Curs technician veterinar

Însuşirile morfo-fiziologice şi
productive ale animalelor domestice

SANDU SIMONA (MAHERA)

1
 Însuşirile morfo-fiziologice şi productive ale animalelor domestic

Aprecierea valorii biologice şi economice în practica de creştere şi ame-

liorare a animalelor se efectuează sub aspectul a trei elemente: exteriorul,
constituţia şi productivitatea.
Exteriorul : totalitatea caracteristicilor referitoare la înfăţişarea
corpului animal (dimensiuni, formă, culoare) în raport cu particularităţile lui
biologice şi de producţie.
Studiul exteriorului unui animal ne permite să stabilim în prealabil:
• apartenenţa de rasă – după unele aspecte exterioare – creastă mare
dinţată pentru găinile de rasa Leghorn, corp lung, urechi mari lăsate peste
ochi pentru porcii de rasa Landrace etc.
• tipul morfo-productiv – după conformaţia corporală şi alte aspecte ex-
terioare. De exemplu, conformaţia corporală dreptunghiulară a corpului la ta-
urinele de carne, picioare scurte şi groase la găinile de carne etc.;
• valoarea comercială şi de prăsilă – după înfăţişarea fenotipică. Un
ani- mal cu aspect exterior frumos, dezvoltat proporţional, cu o musculatură
bine dezvoltată sau cu uger mare, cu segmente proporţionale va avea o
valoare de prăsilă şi comercială mai mare în comparaţie cu unul cu defecte
de exterior.
• vârsta – pe baza dentiţiei şi a altor modificări fenotipice, de
exemplu, a viţeilor după lungimea coarnelor, a numărului de fătări – după
numărul de inele pe cornul vacii etc.;
• intensitatea creşterii şi dezvoltării în diferite etape – după modificarea
conformaţiei corporale, a apariţiei unor organe secundare etc.;
• starea de sănătate – un animal sănătos este vioi, reacţionează imediat
la prezenţa omului, la apariţia unor zgomote şi stă liniştit la examinare.

Metodele de apreciere a exteriorului. Aprecierea exteriorului la ani-

male se efectuează prin metodele somatoscopice, somatometrice şi soma-
tografice.
Metodele somatoscopice permit aprecierea exteriorului pe baza vizuală
şi se realizează prin două metode: metoda vizuală şi metoda punctelor.
Metoda vizuală sau cu ochiul liber, care constă în examinarea fiecărei
regiuni corporale şi armonia integrului organism al animalului în ansamblu
în poziţie staţionară şi în mers.
Pentru examinarea exteriorului cu ochiul liber animalul trebuie să fie si-
tuat pe un teren orizontal la o distanţă de 3-5 m faţă de examinator, o atenţie
2
 deosebită atrăgându-se dezvoltării regiunilor corporale care condiţionează
ni- velul productiv şi sănătatea animalul.
Convenţional, corpul animalului se împarte în 4 segmente – cap, gât,
trunchi şi membre. Apoi, fiecare din aceste segmente se împarte, la rândul
sau, în mai multe regiuni corporale, al cărora număr depinde de scopul ur-
mărit. Delimitarea regiunilor corporale se face pe baza structurii anatomice a
organismului.
Criteriile folosite pentru aprecierea regiunilor corporale sunt:
- dimensiunile, forma, direcţia şi ataşarea: aspectul corect al unor regi-
uni corporale avantajează toate tipurile morfo-productive de animale;
- vicii şi defecte: pot fi localizate la nivelul pielii, oaselor şi articulaţiilor
care pot deprecia valoarea zoo-economică a animalelor. Alte exemple sunt
prezentate mai jos;
- anomaliile, bolile şi mai ales cele ereditare: ele pot afecta cele mai
diverse organe şi unele regiuni corporale, de exemplu a) brachygnathia
inferioară – maxilarului inferior mai scurt ca cel superior, b) anoftalmia
– lipsa globului ocular, c) polidactilia – prezenţa unor falange suplimentare
etc.,
Principalele regiuni corporale la taurine:

- gâtul: la taurinele de lapte – alungit, uscăţiv, mic, la cele de carne –

mai scurt, lat. La tauri gâtul este mai scurt şi mai gros, ca la vaci;
- greabănul: la taurinele de lapte – înalt, de lăţime medie cu
musculatură slab dezvoltată, la cele de carne – lat, uneori despicat, cu
musculatură bine dezvoltată. Greabănul înalt, ascuţit şi despicat se
consideră defect ale exteri- orului;
- toracele se apreciază sub aspect de lungime, lărgime şi adâncime.
Întrucât în cavitatea toracelui sunt amplasate inima şi plămânii – organe de
prima necesi- tate vitală, toracele la animalele înalt productive este larg, adânc
şi profund;
- spinarea trebuie să fie dreaptă şi moderat lată, îmbrăcată cu muşchi.
Atât spinarea convexă, cât şi cea concavă sunt considerate defecte de
exterior;
- şalele trebuie să fie late şi să treacă neobservat în crupă;
- crupa trebuie să fie largă pe toată lungimea (la şolduri, la articulaţiile
coxofemurale şi la ischii), cu direcţie uşor oblică spre spate, lungă şi cu
planu- rile laterale cât mai orizontale. Linia superioară (greabăn, spinare,
şale, crupă) la animalele sănătoase trebuie să fie dreaptă;
3
 - ugerul este o regiune corporală foarte importantă la aprecierea exte-
riorului taurinelor de lapte.
- abdomenul: dezvoltarea abdomenului exprimă capacitatea fizică şi
fizi- ologică de prelucrare a furajelor administrate şi este determinată de
cantitatea şi calitatea alimentaţiei tineretului în perioada de creştere.
Abdomenul la vaci- le de lapte şi la junci trebuie să aibă formă de butoi, iar
la tauri să se menţină în formă cilindrică;
- membrele şi aplomburile influenteaza mersul, staţiunea patrupedă,
aşezarea ugerului, acestea trebuie să fi corecte şi tipice. Toate abaterile de la
normal, toate defectele de exterior la aceste regiuni influenţează negativ direct
sau indirect asupra nivelului productiv şi reproductiv al animalului, asupra lon-
gevităţii şi sănătăţii lui şi, în final asupra valorii lui economice şi de prăsilă.
- organele sexuale primare şi secundare trebuie să fi bine dezvoltate
atât la femele, cât şi la masculi (testicule de aceeaşi mărime şi corect
amplasate).
La aprecierea vizuală a exteriorului la suine se acordă o atenţie mai mare la
dez- voltarea regiunilor corporale care condiţionează producţia de carne, cum ar fi
lungi- mea trunchiului, dezvoltarea musculaturii spinării, şalelor, spatelor şi a
jamboanelor.

Metoda punctelor este, de fapt, o metodă complementară a metodei vi-

zuale şi constă în acordarea unui anumit număr de puncte regiunii
examinate, care exprimă nivelul lui de dezvoltare.
Notele se acordă în scara 1-10 – la taurine, 1-100 – la porcine şi ovine în
funcţie de corectitudinea regiunii sau grupei de regiuni.
Prin însumarea punctelor de la fiecare grupă de regiuni se obţine
punctajul total, pe baza căruia se face încadrarea animalului respectiv într-o
anumită clasă valorică.

Metoda somatometrică sau metoda măsurărilor constă în măsurarea

directă pe animal a diferitelor dimensiuni corporale şi de masă, cu scopul de
a aprecia dezvoltarea generală a animalului şi a înlătura aproximaţiile şi
erorile ce pot să surveni în metodele descrise anterior.
Poziţia animalului în timpul efectuării măsurărilor trebuie să fie în
staţiu- ne patrupedală forţată, cu capul şi gâtul orientate în poziţie normală.
Ca instrumente de măsurat se folosesc: bastonul (zoometru) – pentru di-
mensiunile corporale mari; compasul – pentru dimensiuni mici; panglica me-
trică – perimetrice; cântarul – pentru determinarea greutăţii corporale.

4
 Pentru înscrierea animalului în registrul de prăsilă se iau următoarele
măsurători:
la taurine:
- înălţimea la greabăn;
- lungimea oblică a trunchiului;
- perimetrul toracelui;
- adâncimea toracelui;
- lărgimea toracelui;
- perimetrul fluierului.
la porcine:
- lungimea corpului;
- perimetrul toracelui;
- perimetrul fluierului.
la cabaline:
- înălţimea la greabăn;
- perimetrul toracelui;
-lungimea oblică a trunchiului;
-perimetrul fluierului.

Metodele somatografice, care constau în fixarea imaginii unor animale

şi aprecierea exteriorului prin: fotografierea, filmarea şi înregistrarea video,
notarea cu ajutorul unor semne convenţionale a calităţilor sau defectelor, pe
un dreptunghi (metoda dreptunghiulară).
- fotografierea animalelor reprezintă o metodă sugestivă şi de
documentare a exteriorului, furnizând amănunte preţioase despre animalul
examinat.
- filmarea şi înregistrarea video contribuie la cunoaşterea, răspândirea
şi generalizarea metodelor avansate în producţie, reproducţie şi constituţie
un important document ce permite comparaţia în timp şi anume: dezvoltarea
cor- porală, formatul corporal, tipul morfologic, armonia de ansamblu, tipul
con- stituţional, tipul morfo-productiv etc.
- metoda dreptunghiurilor permite să se facă precizări asupra
defectelor sau calităţilor unei regiuni. În acest scop, profilul animalului se
conturează grafic sub forma unui dreptunghi (de unde şi denumirea), pe
care se înscriu, prin semne convenţionale, defectele sau calităţile
principalelor regiuni corpo- rale. Se practică mai frecvent la descrierea
exteriorului la ovine.
Culoarea animalelor domestice. Culorile animalelor domestice se

5
 datorează prezenţei unor pigmenţi, care se găsesc in straturile pielii şi ale
părului.
Se deosebesc culori simple şi culori compuse.
Culorile simple sunt considerate atunci, când toate firele de păr, lână,
penaj de pe corpul animalului şi al păsărilor (de protecţie şi de acoperire) au
un singur pigment. Mai frecvent, la animale se întâlnesc următoarele culori
simple: albă, neagră, roaibă (părul este de culoare brun-roşcată) şi izabelă
(părul pe tot corpul este de culoare galbenă).
Culorile compuse sunt considerate culorile formate din fire de păr co-
lorate în două sau trei culori. În funcţie de repartizarea lor pe corpul animal,
culorile compuse pot fi:
- zonale, când firele de păr au o anumită culoare pe unele zone sau
regiuni ale corpului, iar alta – pe celelalte (culoarea murgă, şargă, şorecie la
cabaline);
- azonale, când firele de păr sunt de culori şi proporţii diferite fie pe tot
corpul, fie pe regiuni corporale întinse.
Importanţa practică a cunoaşterii culorilor la animalele domestice consta
în aceea că este cel mai simplu criteriu după care se poate determina apar-
tenenţa de rasă, puritatea rasei, gradul de metizare, precum şi serveşte la
identificarea animalelor;

Constituţia.
În Zootehnie, tipurile constituţionale ale animalelor domestice se
stabilesc în funcţie de mai mulţi factori, cum ar fi gradul de corespundere a
conformi- tăţii corporale şi activităţii funcţionale a animalului, scopului
urmărit şi în ce măsură după tipul constituţional se poate trage concluzie
despre valoarea productivă şi reproductivă a animalului.
Tipuri clasice de constituţie – fină, robustă, grosolană şi afânată.

Sunt cunoscute şi alte clasificări ale tipurilor constituţionale, cum ar

fi:
1. pure: digestiv şi respirator,
2. acestea pot fi şi două mixte, intermediare: digestivo-respirator şi
respiratoro-digestiv.

Tipul constituţional digestiv are următoarele caracteristici: torace com-

parativ scurt şi larg, aparatul respirator are o dezvoltare medie, procesele me-
tabolice sunt mai reduse, în organism predomină procesele de asimilare, ca
re- zultat animalele sunt predispuse la depuneri de grăsime şi reţinere în
6
organism a apei şi a sărurilor. Pielea la animale este mai groasă şi afânată,
mai săracă în glande sudoripare şi sebacee. Musculatura este bine
dezvoltată, dar afânată. Animalele sunt predispuse la îngrăşare. Acest tip
constituţional este caracte- ristic pentru animalele specializate în producţia
de carne.
Tipul constituţional respirator. Animalele cu acest tip constituţional se
caracterizează prin torace lung, dar comparativ îngust, sistemele cardiovascular
şi respirator bine dezvoltate, procese metabolice intense şi capacitate redusă de
îngrăşare. La aceste animale se observă o activitate sporită a glandei tiroide.
Aspectul exterior este uscăţiv, caracterul vioi, foarte sensibil.
Tipul constituţional respirator este caracteristic taurinelor specializate în
producţia de lapte şi cailor de viteză.

Condiţia. Prin “condiţie zootehnică” se înţelege starea de îngrăşare

(plinăta- te) a corpului, în care animalul cel mai bine corespunde scopului
dorit. Ea depinde de cantitatea şi calitatea hranei, de îngrijirea şi întreţinerea
animalului.
În practica zootehnică se cunosc mai multe tipuri de “condiţii”, şi
anume: de reproducţie, antrenament (de muncă), expoziţie, îngrăşare şi
condiţie de extenuare.
Condiţia de reproducţie: animalele se caracterizează printr-o musculatură
bine dezvoltată, dar fără tendinţă de îngrăşare, sunt vioaie şi au mişcări
energice.
Condiţia de antrenament este caracteristică pentru cabalinele de viteză.
Se caracterizează prin musculatură bine dezvoltată şi tonus muscular
accentuat. Animalele sunt vioaie, au mişcări energice, conformaţie corporală
uscăţivă şi elegantă. Pentru menţinerea unei astfel de condiţii se cere
eliminarea din organism a surplusului de apă şi grăsime, care se realizează
prin antrenamente regulate şi o alimentaţie corespunzătoare – furaje uşor
digestibile şi bogate în proteine.
Condiţia de muncă: animalele se caracterizează prin musculatură bine
dezvoltată, grad mediu de îngrăşare, schelet dens şi tare. Se menţine prin ali-
mentaţie şi exploatare corectă. Este caracteristică cabalinelor şi bovinelor ex-
ploatate în această direcţie.
Condiţia de expoziţie se caracterizează printr-o stare de întreţinere şi
îngrijire corporală perfectă, în stare de început de îngrăşare. Animalele se
prezintă în expoziţie bine ţesălate, spălate, copitele curăţate şi unse, coama
retezată şi pieptănată. Aceste animale întotdeauna au o înfăţişare frumoasă,
musculatură bine dezvoltată, vioaie, cu un temperament care să producă asu-
7
pra vizitatorului cea mai favorabilă impresie.
Condiţia de îngrăşare este caracteristică animalelor aduse la o anumită
stare de îngrăşare, la care procesele de asimilare depăşesc pe cele de
dezasimila- re. Stratul subcutanat de grăsime atinge dezvoltarea maximă,
organele interne au, de asemenea, acumulări mari de grăsime, iar muşchii
sunt preselaţi uniform cu straturi de grăsime. Condiţia de îngrăşare se
întâlneşte la animalele precoce bine îngrăşate, care au un metabolism scăzut
şi o constituţie afânată. Condiţia de îngrăşare nu este favorabilă aprecierii
corecte a exteriorului, întru- cât o serie de defecte de conformaţie pot fi
ascunse sub stratul de grăsime.
Condiţia de extenuare se întâlneşte la animalele întreţinute în condiţii
de subalimentaţie, exploatare incorectă sau bolnave. Ele au o musculatură
slab dezvoltată, proeminenţele osoase bine evidenţiate ca urmare a
subalimentaţi- ei, eforturilor depuse sau a bolilor.
Condiţia de extenuare se manifestă prin astenie, apatie, stare de abatere,
moleşeală, somnolenţă şi lipsă de vioiciune normală, producţii mici şi nee-
conomice, necorespunzătoare potenţialului genetic şi nivelului alimentaţiei.
Animalele par istovite.
Producţiile. Principalele producţii obţinute de la animalele domestice
sunt laptele, carnea, ouăle, mierea, lâna, pielicelele şi blănurile, producţia de
muncă.
La studierea nivelului de producţie, deosebim producţia potenţială,
condi- ţionată genetic, adică producţia maximă care poate fi obţinută în
condiţii optime de exploatare şi producţia reală, obţinută în condiţii concrete
de exploatare.
În practică, condiţiile concrete nu întotdeauna corespund cerinţelor fizio-
logice ale organismului, necesare pentru realizarea potenţialului genetic. Prin
urmare, productivitatea potenţială a animalelor este întotdeauna mai mică
de- cât productivitatea reală.
Cunoaşterea mecanismelor şi a factorilor care influenţează nivelul pro-
ductiv al fiecărui animal permite:
- determinarea volumului de producţii, care este posibil de obţinut în
uni- tatea concretă de producţie;
- determinarea necesarului în surse materiale pentru obţinerea acestor
producţii: furaje, adăposturi, transport etc.
- planificarea utilizării forţei de muncă, a obţinerii surselor băneşti, re-
munerarea lucrătorilor;
- selectarea animalelor cu producţii mari şi folosirea lor în reproducţie;
- aprecierea valorii economice, comerciale a fiecărui animal şi a
8
eficienţei producţiei.
Producţia de lapte. Laptele este un produs indispensabil, care asigură
or- ganismul nou-născut la cele mai multe specii de mamifere cu toate
substanţele necesare pentru creştere şi dezvoltare normală, cel puţin în
primele 3-6 luni a vieţii acestuia.
Laptele se produce prin secreţia în glanda mamară sau uger la
rumegătoare (vacă, oaie, capră – animalele producătoare de lapte-marfa) şi
solipede (iapă).
Perioada de timp în care glanda mamară secretă laptele, se numeşte
peri- oadă de lactaţie. durata perioadei de lactaţie variază în funcţie de
specie: la vacă ea constituie 8-10 luni, la bivoliţă – 7-8 luni, la oaie şi
capră – 6-9 luni, la scroafa – 2-3 luni etc.
Valoarea producţiei de lapte se apreciază după cantitatea de lapte
obţinută într-o anumită perioadă de timp şi concentraţia în el de substanţe
nutritive, mai cu seamă de grăsime şi proteine.
În practica zootehnică, se determină producţia de lapte individuală, glo-
bală, medie la o vacă furajată şi producţia lapte-marfă.
Producţia individuală reprezintă cantitatea de lapte obţinută de la un
animal concret într-o anumită perioadă de timp (la o mulsoare, medie pe zi,
pe lactaţie, la vaci pe primele 305 zile de lactaţie, producţia maximă obţinută
într-o anumită lactaţie în decursul vieţii productive a animalului sau
producţia totală de lapte obţinută în decursul vieţii) şi compoziţia lui
chimică.
Producţia globală de lapte este cantitatea totală de lapte obţinută într-o
uni- tate de producţie (fermă, gospodărie etc.) în decursul unei zile, luni,
trimestru, an şi este influenţată de nivelul de producţie a unei vaci furajate, de
realizarea optimă a planului de monte şi fătări, de densitatea vacilor la 100 ha
teren arabil etc.
Producţia medie la o vacă furajată pe an caracterizează nivelul pro-
ductiv al efectivului de animale şi reprezintă valoarea producţiei globale de
lapte împărţită la numărul mediu anual de vaci.
Producţia de lapte-marfă reprezintă acea cantitate de lapte din
producţia globală, care poate fi realizată pentru prelucrarea industrială. Ea
constituie 75-
90% în cazul laptelui de vacă, 45-50% al celui de capră şi de oaie şi depinde
de nivelul producţiei individuale a efectivului de vaci, de consumul intern, de
folosirea substituenţilor de lapte pentru alimentaţia tineretului animalier etc.
Metode de evidenţă a producţiei de lapte. Cantitatea de lapte, obţinută
de la o vacă, capră, oaie, bivoliţă, iapă, se determină prin metoda mulsului de
9
control. De regulă, mulsul de control în fermele de prăsilă se efectuează o
dată în 10 zile, în cele de producţie – o dată în lună. Cantitatea de lapte,
obţinută la mulsoarea de control, se înmulţeşte la intervalul dintre
perioadele de control (10 sau 30), astfel determinându-se producţia de lapte
pe lună, iar sumând, cantitatea de lapte obţinută în toate lunile de lactaţie,
determinăm producţia individuală obţinută într-o lactaţie.
La scroafe se determină aşa numita “capacitate de alăptare”, prin care
se înţelege masa tuturor purceilor alăptaţi de o scroafa la vârsta de 21 de zile,
capacitatea normală de alăptare este de 40-58 kg.
Producţia de lapte pe lactaţie reprezintă cantitatea de lapte obţinută de la
un animal de la fătare până la înţărcare. Perioada de lactaţie la vacă poate varia
în limite considerabile (de la 250 până la 400 de zile şi mai mult). Pentru o
apreciere mai obiectivă a nivelului productiv al unei vaci se calculează
cantitatea de lapte obţinută în primele 305 zile de lactaţie, pornind de la
următoarele considerente:
- pentru ca exploatarea vacilor să fie efectivă, fiecare vacă trebuie să
pro- ducă un viţel pe an,
- să se odihnească (repausul mamar) 45-60 de zile şi
- să se mulgă 300-305 zile.
În cazul duratei lactaţiei mai scurte, pentru apreciere se ia producţia
obţi- nută de facto, fără corectare.
Metodele de control al producţiei de lapte în felul următor:
Metoda A. Toate controalele sunt efectuate de către un reprezentant
oficial al organizaţiei de control, care efectuează aceste controale
conform siste- mului aprobat în unitatea respectivă şi care nu poate fi
manipulat de proprie- tarul întreprinderii.
Metoda B. Toate controalele sunt efectuate de fermier sau de repre-
zentantul lui.
Notarea metodei aplicate se face printr-un cod, format dintr-o literă (A, B)
şi o cifră, care indică intervalul de control în săptămâni, de exemplu: A4; A6;
Bn etc.
Producţia maximă de lapte pe zi reprezintă cantitatea maximă de lapte
obţinută într-o zi în cea mai intensivă perioadă de lactaţie şi caracterizează
potenţialul productiv al animalului. Recordul mondial la acest indice a fost
obţinut de la vaca Ubre Blanca (Cuba) – 110,9 kg; de la vaca Bicer Arlina
Ellen (SUA) s-a obţinut 88 kg; de la vaca Vena (Rusia) – 82,15 kg etc.
Producţia maximă de lapte pe o lactaţie reprezintă cantitatea maxi-
mă de lapte obţinută în una din lactaţii în decursul vieţii productive şi carac-
terizează potenţialul productiv al vacii. Producţii maxime au fost obţinute de
la vacile Ubre Blanca (Cuba) în lactaţia a IV-a (365 de zile) – 24269 kg,
10
Allen 7336725 (SUA) – lactaţia a IV-a (365 de zile) – 25214 kg.
Producţia totală de lapte în decursul vieţii reprezintă suma producţiilor
de lapte obţinute în decursul tuturor lactaţilor pe parcursul vieţii animalului.
Valorile maxime şi caracterele atât productive, cât şi longevitatea
productivă obţinută în lume variază în limite de 140000 kg (Anglia) – 211212
kg (SUA).
Conţinutul mediu de grăsime pe lactaţie se determină prin metoda de
calcul: se înmulţeşte cantitatea de lapte obţinută în fiecare lună cu procentul
de grăsime din această lună (determinat în laborator) şi se obţine cantitatea
de lapte cu 1% de grăsime. Apoi se sumează cantitatea de lapte integral şi
canti- tatea de lapte calculat la 1% grăsime obţinute în toate lunile de
lactaţie, şi se împarte cantitatea de lapte cu 1% grăsime la cantitatea de lapte
integral.
Cantitatea de grăsime lactică obţinută într-o anumită perioadă de timp
(lună, lactaţie etc.) se determină calculând cantitatea de lapte cu 1% grăsime
şi valoarea obţinută se împarte la 100.
Cantităţi maxime de grăsime pe lactaţie au fost obţinute de la vacile Brizvud
Pat- sy Ber (SUA) – 1011 kg, Ubre Blanca (Cuba) – 922 kg, Elvina (Anglia) –
888 kg etc. Conţinutul mediu de proteină lactică pe lactaţie şi cantitatea
totală de pro-
teină pe o anumită perioadă se calculează analogic conţinutului de grăsime.
Factorii care influenţează producţia de lapte. Producţia de lapte este in-
fluenţată de mai mulţi factori, care pot fi clasaţi în factori interni, ce depind de
natura animalului şi factori externi, care se referă la condiţiile de exploatare.
Factorii interni sunt specia animalului, rasa, perioada de lactaţie,
vârsta, starea de sănătate etc.
Specia animalului influenţează atât cantitatea, cât şi calitatea producţiei
de lapte. Diferenţa în conţinutul principalilor componenţi ai laptelui diferitor
specii de animale este condiţionată, în primul rând, de necesarul în
substanţe nutritive şi energie a noului-născut. Astfel, speciile de animale cu
o viteză de creştere mai mare necesită hrană mai bogată în proteine şi
substanţe minerale. Mielul, de exemplu, îşi dublează masa corporală timp de
10 zile şi in laptele de oaie se conţin cca 6% de proteină şi 1% săruri
minerale, iar în laptele co- lostral la primele mulsori – până la 18% proteină.
Mânzul îşi dublează masa corporală peste 60 de zile şi în laptele de iapă
se conţin cca 2% proteine şi 0,3-0,4% săruri minerale.
Rasa animalului. S-a constatat, că atât producţia de lapte, cât şi carac-
teristicile lui fizico-chimice variază la diferite rase de animale domestice, in-
clusiv taurine în limite considerabile. Cercetările au arătat, că în laptele
11
raselor de taurine cu producţii mari de lapte se conţin mai puţine substanţe
nutritive, iar în laptele cu un conţinut sporit de grăsime se conţine şi mai
multă proteină. Valoarea calorică a laptelui variază în funcţie de concentraţia
de substanţe uscate, mai cu seamă de grăsime. Rasele autohtone se
caracterizează prin producţii mai mici, dar cu un conţinut mai sporit de
substanţe nutritive.
Perioada de lactaţie este unul din factorii principali care influenţează
atât cantitatea de lapte, cât şi concentraţia în el de substanţe nutritive.
Producţia de lapte creşte până la lunile a II-a şi a III-a, se menţine la
nivel sporit până în lunile a V-a şi a VI-a, apoi scade. Concentraţia de
substanţe nu- tritive revoluţionează în direcţie inversă, cea mai redusă este în
lunile a II-a şi
a III-a de lactaţie, iar spre sfârşitul lactaţiei creşte.
În ultimele zile de lactaţie, laptele are un conţinut de substanţe nutritive
sporit, dar cu proprietăţi tehnologice reduse: apare gustul amărui, sărat, se
smântâneşte rău etc.
Evoluţia producţiei de lapte în perioada de lactaţie, exprimată grafic,
poartă denumirea de “curbă de lactaţie”. Curba de lactaţie poate fi:
- uniformă, când diferenţele de la o lună la alta sunt neînsemnate,
- neuniformă, când, după o creştere a producţiei în primele luni, ea se
reduce brusc spre sfârşitul lactaţiei.
- ondulată, care reprezintă două vârfuri de creştere - unul în primele
zile de lactaţie, altul în lunile a VI-a şi a VII-a. Curba ondulată este
caracteristică vacilor fătate iarna sau primăvara timpuriu, când prima sporire
este condiţio- nată fiziologic de perioada de lactaţie, iar a doua – de
introducerea în raţie a nutreţurilor verzi.
Cele mai preferate sunt vacile cu curba uniformă de lactaţie.
Vârsta animalului. Atât producţia de lapte, cât şi valoarea nutritivă
spo- reşte până la a III-a, a IV-a lactaţii, se menţine la acelaşi nivel până la a
VI-a, a VII-a lactaţii, apoi scade, însă variaţiile individuale sunt
considerabile.
Starea de sănătate. Îmbolnăvirea organismului dereglează toate
funcţiile vitale, inclusiv şi cea lactogenă, de aceea, în caz de boală se reduce
atât canti- tatea de lapte, cât şi valoarea lui nutritivă, acesta devenind
necomestibil.
Factorii externi. Principalii factori externi sunt condiţiile de alimentaţie
şi întreţinere.
Alimentaţia. Sortimentul de furaje şi nivelul de alimentaţie influenţează

12
direct atât producţia de lapte, cât şi conţinutul de substanţe nutritive în lapte,
acţionând în două direcţii:
- prin influenţa asupra proceselor microbiologice din rumen şi, deci,
- asupra proceselor metabolice din întregul organism, prin trecerea unor
componenţi din furaje direct în lapte.
ale laptelui – în lapte sporeşte conţinutul de vitamine, aminoacizi liberi,
acid citric, produsele lactate fabricate din acest lapte au un gust şi aromă mai
pro- nunţate.
Vremea mulsului. Producţia de lapte este mai sporită la mulsoarea de
dimineaţa, iar concentraţia de substanţe nutritive – în laptele obţinut la
mul- soarea de la prânz şi seara.
Masajul ugerului acţionează favorabil atât asupra cantităţii de lapte, cât
şi a conţinutului de substanţe nutritive, mai ales a grăsimii.
Anotimpul anului. În condiţii optime de întreţinere şi alimentaţie,
conţi- nutul de substanţe nutritive în laptele obţinut primăvara şi vara este
mai redus în comparaţie cu cel obţinut toamna şi iarna.
Producţia de carne. Prin definiţia de carne se înţelege produs
alimentar (bucată) compus din ţesutul muscular, adipos, epitelial,
conjunctiv, nervos, vascular şi ţesutul osos adiacent al animalelor
domestice, sacrificate şi prelu- crate (eviscerare, despicare, toaletare,
examen sanitar-veterinar, marcare şi tranşare carcaselor etc.).
Sursele principale de carne sunt bovinele, suinele, ovinele, caprinele, ie-
purii domestici, păsările, iar în unele regiuni – cabalinele şi cămilele.
Masa corporală optimă pentru sacrificarea taurinelor crescute pentru car-
ne constituie 400-500 kg, a suinelor – 101-120 kg, a ovinelor – 35-37 kg.
Aceasta se explică prin faptul, că în urma sacrificării, animalele din această
categorie prezintă carnea cu o buna dezvoltare a ţesutului muscular, iar grăsi-
mea nu este prea abundenta. Însă masa corporală optimă poate varia în
limite- le considerabile în funcţie de categoria de carne solicitată.
Masa carcasei depinde, în mare măsură, de masa vie a animalului sacrifi
Prin noţiunea de carcasă se înţelege corpul animalului sacrificat după
înlăturarea sângelui, a capului, membrelor de la genunchi şi jarete, a pieii sau
numai a părului (la porcine) şi a organelor interne, cu excepţia rinichilor şi a
grăsimii interne. Greutatea carcasei depinde, în mare măsură, de specia ani-
malului, profilul de producţie, gradul de îngrăşare etc.
Randamentul la tăiere reprezintă raportul dintre greutatea carcasei (Gc)
şi greutatea vie (Gv), exprimat în procente şi se determină după relaţia:
R (%) = G / G · 100
c v

13
 Acest indice variază la taurine în limitele de 55-70% la rasele de carne,
50- 55% – la rasele mixte şi 38-42% – la cele de lapte, la suine – 75-85%, la
ovine
– 40-50%, la păsări – 57-80% în funcţie de specie şi gradul de îngrăşare.
Evidenţa producţiei de carne se efectuează atât cantitativ, cât şi calitativ.
Evidenţa cantitativă se face prin cântăriri periodice (de regulă, o dată în
trimestru) a efectivului de animale pus la îngrăşat şi determinarea sporului
mediu zilnic, evi- denţa rezultatelor sacrificarii, a consumului de furaje la 1 kg
spor în greutate etc.
Calitatea cărnii se determină după: compoziţia chimică, raportul dintre
componentele carcasei – dintre carne şi grăsime, carne şi oase, ponderea păr-
ţilor valoroase ale carcasei, frăgezimea şi calităţile gustative ale cărnii.
La aprecierea producţii de carne la suine se mai determină:
- grosimea stratului de slănină (mm) la a 6-a şi a 7-a vertebră pe
anima- lul viu şi în carcase prin măsurarea cu aparatul ultrasunete (fig. 34);
- suprafaţa secţiunii transversale a muşchiului longissimus dorsi la
ultima coastă – aşa-numitul „ochi al muşchiului” prin măsurarea cu apara-
tul ultrasunete.

14
 S-a constatat, că există o corelaţie pozitivă între indicii – grosimea stra-
tului de slănină, suprafaţa “ochiului muşchiului” la porcine şi cantitatea
de carne slabă în carcase.
Calitatea cărnii, obţinută de la unul şi acelaşi animal diferă, şi în funcţie
de regiunea corporală de unde se obţine, aceasta prezentând un mare interes
la aprecierea merceologică a carcaselor.
Carnea de categoria I-a se obţine din regiunile: coxofemurală, lombară,
dorsală, spată, humerală şi piept la bovine; pulpă, lombar cu fleică, dorsal,
spată, piept – la porcine.
Factorii ce influenţează producţia de carne. Producţia de carne este
influenţată de mai mulţi factori, principalii fiind următorii:
- specia animalului: carcase mai mari se obţin de la sacrificarea anima-
lelor cu talie mare, cum ar fi bovinele şi cabalinele (fig. 35).
Carnea obţinută de la aceste specii de animale este mai bogată în pro-
teine, însă fibrele muşchilor sunt mai groase în comparaţie cu alte specii de
animale.
Suinele se deosebesc favorabil de alte specii de animale prin prolificitate
şi precocitate sporită, randament la tăiere înalt, consum mai redus de furaje
la 1 kg, spor în greutate etc. Carnea de găină şi curcă este mai bogată în
proteine, cea de raţă şi gâscă – în grăsimi;
- rasa animalului: producţia de carne şi calităţile gustative ale cărnii sunt
mai avansate la rasele specializate în această direcţie. Ele se evidenţiază
favora- bil şi după intensitatea de creştere, prolificitate şi după caracterele
economice – consum mai redus de furaje la 1 kg spor în greutate, preţ de cost
mai redus etc.;
- vârsta animalelor la sacrificare: carnea obţinută de la animalele
tinere este mai bogată în proteine şi apă, cea obţinută de la animalele adulte
îngră- şate – în grăsimi. Vârsta optimă de sacrificare a animalelor special
crescute pentru carne constituie la taurine – 14-18 luni, la porcine – 5-6 luni,
la ovine
– 5-7 luni, la cabaline – 22-24 de luni. În această perioadă, animalele se
carac- terizează printr-o intensitate mare de creştere, mai cu seamă a
musculaturii: carnea este fină, fragedă şi indicii economici ai producerii sunt
mai avansaţi;
- gradul de îngrăşare: la animalele supuse îngrăşării, înainte de sacri-
ficare se obţine un randament la tăiere mai mare, în carcase se conţine mai
multă grăsime şi mai puţină apă;
- condiţiile de alimentaţie cu furaje bogate în proteină stimulează creş-
terea musculaturii şi, deci, a conţinutului de carne în carcase. Administrarea
15
în raţia porcinelor a unor cantităţi mari de furaje bogate în glucide conduce
la depunerea de grăsime chiar de la vârsta tânără.
Pentru prevenirea unor defecte de ordin organoleptic, cu două luni
înainte de sacrificare, din raţia animalelor se exclude faina de peşte.
- condiţiile de întreţinere trebuie să corespundă normelor zoo-veterinare,
pa- rametrilor de microclimat în întreprinderi specializate în producerea cărnii de
porc şi pasăre, nerespectarea lor înrăutăţind considerabil indicii organoleptici ai
cărnii.
Producţia de lână. Lâna reprezintă învelişul pilos al ovinelor şi se de-
osebeşte de părul altor animale printr-o serie de proprietăţi fizico-mecanice,
tehnologice şi de ordin igienic. Acestea sunt: capacitatea înaltă de împâslire
şi redusă la umezeală, greutatea specifică mică, elasticitatea, mătăsozitatea,
rezistenţa la tracţiune, lâna se vopseşte uşor şi reţine bine culoarea, are o
con- ductibilitate termică redusă etc. Proprietăţi textile mai au puful de
iepure de Angora, puful de capre de Angora şi lâna de lamă şi cămilă.
Sub aspect calitativ, producţia de lână se apreciază determinând
următorii indici: fineţea (exprimată prin diametrul fibrelor de lână),
lungimea, ondulaţia, uniformitatea, luciul, plasticitatea, rezistenţa la
tracţiune şi răsucire etc.
În funcţie de grosimea fibrelor de lână, toate lânurile se clasifică în
urmă- toarele categorii (fig. 36):
- lână fină: are grosimea fibrelor de 10-28 µ, se obţine de la oile de tip
Merinos şi se foloseşte în industria textilă pentru confecţionarea stofelor sub-
ţiri, fine;
- lână semifină: este constituită din fibre cu grosimea 28-33 µ, se obţine
de la oile de rasa Ţigaie, se foloseşte la confecţionarea stofelor şi
postavurilor şi în scopuri tehnice;
- lână semigroasă: este alcătuită din fi cu grosimea de 33-42 µ, se obţi-
ne de la oile metise, se foloseşte la confecţionarea fetrului, a covoarelor etc.;
- lâna groasă: este formată din fibre cu diametrul de peste 42 µ, se
obţine de la oile de rasa Karakul, Ţurcana, se foloseşte la confecţionarea
covoarelor, pâslelor etc.
Factorii care influenţează producţia de lână. Principalii factori care
influenţează producţia de lână sunt:
- rasa şi profilul de producţie a ovinelor: tipul morfo-productiv de lână
se caracterizează printr-o dezvoltare mare a pielii care formează multe cute
şi contribuie la o producţie mai mare de lână. În afară de aceasta, numărul de
fibre pe l cm de piele la rasele Merinos constituie 3000-7000, pe când la cele
cu profil de lapte, pielicele numai – 700-1200. Producţii mai mari de lână se
16
obţin de la rasele Merinos;
- sexul şi vârsta animalului: producţie mai mare de lână se obţin de la
berbeci şi de la animalele adulte;
- condiţiile de alimentaţie şi îngrijire: alimentaţia corectă permite obţi-
nerea unor cantităţi de lână corespunzătoare genotipului animalului,
întreţine- rea animalelor în adăposturi necorespunzătoare (umiditate ridicată,
înghesuia- lă) reduce cantitatea şi calitatea lânii;
- organizarea corectă a tunsului oilor şi tunderea lor în termene optime
îmbunătăţeşte producţia de lână. O deosebită atenţie trebuie de acordat şi
teh- nologiei de prelucrare primară (sortare, împachetare şi păstrare) a lânii.
Producţia de pielicele, blănuri şi piei. Pielicelele se obţin de la mieii
oilor de rasa Karakul şi a metişilor ei cu alte rase cu acelaşi profit de
producţie, sacrificaţi în vârstă de 1-3 zile
Calitatea pielicelelor se apreciază după culoare, configuraţia buclajului,
luciul părului, desenul, densitatea şi elasticitatea pielii. Cele mai preţioase
sunt considerate pielicelele de culoare neagră, brumărie, maro, cu buclajul în
formă de tub, bob şi desenul în formă de valuri, miez de nucă etc.
Obţinerea pielicelelor de calitate înaltă este influenţată de rasă, de vârsta
sacrificării, de starea de sănătate şi îngrijire a pieii, de tehnologia de
sacrificare şi conservare etc.
Blănurile se obţin de la oile raselor cu lână fină, semifină şi semigroasă,
sacrificate la vârsta mai mare de 5-7 luni.
Acestea se prelucrează pe învelişul pilos, ca rezultat se obţin semifa-
bricate care imită blănuri de leopard, tigru, zebră etc.
Pieile cu înveliş pilos neuniform se prelucrează pe dermă şi se folosesc
la confecţionarea cojoacelor, iar cele cu înveliş pilos necorespunzător sunt
supuse depilării şi prelucrării în industria de pielărie şi se folosesc pentru
con- fecţionarea hainelor, mănuşilor etc.
Producţia de ouă. Producţia de ouă reprezintă interes sub două aspecte:
înmulţirea păsărilor pentru prăsilă şi producţia de carne şi drept produs ali-
mentar.
Pentru obţinerea producţiei de ouă-marfă se exploatează rase de găini,
raţe şi prepeliţe specializate în această producţie.
Producţia de ouă se apreciază după numărul de ouă obţinut de la o
pasăre în medie pe an, după masa unui ou, după intensitatea ouatului etc.
Producţia de muncă. Producţia de muncă se apreciază la speciile de
animale exploatate în acest scop – la cabaline, taurine (boi), bivoli şi asini.
Ea se caracterizează prin următorii indici: forţa de tracţiune, lucrul mecanic,
distanţa parcursă etc.
17
 Evidenţa producţiei de muncă se face prin diferite probe funcţionale de
concurs .
Producţia de muncă este influenţată de mai mulţi factori, principalii
fiind: dezvoltarea corporală şi masa animalului, antrenamentul, condiţiile
de ali- mentaţie şi îngrijire a animalelor, exploatarea corectă, starea de
sănătate etc.

18