Testament

de Tudor Arghezi
Creator de excepţională vigoare, Arghezi produce în poezia românească interbelică o
revoluţie estetică de proporţiile aceleia înfăptuite de Eminescu în veacul anterior.
Testament deschide cel dintâi volum al autorului, Cuvinte potrivite (1927), impunând o
concepţie şi un limbaj poetic de flagrantă noutate. Ea este o reflecţie în versuri pe tema creaţiei
şi a artistului, deci o artă poetică.
Această artă poetică aparţine modernismului prin dimensiunea sa reflexivă (ilustrează
lirica de meditaţie filosofică), prin ineditul metaforei, prin cultivarea esteticii urâtului, prin
sensibilitatea artistică nouă ce produce inedite resurse ale lirismului, prin sintaxa poetică
mai dificilă, prin reformarea unităţilor strofice.
Titlul, un substantiv abstract, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate gravă, iar prin
semnificaţie (act juridic de voinţă unilaterală, prin care o persoană îşi exprimă dorinţele ce
urmează a-i fi împlinite după moarte, în special în legătură cu transmiterea averii sale) o aură
solemnă. Vocativul „fiule”, din cuprinsul primei strofe, pune testatarul (autorul testamentului) în
legătură cu „fiul”, moştenitorul averii spirituale concentrate într-o „carte”. „Fiul” devine,
simbolic, primitorul şi păzitorul comorii încredinţate prin document, receptorul operei de artă,
fără de care valorile închise în tezaurul încredinţat s-ar irosi.
Între „tată” (artistul) şi „fiu” (lectorul) se creează o legătură peste timp, care sfidează
moartea.
Titlul poate face trimitere şi la o poziţie fermă, în fapt la o atitudine estetică tranşantă, de la
care autorul nu acceptă să facă abatere. În această situaţie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de
recuperare a urâtului, de metamorfozarea lui în valori ale artei eterne.
Termenul „testament” oferă şi sugestii religioase, evocând textele sacre: Vechiul şi Noul
Testament, mărturii despre credinţă, de dinainte şi după naşterea lui Hristos. Devoţiunea ia, în
opera argheziană, formă statutară („Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu
de piatră”).
Caracterul de artă poetică al Testamentului arghezian, unicitatea viziunii estetice exprimate
fac din această poezie o ilustrare a lirismului subiectiv. Autorul se suprapune eului poetic, într-o
tentativă de autodefinire memorabilă, în care se regăsesc mărcile lingvistice ale implicării
(pronume şi verbe la persoana I).
Din punct de vedere compoziţional, textul este un monolog adresat. Mesajul este transmis de
o instanţă generică, testatarul, către altă instanţă generică, fiul, pe un ton înflăcărat, plin de
patimă.
Incipitul stabileşte contactul între cei doi poli ai comunicării, eu-tu, determinând instantaneu
un înalt nivel al emoţiei lirice: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume
adunat pe-o carte”. El deschide calea confesiunii poetice, precizându-i cursul simbolic: discursul
autoreferenţial vizează destinul unui creator şi al unei opere.
Poezia este alcătuită din cinci strofe inegale, în care tensiunea exprimării ideilor şi a
sentimentelor rămâne la fel de puternică. Primele două stabilesc tipul moştenirii – spirituală – şi
obligaţiile succesorului/ lectorului. Strofele a treia şi a patra dezvăluie relaţia dintre poet şi
strămoşi, sursele creaţiei sale, metamorfoza cuvântului obişnuit sau nepoetic într-un instrument
vrăjit, rolul purificator al artei. Ultima strofă cuprinde mărturisirea argheziană despre actul
creator care este, în egală măsură, talent şi trudă dar şi despre specificul poeziei: artă a simţirii
tumultuoase, ridicată împotriva tuturor prejudecăţilor literare.
 Simbolul central al textului este cartea. Acesta apare, simetric, de câte două ori, în prima şi
în ultima strofă, dând rotunjime discursului liric şi accentuându-i semnificaţiile. El devine şi un
element de recurenţă.

Imaginarul poetic
Celebra artă poetică argheziană se foloseşte de metafora testamentului pentru a ilustra istoria
operei de artă de la stadiul incipient („graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”) până la şlefuirea ei
definitivă („în versuri şi-n icoane”), având un rol bine determinat în lume („E-ndreptăţirea
ramurei obscure/ Ieşită la lumină din pădure”), despărţindu-se în cele din urmă de creator
(„Robul a scris-o, Domnul o citeşte”) pentru a ajunge o moştenire spirituală de mare preţ
(„Cartea mea-i, fiule, o treaptă./ Aşeaz-o cu credinţă căpătâi”), pentru multe generaţii.
Postura de „rob” supus unui „Domn” (cititorul) nu reprezintă decât unul dintre rolurile pe
care şi le asumă artistul. El se arată totodată ca ziditorul unei uriaşe trepte de progres social şi
cultural, treaptă ce preschimbă munca brută a câmpului în trudă intelectuală; este necesarul liant
al generaţiilor, meşteşugarul de cuvinte – „leagăne” ale sensibilităţii „urmaşilor stăpâni”;
primeşte atributele alchimistului („Făcui din zdrenţe muguri şi coroane”) dar şi ale unei instanţe
justiţiare („Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte”).
Pentru Arghezi, nu există cuvinte nepoetice. Câmpul lexical al materiilor infame:
„zdrobeşte”, „bube”, „mucigaiuri”, „noroi” sugerează atitudinea de frondă a creatorului faţă de
convenţiile poetice artificiale, respinse cu fermitate. Creaţia e inspiraţie („slova de foc”) dublată
de şlefuire trudnică a materialului lingvistic brut („slova făurită”), iar rezultatul sublim este
„cuvintele potrivite.
Caracteristici ale limbajului poetic
Trăsăturile cele mai izbitoare ale limbajului poetic arghezian sunt expresivitatea şi
ambiguitatea, caracteristici ale poeziei moderniste.
Expresivitatea este produsă, la nivel lexico-semantic, de asocierile surprinzătoare de cuvinte
(„seara răzvrătită”, „slova de foc”, „ciorchin de negi”) de procedeul realizării seriilor
sinonimice din metafore („graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” = „zdrenţe” = „venin” sau
„bube” = „mucigaiuri” = „noroi”), procedeu urmat şi în construirea antonimiei („venin ≠
„miere”; „zdrenţe” ≠ „muguri şi coroane”). În prima strofă, în care se stabileşte relaţia autor-
cititor, predomină termenii din vocabularul fundamental („bunuri”, „moarte”, „nume”, „carte”,
„străbunii”, „tânăr” etc.) folosiţi, în cea mai mare parte cu sens figurat, situaţie care se repetă în
ultima strofă („leneşă”, „suferă”, „fier”, „cleşte”, „a scris-o” etc.), unde se face din nou
raportarea autorului şi a operei sale la receptorul de artă.
La nivel stilistic, frecvenţa metaforei generează adeseori ambiguitatea sensurilor, ca în
versurile: „Întinsă leneşă pe canapea,/ domniţa suferă în cartea mea”, în care metafora
„domniţei” poate evoca tentaţia reprimată a afectului artistic facil.
Metaforele creează imagini vizuale („cenuşa morţilor din vatră”), auditive („Durerea [...] o
grămădii pe-o singură vioară”), gustative („veninul strâns l-am preschimbat în miere”), dar, cel
mai des, alertează mai multe simţuri în acelaşi timp („Durerea noastră surdă şi amară/ O
grămădii pe-o singură vioară,/ Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul ca un ţap înjunghiat).
După cum se poate remarca, metafora este acaparatoare şi, în albia ei de semnificaţie, sunt atrase
şi alte figuri de stil precum epitetul simplu („torcând uşure”), epitetul dublu („Durerea noastră
surdă şi amară), oximoronul („izbăveşte pedepsitor”), enumeraţia („bube, mucegaiuri şi
noroi”), inversiunea („iscat-am”) etc. În constituirea metaforelor intră termeni din variatele
registre ale limbii, ca într-o concludentă demonstraţie artistică despre forţele uriaşe de sugestie
ale limbajului uzual sau frust, şocant, aparent apoetic, dar şi despre capacitatea transfiguratoare
nelimitată a poeziei.
Testament este o artă poetică reprezentativă pentru direcţia modernistă interbelică, o
explicitare a rolului artistului şi al poeziei, ce nu-şi propune epuizarea subiectului: „Robul a
scris-o, Domnul o citeşte,/ Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei/ zace mânia bunilor mei”. Poezia
rămâne să trăiască în sfera inefabilului, folosind orice resurse ale limbii, înălţând urâtul, prin
meşteşug şi simţire, la nobleţea diamantului.