Sapunurile sunt substante active de spalare, respectiv asa-numitele tenside.

Din
punct de vedere chimic, acestea reprezinta saruri alcaline din acizi grasi,
obtinute din grasimi vegetale sau animale, care sunt separate cu soda caustica.
Sapunurile sunt folosite in prezent pentru igiena corporala. In calitate de agent
de curatare pentru materiale si textile, sapunurile si-au pierdut intrebuintarea,
deoarece in urma spalarii, raman resturi care nu se dizolva .

Primul sapun a fost creat in urma cu peste 6 500 de ani

Omenirea obisnuieste sa foloseasca sapunuri de peste mii de ani. In jurul anului
4500 i. Chr., sumerienii au dezvoltat o forma preliminara a sapunului, obtinuta din
cenusa si uleiuri. Pentru a obtine cenusa din plante, sumerienii obisnuiau sa arda
conuri de brad si curmali. Solutia obtinuta nu era folosita pentru curatare, ci ca
remedii medicinale.

Se pare ca si egiptenii si grecii (circa 2.700 - 2.200 i.Chr.) foloseau aceleasi

instructiuni in prepararea sapunurilor, insa abia odata cu germanii si galicii a
inceput sapunul sa fie folosit in scopul cosmeticii decorative. Grasimea provenita
de la capre, vite sau cerb era folosita pentru obtinerea sapunului folosit pentru
aranjarea parului si ca spuma de ras, obiceiuri care au fost apoi preluate de
romani.

De la cultura bailor la cea a bailor uscate

In ciuda culturii bailor pe care o promovau, romanii au inceput sa foloseasca
sapunurile pentru igiena corporala abia in secolul 2 d. Chr. In ceea ce priveste
dezvoltarea mestesugului obtinerii sapunului, arabii s-au dovedit foarte inventivi.
Aproximativ in secolul 7, acestia obisnuiau sa pregateasca uleiurile si soda
caustica, prin adaugarea de calcar ars, rezultand un sapun foarte solid, de o
consistenta asemanatoare celei de azi. Aceste cunostinte s-au dezvoltat rapid in
Europa.

Pentru inceput, sapunurile erau disponibile doar nobililor bogati. Cultura bailor
publice s-a extins incet, devenind accesibile si pentru populatia de masa, insa
sfarsitul acestora a venit odata cu epidemia de ciuma si sifilis din secolul al 14-
lea, careia i-a cazut victima aproape 25% din populatia Europei (1347-1351). S-a
extins astfel credinta ca bolile s-ar transmite prin apa si sapun. In secolele al
16-lea si al 17-lea, erau la moda baile uscate, fara apa si sapun si ci cu
prosoape, parfum si pudra. In cercurile inalte, igiena corporala lipsea cu
desavarsire, iar paduchii si purecii se raspandeau in nestire.

Modernizarea spalarii
Pana in secolul al 18-lea, medicii din Europa erau de parere ca apa si aerul sunt
daunatoare sanatatii. Pudrarea pieli si a hainelor constituia o forma de protectie
impotriva acestor "elemente nocive". Parerile s-au schimbat abia odata cu secolul
ala 19-lea, iar igiena corporala regulata a devenit moderna. Insa in conditiile
razboiului din secolul al 20-lea, proviziile cu materie prima erau atat de mici,
inca uleiurile si grasimile necesare producerii de sapun lipseau aproape cu
desavarsire. Abia dupa incetarea primului razboi mondial, a fost posibila
fabricarea industriala a sapunului ca produs de masa. Au fost importate materii
prime din tarile tropicale si a fost elaborat un proces de productie rezonabil ca
pret: procesul "Leblanc-" iar mai tarziu "Solvay".