I 5 Limba Romana Contemporana An I Sem I Fulea Mihaela

Universitatea OVIDIUS Constanţa
Departamentul ID-IFR
Facultatea de Litere
LIMBA ROMÂNĂ
CONTEMPORANĂ
SEMANTICĂ ŞI
LEXICOLOGIE
Caiet de Studiu Individual

Specializarea Limba şi literatura română – O limbă şi
literatură modernă
Anul de studii I
Semestrul I
Titular disciplină:
Lector univ.dr. Mihaela MIRON–FULEA
2011
Cuprins
Limba română contemporană

CUPRINS
Unitate Titlul Pagina
de
învăţare
INTRODUCERE 8
1 INTRODUCERE ÎN FONETICĂ ŞI FONOLOGIE 9

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 10
1.1 Să recunoască principalele direcţii de cercetare în fonetică 10
1.2 Să descrie sunetele în termeni de trăsături minimale și distinctive 11
1.3 Să se familiarizeze cu noţiunile de fonem, alofon, comutare 12
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 14
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 14
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1 14
2 PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI ROMÂNEŞTI 15

2.1 Să înţeleagă importanţa noţiunilor de ortografie, punctuaţiei
ortoepie 16
2.2 Să identifice principiile ortografice româneşti şi modul lor concret
de manifestare 17
3 REGULILE DESPĂRŢIRII ÎN SILABE 25

3.1 Să înţeleagă noţiunile de silabă, diftong, triftong, hiat. 26
3.2 Să aplice în mod corect regulile despărţirii în silabe 28
4 SEMANTICA:ORIGINI, DIRECŢII, REPREZENTANŢI 34

4.1 Să justifice apariția relativ târzie a semanticii 35
4.2 Să recunoască pricipalele tipuri de semantică 36
5 SEMANTICA NONLINGVISTICĂ 40
5
Cuprins
5.1 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru fiecare tip de

semantică nonlingvistică 41
6 SEMANTICA STRUCTURALĂ: PRINCIPII, ELEMENTE 44

6.1 Înţelegerea principiilor pe care se fundamentează analiza
semantică structurală 45
6.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru fiecare element al
analizei structurale 46
7 ETAPELE ANALIZEI SEMANTICE STRUCTURALE 49

7.1 Să se familiarizeze cu obiectivele şi demersurile specifice fiecărei
etape a analizei semantice structurale 50
8 POLISEMIA 53
8.1 Să înţeleagă polisemia ca microsistem semantic 54
8.2. Să descrie trăsăturile polisemelor în funcţie de nivelul specific al
analizei semantice (nivel semic, nivel contextual, nivel stilistic) 55
9 OMONIMIA 60
9.1 Să înţeleagă particularităţile omonimiei ca macrosistem semantic 61
9.2 Să recunoască principalele tipuri de omonime 62
10 PARONIMIA 67
10.1 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de paronime 68
11 SINONIMIA 72
6
Cuprins

11.1 Să înţeleagă sinonimia ca microsistem semantic 73
11.2 Să descrie trăsăturile sinonimelor în funcţie de nivelul specific al
12 ANTONIMIA 79
12.1 Să înţeleagă sinonimia ca microsistem semantic 80
12.2 Să descrie trăsăturile sinonimelor în funcţie de nivelul specific al
13 LEXICOGRAFIA 87
13.1 Înţelegerea principiilor și tehnicilor de elaborare a dicționarelor 88
13.2 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de dicţionare 89
14 DICŢIONARUL 94
14.1 Sublinierea trăsăturilor caracteristice ale articolului de dicţionar 95
BIBLIOGRAFIE 98
7
Introducere

INTRODUCERE
Stimate student,
Cursul de LRC. Semantică şi lexicologie vizează să arate legaturile

stabilite între cuvintele aşa cum apar ele într-un dictionar şi cuvintele aşa
cum apar ele în discursul determinat. Cât despre obiectivele urmărite, e
vorba, mai întâi, de iniţierea în problematica semanticii şi lexicologiei, în
dubla direcţie care orientează cercetările recente şi contemporane: pe de
o parte, descrierea vocabulelor observate în discursuri, iar, pe de altă
parte, elaborarea lexicului drept o componenta a limbii, care-i fixează
regulile abstracte de functionare. Apoi, se va urmari încurajarea si
facilitarea utilizării dictionarelor de limbă, cu atât mai mult cu cât ele
adună cel mai mare număr de informatii despre lexic. De asemenea,
itinerariul acestei initieri reprezintă un tur de orizont care parcurge
marile domenii ale semanticii si lexicologiei: definitia unităţii lexicale,
definiţia şi descompunerea sensului în atomi de sens, interacţiunea dintre
lexic şi vocabulare.
Spor la învăţat şi succes!

Lect. univ.dr. Mihaela MIRON – FULEA
8
Limba română contemporană. Semantică şi lexicologie
Introducere în fonetică şi fonologie
Unitate de învăţare Nr. 1
INTRODUCERE ÎN FONETICĂ ŞI FONOLOGIE
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1…………………………………………………… 10

1.1 Să recunoască principalele direcţii de cercetare în fonetică......................................... 10
1.2 Să descrie sunetele în termeni de trăsături minimale și distinctive.............................. 11
1.3 Să se familiarizeze cu noțiunile de fonem, alofon, comutare………………………... 12
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1………………………………………….. 14
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………............................... 14
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1…………………………………………………… 14
9
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
 să recunoască principalele direcţii de cercetare în fonetică;

 să descrie sunetele în termeni de trăsături minimale şi distinctive;
 să se familiarizeze cu noţiunile de fonem, alofon, comutare.
1.1 Să recunoască principalele direcţii de cercetare în fonetică.
Fonetica FONETICA este o disciplinǎ empiricǎ, propunând o descriere a sunetelor

utilizate într-o limbǎ.
Fonetica Fonetica articulatorie descrie fiecare sunet în funcţie de locul şi modul

articulatorie de articulare.
Fonetica Fonetica acusticǎ face apel la teoriile fizicii pentru a studia proprietǎţile
acustică asociate fiecǎrui sunet – înǎlţime, frecvenţǎ, intensitate etc.
În vreme ce fonetica articulatorie reprezintǎ metoda cea mai veche şi des

folositǎ pentru descrierea sunetelor, bazatǎ pe articularea sunetelor de
cǎtre organele vorbirii, fonetica acusticǎ a cunoscut cele mai importante
realizǎri abia dupǎ cel de-al doilea rǎzboi mondial. În prezent, este posibil,
cu ajutorul diferitelor tipuri de echipament electronic (mai ales
spectograful de sunete) sǎ se analizeze variaţia în timp a undelor sonore
complexe, produse în vorbire, şi sǎ se stabileascǎ frecvenţa şi
amplitudinea lor relativǎ. Au avut loc progrese vizibile în “sintetizarea
vorbirii”: reconstrucţia artificialǎ a enunţurilor identificabile în anumite
limbi, prin producerea undelor sonore în benzi de frecvenţǎ şi prin
combinarea lor în mod adecvat.
Sunet Fonetica este disciplina lingvisticǎ având ca obiect studiul sunetelor

din punct de vedere fizic, fie articulatoriu (fonetica articulatorie), fie
acustic (fonetica acusticǎ).
Fiziologia Aerul expirat din plǎmâni (prin presiunea exercitatǎ de diafragmǎ) iese
articulaţiei din cavitatea toracicǎ prin bronhii şi trahee, trece prin laringe (situat la
capǎtul superior al traheei) şi ajunge în glotǎ, orificiu barat de coardele
vocale (membrane mobile şi elastice, formate din cute ale mucoasei care
cǎptuşeşte laringele, în numǎr de 4 (2 superioare şi 2 inferioare) dintre
care numai cele inferioare participǎ la fonaţiune). Coardele vocale nu
vibreazǎ în mod mecanic, ci numai la comanda primitǎ de pe cortex, prin
nervul recurent, care este transmisǎ de inflexiunile nervoase. Vibraţia
coardelor vocale (sursa sunetului) este imprimatǎ curentului de aer
fonator. Din laringe, aerul fonator ajunge în cavitatea bucalǎ, care
reprezintǎ locul în care se produce articularea propriu – zisǎ a sunetului.
10
Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

1.Descrieţi principalele tipuri de fonetică.?
2.Precizaţi ce înseamnă fiziologia articulaţiei?
Răspunsul la test se găseşte la pagina 14.
1.2 Să descrie sunetele în termeni de trăsături minimale şi distinctive.
Vocală CRITERII DE CLASIFICARE A SUNETELOR

VOCALE – CONSOANE – SONANTE
Vocale Consoane Sonante
l, r, m, n.
- sunete muzicale - zgomote; - zgomote şi
- sonore (vibratia - vibraţia coardelor tonuri muzicale
coardelor vocale vocale nu este în acelaşi timp;
fiind obligatorie); obligatorie; - sonore;
- pronunţate fǎrǎ - pronunţate cu - nu au caracter
obstacole; obstacol; silabic;
- au caracter silabic; - nu au accent. - nu au accent.
- pot primi accent.
CRITERII DE CLASIFICARE A VOCALELOR
Dupa aperturǎ (gradul de deschidere a cavitǎţii bucale):

- deschise: anterior central posterior;
- semideschise: ǎ, e, o deschis a;
- închise: i, î, u.
Dupǎ locul de articulare:

- centrale: a semideschis e triunghiul o, ǎ;
- vocalic;
- anterioare: e, i;
- posterioare:o, u, ǎ, î.
Dupǎ poziţia buzelor:

- rotunjite / labiale: o, u închis i u, î;
- nerotunjite / nelabiale: a, e, i, ǎ, î.
Consoană CRITERII DE CLASIFICARE A CONSOANELOR
1. Dupǎ modul de articulare (modul în care curentul de aer fonator

depǎşeşte obstacolul creat):
- oclusive / explozive: p / b, t / d, k’ / g’, k / g, m, n;
- fricative: f / v, s / z, ş / j, h;
- africate:č / ğ, ţ.
11
2. Dupǎ locul de articulare:

- labiale: b / p, m;
- labio – dentale: f / v;
- dentale: t / d, s / z, ț, n;
- prepalatale: č / ğ, ş / j;
- mediopalatale: k’ / g’;
- postpalatale: k / g;
- laringale: h.
Dupǎ sonoritate:
- surde: p, t, k, k’, č, f, s, ş, h, ţ;
- sonore: b, d, g, g’, ğ, v, z, j, l, m, n, r = sonante.
Sonantă, CRITERII DE CLASIFICARE A SONANTELOR

trăsături
fonetice Dupǎ timbru:
minimale şi - orale: l, r;
distinctive - nazale: m, n.
Dupǎ locul de articulare:

- bilaterale: m;
- dentale: n;
- apicale: r – lichidă;
- laterale: l – lichidă.
Test de autoevaluare 1.2 – Scrieţirăspunsul în spaţiul liber din chenar.

Transcrieţi şi analizaţi fonetic următoarele cuvinte: chiulangiu, giulgiu,
giumbușliuc, ghiozdan, ciucuri, astringent.
1.3 Să se familiarizeze cu noţiunile de fonem, alofon, comutare.
Fonologie Fonologia descrie dimensiunea sonorǎ a limbajului din punctul de vedere

al funcţiei sale în stabilirea sensului. Ea se distinge astfel de foneticǎ,
ultima fiind un studiu pur descriptiv. Fonetica şi fonologia au ca obiect
studiul sunetelor, însǎ fonetica priveşte sunetele din perspectiva
trǎsǎturilor lor fizice, iar fonologia are în vedere caracteristicile
funcţionale ale sunetelor.
Sunetele se prezintǎ, teoretic, în numǎr nelimitat, diferenţele dintre sunete

depinzând atât de vecinǎtatea lor foneticǎ, cât şi de diferenţele anatomice
dintre vorbitori. Sarcina fonologiei este de a reduce aceastǎ infinitate la un
număr limitat de unitǎţi, dupǎ funcţia lingvisticǎ pe care o au sunetele.
12
Altfel spus, fonologia este preocupatǎ de reducerea sunetelor concrete

(variante) la nişte unitǎţi – tip (invariante).
Unitatea de bazǎ a fonologiei este fonemul care, de-a lungul vremii, a

cunoscut teoretizǎri diferite, pe care Emanuel Vasiliu, în studiul intitulat
“Problema fonemului în lingvistica actualǎ” (1967), le-a sintetizat astfel:
1. Soluţia FONETICǍ = se considerǎ cǎ aparţin aceluiaşi fonem douǎ

sunete care se aseamǎnǎ din punctul de vedere al fiziologiei lor sau al
calitǎţii lor acustice.
Aceastǎ concepţie prezintǎ însǎ marele dezavantaj cǎ nu precizeazǎ cât de

mare trebuie sǎ fie gradul de asemǎnare dintre sunete pentru ca ele sǎ
poatǎ fi considerate variante ale aceluiaşi fonem.
2. Soluţia FONOLOGIC – MENTALISTǍ = are la bazǎ distincţia

propusǎ de cǎtre Baudouin de Courtney şi preluatǎ de cǎtre Ferdinand de
Saussure dintre:
- sunet = produsul concret al vorbirii;
- fonem = ”echivalentul psihic al sunetului” , “ideea sau noţiunea de
sunet”.
Teoria prezintǎ inconvenientul cǎ limiteazǎ sfera de acţiune a fonemului
în domeniul psihologiei, deplasând problema din nivelul realitǎţilor
obiective în cel al faptelor de conştiinţǎ.
3. Soluţia FIZIC – RELAŢIONALǍ
Plecând de la observaţia cǎ nu orice diferenţǎ dintre sunete are ca efect

pierderea identitǎţii unui semn lingvistic, s-a ajuns la a se distinge între
trǎsǎturile de expresie care au un rol funcţional în limbǎ, numite trǎsǎturi
distinctive şi trǎsǎturile care nu au nicio valoare lingvisticǎ, numite
trǎsǎturi nedistinctive / nonpertinente.
Fonem Fonemul reprezintǎ o clasǎ de sunete echivalente funcţional, adicǎ o clasǎ

alcǎtuitǎ din sunete care posedǎ aceleaşi trǎsǎturi distinctive.
Dacǎ, în aceeaşi poziţie, în acelaşi context, se va substitui un sunet cu

altul, iar aceastǎ schimbare, operatǎ în planul expresiei, va duce la
schimbǎri în planul conţinutului (planul de control), atunci cele douǎ
sunete vor aparţine unor foneme distincte. Dacǎ schimbarea produsǎ în
planul expresiei nu are repercusiuni în planul conţinutului, atunci cele
douǎ sunete reprezintǎ variante ale aceluiaşi fonem.
Alofon Totalitatea variantelor unui fonem poartǎ numele de ALOFONE. Acestea

pot fi de douǎ tipuri:
Varietăţi - varietǎţi = sau variante libere, depind de locutor;
variante - variante condiţionate= depind de distribuţia sunetului respectiv, de
contextul fonetic în care apare un sunet.
13
Test de autoevaluare 1.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chebar.

Prezentaţi principalele accepţii ale noţiunii de fonem?
Răspunsul la test se gaseşte la pagina 14.
Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1
Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită

cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 1.
Definiţi fonetica acustică.

Precizaţi locul unde se produce articularea sunetelor.
Definiţi şi analizaţi fonetic sonantele.
Prezentaţi opoziţia fonem / alofone.
Transcrieţi şi analizaţi fonetic: dreptunghi, accesibil, ostensiune, ceartă,
congres.
Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare
A se consulta informaţia oferită în curs şi bibliografie?
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1
1. Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Polirom, fonetica, fonologie,

fonem, alofone, consoană, vocală, sonantă, 2005.
14
Principiile ortografiei româneşti
PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI ROMÂNEȘTI
Cuprins Pagina

2.1 Să înțeleagă importanța noțiunilor de ortografie, punctuație și
ortoepie………….............................................................................................................. 16
2.2 Să identifice principiile ortografice româneşti şi modul lor concret de
manifestare......................................................................................................................... 17
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2…………………………………………. 22
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare………………….............................. 24
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2…………………………………………………... 24
15
 să înţeleagă importanţa noţiunilor de ortografie, punctuaţie şi ortoepie;

 să identifice principiile ortografice româneşti şi modul lor concret de
manifestare.
2.1 Să înţeleagă importanţa noţiunilor de ortografie, punctuaţie şi ortoepie.
Aspectul formal al corectitudinii scrierii face obiectul reglementărilor

ortografiei şi punctuaţiei.
Ortografie Ortografia = stabileşte corectitudinea formală a domeniilor cele mai

întinse ale scrierii, supunând normelor ei folosirea sistemului de
semnegrafic adoptat, relaţiile scrierii cu sistemul, cu structura şi normele
limbii literare, în primul rând cu pronunţia, dar şi situaţii de scriere fără
legătură cu realitatea fonică reprezentată.
= sistem de norme referitoare la scrierea unei limbi literare, accepţia

etimologică este „scriere corectă”. Normele preexistă uzului scris, au
caracter oficial, se elaborează, se impun şi se aplică prin convenţii
explicite, fiind consemnate şi explicate în lucrări ştiinţifice speciale –
îndreptare, dicţionare, etc. – corespund parţial normelor ortoepice, sunt
prescriptive în mod categoric (cele mai multe reguli sunt obligatorii). Ele
contribuie la realizarea şi la menţinerea unităţii lingvistice.
În ortografia limbii române se utilizează un inventar de elemente grafice

(litere / grafeme, semne ortografice), şi reguli de redare grafică a
cuvintelor / grupurilor de cuvinte care se rostesc fără pauză (nu-i).
Punctuaţie Punctuaţia = asigură, printr-un sistem de semne convenţionale proprii

corectitudinea reprezentării raporturilor şi a limitelor dintre unităţile
sintactice, corespunzător cu pauza şi cu intonaţia din vorbire.
= sistem de semne grafice convenţionale ce marchează segmentarea

textului în unităţi sintactice, intonaţia, pauzele. Semnele de punctuaţie
întrebuinţate – izolat şi / sau în combinaţii în limba română contemporană
sunt bara oblică, cratima, linia de dialog, semnul de exclamaţie,
ghilimelele, semnul de interogaţie, parantezele, pauza albă, linia de pauză,
punctul, punctul şi virgula, două puncte, punctele de suspensie, virgula.
Ortoepie Ortoepia = sistem de norme referitoare la pronunţarea literară a unei

limbi, accepţia etimologică fiind „pronunţare corectă“. Sistemul ortografic
al limbii române este construit pe o bază de criterii generale – cuunul
predominant şi specific care dau justificare normelor selectateşi, în
general, codificate.Adoptarea lor, cu ponderea fiecăruia, reflectă felul în
16
care au fost considerate raporturile dintre factorii lingvistici, istorici, socio

– culturali, implicaţi în normele de scriere la un moment dat.

Explicaţi termenii de ortografie, ortoepie, punctuaţie?
2.2 Să identifice principiile ortografice româneşti şi modul lor concret de manifestare.
Principiile pe care se bazează ortografia românească actuală sunt:
Principiul 1. Principiul fonetic = principiul fundamental al ortografiei actuale, care

fonetic pustulează că fiecare literă notează un sunet – tip distinct, forma scrisă a
cuvintelor redând pronunţarea lor literară.
Regului ortografice izvorâte din aplicarea p. fonetic

suprimarea lui u final, acolo unde el a dispărut din pronunţare, dar
păstrarea lui acolo unde el redă o realitate fonetică:
cui, mai, unchi, unghi, tai, voi, făcui etc.
DAR: salariu, onorariu, teritoriu, provizoriu, serviciu etc. – neologisme,

suprimarea consoanelor duble acolo unde respectiva grafie nu mai
corespundea realităţii fonetice:
casă (de bani), masă, „mulţime“, rasă, glosă, pasă (din sport), rarisim,
generalisim etc.
DAR: interregn, interregional, transsiberian, transsaharian, transsudatic,

etc. – cuvinte formate prin derivare cu prefixe care se termină cu aceeaşi
consoană cu care începerădăcina a înnoda, innora, innegura, innebuni, etc.
= prefixul în + n iniţial al rădăcinii.
NB: îneca, înota = se scriu cu un singur n, deoarece verbele neca, nota

moştenite din latină, nu se mai păstrează în limba sub această formă =>
cuvinte neanalizabile în prefix + rădăcină.
Prefixele des - / răs - se scriu dez - / răz - în vecinătatea vocalelor şi

consoanelor sonore b, d, g, v, z, j, m, n, r, ğ, g’: dezarma, dezechilibru,
dezgust, dezgheţ, dezlipi, dezmoşteni etc., răzbate, răzgândi, răzbunic.
DAR: răsfrâng, răsplăti, răscroi, răspoimâine, descătuşa, desfăşura,

desperechea, etc.
Diftongul ie nu apare decât în cazul cuvintelor vechi, la început de cuvânt

sau la începutul unei silabe care urmează unei vocale:
17
Ied, iepure, iederă, ieftin, ierna, ierni, ieşi, ieşire,etc., baie, femeie, statuie,
voie, constituie, trebuie, etc.
În schimb, în neologisme rostirea şi scrierea diftongului ie sunt excluse:

erou, idee, epopee, ecou, efemer, epic, epocă, elan, efect, educaţie,
electricitate, elogiu, elocvenţă, eter, etc.
NB: Fac excepţie ierarhie, ierarhic, ierarhizare, deoarece aceste

neologisme provin din etimonuri franţuzeşti în care diftongul ie este
prezent: hiérarchie, hiéraschuque, hiéraschuser.
Prefixul în - se transformă în îm – atunci când rădăcina începe cu p sau b:

împături (în + pătură, dar în→îm, prin fenomenul de acomodare), împărţi,
deîmpărţit.
La fel, n devine m în neologismele în care m - apare în vecinătatea

consoanelor p / b: bomboane, bombonerie.
Neologismele care au fost deja asimilate în limbă se scriu aşa cum se

pronunţă, în vreme ce neologismele încă neadaptate se scriu ca în limba –
sursă:
Adaptate: angro, angrosist, aisberg, lider, miting, spicher, seif, şezlong,
vizavi, meci, fotbal, gol, golaveraj, ofsaid, etc.
DAR: alură [pronunţat aliură < fr. allure]

- bleu [blö < fr. bleu];
- cozeur [cozör < fr. Couseur];
- dancing [dansing, < eng. dancing];
- diesel [dizel, < germ. Diesel];
- design [dizáin, < eng. design];
- dizeur [dizör, < fr. diseur];
- ecru [ecrü, < fr. écru];
- foehn [fön, < germ. Föhn / fr. foehn];
- grimeur [grimör, < rus. grimior]
- intermezzo [intermeţo, <it. intermezzo]
- joule [jul, <fr. joule];
- marijuana [marihuana, < span. marijuana];
- mezzo – forte [meţo – forte, < it.];
- newton [niúton, < eng / fr. newton];
- ohm [om, <fr / germ. Ohm];
- outsider [autsaidăr, < eng. outsider];
- pizzicato [piţicato, <it. pezzicato];
- spleen [splin, < eng. spleen];
- sufleor [suflör, < fr. souffleur];
- tul [tül, < fr. tulle];
- waterpolo [uoterpolo, < fr. Vater – polo];
- watt [vat, < fr. vatt].
18
Principiul 2. Principiul tradiţional – istoric = stabileşte că norma de scriere a

tradiţional – anumitor cuvinte menţine parşial sau integral, prin tradiţie, grafia lor
istoric originară, etimologică, fapt ce duce la o inadvertenţă între ortoepic şi
ortografic.
Reguli
se scriu cu o la iniţială deşi se pronunţă uo toate cuvintele moştenite din
latină în care apare grafemul o: oaie, oaste, oare, oase, oameni, et. –
pronunţate [uoaie, uaste, uoare, uoase, uoameni, etc.].
Se scrie [eu, el, eşti, este, e, eram, erai, era, etc.] deşi aceste cuvinte se
pronunţă cu un i semivocalic la iniţială [ieu, iel, ieşti, etc.].
Pronumele pers. de pers. a 3-a feminin se scrie cu e: [ea, ei, ele], dar se
rosteşte [ia, iei, iele].
Art. hot. –l, deşi trebuie să apară întotdeauna în scris, nu apare, în vorbire,
decât în exprimarea solemnă, normele gramaticale şi ortoepice actuale
recomandând dispariţia lui din pronunţarea obişnuită, naturală.
Se păstrează litera b, chiar dacă în pronunţie îi corespunde sunetul p,

atunci când ea este prezentă în cuvântul de origine:
subţire [pronunţat supţire];
obcină [opcină].
La fel: [absent, absolut, obţine, abţine, absorbţie, obscen, obtuz, observa,

subsol, etc.].
NB: Apariţia consoanei surde p, în ortoepie, se justifică prin ocurenţa

consoanei b (sonoră) în conţinutul unei consoane surde (s, t, etc.) care o
asimilează.
Se vor scrie cu x neologismele care conţin această literă, deşi ea redă două
grupuri consonantice distincte [cs] şi [gz].
NB: Deoarece litera x nu redă decât grupurile consonantice amintite, nu

şi grupul [cş], substantivele şi adjectivele masculuine terminate la
singular, ortografic, în x, iar ortoepic în cs vor avea forme de plural
ortografiate ţi pronunţate cu cş: ficşi, complecşi, ortodocşi, etc.
NB: Când sunetele cr apar în cuvinte din fondul vechi al limbii, ele nu pot
fi redate prin litera x: micsandră, ticsi, îmbâcsi, catadicsi, etc. La fel,
când avem a face cu neologisme care sunt împrumutate din limbi care nu
cunosc litera x sau care nu conţin litera x în etimen: vacs (< germ.
Wachs), văcsui (vacs + ui), rucsac (< germ. Rucksack), cocs, cocserie,
cocsifica, fucsina, etc.
Principiul 3. Principiul morfologic = postulează scrierea cuvintelor în funcţie de

morfologic structura internă şi de caracteristicile lor flexionare:
19
Când există forme alternante cu e în flexiune şi / sau în derivare, se scrie

ea după ch / gh şi se scrie ia când nu există forme alternante cu e sau când
există forme cu ie:
Cheamă – chem, încheagă – încheg, gheaţă – gheţari, dugheană –
dugheni, gheară – gheruţă;
DAR: chiar, ghiaur, biată – biet, fiară – fiare, piatră – pietre, chiabur.
După ş / j, în interiorul radicalului cuvintelor, e alternează cu a: eu aşez –

el aşază; eu înşel – el înşală.
După ş / j, la sfârşitul radicalului, e alternează cu ea:

- aranja – aranjez – aranjează;
- a greşi – greşesc – greşească;
- a linguşi – linguşesc – linguşească;
- a înşeua – înşeuez – înşeuează [pronunţat ueá – ză].
După s / j rămân neschimbate sufixele lexicale – eală, - ean, {greşeală,

oblojeală, clujean, ieşean, orăşean, maramureşan, etc.}
După ş / j se scriu şi se pronunţă cu ă, nu cu e, substantivele şi adjectivele

feminine {coajă, grijă, strajă, vrăşmaşă, uşă, mătuşi, birjă (pl. birje),
cocoaşă (pl. cocoaşe), avalanşă (pl. avalanşe) etc.}.
Desinenţa de persoana a 3-a sg. şi pl. a indicativului prezent este ă, iar a

conjunctivului prezent este e:
- îngroaşă, se îngraşă / să îngroaşe, să se îngraşe, etc.;
- eu sufăr, el / ei suferă / el / ei să sufere, etc.
Radicalele verbelor a crea şi a agrea sunt cre - / agre -, la care se adaugă la

pers.1sg, pers.a 2-a sg, pers. a 3-a sg. şi pl.indicativ prezent şi conjunctiv
prezent sufixul tare ez / ează:
- Creez, creezi, creează, agrrez, agreezi, agreează;
- La conj.prezent: să creez, să creezi, să creeze, etc.
Pluralul infinitivelor lungi de tipul {îmbrăţişare, înfăţişare, încrucişare,

etc}se formeaza prin anologie cu cel al subst. cântare, alergare, etc
(cântări, alergări, etc.) =>{îmbrăţişări, înfăţişări, încrucişări}.
Sufixul –ărie apare numai când derivaţilor acestora le corespund derivate

în ar, iar sufixul –erie apare când există alternanţa cu derivat în er:
- berărie / berar, mănuşărie / mănuşar, chiţibuşărie / chiţibuşar;
DAR: frizerie / frizer, tapiţerie / tapiţer.
Singura excepţie este PAPETĂRIE.

Când constituienţi unui cuvânt compus îşi păstrează autonomia
morfologică şi semantică, acesta se scrie cu cratimă. Însă, se pierde
autonomia morfologică şi semantică, cuvintele compuse se scriu
împreună: {bunăstare, bunăvoinţă, fărădelege, miazănoapte, untdelemn,
etc}.
20
Principiul 4. Principiul sintactic = reglementează delimitarea în scris a cuvintelor

sintactic conform statutului lexico – gramatical şi sensului exprimat, adică a
omofonelor (cuvinte compuse / vs./ îmbinări libere de cuvinte) de tipul:
dinafară / din afară, întruna (adverb) / într-una, întrucât / întru cât (loc.
conj. de mod cu sensul de „în măsura în care“; nici cât / nicicât
„nicidecum“ etc.
Principiul 5. Principiul simbolic = reglementează scrierea cuvintelor cu grafie dublă

simbolic – iniţiala minisculă / iniţială majusculă, după cum ele se utilizează ca
nume comune sau ca nume proprii, eventual primind în context o valoare
specială, diferită de cea curentă:
- floarea / Floarea;
- poartă / Poarta otomană;
- speranţa / Speranţa (vas), etc.

Prima formă e corectă în: Prima formă e corectă în:
a) cvarţ – cuarţ; a) obelix – obelisc;
b) gogeamite – cogeamite; b) vodcă – votcă;
c) capot – capod; c) pătrat – pătrat;
d) harap – arap; d) deseară – diseară;
e) caramea – caramelă. e) zilier – ziler.

a) bareme – baremuri; a) heleşteu – eleşteu;
b) nu fă! – nu face!; b) talaj – talaş;
c) râpele – rapeluri; c) sindromuri - sindroame;
d) polologhie – poliloghie; d) maieu – maiou;
e) a dogorî – a dogori. e) coperţi – coperte.

a) delicvent – delincvent; a) tixit – ticsit;
b) afrodiziac – afrodisiac; b) milieu – mileu;
c)dizertaţie – disertaţie; c) preerie – prerie;
d) pilug – chilug; d) fetişi – fetişuri;
e) prooroc – proroc. e) off – side – ofsaid.

a) aeropag – areopag; a) paradisiac – paradiziac;
b) caseriţă – casieriţă; b) conteiner – container;
c) prosodie – prozodie; c)vehicol – vehicul;
d) blacheu – placheu; d) japonolog – japanolog;
e) carbit – carbid. e) escavator – excavator.
21
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

rezumat în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.



a) percept – precept; a) amândorura – amândurora;
b) misadă – mesadă; b) adaus – adaos;
c) hamger – hanger; c) şaten – satin;
d) lăstare – lăstari; d) muşchetar – muşchetar;
e) crustacei – crustacee. e) a se dumiri – a se dumeri.

a) petrificat – pietrificat; a) ivor – ivăr;
b) briciuri – brice; b) foarfece – foarfecă;
c) egzemă – eczemă; c) carnagiu – carnaj;
d) ostatec – ostatic; d) ghiudem – ghiuden;
e) sandală – sanda. e) linoleu – linoleum.

a) fuselaj – fuzelaj; a) scovardă – scovargă;
b) picromigdală – pricomigdală; b) o nutrie – o nutria;
c) hippy – hipi; c) codex – codice;
d) viching – viking; d) schivnic – schimnic;
e) besmetic – bezmetic. e) causer – cozeur.

a) motto – moto; a) clown – clovn;
b) diseur – dizeur; b) leader – lider;
c) aleluia – aliluia; c) vignetă – vinietă;
d) frustat – frustrat; d) pulover – pulovăr;
e) daravelă – daraveră. e) aliură – alură.
22

a) macrameu – macrame; a) proră – provă;
b) rugby – rugbi; b) funerarii – funeralii;
c) nylon – nailon; c) dicţiune – dicţie;
d) glossă – glosă; d) apropou – apropo;
e) erbar – ierbar. e) extrovertit – extravertit.

a) asterix – asterisc; a) bioloagă – biologă;
b) stand – ştand; b) zepelin – zeppelin;
c) cosciug – coşciug; c) pate – pateu;
d) prăsele – plasele; d) bazilică – basilică;
e) şotron – şodron. e) argintifer – argentifer.
Prima formă e greşită în: Prima formă e greşită în:

a) rucsacuri – rucsaci; a) dicţie – dicţiune;
b) trăznaie – trăsnaie; b) bluf – bluff;
c) irupe – irumpe; c) importuna – inoportuna;
d) stras – stras; d) briliantină – briantină;
e) cercevea – giurgiuvea. e) muchie – muche.

a) şpagat – şpagat; a) sitronadă – citronadă;
b) bleu – bleo; b) ridiche – ridichie;
c) raiat – reiat; c) piaptăn – pieptene (subst.,);
d) smotoci – zmotoci; d) boschete – boscheţi;
e) masor – maseur. e) marşarier – marşalier.

a) prezbiteră – presbiteră; a) transcedental –
transcendental;
b) corijentă – corigentă; b) mărfar – mărfar;
c) tunele – tuneluri; c) pedigriu – pedigree;
d) piuneză – pioneză; d) cnocdaun – knockdown;
e) eschimos – eschimos. e) tăiţei – tăieţei.

a) chou à la crème
- choix à la crème; a) laitmotiv – leitmotiv;
b) receptacul – receptacol; b) jobenuri – jobene;
c) incaş – incaş; c)heteroclit – eteroclit;
d) incrustaţie – incrustaţie; d) baobab – boabab;
e) aeroliţi – aerolite. e) ultraj – ultragiu.

a) şiră – şură (de paie); a) expropria – expropia;
b) lănţic – lănţug; b) elocinţă – elocvenţă;
c) ingurgita – îngurgita; c) noduli – nodule;
d) placardă – plancardă; d) păienjeni – păianjeni;
23
e) alviţă – halviţă. e) anticameră – antecameră.

a) plebiscit – plebicist; a) oclusiv – ocluziv;
b) adălmaş – aldămaş; b) strangula – ştrangula;
c) magaziner – magazioner; c) paliativ – paleativ;
d) coliniar – colinear; d) vagaboandă – vagabondă;
e) decrepitudine
– decreptitudine. e) acont – aconto.
Prima formă e greşită în:

a) muscular – muşchiular;
b) baldachine – baldachinuri;
c) rosbif – roastbeef;
d) moschee – moschei (pl.);
e) impiegat – impegat.
1. Dicţionarul ortografic, ortoepic modern (DOOM), Editura Academiei,

Ediţia a 2 - a, 2005.
24
Regulile despărţirii în silabe
REGULILE DESPĂRŢIRII ÎN SILABE
Cuprins Pagina

3.1 Să înţeleagă noţiunile de silabă, diftong, triftong, hiat……………………………… 26
3.2 Să aplice în mod corect regulile despărţirii în silabe……………………………….. 28
25
 să înţeleagă noţiunile de silabă, diftong, triftong, hiat;

 să aplice în mod corect regulile despărţirii în silabe.
3.1 Să înţeleagă noţiunile de silabă, diftong, triftong, hiat.
Silabă, centru Silaba este o sintagmă formată dintr-un segment vocalic obligatoriu şi
silabic, accent, independent şi un sistem consonantic, facultativ şi dependent.
Segmentul vocalic, în interiorul unei silabe, poate fi simplu (alcătuit dintr-

o vocală simplă) sau compus (format dintr-un grup de elemente vocalice:
diftongi şi triftongi). Dintre elementele vocalice a, ă, i sunt întotdeauna
vocale pline, iar o, u, e, i pot fi atât vocale pline cât şi semivocale.
Segmentul consonantic poate fi compus dintr-o singură consoană sau

dintr-un grup concentric care precedă / urmează vocalei.
Diftong Diftongul = grup vocalic cu structura – vocală + semivocală

- semivocală + vocală
Triftong Triftongul = grup vocalic alcătuit din trei elemente cu structura
– vocală + semivocală + semivocală
– semivocală + vocală + semivocală
– semivocală + semivocală + vocală
Hiat Hiatul = grup vocalic alcătuit din două vocale pline, fiecare aparţinând
unei silabe distincte
I. 1. Grupurile VOCALICE se despart în poziţie de HIAT: {a – er, cre –

ez, fi – ord, po – et etc}.
2. şi în poziţia vocală + diftong / triftong la iniţiala silabei următoare {bă –
iat, oa – ie, su – iau}.
3. Literele polivalente care notează vocală la iniţială de silabă se despart
ca şi cum ar exista în hiat: {vi – a = vi – za, vi – e = vi – ie}
4. Diftongii şi triftongii, fiind grupuri vocalice cuprinse în aceeaşi silabă,
nu se despart, ca şi [i] scurt asilabic: {ve – neaţi, ve – neau}.
II. CONSOANELE cuprinse între vocale / grupuri vocalice se comportă

astfel:
O singură consoană trece în silaba următoare {a – pă, ta – re etc}.
NB. Grafemele (literele) complexe şi cele străine, neadaptate notează tot o
singură consoană: {e – cher, ve – ghea, di – baci, her – tzi, fla – shul, etc}
În majoritatea cazurilor, grupurile de două consoane sunt disociabile: {ar
– man, per – dea, tic – si, vac – cin, etc}.
26
Sunt nedisociabile grupurile consonantice:
BL / BR GL / GR
CL / CR HL / HL b, c, d, f, g, h, p, t, v + l / r.
DL / DR PL / PR <=>
FL / FR TL / TR
VL / VR
{ca – blu, o – braz, sti – clă, a – cru, Co – dlea, ca – dran, a – flă, ci – fră,
do – vleac, etc}.
Grupurile de trei consoane sunt întotdeauna disociabile:

De regulă, limita silabică se află între prima şi a doua consoană: {as – pru,
cin – sti, um – plea, etc}.
În cazul grupurilor:
LPT NCŞ NDV
MPT NCT RCT
MPŢ NCŢ RTF
STM limita este intre a doua şi a treia consoană
{sculp – ta, somp – tu –os, re – demp – ţi – u – ne, sfinc – şii, punc – taj,
func – ţii, sand – vici, arc – tic, jert – fă, ast – ma – tic}
în grupurile de 4 – 5 consoane, tăietura silabică se află:

de obicei, între prima şi a doua silabă :{con – struc – tor, mon – stru}
în neologisme, grupurile consonantice neobişnuite în limba română au
tăietura silabică după consoana a doua :{eng – strom, horn – blen – dă,
tung – sten}.
III. La despărţirea în silabe a cuvintelor formate prin compunere /

derivare se ţine seama de elementele constitutive ale cuvântului (dacă
acesta este analizabil), indiferent de numărul consoanelor intervocalice:
{alt – fel, alt – un – de – va, şap – te – spre – ze – ce, dez – in – fec – ta, in
– ex – pli – ca – bil, într – a – ju – to – ra – re, ne – stri – cat, sub – lin –
gu – al, vârst – nic}.
NB. (a) Dacă ultimul sunet din primul element de compunere sau din
prefix s-a contopit cu sunetul – identic cu primul – de la începutul celui de
– al doilea termen / al rădăcinii, se acordă prioritate celui de-al doilea
termen:{top – o – no – mas – ti – cii, tran – scri – e}.
(b) D. p. d. v. ortoepic, grupurile de cuvinte conjuncte (legate între ele

prin cratimă) se desparte în silabe ca şi cuvintele întregi: într / - a / - de / -
văr, ţi / - a / -min / - teş / - ti.
IV Nu se despart la capăt de rând:

- cuvintele compuse din abrevieri literale:{IRVA, ONU, UNESCO, etc};
27
- abrevierile obişnuite:{e. c; s. a. m. d.};

- numeralele ordinale notate prin cifre - a / - lea:{a 3-a, al IX-lea}.
V. Este preferabil să nu se despartă la capăt de rând:

- Silabele iniţiale / finale alcătuite dintr – o singură vocală:{a – le – e, a –
van – taj};
- Cuvintele formate dintr-un singur sunet sau cele monosilabice care intră
în componenţa grupurilor de cuvinte conjuncte:{s-au (dus), mi-a (spus),
bun – gust}.
Numele proprii compuse în structura cărora intră şi abrevieri literale:

{ I.L.Caragiale}:
- abrevieri de tipul:{5 ha, 2 km, 4 m², art.1}.
Ultima silabă din numele proprii, dacăaceasta este echivalentă cu un

adverb, prepoziţie sau conjuncţie: {Sa – do – vea – nu, E – mi – nes – cu,
Tran – că}.
Test de autoevaluare 3.1 – Scrieti răspunsul în spaţiul liber din chenar.

1.Care sunt grupurile consonantice indisociabile?
2.Definiţi noţiunile de hiat, diftong, triftong?
3.2 Să aplice în mod corect regulile despărţirii în silabe
Grup vocalic, I. 1. Grupurile VOCALICE se despart în poziţie de HIAT: {a – er, cre –

grup ez, fi – ord, po – et etc}.
consonantic
2. şi în poziţia vocală + diftong / triftong la iniţiala silabei următoare {bă –
iat, oa – ie, su – iau}.
3. Literele polivalente care notează vocală la iniţială de silabă se despart

ca şi cum ar exista în hiat : {vi – a = vi – za, vi – e = vi – ie}.
4. Diftongii şi triftongii, fiind grupuri vocalice cuprinse în aceeaşi silabă,

nu se despart, ca şi [i] scurt asilabic: {ve – neaţi, ve – neau}.
II. CONSOANELE cuprinse între vocale / grupuri vocalice se comportă

astfel:
O singură consoană trece în silaba următoare {a – pă, ta – re etc}.
NB. Grafemele (literele) complexe şi cele străine, neadaptate notează tot o
singură consoană: {e – cher, ve – ghea, di – baci, her – tzi, fla – shul, etc}.
În majoritatea cazurilor, grupurile de două consoane sunt disociabile: {ar
28
– man, per – dea, tic – si, vac – cin, etc}.
Sunt nedisociabile grupurile consonantice:
BL/BR GL/GR
CL/CR HL/HL b, c, d, f, g, h, p, t, v + l / r
DL/DR PL/PR <=>
FL/FR TL/TR
VL/VR
- {ca – blu, o – braz, sti – clă, a – cru, Co – dlea, ca – dran, a – flă, ci –
fră, do – vleac, etc}.
Grupurile de trei consoane sunt întotdeauna disociabile:

De regulă, limita silabică se află între prima şi a doua consoană: {as – pru,
cin – sti, um – plea, etc}.
În cazul grupurilor:
LPT NCŞ NDV

MPT NCT RCT
MPŢ NCŢ RTF
STM limita este intre a doua şi treia consoană
{sculp – ta, somp – tu – os, re – demp – ţi – u – ne, sfinc – şii, punc – taj,
func – ţii, sand - vici, arc – tic, jert – fă, ast – ma – tic}.
în grupurile de 4 – 5 consoane, tăietura silabică se află:

- de obicei, între prima şi a doua silabă :{con – struc – tor, mon – stru}.
- în neologisme, grupurile consonantice neobişnuite în limba română au
tăietura silabică după consoana a doua :{eng – strom, horn – blen – dă,
tung - sten}.
III. La despărţirea în silabe a cuvintelor formate prin compunere/derivare

se ţine seama de elementele constitutive ale cuvântului (dacă acesta este
analizabil), indiferent de numărul consoanelor intervocalice: {alt – fel, alt
– un – de – va, şap – te – spre – ze – ce, dez – in – fec – ta, in – ex – pli –
ca – bil, într – a – ju – to – ra – re, ne – stri – cat, sub – lin – gu – al, vârst
– nic}.
NB. (a) Dacă ultimul sunet din primul element de compunere sau din
prefix s-a contopit cu sunetul – identic cu primul – de la începutul celui
de-al doilea termen / al rădăcinii, se acordă prioritate celui de-al doilea
termen:{top – o – no – mas – ti – cii, tran – scri – e}.
(b) D.p.d.v. ortoepic, grupurile de cuvinte conjuncte (legate între ele prin
cratimă) se desparte în silabe ca şi cuvintele întregi: într / - a / - de / - văr,
ţi/- a / - min / - teş / - ti.
IV.Nu se despart la capăt de rând:
29
- cuvintele compuse din abrevieri literale:{IRVA, ONU, UNESCO, etc}

abrevierile obişnuite:{e. c; s.a.m.d.};
- numeralele ordinale notate prin cifre – a / - lea:{a 3 – a, al IX-lea}.
V. Este preferabil să nu se despartă la capăt de rând:

Silabele iniţiale / finale alcătuite dintr-o singură vocală:{a – le – e , a –
van – taj}.
Cuvintele formate dintr – un singur sunet sau cele monosilabice care intră
în componenţa grupurilor de cuvinte conjuncte:{s-au (dus), mi-a (spus),
bun – gust}.
Numele proprii compuse în structura cărora intră şi abrevieri literale:

{ I.L.Caragiale}:
- abrevieri de tipul: {5 ha, 2 km, 4 m², art.1}.
Ultima silabă din numele proprii, dacăaceasta este echivalentă cu un

adverb, prepoziţie sau conjuncţie:{Sa – do – vea – nu, E – mi – nes – cu,
Tran – că}.

Indicaţi regula despărţirii în silabe a grupurilor consonantice ternare?


Nr. 3 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didcatic.

cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare Nr. 3.
1. Sunt despărţite corect în silabe cuvintele din seria:

a) bin – o – clu, i – ne – dit, bi – o – psi – e, ma – u – so – leu,
somp – tu – os;
b) bi – no – clu, in – e – dit, bi – op – si – e, mau – so – leu, som –
ptu – os;
c) bi – no – clu, in – e – dit, bi – o – psi – e, mau – so – leu, somp
– tu – os;
30
d) bin – o – clu, in – e – dit, bi – o – psi – e, mau – so – leu, somp

– tu – os;
e) bi – no – clu, i – ne – dit, bi – op – si – e, ma – u – so – leu,
som – ptu – os.
2. Sunt corect despărţite în silabe cuvintele din seria:
a) som – nam – bul, a – na – e – rob, an – es – te – zic, pa – no –
ra – mă, a – bo – ri – gen;
b) somn – am – bul, an – a – e – rob, a – nes – te – zic, pa – no –
c) som – nam – bul, an – a – e – rob, a – nes – te – tic, pa – no –
d) somn – am – bul, a – na – e – rob, a – nes – te – zic, pa – no –
e) somn – am – bul, an – a – e – rob, an – es – te – zic, pan – o –
ra – mă, ab – o – ri – gen.
3. Sunt corecte despărţirile în silabe din seria:
a) pa – şop – tist, mo – no – clu, trans – cri – e – re, pen – ta – tlo,
pe – di – a – tru;
b) paş – opt – ist, mon – o – clu, tran – scri – e – re, pent – a –
tlon, ped – ia – tru;
c) pa – şop – tist, mon – o – clu, tran – scri – e – re, pen – ta –
tlon, pe – di – a – tru;
d) pa – şop – tist, mo – no – clu, trans – cri – e – re, pent – a –
tlon, pe – dia – tru;
e) paş – opt – ist, mo – no – clu, trans – cri – e – re, pan – ta –
tlon, pe – dia – tru.
4. Sunt corect despărţite în silabe cuvintele din seria:
a) chint – e – sen – ţă, şi – fo – nier, trif – tong, am – ne – zic, fi –
i – că;
b) chin – te – sen – ţă, şi – fo – ni – er, tri – ftong, a – mne – zic,
fii – că;
c) chint – e – sen – ţă, şi – fo – ni – er, tri – ftong, a – mne – zic,
fii – că;
d) chin – te – sen – ţă, şi – fo - nie, trif – tong, am – ne – zic, fi – i
– că;
e) chin – te – sen – ţă, şi – fo – nier, tri – ftong, a – mne – zic, fi –
i – că.
5. Este corect despărţită în silabe seria:
a) ant – o – nim, su – biec – tiv, an – al – ge – zic, re – cord –
man, abs – tract;
b) an – to – nim, su – bi – ec – tiv, an – al – ge – zic, re – cor –
dman, ab – stract;
c) ant – o – nim, su – bi – ec – tiv, a – nal – ge – zic, re – cord –
man, ab – stract;
d) an – to – nim, su – biec – tiv, a – nal – ge – zic, re – cord –
man, abs – tract;
e) an – to – nim, su – bi – ec – tiv, an – al – ge – zic, re – cor -
dman, ab – stract.
6. Există erori în despărţirea în silabe a cuvintelor din seria:
31
a) a – cro – stih, alt – un – de – va, i – ne – rent, boj – deu – că, e

– lec – tro – scop;
b) le – u – ce – mi – e, co – a – li – ţie, in – e – rent, boj – de – u –
că, co – op – ta – re;
c) le – uc – e – mi – e, co – a – li – ţi – e, i – ne – rent, ge – o –
gra – fie, com – u – ni – u – ne;
d) boj – deu – că, i – ne – rent, le – uc – e – mi – e, ant – arc – tic,
a – si – du – u;
e) alt – un – de - va, ant – arc – tic, com – u – ni – u – ne, co – op
– ta – re, e – lec – tro – scop;
7. Nu sunt corect despărţite în silabe cuvintele din seria:
a) centr – a – fri – can , e – mi – sfe – ră, piu – ne – ză, ab – rupt;
b) cen – tra – fri – can, e – mis – fe – ră, pi – u – ne – ză, a –
brupt;
c) centr – a – fri – can, pan – a – ceu, feld – ma – re – şal, deo –
cam – da – tă;
d) piu – ne – ză, ab – rupt, deo – cam – da – tă, pan – a – ceu.
8. Identificaţi seria în care toate cuvintele sunt despărţite greşit:
a) a – stu – pa, io – ni – za – re, fias – co, di – a – gnos – tic, de –
car;
b) as – tu – pa, io – ni – za – re, fi – as – co, di – ag – nos – tic, de
– car;
c) a – stu – pa, i – o – ni – za – re, fias – co, di – ag – nos – tic, de
– car;
d) as – tu – pa, io – ni – za – re, fi – as – co, di – ag – nos – tic,
dec – ar;
e) a – stu – pa, io – ni – za – re, fias – co, di – a – gnos – tic, de –
car.
9. E corect despărţit în silabe primul cuvânt din seria:
a) a – na – e – rob / an – a – e – rob;
b) al doi – lea / al do – i – lea;
c) fol – clor / folc – lor;
d) de – u – nă – zi / de – u – năzi;
e) vers – a – til / ver – sa – til.
10. E corect despărţit în silabe primul cuvânt în seria:
a) in – e – dit / i – ne – dit;
b) dis – tinct / di – stinct
c) sub – li – ma – re / su – bli – ma – re;
d) tran – so – cea - nic / trans – o – cea – nic;
e) abs – ci – să / ab – sci – să.
a) sub – re – tă / su – bre – t:
b) noa - en / no – a – ten;
c) de – zin – vol – tu – ră / dez – in – vol – tu – ră;
d) în – tru – ni / într – u – ni;
e) vârs – tnic / vârst – nic.
a) bi – os – fe – ră / bi – o – sfe – ră;
b) ca – le – i – do – scop / ca – lei – do – scop;
32
c) banc – ru – tă / ban – cru – tă;

d) i – nun – dat / in – un – dat;
e) co – a – fe – ză / coa – fe – ză.
a) in – o – cen – ţă / i – no – cen – ţă;
b) e – xor – bi – tant / ex – or – bi – tant;
c) aus – pi – cii / a – us – pi – cii;
d) ad – op – ţi – e / a – dop – ţi – e;
e) an – a – pest / a – na – pest.
a) cer – no – zi – om / cer – no – ziom;
b) ad – den – da / a – dden – da;
c) gla – u – com / glau – com;
d) ma – is – tru / mais – tru;
e) a – me – rin – di – an / a – mer – in – di – an.
15. E corect despărţit în silabe primul cuvânt din seria:
a) ia – nu – a – ri – e / ia – nua – ri – e;
b) per – pe – tuum / per – pe – tu – um;
c) în – tra – ju – to – ra – re / într – a – ju – to – ra – re;
d) hie – ro – gli – fa / hi – e – ro – gli –fa;
e) ab – u – li – e / a – bu – li – e.
A se consulta informaţia oferită în curs şi bibliografie.
1. DOOM: (2005).
33
Semantica: Origini, direcţii, reprezentanţi
SEMANTICA: ORIGINI, DIRECŢII,

REPREZENTANŢI
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4………………………………………………. 35

4.1 Să justifice apariţia relativ târzie a semanticii....................................................... 35
4.2 .Să recunoască pricipalele tipuri de semantică...................................................... 36
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 4……………………………………... 39
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………........................ 39
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4……………………………………………..... 39
34
 să justifice apariţia relativ târzie a semanticii;

 să recunoască pricipalele tipuri de semantică.
4.1 Să justifice apariţa relativ târzie a semanticii
Semantică La ora actuală, studiile de semantică a limbilor naturale sunt din ce

în ce mai numeroase şi îşi au punctul de p l e c a r e în domenii
Sens foarte diferite precum lingvistica, psihologia, informatica etc.
Prin evoluţia proprie domeniilor de origine, aceasta diversitate

continuă sa lărgească problematica semanticii limbilor naturale si
să multiplice instrumentele conceptuale, de analiza si modelizare. De
aceea, cel care caută sa înţeleagă ce înseamnă semantica limbilor
naturale va trebui să înfrunte descrierile functionale din ce in ce mai
rafinate ale locutorului – auditor, dar si formalismele matematice cele
mai abstracte, care vizează să modelizee regularităţile postulate sau
observate. La aceasta multiplicare a studiilor, a câmpului lor de
origine si a instrumentelor conceptuale trebuie adăugată o forma de
fragilizare a diferitelor frontiere dintre ştiinţele limbajului si
stiintele cognitive, frontiere interne intre semantica si sintaxă sau
intre semantica si pragmatica.
Departe de a ne propune să întreprindem o analiză critică a acestei

multiplicităţi şi a motivelor care îi permit coexistenta, vom retine
doar, din dezvoltarea lor, din interogaţiile pe care le deschid, faptul
că semantica limbilor naturale este înca in căutarea obiectului său
de cercetare si a instrumentelor cognitive capabile sa ajute la
înţelegerea principiilor organizatorice. Semantica poate şi trebuie
sa aibă ca obiect de studiu legăturile dintre expresiile lingvistice si
o lume extralingvistică sau acest obiect poate si trebuie să
privească diferitele aspecte ale modului în care sunt tratate aceste
expresii lingvistice de către locutorul auditor? lată o prima întrebare
care nu face decât sa pregătească terenul celei de-a doua: aceste
doua obiecte sunt opuse, independente sau dimpotrivă, sunt total ori
parţial interdependente?
O alta întrebare este daca noţiunile rezultate din logica actuala sunt
sau nu adecvate pentru abordarea acestor obiecte potenţiale de
studiu sau dimpotrivă este necesar sa fie elaborate noi concepte
fundamentale? Pare dificil in contextul deja evocat sa se aspire la
un răspuns rapid si obiectiv la aceste întrebări. In orice caz. nu
35
acesta este obiectivul direct al acestei prezentări consacrate celor

mai importante teorii ale semanticii actuale, cu atat mai mult cu cat
termenul insusi de teorie ar trebui sa fie supus unei analize
profunde. Ceea ce poate fi cu siguranţa atins este facilitarea
accesului la teoriile prezentate si la ansamblul cercetărilor care se
refera la acestea pentru a se permite o analiza critica a obiectului
pe care aceste teorii îl atribuie semanticii, dar şi a instrumentelor
conceptuale pe care le postulează.
Apariţia relativ târzie a semanticii ca disciplina lingvistica se

datoreste necesitaţii de a aştepta producerea unui adevărat salt
conceptual de la perceperea sensului ca fapt imediat si fundamental
al experienţei noastre cotidiene la conceperea sensului ca obiect de
cercetare al lingvisticii.
Daca ar trebui sa datam cu precizie acest moment crucial din

istoria raporturilor dintre limbaj si gândire, am observa ca el
coincide cu iniţiativa timidă, însa revoluţionara a lui Michel Breal
de a considera sensul drept o componenta specific lingvistica, tot
astfel cum se întâmplă si in cazul formelor sonore. Aceasta idee a
fost lansata de Breal în 1883, în articolul intitulat Legile intelectuale
ale limbajului. Fragment de semantică , fiind pe deplin dezvoltată
în studiul Eseu de semantică(Ştiinţa semnificaţiilor) publicat in
1897. Intuiţia de la care porneşte Breal este ca semantica trebuie sa
devină o disciplina lingvistica al carei obiect de studiu sa fie
reprezentat de descrierea semnificaţiilor existente in limbă precum
si a orgănizării teoretice: "Omul nu este deloc prezent in
dezvoltarea limbajului, iar cuvintele – forme si sensuri, iși duc o
existenta care le este proprie".

Definiţi termenul de semantică?
4.2 Să recunoască pricipalele tipuri de semantică.
Semantica I.SEMANTICA LEXICAL – ISTORICĂ

lexical – Primul tip de semantică îşi datoreşte apariţia lucrării lui Michel
istorică Breal (1897: Eseu de semantică (ştiinţa semnificaţiilor) si lui Lazăr
Șăineanu (1887: Încercări asupra semasiologiei limbii române ). El
a fost reluat şi dezvoltat de semanticienii secolului al XX-lea
(Ullmann, Baldinger sau Guiraud). Toate aceste lucrări sunt de
orientare diacronică şi pornesc de la premisa ca evoluţia sensurilor
se lasa explicata prin intermediul tropilor , asa cum au fost ei
36
definiţi in retorică, încă din Antichitate: metaforă, metonimie,

sinecdocă.
Reprezentanţii acestei direcţii repartizează schimbările de sens in

doua mari categorii: prima este constituită de lărgirea sau
înnobilarea sensului, cea de-a doua de restrângerea sau degradarea
sensului. Astfel, latinescul anima ( cu sensul de ”principiu de
viaţă”) devine în română ”inimă”, suferind o restrângere de sens
explicabila prin raportul metonimic cauza – efect; latinescul paser(
cu sensul de „vrabie") capătă în română, printr-o lărgire de sens,
semnificatul de ”orice reprezentant al speciei". O alta cauza a
dinamicii sensurilor este plasata la nivel extralingvistic: vocabularul
fiind întotdeauna un intermediar al societăţii si limbii, orice
schimbare arealităţii are reflexe la nivelul 1imbii, care se traduc fie
prin substituţii ale termenilor, fie prin schimbări propriu – zise de
sens.
Se observă că obiectivul principal al semanticii lexicale istorice este

acela de a reduce diversitatea tipologica la un număr limitat și bine
precizat de situaţii și, pe de altă parte, de a realiza o descriere a
laturii semnificativă a cuvintelor in paralel cu descrierile dedicate
laturii semnificant de către fonetica istorica.
Lexical –
II. SEMANTICA LEXICALĂ STRUCTURALĂ (paradigmatică ori
structurală
componenţială).
Acum aproape 90 de ani, o disciplină cunoscută sub numele de

fonologie a pus la punct, in Europa și SUA, o nouă tehnică de
studiere a unităţilor fonice ale limbajului uman. Bazându-se pe
sunetele atât de diferite pe care le emit utilizatorii unei limbi,
fonologia permitea degajarea riguroasă a entităţilor numite
fonomene; la rândul lor, fonemele puteau fi analizate in elemente
numite trăsături distinctive sau pertinente, astfel incât fiecare
fonem ajungea sa fie definit ca ansamblu de trăsături distinctive.
Acest mod de analiză s-a dovedit fecund și a fost extins la alte
sectoare ale studiului limbajului, îndeosebi la nivelul semantic.
Tentaţia era cu atât mai mare cu cât semantica nu dispunea inca de
o metoda riguroasă, fapt subliniat de Leonard Bloomfield, in 1933,
in lucrarea cu titlul Language.
În general, semnificaţiilor li se dădeau nişte descrieri destul de

impresioniste, asemănătoare celor care figurează in continuare de
dicţionare, insa, daca se găsea un mijloc de a trata sensul oricărei
unităţii ca un ansamblu de elemente de semnificaţie si ulterior de a
de a da lista acestor elemente, progresul ar fi fost anunţat intr-un
mod considerabil. O simplă combinatorică ar fi permis atunci
obţinerea sensurilor enunţurilor complexe, pornind de la nişte
elemente constitutive, măcar in măsura in care limbajul natural lasa
să fie intrevazută compozitionalitatea.
37
Extinderea metodei fonologice dincolo de domeniul său originar a

fost de natura sa unifice descrierea lingvistica. Demersurile,
impuse intr-un anumit fel de danezul Louis Hjelmslev încă din
1943, s-au lovit de scepticismul unor cercetători precum Andre
Martinet, insa in anii "60 ele au fost realizate atat de sistematic si
sub nişte forme atat de noi, incat ele rezistă și astăzi, deși rarele lor
succese nu au fost niciodată altfel decât fragmentare.
Studiile au primit denumiri diverse, variabile de la o scoală la alta,

la fel ca trăsăturile semantice pe care iși propuneau să le degajeze.
In Franţa, expresia cea mai utilizată pentru desemnarea metodei
este analiza semică, trăsăturile de semnificaţie primind denumirea
de seme. Georges Kleiber estimează că toate aceste tentative au o
baza comună care urcă in timp până in Antichitate. Pentru a fi
desemnat printr-un anume semn lingvistic, un referent, o forma,
trebuie să răspundă unui anumit număr de condiţii, iar fiecare
dintre aceste condiţii reprezintă o proprietate posedată de referent.
De aceea, când referentul in cauză posedă toate proprietăţile
necesare intrării intr-o anumită categorie, atunci el poate fi numit
prin cuvântul care desemnează categoria. Aceste condiţii nu sunt
altceva decat sensul cuvântului, sens conceput, in aceasta
perspectiva, ca ansamblu de condiţii necesare si suficiente (via
Aristotel).
Se cuvine a fi menţionat faptul ca termenul grecesc categoria a

semnificat iniţial acţiunea de a imputa, primind apoi conotatia
defavorabila de ”acuzaţie”, iar sensul său secundar de ” categorie” ,
care s-a păstrat in latina și in limbile moderne, se explica prin
aceea că o imputaţie permite regruparea ansamblului de unităţi
susceptibile de a i se circumscrie, adică de enitați care posedă
caracteristicile imputate. In principiu, același referent poate să
aparţină mai multor categorii, după cum selecţionam anumite
proprietăţi. De aceea, numeroasele categorii se înlănţuie unele de
celelalte.
În SUA, unde principalii iniţiatori au fost Katz, Fodor si Postal se

vorbeşte, cel mai adesea, pentru a desemna această metodă, de
analiza compoziţională, adică de analiza in componente numite
marcatori semantici.
În semantica interpretativă, François Rastier (1987: Semantica

interpretativă) utilizează simultan termenii de seme și de analiză
componentială, sugerând astfel, o data in plus, că terminologia nu
poate evita sinonimiile.
38

1.Definiţi semantica lexical – istorică?
2.Cum se explică apariţia tardivă a semanticii structurale?



Semantica lexical – istorică: obiective, reprezentanţi.

Semantica structurală: origini.
A se consulta informația oferită în curs și bibliografie.
1. Angela Bidu Vrănceanu, Narcisa Forăscu – 2005. Limba română

contemporană. Lexicul, Editura Humanitas, București, pag. 28 – 42.
2. D. S. L.: semantica, (2001 / 2005).
39
Semantica nonlingvistică
SEMANTICA NONLINGVISTICĂ
Cuprins Pagina

5.1 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru fiecare tip de semantică nonlingvistică. 41
40
 sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru fiecare tip de semantică

nonlingvistică.
5.1 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru fiecare tip de semantică nonlingvistică
Semantica nonlingvistica s-a dezvoltat in mai multe direcții dintre care

mentionam:
Semantica a) Semantica logica defineşte semnificaţia ca o relaţie intre un

logică simbol si obiectul pe care-1 denoteaza fie in lumea reala, fie intr-o
lume posibila sau contrafactuala. Ea menţine distanta dintre
sintaxa, semantica si pragmatica, distanta formulata de către Morris
si Carnap.
Premisa de la care se porneşte este reprezentata de posibilitatea de

a aplica limbii naturale principiile de descriere proprii semanticii
limbajului logic, cel mai important principiu fiind cel al
compozitionalitatii.
Semantica logica a beneficiat de rezultatele pozitivismului logic,

iar in prezent ea suferă consecinţele discreditării acestuia. Interesul
său filozofic este major, tocmai pentru ca problema adevărului
reprezintă una dintre temele fundamentale ale metafizicii
occidentale. In schimb, capacitatea sa descriptiva ramane destul de
redusa, din cauza forrmalismeIor utilizate.
Semantica b) Semantica psihologica definește semnificația ca raport intre semne
psihologică și reprezentări sau concepte mentale. Acest tip s-a dezvoltat
începând cu sfârşitul secolului trecut si lui i se datoreste existenta
diferitelor teorii ale reţelelor semantice, ale comprehensiuni
textelor sau ale modelelor cerute de aceasta comprehensiune.
Teoria care a avut cea mai mare influenta in lingvistica, mai ales in
cea de tip cognitiv este reprezentata de teoria tipicalității sau
prototipului, propusă de Rosch și dezvoltată de Kleibe. Rastier
Cavazza.
Meritul de a pune bazele unui model al sensului care sa remedieze

o parte din slăbiciunile inerente analizei semice ii revine lui Rosch.
Printre avantajele teoriei sale, cunoscuta îndeosebi sub numele de
teoria prototipului, se număra faptul ca a reuşit să ofere sensului o
concepţie mai puţin rigidă si implicit, mai adecvată prin explicarea
41
puterii referenţiale a unităţilor lexicale.

Semantica
cognitivă c) Semantica cognitiva s-ar putea interpreta ca o dezvoltare a
semanticii psihologice, deoarece ea defineşte semnificaţia drept
reprezentare mentală. Insă diferența constă in aceea ca semantica de
tip cognitiv nu și-a definit obiective și protocoale experimentale.
Reprezentanţii de baza sunt îndeosebi Lakoff si Langacker și ei sunt
adepţii unei teorii lingvistice mentaliste, care raportează toate
elementele de limbaj la operaţiile mentale.
In Franţa, un bun exemplu de lingvistică de tip cognitiv avant la

lettre este psihomecanica lui Gustave Guillaume.

Care sunt principalele tipuri de semantică nonlingvistică?



Semantica nonlingvistică: direcţii, reprezentanţi, postulate teoretice.
42
1. D. S. L.: lexic, vocabular, sens, semnificaţie, accepţie, referent, cuvînt,

fond lexical principal, masa vocabularului, (2001 – 2005).
2. Angela Bidu Vrănceanu, Narcisa Forăscu – 2005. Limba română
contemporană. Lexicul, Editura Humanitas, București, pag. 13 – 19.
43
Semantica lexicală structurală: principii, elemente
SEMANTICA LEXICALĂ STRUCTURALĂ: PRINCIPII,

ELEMENTE
Cuprins Pagina

6.1 Înţelegerea principiilor pe care se fundamentează analiza semantică structurală....... 45
6.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru fiecare element al analizei 46
structurale...........................................................................................................................
44
 înţelegerea principiilor pe care se fundamentează analiza semantică

structurală;
 sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru fiecare element al analizei
structurale.
6.1 Înţelegerea principiilor pe care se fundamentează analiza semantică structurală
Semantica lexicală iși propune să realizeze o descriere a sensului

care să dea seama de unităţile sale minimale și distinctive numite
seme . In această optică, sensul devine un termen înlocuit de
termenul cu mult mai specific semem, definit ca ansamblu
structural de seme, ajungându-se astfel la o concepţie
componențială sau atomic a laturii semnificat a semnelor
lingvistice.
Premisa de la care se porneşte este că fiecărei unități de expresie ii

corespunde, in planul conținutului, cel puțin o unitate numită
semem, alcatuită dintr-un nucleu de trăsături semantice minimale și
distinctive numite seme.
Se va considera că se poate vorbi de existența unui sem, numai

dacă prin inlocuirea unei anumite trăsături semantice printr-o altă
trăsătură semantica se va produce o modificare in planul de control
reprezentât de planul expresiei. Altfel spus pentru a avea, a face cu
două seme distincte este necesar ca acestea să se afle in raport de
comutare. Analiza semantică se conturează in jurul a doua principii
fundamentale:
1. Vizează obligativitatea dezambiguizarii sensurilor cuvintelor
polisemantice, intrucât analiza nu se aplica niciodată unui cuvânt
polisemantic vazu t in totalitatea sensurilor sale, ci polisemia este
transformata în omonimie artificial, astfel incat fiecare sens va fi
supus separat analizei;
2. Vizează necesitatea existentei unei abordări relaţionale și
diferenţiale a sensurilor, fiind vorba de postulatul saussurian
conform căruia tot ceea ce contează la nivelul limbii sunt
diferențele intrucât ele sunt singurele generatoare de valoare.
Diferențele și, implicit, valoarea nu pot fi surprinse decât prin
întrevederea relaţiilor pe care unitatea supusă analizei le intretine
cu celelalte unităţi de acelaşi tip, în interiorul aceluiaşi sistem
lingvistic. Analiza semantică va fi realizata in cadrul unor clase de
sensuri grupate in virtutea existentei unui număr de proprietăţi
comune, in scopul de a se releva elementele diferențiatoare.
45

Enunţaţi principiile semanticii lexicale structurale?
6.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru fiecare element al analizei

structurale
Lexem ELEMENTELE analizei semantice structurale sunt:

1 Unitatea maximală este reprezentata de lexem , care este , pe de-o
parte, utilizat cvasinonim cu termenul cuvânt, in majoritatea
(cazurilor) și, pe de altă parte, distins de cuvânt, in teoria lui
Eugen Coșeriu, deoarece lexemul este definit drept asociație intre
un singur semnificant și un singur semnificat. Astfel incat un
cuvânt polisemantic, numit și polisem, se va desface in tot atâtea
lexeme cate sensuri cunoaşte.
Semem 2 .Cel de-al doilea element este constituit de semem și este definit
ca ansamblu de seme. Semul corespunde, in planul continutului,
noţiunii de lexem, restransă la planul expresiei. Pentru a se ajunge
la formula semică reprezentată de semem, este necesara o
ordonare a definiţiilor lexicografice, in sensul reținerii exclusive a
trăsăturilor semantice relevante, restul trăsăturilor formând
balastul sau reziduul semic.
In privinţa structurii sememului, este necesar să se rețină cele

două formule diferite propuse de către Pottier și Greimas. Pentru
Pottier, sememul este un ansamblu de seme decompozabil in
semantem- definit ca subansamblu de seme specifice, clasem-
subansamblu de seme generice și virtuem- subansamblu de seme
conotative.
Pentru Greimas, orice semem este alcătuit dintr-un nod semic și

dintr-un clasem. Nodul semic contine trăsturile semantice
particulare unei unităţi lexicale, in vreme ce clasemul regrupează
trăsăturile contextuale.
Arhisemem
Arhisememul desemnează semnificatul comun unor paradigme sau
câmpuri semantice alcătuite pe baza semelor comune.
Arhilexem
Arhilexemul se definește drept semnificantul corelat sau necorelat, in
funcţie de limba, unui arhisemem. De exemplu, pornind de la
analiza propusă de B. Pottier pentru clasa obiectelor de asezat, in
care intra unităţile lexicale: scaun, fotoliu, taburet, canapea și
taburet rotund capitonat, se observa ca, in franceza, pentru
arhisememul „obiect de aşezat'" care constituie trăsătura comună
46
tuturor membrilor paradigmei exista arhilexemul „siege", in vreme

ce in romana acest arhilexem lipseste. In schimb romana posedă
arhilexemul dor nereperabil in celelalte limbi.
Sem Semul este unitatea minimala și fundamentală a analizei semantice

structurale.
In Precis de sémantique française , Mariana Tuţescuscu defineşte

semul drept “unitatea minimală de sens. trăsătura pertinent a
conținutului semantic, invarianta sensului, numită și marca
semantică sau marcator semic".
Pentru Pottier, semul este” trăsătura semantică distinctivă a unui

semem, relativă la un mic ansamblu de termeni, in mod relativ
disponibili și utilizaţi de locutori intr-o situaţie data de
comunicare”. Se observ ca in sens larg, semul reprezintă o
trăsătura semantica minimală și distinctive, prin analogie cu
analiza fonologica, unde obiectivul era reprezentat de relevarea
trăsăturilor minimale și distinctive de expresie. In sens restrâns,
semul ca unitate minimala și distinctiva de semnificaţie trebuie să
nu fie susceptibil de a cunoaşte realizări independente, întrucât
valoarea sa nu exista dincolo de graniţele care delimitează un
semem.
Faptul ca semul este o unitate minimala semnalează ca el nu mai

poate fi supus operaţiei de segmentare, iar cealaltă trăsătura a sa
(calitatea de a fi o unitate pertinenta sau distinctiva), echivalează
cu faptul că un sem substituit cu un altul reclama producerea unei
schimbări in planul de control reprezentat de planul expresiei.
De exemplu, daca in sememul / caracteristica adjectivala referitoare la /

temperature / apreciere in plus /, / grad nedeterminat / se înlocuieşte
semul / TEMPERATURA / cu semul / sentimente / se va ajunge cel
de-al doilea lexem corespunzător cuvântului polisemantic cald.
Semul ca trăsătura diferenţiala trebuie sa-și găsească o anumită

exprimare lingvistica, mai exact metalingvistica, iar aceasta trebuie
să fie formulată de semantician in modul cel mai economic cu
putinţă. De aceea, există posibilitatea ca semele, deși considerate
teoretic drept realizări minimale, sa fie, in mod practic, realizate și
prin perifraze sau parafraze, deoarece sunt puţine cazurile in care
semele sa aiba o realizare consacrata intr-o anumita limba și
caracterizată prin minimalitate.
Reținem ca semele, la nivelul cel mai abstract cu putință,

reprezintă trăsături semantic, dar, pentru a putea vorbi de seme,
ele trebuie să cunoască o anumita realizare.
47

Definiţi elementele semanticii lexicale structurale?



Semantica lexicală structurală: principii şi elemente.
1. D. S. L.: Lexem, arhilexem, semem, arhisemem, sem, (2001 – 2005).
48
Etapele analizei semantice structurale
ETAPELE ANALIZEI SEMANTICE STRUCTURALE
Cuprins Pagina

7.1 Să se familiarizeze cu obiectivele şi demersurile specifice fiecărei etape a analizei
semantice structurale......................................................................................................... 50
49
 să se familiarizeze cu obiectivele şi demersurile specifice fiecărei etape

a analizei semantice structurale.
7.1 Să se familiarizeze cu obiectivele şi demersurile specifice fiecărei etape a analizei

semantice structurale
In semantica paradigmatica europeană, analiza se reduce la analiza

semică, in vreme ce, in semantica românească, etapa semica este
completată de alte două etape: etapa contextual și etapa stilistică.
Rolul acestor etape este unul de verificare și rafinare a rezultatelor
oferite de analiza semica.
Etapa semică I. Etapa analizei semice iși revendică drept finalitate

descompunerea sensurilor / sememelor in trăsături minimale și
pertinente (sau seme). Analiza porneşte de la introducerea
unităţilor lexicale in clase organizate pe baza principiului
asemănării, iar in interiorul fiecarei clase se urmăreşte reliefarea
diferențelor specifice dintre unităţile supuse analizei, in felul
acesta conturându-se un model de structurare semantic, numit și
clasa in sens restrâns sau paradigma. După formularea in termeni
de seme și organizarea in clase semantice, analiza semica iși
propune să ofere o clasificare a paradigmelor obţinute. De altfel,
scopul tipologic este una dintre trăsăturile fundamentale ale
oricărui demers de tip structural.
Repartizarea cea mai importantă da seama de existența a două mari

tipuri de clase semantice:
- clase in sens restrâns sau paradigme;
- clase in sens larg presupun continuarea analizei îndeosebi prin
luarea in considerare a trăsăturilor contextuale și a celor stilistice,
acestea constituind obiectivul etapelor contextual – stilistice.
De asemenea, chiar clasele paradigmatice relevate in etapa semica

vor reclama o analiza in termeni contextual – stilistici, deoarece nu
de puţine ori rezultatele finale ale analizei semantic vin in
contradicţie cu rezultatele analizei semice. Astfel spus, paradigme
sau clase semantice in sens restrâins la nivelul analizei semice ajung
sa nu reprezinte, dupa epuizarea celor trei etap semica, contextuală
și stilistică decât clase in sens larg.
Etapa II. Cea de-a doua etapă este etapa contextuală. Dacă in etapa
contextuală semica unităţile lexicale nu interesează decât prin apartenenţa lor
50
la planul limbii, trăsăturile semantice reţinute fiind exclusiv de

natura paradigmatica, in etapa contextuală, ca de altfel și in etapa
stilistică, unităţile supuse analizei sunt intr-un fel sau altul smulse
din relaţiile lor paradigmatice și obligate să apară pe axa
sintagmatica, deoarece trăsăturile sunt, de data aceasta, de ordin
discursive. Ele decurg din confruntarea dintre particularităţile
conturate la nivelul lingvistic cu acelea rezultate prin actualizarea
unităţilor lexicale la nivelul vorbirii. Practic, etapa contextuală
implică o analiza al cărei scop este acela de a verifica gradul de
compatibilitate fată de anumite contexte lingvistice.
Etapa stilistică III. Etapa stilistica propune ca unităţile lexicale sa fie tratate din
perspectiva actualizării, pe de o parte, a unui anumit stil sau
registru de limba, iar, pe de alta parte, din prisma opoziţiei dintre
sensul denotativ și sensul conotativ. Astfel, in vreme ce in etapa
contextuală interesul se focalizează spre surprinderea
particularităţilor contextuale, in etapa stilistică atenţia se
concentrează pe reliefarea diferențelor care dau seama de ceea ce
Eugen Coșeriu numea arhitectura limbii, adică de existenta diferitelor
stiluri, repartizate pornind de la nucleul central reprezentat de limba
literară standard spre limbajele marcate, precum limbajul
belletristic, limbaj publicistic, limbaj juridic – administrativ sau
limbajele specializate (matematica, chimie, logica, medicina).
De asemenea, sunt avute in vedere diferențele care țin de registrele

de limba, și anume: registrul oral sau scris, cel popular sau familiar
– registru opus celui elevat sau susținut.
In privinţa opoziţiei dintre sensul denotativ și sensul conotativ,

analiza stilistică impune condiţia ca, pentru a vorbi de existența
unei paradigme semantice, sensurile cu care unităţile lexicale intra
intr-o relaţie semantica sau alta sa fie ori sensuri denotative ori
sensuri conotative. In caz contrar, adică in situaţiile in care
sensurile intre care se instaurează relaţii semantic sunt diferite din
perspectiva raportului denotație / conotație, clasa semantica va
reprezenta nu o paradigma, ci o clasa in sens larg.
Relaţiile semantice cărora li s-a aplicat cu succes analiza semantica

structurală au fost polisemia, sinonimia, antonimia și câmpurile
lexico – semantice. Spre deosebire de polisemie, care reprezintă un
microsistem semantic, celelalte relaţii constituie macrosisteme
semantice.

1.Precizaţi în ce constă analiza contextuală?
2.Descrieţi demersul realizat în etapa semică?
51


Nr. 7 pe care urmează să o cadrului didactic.

Etapele analizei semantice: prezentare, importanţă.
A se consulta cursul şi bibliografia aferentă.
1. D. S. L.: etapa semică, etapa contextuală, etapa stilistică, (2001 –

2005).
52
Polisemia
POLISEMIA
Cuprins Pagina

8.1 Să înţeleagă polisemia ca microsistem semantic......................................................... 54
8.2 .Să descrie trăsăturile polisemelor în funcție de nivelul specific al analizei
semantice (nivel semic, nivel contextual, nivel stilistic)……………………………....... 55
53
Polisemia
 să înţeleagă polisemia ca microsistem semantic;

 să descrie trăsăturile polisemelor în funcţie de nivelul specific al
analizei semantice (nivel semic, nivel contextual, nivel stilistic).
8.1 Să înţeleagă polisemia ca microsistem semantic.
Polisemie Polisemia este definită drept capacitate a tuturor limbilor naturale

de a dezvolta mai mulţi semnificanţi corespunzând aceluiaşi
semnificat. Polisemia este un fenomen care caracterizează structura
oricărui sistem lingvistic şi care satisface tendinţa de economie
lingvistică.
Polisem Studiată la nivel sememic, polisemia apare ca o relaţie de intersecţie între

ansamblurile semice manifestate de un lexem. Privită din perspectiva
raportului conţinut – expresie, polisemia se descrie ca manifestare a mai
multor sememe de către acelaşi formant.
Polisemia este un fenomen al sistemului care nu există decât în

virtualitate. De aceea, polisemia nu împiedică realizarea funcţiei de
comunicare: ea este dizolvată în discurs, contextul asigurând, prin funcţia
sa identificatorie, dezambiguizarea raportului polisemantic prin
selecţionarea sememului compatibil cu celelalte sememe actualizate în
enunţ.
Aproximativ 80% din cuvintele lexicului activ al unei limbi (fond lexical)
sunt polisemantice. Polisemia este redată în dicţionar prin înregistrarea
sensurilor sub semne grafice diferite / cifre, dar în limitele aceluiaşi articol
(cuvânt – intrare).
Din punct de vedere tradiţional, polisemia interesează sub aspectul

cauzelor şi al mijloacelor concrete prin care se realizează sensuri noi, prin
care se denumeşte aceeaşi realitate din unghiuri diferite (accentuând o
trăsătură şi neglijând-o apoi se poate dezvolta un alt sens). De asemenea,
se are în vedere realizarea unor tipologii a relaţiilor dintre sensurile
cuvintelor polisemantice pe baza elementului comun care asigură legătura
Polisemie în dintre sensuri. Astfel, se distinge să se distingă între:
lanţ Polisemia în lanţ = în care fiecare sens generează mai departe un alt sens;
De exemplu, unitatea lexicală slab dezvoltă următoarele sensuri:
1. lipsit de grăsime;
2. lipsit de forţă;
3. lipsit de trăsături caracteristice (caracter slab, vin slab, acid slab);
Polisemie 4. lipsit de valoare(lucrare slabă);
radială b) Polisemia radială = în care fiecare sens se află într-o relaţie obligatorie
54
Polisemia
cu sensul denotativ.
Exemplu: strigăt.
1. sunet produs de om, de intensitate medie;
2. sunet propriu unei mulţimi;
3. sunet transferat animalelor;
4. strigătul unui nume.
(larmă) (strigătul leului) ("s-a auzit strigat)
În cazul polisemiei, atât în semantica tradiţională, cât şi în cea modernă,

asemănarea dintre sensuri este cea care justifică tratarea într – un singur
articol de dicţionar, iar deosebirea dintre sensuri este importantă în
evitarea confuziilor.

Explicaţi opoziţia dintre polisemia radială şi polisemia în lanţ?
8.2 Să descrie trăsăturile polisemelor în funcţie de nivelul specific al analizei semantice

(nivel semic, nivel contextual, nivel stilistic).
Analiza semică a polisemiei
Diferenţe În analiza semantică modernă, polisemia este o categorie semantică,

semice alături de sinonimie, antonimie şi câmpurile lexicale. Toate sensurile unui
cuvânt polisemantic sunt considerate a alcătui o paradigmă, iar în funcţie
Diferenţe de trăsăturile comune şi cele diferenţiatoare se ajunge ia următoarea
graduale clasificare:
- Paradigme alcătuite din unităţi între ale căror sensuri nu se stabilesc
Diferenţe diferenţe semantice, ci numai diferenţe contextuale (nerelevante în etapa
contextuale semică):
Ex.: sterp = "care nu produce nimic” + diferenţe contextuale:
Diferenţe 1). despre fiinţe, animale;
stilistice 2). despre pâmânt, teren;
3). despre an.
vânăt = "de culoare albastru închis" + diferenţe contextuale:
1). pâtlăgea (vânătă);
2). buze, mâini, faţă;
3). munţi.
- Paradigme alcătuite din unităţi între ale căror sensuri se constată atât
diferente semantice cât şi diferenţe contextuale:
Exemple:
1). verde = sens de bază :"apreciere cromatică";
2). sens secundar:"apreciere pozitivă privitoare la starea fizico – psihică a
55
Polisemia
omului" (om verde = voinic, viguros);

3). acru, cald, farmacie.
Se observă că există seme diferite de la un sens la altul, care modifică

sensul global al contextelor în care apar lexemele respective.
În funcţie de trăsăturile comune şi cele diferentiatoare, se disting mai

multe categorii: (a) Paradigme în sens restrâns = în care elementul comun
ocupă o poziţie centrală (de prim element) în structura definiţiei fiecărui
sens.
Exemple:
- instituţie = 1. organizaţie socială cu destinaţie publică în sens larg.
2. organizatie socială cu destinaţie publică în sens restrâns;

- institut; atelier; canton.
(b) Paradigme în sens larg = în care trăsătura semantică comună este uşor
de identificat, dar nu are neapărat un loc central:
sensul comun are o poziţie fixă, a ultimului loc:
Exemple:
- bibliotecă = 1.mobilă;
2. parte a casei + destinată pentru a ține cărţi.
3. colecţie; = semul comun;
4. instituţie.
- farmacie = 1. ştiinţă cu anumite obiective;
2. local / constructie.
Semul comun ocupă, pentru fiecare sens, o poziţie diferită.

Exemplu:
- casă: semul comun / clădire / este central la sensul de bază, iar la sensul
secundar de « parte a casei » (casa scării, casa liftului) trece în poziţie
finală; - facultate = 1. capacitate psihointelectuală;
2. unitate didactică şi administrativă de învăţământ superior (. . ), în care
oamenii activează pe baza unor capacităţi psiho – intelectuale.
Analiza contextuală a polisemiei
Etapa contextuală conduce la o delimitare a sensurilor cuvintelor

polisemantice în funcţie de gradul de dependenţă faţă de context:
Sensuri libere de context.
Din punct de vedere teoretic, sensurile denotative sunt mai libere de

context decât cele conotative.
Exemple: galben,roşu,acru,cald,locuinţă,casă.
Sensuri relativ libere de context.

Contextul este necesar pentru dezambiguizare, dar combinaţiile cu diferite
cuvinte nu sunt strict determinate:
56
Polisemia
Exemple:
- a bâzâi= 1. a emite sunete specifice_______contextul / insecte / ...;
2. a emite sunete specifice_______contextul / copil / = a scânci,a plânge;
3. (ironic şi peiorativ) a cicăli, a bate la cap.
Sensuri strict dependente de context:

Sensurile secundare se realizează numai în construcţii / sintagme fixe.
Exemple:
- casă de copii, casă de comenzi, casă de sănătate;
- cămin de copii, cămin de studenţi;
- bere blondă, bere neagră.
2. Sensurile secundare tocmai prin faptul că admit numai un anumit

context se pot utiliza şi fără prezenţa explicită a acestuia.
Exemple:
- el este blond (păr blond);
- el este şchiop;
- se aude un cotcodăcit / măcăit / behăit.
CONCLUZII
Polisemia este condiţionată prelocuţional, în sensul că distincţiile dintre

sensurile unui cuvânt trebuie să existe în mintea vorbitorului înaintea
vorbirii.
Polisemia este un act care combină analiza (descrierea cu diverse metode)

şi construcţia (construirea de mesaje concrete de către vorbitori).
Avantajul acestei combinaţii este dat de faptul că numai pentru polisemie
există imaginea microsistemului semantic în dicţionarele limbii române.
Existenţa diferitelor tipuri de paradigme conduce implicit la o

eterogenitate la nivelul microcosmosului semantic. Complexitatea şi
diversitatea structurii vocabularului rezultă la nivelul polisemiei şi prin
faptul că fiecare sens poate intra în diverse clase semantice.

Explicaţi rolul etapei contextual – stilistice în analiza semantică a unităţii
lexicale vânăt?

În loc de
rezumat Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 8.
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
57
Polisemia


Polisemia: microsistem semantic.

Marcaţi grupa care are toate cuvintele polisemantice:
a) cap, bandă, liliac, permisie, stea;
b) soare, sol, stea, coardă, corp;
c) sol, coardă, masă, stea, cap:
d) bandă, sol, stea, liliac, coardă;
e) soare, permisie, stea, cap, bandă.
Marcaţi grupa care conţine doar cuvinte polisemantice:
a) inimă, port, picior, a semăna, capră;
b) inimă, picior, a face, port, cal;
c) capră, cal, broască, picior, inimă;
d) capră, cal, mână, inimă, picior;
e) cer, capră, cal, a semăna, picior.
Marcaţi grupa care conţine doar omonime:
a) ochi, vară, bancă, leu, liră;
b) foc, vară, ochi, liră, leu;
c) liră, leu, bancă, sare, tort;
d) ochi, tort, sare, cap, a semăna;
e) vară, tort, sare, leu, inimă.
Marcaţi grupa care conţine doar omonime:
a) sol, capital, lac, somn, cursă;
b) masă, baie, lună, somn, car;
c) capabil, baie, lună, car, extrem;
d) capital, car, duce, extrem, somn;
e) duce, car, sare, masă, stea.
Marcaţi grupa care conţine doar cuvinte polisemantice:
a) a vorbi, a însemna, a pierde, a fabula, a semăna;
b) a însemna, a pierde, a vorbi, linie, potenţial;
c) a fabula, potenţial, a însemna, a vorbi, interogaţie;
d) ceară, a pierde, cap, lin, potenţial;
e) potenţial, a însemna, gol, a vorbi.
A se consulta informaţia oferită în curs şi bibliografie
58
Polisemia
1. Lexicul pag. 47 – 58, (2005).

2. D. S. L.: polisemie, denotaţie, conotaţie, (2001 – 2005).
59
Omonimia
OMONIMIA
Cuprins Pagina

9.1 .Să înţeleagă particularităţile omonimiei ca macrosistem semantic........................... 61
9.2 Să recunoască principalele tipuri de omonime............................................................ 62
60
Omonimia
 să înţeleagă particularităţile omonimiei ca macrosistem semantic;

 să recunoască principalele tipuri de omonime.
9.1 Să înţeleagă particularităţile omonimiei ca macrosistem semantic
Omonimia Omonimia se defineşte drept relaţia dintre două sau mai multe cuvinte,
morfeme şi construcţii care au aceeaşi formă (semnificant) şi sensuri
diferite.
Omonimia, în limba română, este datorată mai multor cause.

Convergenţa fonetică a două cuvinte distincte ca sens, de origini diferite
Exemple:
- car / care «căruţă»—lat. carrus; car, - i «vierme care roade lemnul»;
- lin"uşor" - lat. lenis; lin”peşte" - slavă;
(b.) Divergenţa semantică a sensurilor unui cuvânt polisemantic,

provocată de cauze diferite pentru cuvinte cu aceeaşi origine:
Exemple:
- calcul «pietricică formată accidental în anumite organe umane şi
animale» / calcul «socoteală»: *neologisme latino – romanice: în latină,
calculus = «pietricică; socoteală»; deoarece, iniţial, socotelile se făceau cu
pietricele.
-fistichiu «verde bătând în galben, de culoarea fisticului» / fistichiu
«ciudat, nepotrivit».
*iniţial această culoare însemna «fară gust, nepotrivit »; între timp, primul
omonim s-a pierdut.
Omonime
(c.) Derivarea poate duce la apariţia unor omonime diverse:
- fierărie = «lucruri din fier»: fier + sufixul colectiv «- ărie»
- fierărie = «prăvălia în care se vinde fier»:fierar + sufixul nume de loc «-
ie».
Limba română apelează la mai multe mijloace pentru a dezambiguiza

relaţia de omonimie, considerată de mulţi lingvişti drept coliziune:
(a) Mijloace formale:
- accentul: mÓbila / mobíla; cópii / copíi;
- derivarea: porumb / porumbel;
diferenţieri morfologice: batist / batistă; cartel / cartelă; bandă / bande /
benzi;
dată / date / dăți; doamne / domnule; a îndura / a se îndura; a uita / a se
uita; accord / acordez; absolve / absolvesc;
61
Omonimia
(b) Diferenţierea prin determinări lexico – sintactice sau contextuale:

- lună de zile / de pe cer;
- cer senin / cer o carte.

Precizaţi cauzele de apariţie a omonimiei?
9.2 Să recunoască principalele tipuri de omonime
Omonimele se definesc drept două sau mai multe cuvinte aflate in relaţie
de omonimie.
Omonimele se clasifică în:
Omonime Omonime lexicale = care aparţin unei părţi de vorbire identice.

lexicale
Omonime Omonime morfologice = morfeme care au o realizare comună, cu
morfologice condiţia să apară în zone diferite ale aceleiaşi paradigme, fiind diferite ca
valoare şi ca funcţie.
Exemple:
un, o —►art.neh.;
—►numeral cardinal;
—►pronume nehotărât;
Omonime Omonime lexico – gramaticale = forme identice din paradigma unor

lexico – părţi de vorbire diferite. Se mai numesc şi omoforme.
gramaticale
Omonime Omonime sintactice = grupuri sintactice / propoziţii care au aceeaşi
sintactice componenţă şi organizare sintactică, dar care se deosebesc ca
semnificaţie. Exemple:
- chemarea profesorului—►profesorul cheamă.
—►profesorul este chemat.
OMONIMELE LEXICALE se clasifică în subclase, în funcţie de:
(A) Criteriul originii:

- omonime cu o origine comună: păr = "pom" < lat.pirus / vs / ”podoabă
capilară" < lat.pilus;
- omonime cu origini diferite: lac = "întindere de apă" < latină / vs /
"preparat lichid obţinut prin dizolvarea unor răşini" < germană;
Omonime totale (B) Criteriul gradului de identitate formală:
(a) Omonime totale = au toate formele identice:
*acces = "posibilitate de a ajunge într – un loc / la o persoană";
62
Omonimia
= "ansamblu de tulburări clinice manifestate brusc";

*a achita = "a declara juridic nevinovăţia cuiva";
="a îndeplini o obligaţie morală sau materială";
*acord, - uri = "învoială,convenţie";
= "concordanţă gramaticală";
="armonie muzicală rezultând din reunirea a cel puţin 3 sunete";
*apendice = "mică prelungire a tubului intestinal";
="parte secundară a unui obiect;adaos la o publicaţie;supliment";
*as, aşi ="monedă romană de aramă / bronz";
= ”carte de joc";
= (fig.)"persoană extrem de capabilă"
*a absolve = "a termina un an şcolar / o treaptă de învăţământ";
= "a ierta,a scuti de pedeapsă";
*cabală, - e = "interpretare mistico – religioasă ebraică a Vechiului
Testament";
= "uneltire, intrigă";
*calc, - uri = "hârtie translucidă folosită la copierea desenelor";
=" fenomen lingvistic";
*cancer, - e = "tumoare malignă";
= "rac, una din cele 12 constelaţii zodiacale";
*galerie, - I = "canal de comunicare în mină";
= "muzeu, secţie a unui muzeu";
= "balcon din sălile de spectacol";
= "bară pentru atârnat perdelele";
*grai, - uri = "glas,voce(< derivare regresivă din grăi)";
= ”unitate lingvistică subordonată dialectului";
*a încolţi = "a germina";
= "a înfinge colţii,a ataca,a muşca";
= "a prinde la strâmtoare, a încleşta";
* jurnal = "ziar, gazetă";
= "însemnări zilnice".
Omonime
parțiale (b) Omonime parţiale = care au numai unele forme identice, diferenţierile
realizându – se prin accent, forme de plural etc.
Exemple:
*véselă / vesélă;
*móbilă / mobílă;
*cap —►capete -„extremitate superioară a corpului omenesc";
—►capi = "căpetenie, şef, conducător";
—►capuri = "promontoriu"
*corn —►corni - 'arbust / arbore mic";
—►coarne = "excrescenţă pe osul frontal al animalelor cornute";
—►cornuri = "produs de panificaţie";
*élan —►elani = "animal rumegător nordic.din familia cerbilor";
—►elanuri = "avânt, entuziasm, însufleţiri creatoare";
*ochi —►ochi;
—► ochiuri;
**Tot omonime parţiale sunt omonimele lexico – gramaticale
63
Omonimia
(C) Criteriul gradului de toleranţă / acceptabilitate

- Omonime intolerabile = atunci când unul dintre cuvinte este îndepărtat:
- păcurar —►"vânzător de păcură";
—►"păstor".
NB: 'păcurar' cu al doilea sens s-a înlocuit cu cioban.
- Omonime tolerabile = când cuvintele se folosesc în contexte diferite care
diferenţiază precis sensul:
*a afecta—► "a atribui o sumă mare de bani": "Guvernul a afectat suma
de
pentru...."
—►"a manifesta o stare sufletească negativă": "X este afectat de... ".
OMONIMELE LEXICO – GRAMATICALE:

*acri —►subst., masc, pl.;
—►adj., masc,pl.;
*ai —►subst. regional:"usturoi";
—►interjecţie;
—►art. pos.gen;
—►pron. semiindep;
—►vb. a avea, pers. a 2 – a, s. g., ind. prez.;
*alesei / alesei; (subst.) (vb.).
*altoi(subst.) / altoi (vb.);
*amenda (subst.) / amendă (vb);
*boieri(subst.) / boieri (vb.);
*cer —►subst.;
—►vb. a cere.ind. prez, pers. întâi, sg. / pers. a 3-a, pl.;
*noi —►pron. pers.;
—►adj.;
*pui —►subst.;
—►vb. a pune;
*roi (subst.) / roi(vb);
*sare —►subst;
—►vb.;
Omografe *vin —►subst.;
—►vb.
Prin omografe se înţeleg două sau mai multe cuvinte aflate în relaţie de
omografie.
Omografia reprezintă calitatea cuvintelor omonime de a fi scrise la fel.
Exemple:
*raportor —►"cel care face un raport";
—►"instrument de geometrie";
* vânătă —►adj.;
—►subst.;
*ciocănaşe —►"ciocan mic";
—►"lucrător care sparge cu toporul în ocnele de sare".
Cuvintele omografe sunt:

- fie omonime totale = omografe şi omofone;
64
Omonimia
- fie omonime parţiale = nu sunt şi omofone.
NB: Th. Hristea (1984. „Sinteze de limba română", Editura Albatros,

p.22) consideră că sunt omonime numai cuvintele omografe şi omofone,
ceea ce duce la dispariţia conceptului de omonime parţiale, caz în care se
recurge la noţiunea de omografie.
Omofone
Se numesc omofone două sau mai multe cuvinte aflate în relaţie de
omofonie.
Omofonia reprezintă calitatea a două sau mai multe cuvinte de a avea

aceeaşi pronunţare.
Omofonele pot fi:

- omonime totale = când sunt şi omografe;
- omonime parţiale = când nu sunt şi omografe, ca de exemplu: oştire/o
ştire;binecunoscut / bine cunoscut etc.

Indicaţi criteriile de clasificare a omonimelor?



Omonimia: definiţie, tipologie.

1. Marcaţi grupa în care sunt doar omonime:
a) izvor, sinus, parabolă, a încinge, mină;
b) sinus, mină, morgă, toc, tablă;
c) a încinge, top, sinus, cale, tablă;
d) pământ, a încinge, top, cale, toc;
e) top, toc, tac, cuc, tablă.
2. Marcaţi grupa în care sunt doar omonime:
a) hiperbolă, pupă, cer, marcă, negru;
b) pupă, negru, mare, milă, marcă;
65
Omonimia
c) milă, marcă, a destrăma, cot, cor;

d) a destrăma, cot, cor, negru, cer;
e) pupă, milă, mediu, marcă.
1. Lexicul: pag.60 – 82, (2005).

2. D. S. L.: omonimie, omonime, (2001).
3. Stoichiţoiu Ichim Adriana, Vocabularul limbii române actuale.
Dinamică, influenţe, creativitate, Edition All Educational, Bucureşti, pag.
53 – 82, 2001.
66
Paronimia
PARONIMIA
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10………………………………………………….. 68

10.1 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de paronime.......................................................... 68
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10………………………………………... 70
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10…………………………………………………. 71
67
Paronimia
 recunoaşterea principalelor tipuri de paronime.
10.1 Recunoaşterea principalelor tipuri de paronime.
Paronomie Paronimia şi paronimele sunt fenomene obiective de limbă, strâns

legate de vocabular şi de evoluţia lui. Deşi îndelung marginalizate,
ele au fost observate încă din antichitate. În privinţa conceptului de
paronimie nu există un consens de păreri. Până acum,s-au conturat
două direcţii mai importante:
(l) Pentru unii cercetători, paronimia este definită drept

cvasiomonimie.
(2) Pentru alţii, paronimia se reduce la o simplă şi vagă asemănare

formală căreia îi corespunde o diferenţă mai mare sau mai mică în
planul conţinutului semantic.
(l) Conform primei accepţii, împărtăşită mai ales de lexicografi,

paronime pot fi numai cuvintele care diferă între ele printr-un
fonem sau două:
ex. :*atlas / atlaz; *colabora / corobora;
*eroină / heroină; *conjunctură / conjectură;
*eufonie / euforie; *arbitral / arbitrar;
*geană / genă; *fiabil / friabil;
*eminent / iminent; *vagotomie / vagotonie;
*flagrant / fragrant;
(2) În conformitate cu a doua concepţie, ar fi suficient ca două

cuvinte să semene puţin în privinţa începutului / sfârşitului lor
pentru a fi considerate paronime:
(!?)*conduce / conţine; *caz / cazuistică;
*conduce / produce; *fierbere / fierbinţeală;
*aderenţă / adeziune; *furt / furtişag;
*amploare / amplitudine; *geniu / genialitate;
*aşezare / aşezământ;
sau chiar, mai grav, perechi de trei cuvinte de tipul:
*abstracţie / abstractizare / abstracţionism;
*idioţism / idioţenie / idioţie;
*legalitate / legitate / legaizare.
Th. Hristea insistă asupra faptului că, acceptând o astfel de

68
Paronimia
concepţie (din păcate, foarte răspândită),ar însemna să admitem

existenţa a numeroase "serii paronimice" asemănătoare, de
exemplu, cu:
(!?)*cal / cală / calc / calabalâc / caldarim / calcan / calcula (cu
întreaga sa familie lexicală / calculoză / calendar / caleaşcă /
calomfir / califat / calibru / calorie / calval etc.
Concepută într-un mod atât de larg, paronimia nu mai reprezintă

aproape nici un interes, iar graniţele ei devin imposibil de
delimitat.
Cât priveşte aşa – zisele «serii paronimice» acestea ajung,
câteodată, inimaginabil de întinse, cuprinzând imensa majoritate a
unităţilor lexicale dintr-o limbă dată.
Th. Hristea respinge vehement concepţia(2.), subliniând că ea vine

în contradicţie cu etimologia însăşi a termenului paronim, de
origine grecească:
Paronime
Para = „lângă, aproape de" + onima = formă dialectală a lui onoma
= „nume ” .
Adevăratele paronime sunt cuvintele aproape omonime d. p. v. al

formei şi deosebite într-o măsură mai mică sau mai mare, d. p. v. al
sensului. Fiind vorba de cuvinte cvasiomonime, diferenţa de ordin
formal dintre acestea ar trebui redusă la numai un fonem sau două
(în eventualitatea că măcar unul dintre paronime are un corp
fonetic mai dezvoltat, adică, cel puţin, trisilabic).
Părerea conform căreia sunt paronime toate cuvintele derivate de la

aceeaşi rădăcină trebuie neapărat şi definitiv abandonată.
Condiţia de paronime este satisfăcută de perechi precum:

*arteroscleroză / arterioscleroză; *insera / însera;
*bison / vizon; *recuza / refuza;
*calitate / caritate; *reflecţie / reflexie;
*destines / distins; *românesc / românesc;
*inveterate / învederat.
Aceeaşi condiţie o mai îndeplinesc şi unele triplete paronimice de

felul:
*aptitudine / atitudine / altitudine;
*migra / emigra / imigra;
*scară / scală / escală;
*achilie / chilie / chelie;
*facţiune / fracţiune / fricţiune;
*formal / formar / formol;
*pereia / peria / paria;
♦abac / abacă / abaca;
♦agapă / agavă / agată;
69
Paronimia
*benzol / benzyl / benzoil;

*biom / bion / biot;
*campanelă / campanilă / campanulă;
*splin / splint / split;

Alcătuiţi enunţuri din care să reiasă sensul a zece paronime ocurente în
expunerea de mai sus?



Paronimia: definiţie, tipologie.
70
Paronimia
1. Lexicul pag. 83 – 89, (2005).

2. D. S. L.: paronimie, paronime, (2001/2005).
3 Hristea Th., Paronimia şi atracţia paronimică în limba română (cu
specială referire la opera lui I. L. Caragiale), în LL, nr. 1, pag. 22 – 33,
978.
71
Sinonimia
SINONIMIA
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 11………………………………………………...... 73

11.1 .Să înţeleagă sinonimia ca microsistem semantic…………………………….......... 73
11.2 Să descrie trăsăturile sinonimelor în funcţie de nivelul specific al analizei
semantice (nivel semic, nivel contextual, nivel stilistic)………………………………... 75
72
Sinonimia
 să înţeleagă sinonimia ca microsistem semantic;

 să descrie trăsăturile sinonimelor în funcţie de nivelul specific al
analizei semantice (nivel semic, nivel contextual, nivel stilistic).
11.1 Să înţeleagă sinonimia ca microsistem semantic
Condiţii de Sinonimia este relatia de echivalenţă sau de identitate dntre

analiză sensurile a două sau mai multe cuvinte diferite.
riguroasă a
sinonimiei, La nivelul lexicului, sinonimia este considerată o categorie
sinonimia în semantică fundamentală, pentru că se manifestă în diverse limbi ca
sens restrâns, o capacitate de rafinare a expresiei lingvisticele şi se utilizează mai
sinonimia în multe forme sau semnificanţi diferiţi pentru a exprima acelaşi sens.
sens larg
Cea mai clară relaţie de sinonimie se stabileşte între cuvintele
monosemantice,cum sunt cele din limbajul ştiinţific,când sunt
identice ca sens:
Semantică = semasioIogie;
Natriu = sodium.
Sinonimia este evidentă când cuvintele polisemantice stabilesc

aceleaşi sinonime pentru fiecare din sensurile lor (ceea ce nu se
întâmplă în mod frecvent):
- cale = drum;
- cale = drum de comunicaţie;
- cale = drum lung;
- cale = drum de o zi.
In cazul cuvintelor polisemantice, este însă necesară

dezambiguizarea, care înseamnă stabilirea relaţiei de sinonimie
numai pentru unul dintre sensuri:
Ceas = oră «unitate de măsură a timpului», (ceas: «obiect de
măsurat timpul» rămâne în afara acestei relaţii).
Stabilirea sinonimelor pentru fiecare din sensurile cuvintelor

polisemantice este o modalitate de a arăta diferenţele dintre
sensuri, dar şi o posibilitate de organizare a vocabularului (numită
câmp de expansiune sinonimică):
*a ridica = a sălta = a înălţa (în contexte ca a ridica o greutate);
*a ridica = a sufleca (ca în a ridica / a sufleca mânecile);
*a ridica= a zidi, a construe (ca în a ridica / a construi o casă);
*a ridica = a mobiliza (ca în a ridica / a mobiliza masele);
*a ridica = a creşte = a urcata mări (ca în a ridica / a creşte
73
Sinonimia
preţurile);
*a ridica = a suspendata desfiinţa (ca în a ridica / a suspenda o
pedeapsă).
Există mai multe categorii de sinonime (care se verifică în

exemplele anterioare, dar şi în alte exemple).
Condiţii de analiză riguroasă a sinonimiei:

- identitatea referentului;
- identitatea sau echivalenţa de sens - care trebuie să meargă
până la un număr mare de seme;
- posibilitatea substituirii sinonimelor în acelaşi context.
Substituirea să se facă în aceeaşi variantă stilistică. De exemplu,

nu sunt sinonime perfecte / totale varza şi curechi sau cartofi şi
barabule, pentru că ele nu se pot utiliza paralel în limba literară,
cel de-al doilea termen fiind regional.
Se delimitează sinonimia în sens restrâns,când sunt îndeplinite

toate condiţiile de sinonimie şi când analiza semică pune în
evidenţă o identitate absolută şi sinonimia în sens larg, care se
manifestă numai în vorbire sau în contexte, când se neglijează
conştient unele diferenţe semantice sau contextuale,cum ar fi: am
dormit bine pe acest pat / studio / divan , situaţie în care cele trei
cuvinte reprezintă sinonimia în sens larg, pentru că sunt
interpretate cu un sens comun, aproximativ de «obiect pentru
dormit», neglijându-se diferenţele de sens dintre ele.
Sinonimia în sens larg este o neutralizare contextuală, realizată

între anumite limite care să permită înţelegerea şi varietatea
expresiei.
Două sau mai multe cuvinte care se află în relaţie de sinonimie se

numesc sinonime.

Indicaţi care sunt condiţiile pe care trebuie să le satisfacă două sau mai
multe unităţi lexicale pentru ca relaţia semantică instaurată între ele să fie
de sinonimie în sens larg?
74
Sinonimia

semantice (nivel semic, nivel contextual, nivel stilistic)
Analiză semică (1) Analiza semică

Sinonimele trebuie să aibă cât mai multe seme comune şi cât mai
puţine seme diferite. De aceea, analiza semică este foarte utilă
pentru a verifica riguros relaţia de sinonimie şi pentru a permite
stabilirea mai multor categorii de sinonime:
(a) Sinonime care nu se diferenţiază semic (au aceeaşi definiţie

semică):
*mister = enigmă;
*vorbăreţ = guraliv = locvace;
*a scrânti = a luxa;
*semantică = semasioIogie;
*natriu = sodiu;
*vlăguit = istovit = epuizat = extenuat;
(b) Sinonime care se diferenţiază numai printr-un sem gradual:

*teamă = frică (caracterizate prin «grad nedeterminat») = spaimă
= groază.
(caracterizate prin grad maxim, alături de semele cornune tuturor
celor patru termeni).
*deştept = inteligent («grad nedeterminat») = genial («grad
maxim») = isteţ = ager.
(grad mic),alături de semele comune celor 5 sinonime:"apreciere
în plus cu privire la inteligenţă.
*amplu = larg = mare (<<grad nedeterminat») = enorm = imens
( «grad mare» ).
uriaş = colosal = gigantic (grad maxim), alături de semele
comune" caracteristică adjectivală,apreciere în plus,referitoare la
extensiunea pluridimensională.
(c)Sinonime care au câte un sem propriu – zis diferit:

*duşumea («partea de jos a unei încăperi» + «numai din
scânduri») = podea («partea de jos a unei încăperi» + «din orice
material»).
*bogat = avut = înavuţit (toate trei au sernele comune
caracteristică adjectivală apreciere în plus,referitoare la starea
materială), cel de-al treilea sinonim adaugă semul rezultatul unui
proces.
(d) Sinonime care prezintă atât diferente graduale,cât şi

semantice,dar limitate cantitativ:
- cald = călduţ = căldicel = fierbinte = clocotit = canicular se
definesc toate ca «apreciere în plus referitoare la temperatură» şi
apoi se regrupează prin diferenţe semice(uneori neglijabile):
- cald «grad nedeterminat»;
75
Sinonimia
- câlduţ, câldicel «grad mic»;

- fierbinte «grad mare»;
- canicular «grad maxim»;
- clocotitor «grad maxim»+ <<proces de fierbere»;
- dogoritor «grad maxim»+ «emanaţie de căldură».
Analiză
contextuală (2) Analiza contextuală
Între sinonimele din clasa (a.), se pot stabili în continuare
diferenţe contextuale (= analiza contextuală). În ciuda identităţii
semantice, substituţia în context nu este întotdeauna posibilă:
*a deceda = a răposa = a dispărea(admit doar un subiect animat
uman) = a muri = a pieri = a se prăpădi(admit doar subiect
animat, fie uman,fie nonuman).
—►Astfel, între unele sinonime se stabilesc diferenţe

contextuale:
*slab = diluat = subţire = lung în contextul «lichide», dar diluat
se foloseşte numai despre substanţe chimice (acid, soluţie, alcool),
slab şi chiar diluat pot caracteriza lichide buvabile (băutură, ceai,
cafea), subţire şi lung se combină numai cu substantive
desemnând alimente lichide.
Când sinonimele sunt specializate contextual, această restricţie are

importanţă pentru definirea riguroasă a sensului:
*modic = (foarte) mic;
*exorbitant = (foarte) mare; —►primele sinonime (modic,
exorbitant) apar numai în combinaţie cu preţuri, valori, ceea ce
Analiză restrânge condiţiile de sinonimie.
stilistică a
sinonimiei (3) Analiza stilistică
Tot între sinonimele din clasa (a.) pot să apară diferenţe de
registru stilistic, care se manifestă tot sub formă de restricţii
contextuale:
*a crăpa – numai în stilul familiar sau argotic.
*a sucomba – numai în stilul literar pretenţios (livresc).
Restricţiile contextuale şi stilistice sunt foarte importante în

analiza sinonimelor, pentru adecvata lor folosire în vorbire sau în
texte. Respectarea condiţiilor semantice şi contextuale face din
sinonime o posibilitate de rafinare a expresiei lingvistice.

Între unităţile lexicale din seria a muri, a deceda, a sucomba, a pieri, a-și
da sufletul, a crăpa, a trece în nefiinţă se stabileşte o relaţie de sinonimie
în sens restrâns sau în sens larg? Argumentaţi-vă răspunsul prin apelul la
etapele analizeisemantice structurale.
76
Sinonimia



1. Sinonimul cuvântului inerent este:

a) iminent; b) imanent;
c) indispensabil; d) subînţeles;
e) inevitabil.
2. Sinonimul cuvântului angoasă este:
a) nevroză; b) ataraxie;
c) abulie; d) spleen;
e) nelinişte.
3. Sinonimul cuvântului oneros este:
a) oniric; b) imaginar;
c) veros; d) inefabil;
e) veridic.
4. Sinonimul cuvântului labil este:
a) slab; b) dezechilibrat;
c) incert; d) stresat.
5. Sinonimul cuvântului marasm este:
a) mlaştină; b) degradare;
c) labirint; d) complicaţie.
6. Sinonimul lui redundant este:
a) inefabil; b) incomplet;
c) prolix; d) prolific;
e) iterativ.
7. Vesperal are ca sinonim pe:
a) auroral; b) matinal;
c) crepuscular; d) nocturn;
e) diurn.
8. Sinonimul cuvântului proteic este:
77
Sinonimia
a) consistent; b) monumental;
c) schimbător; d) rarefiat;
e) aplatizat.
9. Sinonimul cuvântului apostilă este:
a) apostrof; b) siglă;
c) însemn heraldic; d) rezoluţie;
e) aprobare.
10. Sinonimul lui malversaţie este:
a) stângăcie; b) fraudă;
c) complot; d) calomnie.
11. Sinonimul lui facţiune este:
a) fragment; b) partidă;
c) consorţiu; d) aspect.
12. Sinonimul lui revolut este:
a) deschizător de drumuri;
b) datat;
c) revoluţionar; d) novator.
13. Sinonimul cuvântului fortuit este:
a) facultativ; b) efemer;
c) accidental; d) constrâns.
14. Sinonimul cuvântului emfază este:
a) locvacitate; b) redundanţă;
c) prolixitate; d) afectare.
15. Marcaţi seria în care apar sinonime frazeologice:
a) a umfla nările / a călca popeşte;
b) a ridica din sprâncene / a da din coadă:
c) a scoate peri albi / a lua la refec;
d) a lua la rost / a scoate ochii;
e) a băga mâna în foc / a se prinde chezaş.
1. Lexicu, pag. 90 – 119, (2005).

2. D. S. L.: sinonimie, sinonim (e), (2001).
78
Antonimia
ANTONIMIA
Cuprins Pagina

12.1 .Să înţeleagă sinonimia ca microsistem semantic...................................................... 80
semantice (nivel semic, nivel contextual, nivel stilistic)………………………………... 82
79
Antonimia
 să înţeleagă antonimia ca microsistem semantic;

 să descrie trăsăturile antonimelor în funcție de nivelul specific al
analizei semantice (nivel semic, nivel contextual, nivel stilistic.
12.1 Să înţeleagă antonimia ca microsistem semantic.
Antonimie, Antonimia este o relaţie lingvistică şi logică între sensuri contrare /

antonime, sem contradictorii; o relaţie de excludere reciprocă.
incompatibil
contrar Relaţia diametral opusă a sensurilor poate antrena poli opuşi
(lung / scurt; greu / uşor cald / rece; abstract / concret bolnav /
sănătos; curajos / fricos etc.), unde pozitiv este polul care
defineşte proprietatea respectivă. Polaritatea se poate baza pe
antiteza realităţii (antonime ontologice): zi / noapte; diurn /
noctum; masculin / feminin; urban / rural.
Cuvintele antonime trebuie să aibă câteva trăsături comune de sens

(seme comune):
*cald / rece—►desemnează amândouă fie «aprecieri privitoare la
temperatură»(vreme caldă / vreme rece), fie «aprecieri privitoare la
sentimente» (sentiment / privire—►caldă / rece).
*concis / prolix—►au comune semele «caracteristică adjectivală
privitoare la concentraţia de idei»: lucrare concisă / prolixă.
Relaţia de antonimie se stabileşte prin semele diametral opuse

adăugate semului comun:
*pentru cald / rece, semul incompatibil contrar (SIC) este« pozitiv
» / «negativ»;
*pentru ~ concis / prolix —> « prezent » / «absent»;
*pentru a (se) ameliora / a (se) agrava—► «favorabil» /
«nefavorabil».
Antonimia se poate raporta la un termen mediu (neutru), cum ar fi

termenul «normal» pentru cald / rece, bolnav / sănătos, etc.
Antonimia se stabileşte, de multe ori, între sensuri gradabile, de

exemplu, bogat / sărac (x poate fi nici bogat, nici sărac, având un
grad nedeterminat faţă de polii opuşi).
Antonimia este riguros exprimată lingvistic când trăsătura comună

de sens este desemnată prin acelaşi radical, iar
contrarietatea(polaritatea) este dată de prefixe , termenul marcat
fiind cel cu prefix:
80
Antonimia
*corect / incorect; îngheţ / dezgheţ; cinstit / necinstit ; hidratat /

deshidratat.
Numim antonime două sau mai multe cuvinte care se află în relaţie
de antonimie.
- Un cuvânt x este antonimul lui y, dacă are un sens diametral
opus, de obicei simetric: tânăr / bătrân; mare / mic; harnic / leneş.
Opoziţia poate fi şi asimetrică:

*mic = pol negativ, grad nedeterminat / uriaş Gigantic = pol
pozitiv, grad maxim; *harnic – grad nedeterminat / indolent = grad
mic.
Antonimele aparţin mai multor părţi de vorbire dintre care cele mai
numeroase sunt adjectivele şi substantivele:
(a.) adjective: citeţ,lizibil / vs. / neciteţ, ilizibil;
(b.)substantive abstracte: sperantă nădeide / disperare,
deznădeide; bucurie / tristete;
(c.) verbe: a aprinde / a stinge; a (se) agrava / a (se) ameliora;
(d.) adverbe: aproape / departe;aici / acolo;etc.
Unele cuvinte se definesc prin antonimele lor:

*prost = «lipsit de inteligenţă»;
*fricos = «care are puţin curaj»;
*curajos = ’’ care nu cunoaşte frica’’;etc.
Antonimele sunt fixate în perechi, pe care vorbitorii le evocă cu

uşurinţă, chiar fără context: bun / rău; cald / rece; umed /
uscat;etc.
Antonimele se clasifică în:

- antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ / soţie;
- antonime scalare, care admit gradarea şi care sunt adesea legate
de proceduri ele comparare: mare / mijlociu / mic; fierbinte / cald /
rece; etc.
- antonime contrarii: a urca / a coborî;
- antonime reciproce: a cumpăra / a vind.

1.Definiţi antonimia în sens restrâns, recurgând la condiţiile de analiză
riguroasă?
2.Definiţi semul incompatibil contrar?
81
Antonimia
12.2 Să descrie trăsăturile antonimelor în funcţie de nivelul specific al analizei

semantice (nivel semic, nivel contextual, nivel stilistic)
Antonime în ANALIZA SEMICĂ A ANTONIMIEI

sens restrâns, Punctul de pornire în alcătuirea unei clase antonimice poate fi
antonime în reprezentat fie de un cuvânt monosemantic sau de un sens al unui
sens larg cuvânt polisemantic, fie de o clasă de sinonime, ajungându-se, în
primele două cazuri, la postularea unei relaţii de antonimie între
două clase de termeni.
Analiza semică a antonimiei conduce la degajarea următoarelor

clase de antonime:
(A). Clase antonimice alcătuite din doi termeni :

(1). Clase în care unica diferenţă este dată de semul incompatibil
contrar (S.I.C.):
*eficace / ineficace;
*hidratat / deshidratat;
*încredere / neîncredere;
*viu / mort;
*cald / rece;
*noroc / ghinion.
NB: În aceste cazuri, se înregistrează o antonimie perfectă, în sens
restrâns, ca relaţie simetrică şi binară.
(2). Clase în care, dincolo de S.I.C. există şi alte seme diferite :
*război (implică şi acţiunea militară) / pace;
*adevăr / minciună (implică denaturarea intenţionată);
*curaj / laşitate (implică absenţa sentimentului onoarei);
NB: Toate aceste seme diferite suplimentare se numesc seme
reziduale.
(B) Clase formate din mai mulţi termeni :

(1). Antonimia stabilită între două serii de sinonime perfecte:
*citeţ, lizibil / neciteţ, ilizibil;
*concis, lapidar, laconic / detaliat, amănunţit ( dezvoltat);
*speranţă, nădejde / disperare, deznădejde;
NB: Fiecare dintre membrii seriei stabileşte o relaţie de antonimie
perfectă cu fiecare dintre membrii celei de-a doua serii.
(2). Antonimia stabilită între două clase de cvasisinonime,
diferenţiate prin seme graduale:
*umed, jilav (grad maxim), ud (grad mic) / zbicit, zvântat (grad
maxim), uscat, sec (grad mic);
*tare, neflexibil (grad nedeterminat), dur, rigid (grad foarte mare) /
flexibil, elastic (grad nedeterminat).
82
Antonimia
(3). Antonimia stabilită între două clase de cvasisinonime

diferenţiate prin seme substanţiale (diferenţe semantice):
*etern , veșnic, permanent, nepieritor, perpetuu / pieritor, trecător.
Vremelnic (implică semul "durată – determinată", temporar (durată
mică), efemer (durată mică):
*obraznic, impertinent, insolent / respectuos, deferent ,
condescendet
(implică semul «prezenţa bunăvoinţei»);
*paşnic / bătăios, agresiv, impulsiv implică semul «prezenţa
exteriorizată».
(4). Antonimia între două clase de cvasisinonime în interiorul cărora apar
atât diferenţe graduale, cât şi diferenţe semantice:
*afecţiune (grad nedeterminat), simpatie (grad mic), prietenie (grad mare
+ reciprocitate), iubire (grad maxim) / aversiune (grad nedeterminat),
antipatie (grad mic), duşmănie (grad mare + reciprocitate), ură (grad
maxim).
ANALIZA CONTEXTUALĂ A ANTONIMIEI

(a). Clase de antonime care, deşi au o oarecare independenţă faţă de
context, prezintă preferinţe combinatorii sau incompatibilităţi fată de
anumite contexte:
*înalt - scund, mic: în contextul(persoană, casă,etc.);
- *grav: ( + sunet, voce, frecvenţă);
- *scăzut: ( + nivel);
(b). Antonime dependente de context = termeni identici sub aspect semic,
dar repartizaţi unor contexte distincte:
*uscat / ud: ( + obiect, stradă, rufă, etc.);
- umed: ( + vreme, cer, atmosferă);
- reavăn: ( + pământ, sol);
- gras: (ten, piele, păr);
- umed, igrasios: ( + încăpere, perete, etc.).
ANALIZA STILISTICĂ A ANTONIMIEI

Factorii care guvernează selecţia,organizarea şi utilizarea perechilor
antonimice pot fi:
(A). Apartenenţa termenilor la o anumită variantă stilistică:

(l). Preferinţa pentru marcarea stilistică identică:
*slab / tare: (nemarcaţi);
*diluat / concentrat: (lbj. ştiinţific);
*subţire / vârtos: (lbj. cotidian).
(2). Termeni nemarcaţi stilistic la fel:
*zgârcit, avar, parcimonios (livresc) / risipitor, cheltuitor.
(B). Locul ocupat de sensul respectiv în opoziţia sens propriu vs. figurat:
(l) antonimia între 2 sensuri principale:
*cald / rece, pace / război, gras / slab.
(2)antonimia între un sens principal şi altul figurat:
*harnic / leneş, puturos;
83
Antonimia
*fertil, roditor, mănos / nefertil, neroditor, sărac, slab.

Analizaţi din perspectiva semanticii structurale relaţia dintre seriile
etern , veşnic,permanent,nepieritor,perpetuu/pieritor, trecător,
vremelnic, temporar, efemer.



1. Marcaţi seria ce conţine antonime frazeologice:

a) A-şi vinde sufletul / a se ridica din pulbere;
b) cu ochii pe pereţi / cu capul în nori;
c) a vedea în roz / a vedea totul în negru;
d) a spune cuiva ceva de dulce / a lua la refec;
e) a pune piciorul în prag / a se da după cum bate vântul.
2. Marcaţi seria ce conţine antonime frazeologice:
a) la spartul târgului / la lumina zilei;
b) a călca peste cadavre / a-şi face scrupule;
c) a ajunge-n sapă de lemn / a-i ajunge cuţitul la os.
3. Marcaţi grupa care conţine antonime parţiale:
a)închis – deschis; b) cocoş – gâină;
c) frumos – urât; d) atent – neatent
e) alb – negru.
4. Marcaţi grupa care conţine antonime parţiale:
a) cald – rece; b) devreme – târziu;
c) lumină – întuneric; d) macrocosm – microcosm;
e) femeie – bărbat.
84
Antonimia
5. Antonimul lui eufonie este:

a) armonie; b) dezacord;
c) cacofonie; d) stereofonie;
e) afonie.
6. Antonimul lui belicos este:
a) nesupus; b) revoltat;
c) atractiv; d) conciliant;
e) respingător.
7. Antonimul lui fortuit este:
a) obligat; b) facultativ;
c) intenţionat; d) constrângător;
e) nenorocos.
8. Antonimul lui ermetic este:
a) inefabil; b) etanş;
c) inaccesibil; d) accesibil;
e) incoerent.
9. Antonimul lui congenital este:
a) vindicativ; b) ereditar;
c) dobândit; d) mortal;
e) incurabil.
10. Antonimul lui debitor este:
a) girant; b) garant;
c) creditor; d) susţinător;
e) plătitor.
11. Antonimul lui sincronic este:
a) anacronic; b) diacronic;
c) dezechilibrat; d) revolut;
e) fastidios.
12. Antonimul lui fastidios este:
a) insipid; b) simplu;
c) modest; d) savuros;
e) fastuos.
13. Antonimul lui alogen este:
a) halogen; b) androgen;
c) băştinaş; d) imigrant;
e) endogen.
14. Antonimul lui nadir este:
a) vesperal; b) nocturn;
c) auroră; d) zenit;
e) crepuscul.
15. Antonimul lui vesperal este:
a) auroral; b) diurn;
c) crepuscular; d) prematur;
e) novator.
16. Antonimul lui extravertit este:
a) invertit; b) intravertit;
c) extrovertit; d) introvertit;
e) intervertit.
17. Antonimul lui prohibit este:
85
Antonimia
a) prezbit; b) interzis;
c) permis; d) proscris;
e) inaccesibil.
18. Antonimul lui profan este:
a) păgân; b) sacru;
c) creştin; d) ateu;
e) iconoclast.
1. Lexicul pag. 120 – 142, (2005).

2 D. S. L.: antonimia, antonym (e), (2001).
86
Lexicografia
LEXICOGRAFIA
Cuprins Pagina

13.1 Înţelegerea principiilor şi tehnicilor de elaborare a dicţionarelor………………..... 88
13.2 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de dicţionare......................................................... 89
87
Lexicografia
 înţelegerea principiilor şi tehnicilor de elaborare a dicţionarelor;

 recunoaşterea principalelor tipuri de dicţionare.
13.1 Înţelegerea principiilor şi tehnicilor de elaborare a dicţionarelor.
Lexicografie LEXICOGRAFIA este o disciplină al cărei obiectiv este redactarea

dicţionarelor. Lexicografia este în relaţie cu lingvistica (întrucât descrie
lexicul), dar nu face parte din ea, căci răspunde unor exigenţe practice şi
nu ştiinţifice. Lexicografia are îndeosebi o finalitate pedagogică (să
permită utilizatorilor dicţionarelor să se informeze asupra sensului
cuvintelor) şi nu pur lingvistică (redactarea unui dicţionar depinde, între
altele, de publicul vizat). Ea este supusă şi unor constrângeri economice.
Nu trebuie, aşadar, confundată lexicografia cu un studiu lingvistic al
lexicului (lexicologia).
Dicţionar DICŢIONARUL
Dicţionarele sunt obiecte manufacturate a căror producere răspunde unor
exigenţe de informare şi de comunicare. Obiectul lor este în mod esenţial,
pedagogic, întrucât ele vizează să reducă distanţa existentă dintre
cunoştinţele lectorilor lor şi cele ale întregii comunităţi. Dicţionarele, ca
instrument de educare permanentă, facilitează comunicarea lingvistică,
prin umplerea golurilor din informaţia locutorilor.
De asemenea, dicţionarele sunt obiecte culturale, nişte texte sau discursuri

finite despre limbă şi cultură: “Dicţionarul este un obiect social, născut
dintr-o nevoie istorică precisă. Este o marfă şi un instrument, ceea ce nu-l
împiedică să fie şi o operă” (Jean et Claude Dubois – «Introduction à la
lexicographie: le dictionnaire», Larouss, 1971).
Dicţionarul poate fi considerat din mai multe puncte de vedere:

1. Îl putem considera ca o PRAXIS, iar lexicografia sau confecţionarea
dicţionarelor va fi atunci o activitate orientată înspre producerea de
obiecte manufacturate, definite de nevoile (sau destinaţia) şi utilizările lor,
de condiţiile comerciale, de normele de fabricare (reguli ce prezidează
producerea lor), de puterea de cumpărare a utilizatorilor şi de preţul de
vânzare.
= > Dicţionarul = un PRODUS
2. Îl putem considera ca un DISCURS/TEXT, iar lexicografia este atunci
o activitate îndreptată spre producerea acestui text, pe care îl definesc
regulile de retorică, tipul de comunicare implicată între „auditori“ şi
conţinutul mesajelor. = > Dicţionarul = operă
88
Lexicografia
Dicţionarele sunt obiectele culturale cele mai familiare marelui public,

pentru care reprezintă un repertoriu al cuvintelor dintr-o limbă, însoţite de
tot ceea ce se convine că trebuie ştiut în legătură cu ele.
Dicţionarele sunt obiecte empirice, rezultate ale activităţii lexicografice şi

concepute în scopuri utilitare. Ele sunt tributare unor imperative
numeroase şi, adesea, contradictorii, legate de destinaţia lor: necesitatea
unei prezentări convenţionale, e adaptată la public; încercarea de
exhaustivitate şi de simplicitate; grija pedagogică şi didactică, etc.
Test de autoevaluare 13.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar

1 Ce este un dicţionar?
2 Ce este lexicografia?
13.2 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de dicţionare
Criterii de Tipologia dicţionarelor

clasificare a Tipologia adoptată în general, cu diferite variante, se bazează pe trei tipuri
dicţionarelor de criterii:
Natura limbii – sursă şi a limbii receptoare
Dacă limba – sursă şi limba – receptoare sunt diferite, atunci avem a face
cu dicţionarele BILINGVE sau PLURILINGVE
Dacă, în schimb, cuvintele nomenclaturii aparţin aceleiaşi limbi ca cea a
definiţiei, atunci este vorba de dicţionarele MONOLINGVE.
Densitatea nomenclaturii
Dicţionarele EXTENSIVE – când nomenclatura sa coincide, într-o
măsură mai mare sau mai mică, totalităţii itemelor lexicale pe care le
înclobează, în mod ideal, limba.
Dicţionarele INTENSIVE când se oferă despre itemele lexicale o

informaţie mai mare.
Natura generală a informaţiilor date asupra termenului – intrare:

dicţionare de LIMBĂ – consemnează informaţii privind natura şi genul
gramatical al cuvintelor, forma lor grafică şi sonoră, filiaţia etimologică,
semnificaţia lor, valoarea lor expresivă, modul de utilizare, gradul de
89
Lexicografia
specializare sau apartenenţa lor la diverse niveluri de limbă.
Dicţionarele ENCICLOPEDICE – încearcă să unească informaţiile pe

care le avem despre lucruri, indivizi, specii, concepte.
= > Dicţionarele de limbă tratează cuvintele, iar dicţionarele enciclopedice

tratează lucrurile la care se referă cuvintele. În vreme ce pot exista
veritabile enciclopedii în care informaţia lingvistică să fie total absentă,
este dificil să concepem un dicţionar de limbă din care să lipsească total
descrierea referentului.

1 Care sunt criteriile de clasificare a dicţionarelor?
2 Ce tipuri de dicţionare se decelează?


Nr. 13 pe care urmează să o cadrului didactic.

1. Sensul cuvântului sinestezie este:

a) rezumat sau expozeu rezumativ;
b) obţinut pe cale sintetică;
c) asociaţie între senzaţii diferite;
d) modalitate de atenuare a durerii.
2. Omniscient înseamnă:
a) insistent;
b) prezent în mai multe locuri odată;
c) atotştiutor;
d) cunoscător de oameni.
90
Lexicografia
3. Coluziunea este:
a) ciocnirea violentă între două corpuri cereşti;
b) starea de faliment a unei bănci;
c) înţelegere a două persoane în defavoarea alteia;
d) reacţie chimică prin care se eliberează o mare cantitate de
energie.
4. Sensul cuvântului cezură este:
a) pauză ritmică în interiorul unui vers;
b) interjecţie;
c) realitate metafizică.
5. Cuvântul avers desemnează:
a) o ploaie rapidă şi intensă;
b) dosul unei monede;
c) senzaţia de dezgust;
d) faţa unei monede sau medalii.
6. Aerolitul este:
a) stratul de profunzime al atmosferei;
b) dirijabil prin intermediul căruia se observă fenomenele din cer;
c) piatră cosmică;
d) tratament împotriva bolilor cardiovasculare.
7. A eluda înseamnă:
a) a perverti;
b) a clarifica, a limpezi;
c) a ocoli;
d) a evita;
e) a face să dispară în pronunţie un sunet dintr – un cuvânt.
8. A adsorbi înseamnă:
a) a se produce o acumulare de molecule gazoase pe suprafaţa unui
lichid;
b) a încorpora o substanţă;
c) a suge;
d) a înghiţi.
9. Fastidios înseamnă:
a) de bun gust;
b) festiv, sărbătoresc;
c) luxos;
d) exorbitant;
e) searbăd.
10. Arahnidele sunt:
a) alune de pământ;
b) specie de plante din care face parte şi alunul;
c) specie de insecte din care face parte păianjenul;
d) substanţe hrănitoare conţinute de alune.
11. Cuvântul enclavă are sensul de:
a) depozit, magazie;
b) oază;
c) fragment de rocă înglobat în masa rocilor eruptive;
d) populaţie indigenă colonizată.
12. Cuvântul degringoladă înseamnă:
91
Lexicografia
a) mare aglomerare de oameni;

b) harababură, debandadă;
c) degradare progresivă, ruinare;
d) haos, debusolare.
13. Cuvântul nadir înseamnă:
a) elixir miraculos folosit în tratarea unei boli;
b).punct situat la intersecţia verticalei locului de referinţă cu
emisfera cerească inferioară;
c) punct situat la intersecţia verticalei locului de referinţă cu
emisfera cerească superioară;
d) lemn de esenţă nobilă.
14. Cuvântul culant înseamnă:
a) fluent, curgător;
b) care se strecoară printre degete;
c) alunecos;
d) cu care te poţi înţelege uşor.
15. Cuvântul calin înseamnă:
a) metal cu masa atomică foarte mică;
b) arbust cu fructe roşii, asemănător măceşului;
c) căruia îi place să fie alintat.
16. Cuvântul friabil înseamnă:
a) uşor de manipulat;
b) de înaltă tehnicitate;
c) rezistent;
d) casabil.
17. Cuvântul africat înseamnă:
a) membru al comunităţii africane;
b) cetăţean ce emigrează în Africa;
c) semioclusiv.
18. Areopag înseamnă:
a) tribunal antic;
b) vehicul aerian asemănător balonului;
c) consiliul desemnat să-1 aleagă pe noul papă;
d) gânditor, înţelept.
19. Substantivul sinistru înseamnă:
a) persoană bântuită de viziuni macabre;
b) partid situat la stânga eşichierului politic;
c) dezastru, calamitate;
d) conflagraţie.
20. Cuvântul a lapida înseamnă:
a) a sustrage o sumă de bani;
b) a ucide cu pietre;
c) a vorbi concis şi limpede;
d) a ameninţa.
92
Lexicografia
1. D. S. L.: dicţionar, lexicografie, (2001 – 2005).
93
Articolul de dicţionar
ARTICOLUL DE DICŢIONAR
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 14………………………………………………….. 95

14.1 Sublinierea trăsăturilor caracteristice ale articolului de dicţionar............................. 95
94
Limba română contemporană. Semantică și lexicologie
 sublinierea trăsăturilor caracteristice ale articolului de dicţionar.
14.1 Sublinierea trăsăturilor caracteristice ale articolului de dicţionar
Articolul de 1. Articolul de dicţionar este, în primul rând, un program, o suită ordonată

dicţionar, de informaţie, formulate într-un limbaj codificat şi capabil să formuleze
definit, răspunsuri la întrebările formulate ele însele cu ajutorul acestui cod.
definitor, Cuvântul care serveşte ca intrare articoluluireprezintă adresa prin care
cuvânt – intrare, avem acces la aceste informaţii codificate.
definiţie 2. Articolul de dicţionar este, apoi, un paragraf alcătuit din fraze recursive
lexicografică de la un articol la altul.
= > Articolul de dicţionar este un enunţ al cărui subiect şi / sau topic este
reprezentat de cuvântul – intrare şi al cărui predicat este definiţia
lexicografică, aceasta reprezentând, de altfel, activitatea esenţială a
lexicografului.
= > Articolul de dicţionar = Definit + Definitor
↕ ↕
Cuvânt – intrare definiţia lexicografică
Nomenclatura dicţionarelor
Definiţie: numărul de cuvinte care constituie intrările/adresele/unui
dicţionar.
Constrânşi să abandoneze ideea că o lucrare oarecare ar putea să ţină cont

de lexicul total al unei limbi, lexicografii stabilesc nomenclatura
dicţionarelor în funcţie de imperative economice (preţul de vânzare;
materiale (manevrabilitate); pedagogice (profilul utilizatorilor) şi acordă o
grijă deosebită caracterului general şi reprezentativ al operei lor.
NB: Estimarea unui vocabular comun ansamblului locutorilor conduce la

selectarea a 3.000 – 5.000 de cuvinte, în vreme ce nomenclaturile care se
adresează unui lector mediu conţin în jur de 20.000 de cuvinte, dar pot
depăşi 50.000 de cuvinte, atunci când vizează un nivel cultural considerat
optim.
Dicţionarele de limbă (monolingve) oferă o reprezentare accesibilă

oricărui locutor, a lexicului limbii sale. Ele se inspiră din cercetările
lexicologice, pentru care reprezintă rezultatul şi reflectă dificultăţile, deşi
se conformează unor imperative practice.
95
Orice dicţionar de limbă se bazează pe un corpus de texte care furnizează

utlizările cuvintelor de descris. Lexicografia încearcă, de asemenea, să ia
în seamă şi utilizările nonscrise, graţie înregistrărilor sonore. Aceste
corpusuri formează materia primă a dicţionarelor asupra cărora
lexicografia lucrează şi din care sunt citate anumite fragmente în articolele
de dicţionar.
Lista intrărilor de dicţionar constituie nomenclatura dicţionarului. Orice

utilizator poate constata că intrările se prezintă de obicei sub forma de
singular pentru nume şi adjective (întotdeauna la mascului) şi de infinitiv
prezent activ pentru verb. Operaţia care constă în a reduce la o formă
unică formele flexionare ale cuvintelor variabile se numeşte lematizare (<
fr. Lemmatisation). Ea constă în a repera unitatea formală comună tuturor
ocurenţelor unui cuvânt (comună tuturor formelor variabile sub care el
poate apărea).
Fiecare articol de dicţionar reuneşte în jurul lexemului în discuţie un

ansamblu de informaţie: în general, se identifică, în afara ortografiei,
reprezentate în intrare, transcrierea fonetică, apoi parafrazele definiţionale
care indică valorile semantice ilustrate sau precizate prin exemple sau
citate. Ortografia şi transcrierea fonetică, pe de o parte, definiţiile, pe de
alta, constituie nucleul oricărei descrieri lexicografice, luând în calcul cele
două feţe ale semnului: semnificantul său (grafic şi fonic) şi semnificatul
său. La acestea se adaugă, în funcţie de lucrări, informaţii etimologice sau
morfologice, distribuţionale, menţionarea sinonimelor, registrelor de
limbă etc. Această varietate de informaţii reflectă munca de abstragere şi
de sinteză la care se supune lexicograful pentru a elabora un dicţionar,
pornind de la un corpus de texte considerate reprezentative pentru limba
în cauză.
Dicţionarul de limbă apare, aşadar, oricărui locutor ca o imagine familiară

a lexicului limbii, sau cel puţin a unui subansamblual acestui lexic,
întrucât nici un dicţionar nu poate pretinde că înregistrează totalitatea
cuvintelor unei limbi vii. În sens strict, orice dicţionar de limbă
înregistrează vocabularul corpusului de texte pe care se bazează.

1.Definiţi articolul de dicţionar?
2.Ce se înţelege prin lematizare?
96



Pornind de la definiţiile lexicografice oferite pentru cuvântul – intrare

cunoaştere în DEX şi DLRM, explicaţi de ce aceste definiţii nu
reprezintă sensul, ci doar o aproximare a sensului acestei unităţi lexicale.
1 D. S. L.: definiţie lexicografică, articol de dicţionar, (2001 – 2005).
97
Bibliografie
Limba română contemporană. Semantică şi

lexicologie
BIBLIOGRAFIE
1. Baldinger K., Vers une sémantique moderne, Klincksieck, Paris, 1984.
2. Bell J. M., Opacity and Identity, în Analysis, 31, p.19 – 24, 1970.
3. Benveniste E., Problèmes de linguistique générale, vol. I-II, Gallimard, Paris, 1966/1976
4. Bidu – Vrânceanu A., Forăscu N., Modele de structurare semantică, Facla, Timişoara,
1984.
5. Bidu – Vrânceanu A., Paradigmatic şi sintagmatic în semantică, în Limba română, nr.1,
1980.
6. Bidu – Vrânceanu A., Structura vocabularului limbii române, ESE, Bucureşti, 1986.
7. Bidu – Vrânceanu A., Lectura dicţionarelor, Metropol, Bucureşti, 1993.
8. Bidu – Vrănceanu A., Câmpuri lexico-semantice, în Limbă şi literatură (pentru elevi),
nr.3, p.7 – 10., 2003.
9. Bidu Vrănceanu A., Forăscu N., Limba română contemporană. Lexicul, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2005.
10. Carnap R., Introduction to Semantics, Cambridge Mass, Mit Press, 1924.
11. Charolles M., Fisher S., Jayez J., (eds). Le Discours. Représentations et interprétations,
Presses Universitaires de Nancy, Nancy.
12. Coşeriu E., (A), Arhitectura şi structura limbii, în Anuar de lingvistică şi istorie literară,
Tom 32, 1992 – 1993.
13. Coşeriu E., Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbărilor lingvistice, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
14. Coşeriu E., Lecţii de lingvistică generală, Editura Arc, 2000.
15. Coteanu I.; Wald L., Semantică şi semiotică, ESE, Bucureşti, 1981.
16. Damourette J., et Pichon E., Essai de grammaire française. Des mots à la pensée, Paris,
d`Artrey, 1927 – 1950.
17. Deely J., Bazele semioticii, Editura All, Bucureşti, 1997.
18. Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică Nemira, Bucureşti, 2001 – 2005
19. Dicţionar ortografic, ortoepic modern (DOOM), Editura Academiei, Ediţia a 2 - a,
București, 2005.
20. Ducrot O., Todorov Tz., - 1972, Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage,
Seuil, Paris.
21. Ducrot, O., Schaeffer, J. M., Nouveau dictionnaire encyclopedique des sciences du
langage, Seuil, Paris, 1972.
22. Galmiche M., La Sémantique générative, Larousse, Paris, 1975.
23. Greimas A. J., Sémantique structurale. Recherche du méthode, Larousse, Paris, 1966.
24. Hristea Theodor, Criterii de diferenţiere a formaţiilor interne de împrumuturi, în AUB,
1973.
25. Hristea Th., Sinteze de limba română, EDP, Bucureşti, 1983.
26. Kleiber G., La Sémantique du prototype, PUF, Paris, 1990.
27. Kleiber G., Problèmes de sémantique, Presses Universitaires du Septentrion, 1999.
28. Lyons J., Sémantique linguistique, Larousse, Paris, 1980.
30. Lyons J., Eléments de sémantique, Larousse, Paris, 1978.
98
Bibliografie
31. Manoliu – Manea M., Gramatică, pragmasemantică şi discurs, Litera, Bucureşti, 1993.
33. Mortureux M – F, La lexicologie entre langue et discours, Sedes, Paris.
34. Mortureux M-F, La lexicologie entre langue et discours, Sedes, Paris, 1997
36. Peirce Ch. S., Semnificaţie şi acţiune, Humanitas, Bucureşti,1990.
37. Pottier B., Présentation de la linguistique, Klincksieck, Paris, 1967.
38. Rastier F., Sémantique interprétative, PUF, Paris, 1987.
39. Rastier F., Sens et textualité, Hachette, Paris, 1989.
40. Rastier, F. Sémantique et recherches cognitives, PUF, Paris, 1991.
41. Rastier F., Cavazza M., Abeille, Sémantique pour l’analyse. De la linguistique à
l’informatique, Masson, Paris, A - 1994.
42. Recanati F., Direct reference. From language to thought, Blackwell, Oxford, 1993.
43. Saussure F., Cours de linguistique générale, Payot, Paris, 1916.
44. Stati S., Marcus S., Boboc, Limbaj, logică, filosofie, Bucureşti, A – 1978.
45. Stoichiţoiu – Ichim Adriana Observaţii privind compunerea în româna actuală, în AUB,
1994.
46. Stoichiţoiu – Ichim A., Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe,
creativitate, All Educational, Bucureşti, 2001.
47. Vasiliu E., Preliminarii logice la semantica frazei, ESE, Bucureşti, 1978.
48. Vasiliu E., Sens, adevăr analitic, cunoaştere, ESE, Bucureşti, 1984.
49. Vasiliu E., Elemente de filosofie a limbajului, Editura Academiei, Bucureşti, 1995.
99

I 5 Limba Romana Contemporana An I Sem I Fulea Mihaela

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

I 5 Limba Romana Contemporana An I Sem I Fulea Mihaela

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea OVIDIUS Constanţa

Caiet de Studiu Individual

Limba română contemporană

1 INTRODUCERE ÎN FONETICĂ ŞI FONOLOGIE 9

2 PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI ROMÂNEŞTI 15

3 REGULILE DESPĂRŢIRII ÎN SILABE 25

4 SEMANTICA:ORIGINI, DIRECŢII, REPREZENTANŢI 34

5.1 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru fiecare tip de

6 SEMANTICA STRUCTURALĂ: PRINCIPII, ELEMENTE 44

7 ETAPELE ANALIZEI SEMANTICE STRUCTURALE 49

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 11 73

Limba română contemporană

Cursul de LRC. Semantică şi lexicologie vizează să arate legaturile

Spor la învăţat şi succes!

Unitate de învăţare Nr. 1

INTRODUCERE ÎN FONETICĂ ŞI FONOLOGIE

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1…………………………………………………… 10

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

 să recunoască principalele direcţii de cercetare în fonetică;

1.1 Să recunoască principalele direcţii de cercetare în fonetică.

Fonetica FONETICA este o disciplinǎ empiricǎ, propunând o descriere a sunetelor

Fonetica Fonetica articulatorie descrie fiecare sunet în funcţie de locul şi modul

În vreme ce fonetica articulatorie reprezintǎ metoda cea mai veche şi des

Sunet Fonetica este disciplina lingvisticǎ având ca obiect studiul sunetelor

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 14.

1.2 Să descrie sunetele în termeni de trăsături minimale şi distinctive.

Vocală CRITERII DE CLASIFICARE A SUNETELOR

CRITERII DE CLASIFICARE A VOCALELOR

Dupa aperturǎ (gradul de deschidere a cavitǎţii bucale):

Dupǎ locul de articulare:

Dupǎ poziţia buzelor:

Consoană CRITERII DE CLASIFICARE A CONSOANELOR

1. Dupǎ modul de articulare (modul în care curentul de aer fonator

2. Dupǎ locul de articulare:

Sonantă, CRITERII DE CLASIFICARE A SONANTELOR

Dupǎ locul de articulare:

Test de autoevaluare 1.2 – Scrieţirăspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 14.

1.3 Să se familiarizeze cu noţiunile de fonem, alofon, comutare.

Fonologie Fonologia descrie dimensiunea sonorǎ a limbajului din punctul de vedere

Sunetele se prezintǎ, teoretic, în numǎr nelimitat, diferenţele dintre sunete

Altfel spus, fonologia este preocupatǎ de reducerea sunetelor concrete

Unitatea de bazǎ a fonologiei este fonemul care, de-a lungul vremii, a

1. Soluţia FONETICǍ = se considerǎ cǎ aparţin aceluiaşi fonem douǎ

Aceastǎ concepţie prezintǎ însǎ marele dezavantaj cǎ nu precizeazǎ cât de

2. Soluţia FONOLOGIC – MENTALISTǍ = are la bazǎ distincţia

3. Soluţia FIZIC – RELAŢIONALǍ

Plecând de la observaţia cǎ nu orice diferenţǎ dintre sunete are ca efect

Fonem Fonemul reprezintǎ o clasǎ de sunete echivalente funcţional, adicǎ o clasǎ

Dacǎ, în aceeaşi poziţie, în acelaşi context, se va substitui un sunet cu

Alofon Totalitatea variantelor unui fonem poartǎ numele de ALOFONE. Acestea

Test de autoevaluare 1.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chebar.

Răspunsul la test se gaseşte la pagina 14.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită

Definiţi fonetica acustică.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

A se consulta informaţia oferită în curs şi bibliografie?