oferi nouă tot ce-i mai sfânt. Sunt păsări cu aripi
frânte pentru că deja au trecut de vârsta posibilităţilor, iar acele aripi care le dau forţă şi putere să
zboare suntem noi, nepoţii. În chipul bunicilor mereu găsesc o dragoste enormă, iar în ochii lor mereu
arde o flacără ce semnifică dor şi sacrificiu. Bunicii... Ce cuvânt
simplu, dar ce semnificaţie sacră. Cine mereu e gata să ne asculte? Cine plânge pentru înfrângerile
noastre? La cine plecăm să ascultăm poveţe? Ei au pentru fiecare situaţie şi problemă - o hotărâre, iar
pentru fiecare durere - un leac. Unii
oameni ,indiferent cât de mult îmbătrânesc nu-şi pierd niciodată frumuseţea spirituală şi cu siguranţă
aceştia sunt bunicii. Ei sunt acele chipuri chinuite, dar îmbibate cu atâta dragoste supranaturală că par
întineriţi cu douăzeci de ani. Sunt o frumoasă binecuvântare dată de Dumnezeu pe pământ pentru noi,
nepoţii, care au păr cărunt, mâini trudite, dar un suflet blajin, glas domol, ochi blânzi şi inimă caldă.
Fiecare rid scot în evidenţă vulnerabilitatea lor în faţa timpului nemilos. De ce ei ne înţeleg cel mai bine?
Probabil pentru că noi, nepoţii, suntem rodul copiilor lor, sângele care curge din acelaşi suflet. Sunt
sigură de faptul că m-am format ca o personalitate visătoare, curajoasă şi luptătoare datorită
minunatelor şi captivantelor poveşti relatate nopţile târzii pe cuptorul care se transforma într-un întreg
Univers cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene, cu împăraţi şi împărătese, cu eroi şi balauri. În buzunarele
lor încăpătoare se găsesc întotdeauna cele mai delicioase prăjituri, nuci, bomboane, care mereu ne
amintesc că suntem micuţii lor nepoţi, indiferent de vârsta noastră. În afară de lucrurile materiale,
bunicii, trecuţi prin greutăţile vieţii, ne pot oferi cel mai înţelept sfat. Experienţa lor, constituie pentru
noi un adevărat îndrumător prin viaţă. Aceste fiinţe nemuritoare în sufletul meu sunt cei care îmi dau
putere să mă ridic şi să trec peste orice obstacol, să mă afirm cu verticalitate în societate.
Deseori, gândul îmi este furat şi dus peste sute de kilometri, la casa bătrânească şi sacră a bunicilor, de
către dorul nemărginit şi dorinţa înflăcărată de a-i vedea. În semn de recunoştinţă pentru existenţa lor,
le ofer toată dragostea şi respectul ce poate izvorî din sufletul meu. Apreciez foarte mult faptul că
bunicii ne adăpostesc sub aripile sale şi ne incălzesc chiar şi atunci când ne veghează din ceruri.Te poţi
simţi cu adevărat copil atâta timp cât cineva te numeşte,,nepot”. Bunicii sunt averea cea mai de preţ a
nepoţilor, iar nepoţii sunt fericirea cea mai mare a bunicilor.
Niciodată nu ezitaţi să le spuneţi bunicilor căt îi iubiţi şi niciodată nu trebuie să ezitaţi să le demonstraţi
prin cele mai simple lucruri admiraţia faţă de fiinţa lor.
Iubiţi bunicii! Apreciaţi timpul cât îl mai puteţi petrece împreună, pentru că într-o bună zi ei pot pleca,l
ăsând în urmă doar amintiri...

Nume, prenume: Nalbuș Nicoleta

Instituție:IPG Pripiceni-Răzeși

Profesor coordonator: Obadă Veronica

BUNICII MEI CU SUFLETUL MEREU TÂNĂR

 Închid ochii și m-ă simt mereu lângă ei. Bunicii au fost pentru mine ca niște icoane luminoase. Sub
chipurile pline de încrețituri, bătute de soare, vânt, muncă, se află un suflet zbuciumat și de bune și de
rele, dar unul ce va ramâne veșnic tânar, fiindcă omul trece prin tinerețe dar tinerețea nu trece niciodată
din om. Privind în adâncul propriului suflet, zăresc amintiri ce vor ramâne mereu vii. Ne jucăm toți trei
de parcă diferența de vârstă era o taină, un lucru inobservabil. Ochii blânzi și sufletul cald mă face să îi
vizitez foarte des. Ador momentele când bunicii îmi povestesc despre anii lor de tinerețe, momente și
amintiri de neuitat. Sfaturile ce mi le dau pentru mine valorează enorm, sufletul cald și experiența lor
de-o viață îmi este ca o călăuză. Cu părul nins cu ochii calzi și plini de duioșie parcă-i văd cum mă
așteaptă bunicii pe prispa casei lor, fiecare clipă liberă mi-o imaginez că o petrec cu ei cu scumpii mei
bunici. La fel ca părinții bunicii au fost primele ființe pe care le-am zărit în preajma mea, agitându-se și
alintându-mă și cântându-mi cu un glas pe care, la fel ca al părinților mei, l-am recunoscut și l-am iubit
din prima clipă. O iubesc pe bunica chiar și atunci când vrea să pară severă și aspră, când îmi spune că nu
am voie să fac una sau alta. Dragostea lor necondiționată, felul lor blând de a fi și îngrijorarea lor
permanentă pentru mine, fac din buneii mei icoana neprețuită la care mă rog atunci când am nevoie de
ajutor.

Știu că întotdeauna ei vor fi acolo ca să mă apere să mă protejeze, să-mi dea putere.

Nu pot să- mi imaginez cum ar fi viața mea fără ei și mă rog pentru bunici în fiecare seară.

Aș vrea să stea alături de mine până la sfârșitul sfârșitului și chiar mai mult de atât. Bunicii sunt o sursă
nesecată de dragoste necondiționată de care eu mă bucur din plin. Mă simt un copil bogat pentru că am
bunici iar eu sunt o adevărată comoară în viața lor. Când sunt la bunici mă simt astfel în siguranță, iar
casa bunicilor devine un loc de refugiu și chiar de regăsire. Cea mai importantă calitate a bunicii mele
este blândeţea. Liniştită, mereu veselă şi optimistă ea este un model de comportament pentru mine. De
când o ştiu, bunica mea nu a ridicat tonul niciodată, la mine sau la cei din jur, nu am văzut-o nervoasă
sau supărată. Din aceste motive am considerat-o încă de mic copil a doua mea mamă. La fel ca o mamă
m-a povăţuit şi m-a dojenit atunci când am greşit, a avut răbdare cu mine şi m-a înconjurat cu dragoste
şi bunătate. Bunica mea este o persoană deosebită pe care o preţuiesc şi o iubesc foarte mult. Despre ea
nu am decât cuvinte de laudă şi o consider un model moral pentru mine şi pentru cei din jurul ei. De-
atâtea griji li s-au albit și părul și retrăiesc ca oameni buni să fim. Bunicii mei sunt oameni buni, căsuța
lor cu atâtea amintiri frumoase se ascunde în urma unui brad veșnic verde. Cum bradul își păstrează
frunzele mereu verzi, așa și noi vom purta iubirea și dragostea față de bunici veșnic în inimile și în
amintirile noastre. Casa lor este leagănul copilăriei noastre care adună în jurul mesei mult iubiții nepoți
în zile de sărbătoare.Timpul trece și noi creștem, ei îmbătrânesc, dar prin ascultarea noastră noi îi facem
fericiți. Când vom crește mari și vom pleca din locul drag și cunoscut vom cinsti bunicii și nu vom uita
niciodată că s-au trudit și ne-au crescut. Bunicii mei m-au învățat ce-i modestia, să-i respectăm pe toți,
să fim oameni harnici și să credem în Dumnezeu.

Eu sunt un copil foarte norocos fiindcă locuiesc aproape de bunicii mei. De aceea am posibilitatea să
împart bucuriile și tristețile cu ei.

Bunicii sunt una din cele mai importante comori pe care o avem. Este atât de plăcut să vezi încântarea și
strălucirea din ochii lor atunci când vin la noi în vizită!Daca vei privi cu atenție în ochii bunicilor atunci
cînd își privesc nepoții vezi o flacără mereu arzândă, pe care nu ai văzut-o niciodată. Luându-se de mână
cu nepoții, sufletele bunicilor rămân mereu tinere, pline de viață și de energie. Se reîntorc cu gândul în
copilăria lor rămânând nostalgici de trecerea timpului.
Cinstiți și respectați bunicii pentru că s-au trudit și au depus mare efort pentru a ne crește. Ascultați de
sfaturile bune pe care ni le dau și le învățați,așa veți fi mai înțelepți.

Nume, prenume: Odobescu Mihaela

Instituție:IP LT ”Ion Creangă” , Cuizăuca

Profesor coordonator: Odobescu Mariana

BUNICII MEI CU SUFLETUL MEREU TÂNĂR

Născută într-o vale pitorească, sub o geană de pădure, ascultând din copilărie ciripitul păsărilor şi
susurul izvoarelor din împrejurimi, mi s-a înfiripat în suflet dragostea de frumos, bine, adevăr, credinţă şi
tradiţii strămoşeşti.

Bunica Serafima este şi va fi mereu pentru noi un model pe care îl vom urma pe tot parcursul vieţii.
Ea mereu este bucuroasă să ne adune pe toate neamurile la ea acasă, cum spune ea „ grămăjoară” şi să
ne povestească despre viaţa ei. Eu, de asemenea, merg la bunica mereu fericită că voi auzi un sfat, o
povaţă. Îmi sclipesc ochii de bucurie când o văd micuţă, cu părul nins şi zâmbetul fermecător.
 La vârsta ei frumoasă, a participat împreună cu noi, nepoţii, şi copiii la „Festivalul dinastiilor” unde
am transmis oamenilor prin cântec, dans şi poezie valori spirituale pe care le-am moştenit de la ea. Acest
concurs ne-a apropiat şi mai mult de tradiţii şi obiceiuri strămoşeşti prin costumele naţionate pe care le-
am purtat şi care sunt un simbol al neamului nostru . Bunica a fost mândră şi bucuroasă alături de noi,
căci am ocupat locul I.

Ea a participat cu nepoţii şi la proiectul „ O schimbare în localitatea mea”, dăruind flori din grădina
ei, astfel centrul satului a devenit mai frumos.

Iarna mergem împreună cu ea cu colindatul, având o voce foarte frumoasă şi ştiind multe cântece
strămoşeşti, ne însoţeşte mereu cu plăcere.

De sărbători, ne adunăm la bunica în casa cea mare unde suntem fericiţi să ne revedem rudele şi
verişorii dragi. Toată casa este plină de oameni şi bunica este un simbol al familiei, împreună îngânăm
melodii. Cu toate că are o statură josuţă, ea pare măreaţă în faţa fiecăruia dintre noi şi mereu va
conduce familia noastră, va rămâne o amprentă pe sufletele tututror.

Venim la bunica ca s-o ajutăm, pentru că unindu-ne forţele, suntem mai puternici fizic, dar şi
spiritual. Bunicăi îi surâde faţa de fericire când ne vede la bine şi la greu. Ea are o inimă caldă pe care o
preţuim cu toţii, căci tot timpul ne-a susţinut şi mereu este bucuroasă de succesele fiecăruia dintre noi.
Cel mai mare succes al bunicii este că a crescut şi a educat pentru societate şase copii, cărora le-a
insuflat dragostea de patrie, neam şi strămoşi. Cei paisprezece nepoţi, înfrumuseţează ograda bunicii,
ceea ce se întâmplă foarte des la noi în familie. Anume de la ea am moştenit binele, frumosul, adevărul,
dragostea de ţară şi de neam.

Pentru toate acestea îi mulţumim şi ne închinăm în faţa tuturor bunicilor cu respect şi le dorim să fie cu
sufletul mereu tânăr.

Nume, prenume: Comendant Antonina

Instituție:IP LT ”Olimp” din or. Rezina

 Profesor coordonator: Badura Ana

BUNICII MEI CU SUFLETUL MEREU TÂNĂR

Dacă m-ar întreba cineva, pe cine port în sufletul meu zi de zi, aș răspunde fără ezitare, desigur bunicii
mei! Dacă într-o zi ar veni în zbor la mine vreo zână, făcătoare de minuni și mi-ar acorda o singura
dorință, știu ce aș cere de la ea, sănătate pentru bunicul meu !

Încă de mic copil, cea mai mare bucurie a mea era să plec în ospeție la scumpii mei bunici. Știam la
sigur că doar acolo ușa era mereu larg deschisă pentru mine. Nu făceam deosebire între bunica si mama,
deaceea mama era mămica, iar bunica era mama Nina. De fiecare dată când deschide ușa, un chip senin
își deschide larg brațele și sufletul pentru mine, îndemnându-mă să intru.

Am parte de două bunici pedagogi și un bunic care este medic. Din păcate pe celălat bunic l-am
pierdut prea devreme.

Deși timpul și-a lăsat o urma nemiloasă pe chipul și părul lor, totuși un lucru a rămas neschimbat-
sufletul lor mereu tânăr.

Dacă ne vine în cap vreo idee trăsnită de a pleca undeva, bunica mea prima își face bagajele. Ea este
inițiatorul tuturor vacanțelor și surprizelor pentru noi, nepoții ei dragi. Bunicul meu, serios din fire și
foarte corect, e un pic mai plictisitor, dar știu că orice s-ar întâmpla, el va fi mereu alături de noi, cu un
sfat, un ajutor, o vorbă bună.

Cel mai mult iubesc serile când bunicii mei cu drag își deapănă cele mai frumoase amintiri din viața lor.
Astfel am aflat cum bunica mea, când era mică ca mine, a fugit odată la cinematograf fără permisiunea
părinților. Fericită, privea un film indian când, la un moment, pe ecranul mare s-a proiectat o vargă și
draga mea bunicuță a înțeles că varga venise în căutarea ei la cinema. Cel mai interesant că venise în
căutarea ei tatăl, iar în casă a intrat tot pe acolo, pe unde a fugit, adică pe fereastră!
 Bunicul meu a fost un băiat mai serios. Întâmplarea de care am râs cu lacrimi a avut loc în timpul
studiilor sale la școală, când la lecția de biologie profesorul i-a zis să taie o broască , iar el a refuzat să o
taie deoarece îi era foarte jale de dânsa! Broscuța a fost salvată cu prețul unei note de doi.

Aș putea vorbi la nesfârșit despre ei și consider că sunt o norocoasă să îi am alături. De fiecare dată
aștept cu nerăbdare să merg la ei, pentru că știu la sigur că mă așteaptă vreo surpriză plăcută!

Nu știu cât timp mai avem să fim împreună, dar voi face tot posibilul ca această perioadă să fie cea
mai fericită din viața mea și a lor!

Nume, prenume: Godorogea Victoria

Instituție: IP ”Gimnaziul Meșeni” din r-nul Rezina

Profesor coordonator: Platon Anastasia

BUNICII MEI CU SUFLETUL MEREU TÂNĂR

De câte ori rostesc cuvântul bunică sau bunic, mi se face cald în suflet, de parcă o adiere de vânt
primăvăratic, demult aşteptată, îmi mângâie faţa. Această stare de fericire îmi este bine cunoscută căci
am bunici, sunt în viaţă, locuim împreună, iar farmecul vorbei lor înţelepte o aud în fiecare zi. În
momentele de odihnă ale bunicului, sau când îl ajut la vreun lucru prin curte nu de puţine ori mi-i dat să
ascult istorioare din cele mai neobişnuite pe care probabil le-aş întâlni doar în cele mai înţelepte cărţi ale
lumii.

Bunicii mei sunt deja octogenari și mereu împart darnic, cu noi – nepoţii, momentele experienţei lor
de viaţă prin care au trecut. Pentru mine bunicul este cel care mi-a deschis poarta tainică a poveştilor
necunoscute de manualele şcolare, a enigmelor neînregistrate de cărţile de ştiinţă, a baladelor, doinelor
necântate de profesoara de muzică şi evenimentelor nespuse de paginile de istorie. De câte ori se iveşte
ocazia să fac un lucru prin apropierea bunicilor nu ratez momentul să îi întreb de copilăria lor, de jocurile
acelor timpuri care deşi considerate de unii demodate, eu cred că sunt cele mai sincere şi adevărate
jocuri, deoarece sunt jocurile în care s-au jucat bunicii mei.

E toamnă, iar ea, bunica cu poala de mere adunate de prin frunzele așternute covor, umple casa cu
aroma lor. Ce poate fi mai deosebit decât acele momente când două mâini blajine și tremurânde împart
din bunul puțin pe care-l au cu toți nepoții. O zi deosebită mai pot spune că este ziua, când bunica coace
pâine, bunicul face numaidecât focul în cuptorul de piatră, și după ce scoate pâinea din cuptor, ne coace
mere la ferbințeala ce s-a mai păstrat și de aceste mere vom bucura cu toții, îndeosebi ei, căci le
amintește la rându-i de a lor copilărie când bunicii lor îi fericeau cu aceleași mere la cuptor.

Sfinte icoane, din care privirea blajină ne alină sufletele când ne vede triști și se bucură până la lacrimi
de toate reușitele noastre. Mă gândesc cât de pustie ar fi lumea fără acești luceferi, în care s-a adunat
toată bunătatea din care poți să culegi mereu. Steaua-n cer răsare, iar bunica alină visul meu cu zâne și
spiriduși cuminți. Cu gândul sus la Dumnezeu, ea cheamă îngerii din cer și-i roagă să facă pace-n lume ca
toată lumea să trăiască ziua de mâine-n liniște.

Ah, bunicilor, dacă ați ști ce izvor de minuni sunteți pentru cei apropiați vouă! Neostenite mâini, care
ați trudit mereu, care ați legănat și vegheat la al copiilor somn, cum să vă mulțumim, cum să vă ținem
mereu lumina vie?

Întotdeauna ați știut să iertați toate năzbâtiile noastre, ați privit cu blândețe la noi atunci, și aceasta a
fost cea mai mare mustrare pe care poate am fi putut-o primi, căci era deosebită, o mustrare în care
conștiința ne cearta amarnic, iar noi nu știam cum să ne cerem iertare. Mi-i frică să știu că într-o bună zi
n-am să mai aud vocea care mă chema la mere coapte, sau să scoatem pâinea din cuptor. De ce nu pot
opri clipa fericită cu bunicii mereu vioi, plini de viață, de la care noi avem doar de învățat, de ce anii care
le-a suflat argint în păr, nu-i ferește de întuneric? Enigmatici și cuminți, dragii noștri bunici, suflete
încântătoare, timpul necruțător așează brazde adânci pe-a voastră frunte, dar nu și în al vostru suflet,
firele vă sunt albe precum neaua în miez de iarnă, dar privirea vă rămâne caldă și blajină precum o
toamnă cu ploi calde.

Caierul tors de tine bunică e caierul copilăriei prins cu fire de poveste pe care l-ai așezat în jurul furcii
de tors ca noi să avem viu momentului trăit alături de tine. Tu bunicule, ne vei fi mereu primul mare
învățător care ne-a învățat poezii de Coșbuc, despre iarnă, cu șotii pedepsite de ,,cățelul ” din altă poezie
,,ce iubea lucrurile bune”.

Rădăcini adânci ale familiei – bunicii mei, care știți să dăruiți tot ce aveți mai bun și niciodată nu
așteptați răsplată, căci voi sunteți numai cumințenie, răbdare, cumpătare-n vorbă. Tinerețe fără
bătrânețe se spune că există doar în poveste, însă bunicii mei au această tinerețe, doar că în suflet o
poartă și pe care mereu o răspândesc cu generozitate tuturor precum lumina candelei în întuneric.

Fiți mereu alături de noi, precum e frunza pe ram care știe să bucure până toamna târziu cu cele mai
alese culori, îndrumați-ne calea precum știe steaua în noaptea adâncă să lumineze drumul călătorului...
Vă iubim dragi bunici...