Ministerul Educației și Cercetării

Universitatea de Stat din Moldova

A realizat : Bîrdan Cristina G2104

Subiectul 8. Coordonatele geografice. Unități de măsură

Sarcini

1. De studiat tipurile de coordonate

Coordonatele sunt acele valori care definesc poziţia unui punct în raport de un
anumit sistem de referinţă. Un punct de pe suprafaţa terestră poate fi definit prin
trei tipuri de coordonate: rectangulare, polare şi geografice. Totalitatea operaţiilor
desfăşurate pe teren şi la birou (planificare, măsurători, calcule) în vederea
determinării coordonatelor punctelor de pe suprafaţa terestră poartă denumirea de
ridicări topografice.
Coordonatele sunt:
Coordonatele rectangulare (x,y) Coordonatele polare (d, θ)

Coordonatele rectangulare (x,y)

Sistemul de referinţă este format din două axe perpendiculare cu originea comună
în punctul O Poziţia punctului A în raport cu cele două axe este dată de lungimea
perpendicularelor coborâte din punct pe axele OX şi OY. Acest sistem de
coordonate este utilizat în ridicările topografice (de exemplu realizate prin metoda
echerării).

Coordonatele polare (d, θ)

Poziţia punctului se raportează la o singură direcţie de referinţă (nordul geografic,
nordul magnetic sau o direcţie oarecare de pe teren), numită axă polară.
Din originea direcţiei de referinţă (punctul O) se măsoară distanţa până la punctul
de pe teren (OA = d), precum şi unghiul format de dreapta respectivă cu direcţia de
referinţă (θ).
Astfel, rezultă că poziţia punctului A este dată de două valori diferite, una
reprezentând distanţa exprimată în metri, iar cealaltă valoarea unghiului exprimat
în grade, minute şi secunde.
Sistemul coordonatelor polare îşi găseşte aplicabilitate în metoda radierii.
Sistemul de coordonate polare permite poziționarea grafică a unui punct în plan, în
funcție de unghiul polar, orizontal, (θ), dat în raport cu o direcție de referință și
raza vectoare, respectiv distanța „d” de la punctul vechi spre cel nou

2. De evaluat metodologia de calcul a diferitor tipuri de coordonate

3. De calculat coordonatele geografice pentru diferite orașe ale lumii

4. De apreciat unitățile de măsură a lungimilor, unghiurilor, suprafețelor
 Sursa:
Ovidiu Iacobescu, Topografie –
geodezie, (pag. 14, 136-138)
Anton Năstase, Gabriela Osaci-
Costache, Topografie-Cartografie, Ediţia a II-
a revăzută (pag. 27-28)

Sisteme de coordonate utilizate în topografie

Coordonatele sunt acele valori care definesc poziţia unui punct în raport de un
anumit sistem de referinţă. Un punct de pe suprafaţa terestră poate fi definit prin trei
tipuri de coordonate: rectangulare, polare şi geografice.
Totalitatea operaţiilor desfăşurate pe teren şi la birou (planificare, măsurători,
calcule) în vederea determinării coordonatelor punctelor de pe suprafaţa terestră poartă
denumirea de ridicări topografice.

1.5.1. Coordonatele rectangulare (x,y)

 În acest caz sistemul de referinţă este format din două axe perpendiculare cu
originea comună în punctul O (figura 4).

Coordonatele rectangulare
a) în sistem cartezian; b) în sistem Gauss

Poziţia punctului A în raport cu cele două axe este dată de lungimea

perpendicularelor coborâte din punct pe axele OX şi OY. Acest sistem de coordonate este
utilizat în ridicările topografice realizate prin metoda echerării.

1.5.2. Coordonatele polare (d, θ)

De această dată poziţia punctului se raportează la o singură direcţie de referinţă

(nordul geografic, nordul magnetic sau o direcţie oarecare de pe teren), numită axă polară
(figura 5). Din originea direcţiei de referinţă (punctul O) se măsoară distanţa până la
punctul de pe teren (OA = d), precum şi unghiul format de dreapta respectivă cu direcţia
de referinţă (θ). Astfel, rezultă că poziţia punctului A este dată de două valori diferite, una
reprezentând distanţa exprimată în metri, iar cealaltă valoarea unghiului exprimat în
grade, minute şi secunde.
Sistemul coordonatelor polare îşi găseşte aplicabilitate în metoda radierii.

Coordonatele polare

1.5.3. Coordonatele geografice (φ,λ)

 Considerăm globul terestru ca fiind o sferă ce se roteşte în jurul propriei axe (axa
polilor).
Punctele de intersecţie ale axei de rotaţie cu suprafaţa elipsoidului se numesc poli.
Aceste puncte de intersecţie sunt: Polul Nord şi Polul Sud. Intersecţiile elipsoidului
de referinţă cu planuri care trec prin axa de rotaţie formează elipse egale între ele numite
meridiane. Intersecţiile elipsoidului de referinţă cu planuri perpendiculare pe axa de
rotaţie formează cercuri numite paralele.
Pe glob putem trasa un număr infinit de paralele, ceea ce determină plasarea
fiecărui punct de pe glob pe o anumită paralelă cu excepţia polilor.
Meridianul origine, ales convenţional, trece prin Observatorul Astronomic de la
Greenwich, de lângă Londra. În trecut au fost si alte meridiane considerate ca zero,
Ferrero şi Paris.
Latitudinea, φ, este unghiul format de ecuator cu o paralelă oarecare de pe Terra.
Latitudinea poate varia între 0o si 90o. Aceasta are valoarea 0o la ecuator şi 90o la
poli, putând fi latitudine sudică în jos şi latitudine nordică în sus.
Longitudinea, λ, este unghiul format în plan ecuatorial de meridianul zero şi un
meridian oarecare. Longitudinea oricărui punct se măsoară pe arcul cel mai scurt, spre est
(de la 0 – 180o) şi are semnul plus şi spre vest (de la 0 – 180o ) şi are semnul minus.
1.9. Orientarea unei direcţii de pe teren

În vederea cunoaşterii expoziţiei versanţilor, a construcţiilor şi a altor detalii

topografice, faţă de direcţiile punctelor cardinale, se consideră direcţia de referinţă, care
este reprezentată de direcţia nordului. Deoarece printr-un punct oarecare (A) de pe
suprafaţa globului terestru trece atât un meridian geografic, de poziţie fixă (ANg), cât şi
un meridian magnetic, de poziţie variabilă în timp (ANm), se consideră ca direcţie de
referinţă paralela la meridianul geografic al punctului central al proiecţiei stereografice-
1970, Qo (ϕo = 46o; λo = 25o), trasată prin punctul considerat (ANgo), în cazul sistemului
general de axe al teritoriului României.
În funcţie de imaginile plane ale celor trei meridiane ANg, ANm şi ANgo, care
trec prin punctul A, se definesc următoarele orientări ale direcţiei AB:
• Azimutul sau orientarea geografică (θgAB) este unghiul format de direcţia
meridianului geografic al punctului dat (ANg) cu direcţia AB din teren;
• Orientarea magnetică (θmAB) este unghiul format de direcţia meridianului
magnetic al punctului dat (ANm) cu direcţia AB din teren;
• Orientarea topografică a direcţiei AB (θAB) este unghiul format de paralela la
meridianul geografic al punctului central al proiecţiei stereografice – 1970 (ANgo) cu
direcţia AB din teren, ce se măsoară în sensul direct al acelor unui ceasornic.

Trecerea de la o orientare la altă orientare se face în funcţie de mărimea unghiului

de convergenţă a meridianelor (γ) şi a unghiului de declinaţie magnetică (δ), cu ajutorul
relaţiilor:
 θAB = θgAB - γ sau θAB = θmAB – (γ + δ),

unde:
θAB – orientarea topografică a direcţiei date AB;
θgAB - orientarea geografică a direcţiei date AB;
θmAB - orientarea magnetică a direcţiei date AB;
γ - unghiul de convergenţă a meridianelor în planul de proiecţie format de
imaginea plană a meridianului punctului considerat (ANg), cu dreapta dusă prin acel
punct, paralelă la proiecţia meridianului central (ANgo), care se ia ca axă OX;
δ - unghiul de declinaţie magnetică format de meridianul magnetic al punctului dat
(ANm) cu meridianul geografic (ANg) al punctului respectiv.

Din punct de vedere practic, orientarea direcţiei considerate (θAB) poate lua valori
pozitive de la 0g la 400g, în sistemul de gradaţie centesimală şi de la 0o la 360o, în sistemul
de gradaţie sexagesimală.
În calculele topografice se foloseşte, atât noţiunea de orientare directă a unei
direcţii, ce se măsoară în sensul direct de executare a măsurătorilor pe teren (θAB), cât şi
noţiunea de orientare inversă a unei direcţii, dar măsurată în sens invers (θBA).
Între cele două orientări, care diferă între ele cu o jumătate de cerc (200g sau
180o), se poate scrie relaţia:
θBA = θAB ± 200g sau θBA = θAB ± 180o

1.10. Transformări de coordonate

1.10.1 Calculul coordonatelor rectangulare plane (x, y)

În cadrul sistemului general de axe de coordonate, orientarea unei direcţii, se

calculează în raport cu paralela la proiecţia în plan a meridianului geografic al punctului
central al proiecţiei stereografice – 1970, care reprezintă originea sistemului rectangular.
Deoarece poziţia planimetrică a punctelor se determină pe cale trigonometrică, a
fost necesar să se înlocuiască cercul trigonometric cu cercul topografic.
 În cazul cercului topografic, se consideră ca origine de măsurare a orientărilor
direcţia nordului geografic a punctului central al proiecţiei stereografice – 1970, iar
sensul de măsurare şi de notare a cadranelor (I, II, III, IV) se face în sensul direct al
acelor unui ceasornic. Se menţionează că, legile trigonometriei sunt valabile şi în cazul
cercului topografic, utilizat în calcule topografice.
Pentru determinarea poziţiei unui punct B, în cadrul sistemului general de axe de
coordonate al proiecţiei stereografice – 1970, se consideră cunoscute coordonatele
absolute ale punctului A (XA, YA) şi coordonatele polare ale punctului B (θAB şi doAB).

În topografie, această problemă mai poartă denumirea şi de “problemă directă”,

care se rezolvă, după cum urmează:
• se exprimă, în funcţie de coordonatele polare ale punctului B, măsurate în teren
(θAB şi doAB), în raport cu punctul A, coordonatele rectangulare relative ΔXAB şi ΔYAB pe
cale trigonometrică:
 ΔXAB = doAB cosθAB

ΔYAB = doAB sin θAB

unde:
doAB – distanţa redusă la orizont dintre punctele A şi B;
θAB - orientarea directă a direcţiei AB.

• se determină coordonatele rectangulare absolute ale punctului nou (B), cu ajutorul

coordonatelor absolute ale punctului cunoscut A(XA; YA) şi a coordonatelor relative
(ΔXAB şi ΔYAB), care leagă cele două puncte:

XB = XA + ΔXAB şi YB = YA + ΔYAB

Din punct de vedere practic, coordonatele rectangulare relative (ΔX şi ΔY) au atât
valori pozitive, cât şi valori negative, funcţie de orientarea direcţiei considerate, care
poate fi situată în oricare din cele patru cadrane (I, II, III şi IV) ale cercului topografic.

1.10.2. Calculul coordonatelor polare (θ,do)

În operaţiile topografice, se calculează şi coordonatele polare (θ, do), în funcţie de

coordonatele rectangulare absolute (X, Y) ale punctelor considerate, fiind denumită şi
“problema inversă”.

a. Calculul orientării direcţiei AB

 Se consideră ca fiind cunoscute coordonatele rectangulare absolute ale punctelor
A(XA; YA) şi B(XB; YB), cu ajutorul cărora se calculează coordonatele relative ΔXAB
şi ΔYAB, cu relaţiile:

ΔXAB = XB − XA şi ΔYAB = YB − YA

 Se determină orientarea direcţiei AB (θAB), considerându-se triunghiul

dreptunghic plan AB’B, în care se exprimă funcţia trigonometrică tgθAB pentru
cazul când ΔY < ΔX şi ctgθAB , atunci când ΔX < ΔY, cu formulele:

 La extragerea din calculator a valorii unghiulare (θg AB), se obţine, mai întâi,
 valoarea unghiului de calcul redus la primul cadran, care poate fi: βI; βII; βIII şi βIV,
fiind în funcţie de situarea orientării (θAB) în unul din cele patru cadrane ale cercului
topografic, din cadrul sistemului general de axe de coordonate al proiecţiei stereografice
– 1970.

 Valoarea orientării direcţiei AB din cele patru cadrane ale cercului topografic, în
funcţie de mărimea unghiului de calcul βI; βII; βIII şi βIV, unde indicele I, II, III şi IV,
arată cadranul în care se află direcţia considerată, se obţine pe baza următoarelor relaţii
de calcul:
• cadranul I NE (βI) ⇒ θAB = βI ;
• cadranul II SE (βII) ⇒ θAB = 200g − βII;
• cadranul III SV (βIII) ⇒ θAB = 200g + βIII;
• cadranul IV NV (βIV) ⇒ θAB = 400g − βIV;

b. Calculul distanţei orizontale (doAB)

 Pentru calculul distanţei orizontale dintre cele două puncte A şi B, se aplică
relaţiile de mai jos:

În cazul când se calculează orientarea direcţiei AB, se recomandă folosirea

formulelor care utilizează funcţiile trigonometrice sin şi cos, deoarece egalitatea celor
două mărimi doAB reprezintă un control de calcul al orientării θAB. Dacă se cere numai
mărimea distanţei orizontale doAB se foloseşte formula de calcul: