Măsurile Republicii Weimar

1918-1933
Constituția de la Weimar
Adunarea Națională și-a început sesiunile pe 19 ianuarie 1919. Scopul său era de a elabora și
aproba o nouă Constituție. Această sarcină nu a fost ușoară și a necesitat șase luni de dezbateri
până când a fost promulgată pe 31 iulie. Constituția de la Weimar a reafirmat caracterul federal
al țării. Mai mult, a stabilit libertăți individuale largi, precum și drepturi sociale foarte avansate.
Constituția, care a intrat în vigoare în septembrie 1919, a dat naștere unei republici federale și
democratice, avându-l ca președinte pe social-democratul Friedrich Ebert. Germania a fost
împărțită în 17 landuri, care aveau fiecare Adunarea lor constituantă aleasă, precum și guvernul
lor de land. Cel care deținea adevărata putere era, însă, statul federal, putere care era împărțită
între Parlament și președintele Republicii.
Tratatul De La Versailles
Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace ce a dus la încheierea oficială a Primului
Război Mondial între forțele și cele ale Puterilor Centrale și care a pus punct luptelor. Tratatul
stipula ca Germania să-și asume completa responsabilitate pentru declanșarea războiului și să
plătească mari compensații (reparații de război) trupelor aliate. Republica Weimar a îndeplinit
majoritatea cerințelor Tratatului de la Versailles, deși nu și-a îndeplinit niciodată complet
cerințele de dezarmare și, în cele din urmă, a plătit doar o mică parte din despăgubirile de război.
Tratatul de la Versailles a fost privit de germani ca o umilință fără margini și sursa tuturor
necazurilor. Partidele naționaliste și conservatoare au considerat această semnare ca o trădare.
Planul Dawes
Obiectivul Planului Dawes era de a facilita îmbunătățirea economică a Germaniei, astfel încât
aceasta să poată plăti datoriile către țările europene.
Tratatul de la Versailles a propus plata sancțiunilor de către Germania țărilor atacate. Aceste
plăți au fost foarte grele pentru economia germană prăbușită. Prin urmare, Germania nu
anulează aceste impuneri. Planul era de a efectua plățile anual. De asemenea, a propus o
reducere a taxelor și o gamă mai largă de date între plăți; în acest fel țării germane i s-a acordat
timp pentru a completa sumele de plătit.
După război, Statele Unite - prin sistemul său bancar - ar oferi Germaniei o modalitate de a plăti
învingătorii Marelui Război; apoi ar putea plăti datoriilor SUA. A fost planul ideal: toată lumea a
câștigat. Cu toate acestea, a existat criza financiară în Statele Unite, din 1928 până în așa-
numita ,,Crack of 29”, odată cu căderea bruscă a Bursei și deteriorarea accelerată a sistemului
bancar american. Acest lucru a forțat încetarea împrumuturilor și a finanțărilor care de la acele
bănci au dat viață Planului Dawes. De asemenea, el a condamnat sistemul care a funcționat prin
auto-reciclarea economiei europene / americane. Planul a fost anulat.
 Măsurile Regimului Național-Socialist
1933-1945
(Nazist)

După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul: o gândire
bazată pe un antisemitism virulent și o concepție rasistă despre societate și a valorilor ei. În anii
1920, în Germania au loc schimbări radicale politice și economice. Vor apărea partide de extremă
dreaptă (Partidul Nazist) care promovau o politică antirepublicană, antisemită și reacționară.
Noua Germanie urma să cuprindă între granițele ei pe toți apartenenții la Herrenrasse (cetățenii
de origine germană "pură").

Reforma socială
Regimul nazist a fost caracterizat prin controlul politic al fiecărui aspect al societății cu scopul
atingerii "purității rasiale", sociale și culturale a „arianului”, a „nordicului”. Ideologia nazismului s-
a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la sfârșitul secolului al XIX-lea,
lansaseră conceptele rasa ariană, puritate rasială. Conform acelor idei, omenirea ar fi fost
alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața reprezenta numai „supraviețuirea
adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” și îi revenea
sarcina de a menține puritatea rasei și de a subordona rasele inferioare: evreii, țiganii, slavii și
rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept un cancer care distrugea trupul
Germaniei.
Astfel, Legile de la Nürnberg sau Legile rasiale de la Nürnberg au fost adoptate în Germania
Nazistă la 15 septembrie 1935. Prin aceste legi a fost conferită o bază juridică pentru ideologia
rasistă și antisemită a statului german, condus la acea vreme de național-socialiști.
Cele trei legi adoptate în pachetul legislativ de la Nürnberg au fost:
 "Legea pentru protecția sângelui" care interzicea căsătoriile și raporturile sexuale între
evrei și neevrei,
 "Legea cetățeniei Reichului"
 "Legea stindardului Reichului"
Grupările SA, incitați de ziarul antisemit Der Sturmer, a organizat atacuri împotriva evreilor. În
aprilie 1933, Goebbels, ministrul propagandei, a organizat un boicot național al afacerilor
evreiești, iar Legea restabilirii serviciului civil al carierelor din 7 aprilie 1933 a lansat un va de
decrete discriminatorii care-i obligă pe evrei să renunțe la profesie. Evreilor li se interzic
practicarea medicinei și profesiile în domeniul culturii sau a avocaturii și era interzis orice contact
cu populația ariană.
În noaptea 9-10 noiembrie 1938, toate sinagogile și prăvăliile evreiești au fost incendiate. 100 de
persoane au fost ucise și 30 000 au fost trimise în lagăre de concentrare. Evreilor li s-au impus
taxa de răscumpărare de 1 miliard de mărci, și tot capitalul le era confiscat, iar proprietățile,
acțiunile și bijuteriile erau vândute prin constrângere, urmând rapid lichidarea tuturor afacerilor
și întreprinderilor evreiești.
 Persecuțiile antisemite au atins apogeul în ,,Noaptea de Cristal”(1938) (distrugerea magazinelor
evreieşti; 100 morţi; 20000 internaţi în lagăr, obligaţia de a purta pe piept ,,steaua galbenă a lui
David”)

Reforma economică
Din punct de vedere economic, imediat după război Germania a cunoscut o criză economică
gravă, care a dus și la o inflație de proporții. Plus la toate trebuia să plătească reparații de război
în sumă de 132 miliarde mărci aur. Următorii 5 ani(1924-1929), Germania are parte de o
redresare economică grație stabilizării monetare și a investiţiilor americane iar Berlinul devine
centrul vieţii artistice și intelectuale. Marea Criză (1929-1933) aruncă Germania în haos. În 1932,
absolut legal, la putere a venit Partidul Național Socialist Muncitoresc în frunte cu Hitler.
Primul pas de reformare a economiei a fost întâlnirea cu marii oameni de afaceri. În ciuda
orientărilor lor liberale, aceștia erau mulțumiți de venirea la putere a naziștilor. Hitler a fost
singurul care a putut suprima grevele clasei muncitoare, aducând ordine socială.
Teroarea instaurată de naziști a fost tolerată de către majoritatea populației datorită beneficiilor
economice. Munca forțată din lagărele de concentrare a ajutat economia. Statul a obținut bani și
din confiscarea abuzivă a averii multor evrei. Evaziunea fiscală și infracțiunile mărunte au fost
controlate de Gestapo. Poliția secretă de stat a aplicat pedepse foarte dure.
Domeniul automobilelor a cunoscut o creștere exponențială. Volkswagen, mașina poporului, a
fost rezultatul voinței lui Hitler de a face mașinile accesibile maselor.
Teroarea, succesul în relațiile externe și măsurile sociale bine coordonate au consolidat imaginea
Fuhrerului în percepția poporului german. Au fost create noi locuri de muncă, iar în doi ani,
șomajul a fost redus la jumătate. Până în 1939, programele masive de înarmare au cauzat o criză
a locurilor de muncă. Pentru a-i liniști pe muncitorii organizați prin constrângere în Frontul
Muncitorilor Germani, acestora li s-au asigurat salarii mari, protecție împotriva șomajului și
concedii plătite.
Reformele s-au axat pe: stimularea creării locurilor de muncă, investiții în autostrăzi și căi ferate,
sprijinirea industriei grele, a oțelului și a cărbunelui. Producția manufacturată a avut un rol
central. Aceste investiții au crescut deficitul bugetar. Germania a redresat situația pe termen
scurt și mediu, prin obținerea unor împrumuturi externe la o dobândă de 4,5%. Economia nazistă
a fost autarhică, pregătită să reziste cu resursele proprii unui conflict și unei situații de izolare.
Industria a fost orientată spre război.
Cifrele economiei Germaniei naziste din perioada interbelică au arătat foarte bine. Conform
corespondentului de război american, William Lawrence Shirer, în patru ani șomajul a fost redus
de la 6 milioane, la mai puțin de un milion de șomeri. Venitul național s-a dublat. Industria grea a
cunoscut o creștere a importanței în economie de la 2% la 6,5%. Profiturile reinvestite ale
firmelor germane au crescut de la 175 milioane de mărci, la 5 miliarde de mărci. În pragul
războiului, economia germană ocupa locul 3 în lume, după Statele Unite și Imperiul Britanic.