JOCUL, MIJLOC DE STIMULARE COMPLEXĂ A COPIILOR

“ Omul este un om întreg numai atunci când se joacă. ” ( Fr. Schiller )

G.P.N. Moara Nică

Prof. înv. preșc. Bisceada Andreia

Jocul este forma de activitate dominantă în copilărie, dar nu trebuie să lipsească

de-a lungul întregii vieți. Este necesară dezvoltarea laturii ludice a personalității pentru a
putea privi soluțiile cu fantezie și inventivitate.
În viața de fiecare zi a copilului, jocul ocupă un rol important deoarece jucându-
se copilul își satisfice nevoia de activitate, de a acționa cu obiecte reale sau imaginare,
de a transpune în diferite roluri și situații care îl apropie de realitatea înconjurătoare.
“ Ce este jocul și de ce se joacă copiii? ” – sunt întrebări pe care le-au pus
oamenii de știință cu mai bine de un secol în urmă. În acest sens literatura
psihopedagogică dispune de numeroase lucrări consacrate jocului.
Prin joc copilul reușește să cunoască lumea încojurătoare și să se integreze în
societate. Caracterul colectiv al jocului permite stabilirea de relații sociale între copii,
schimburi de cunoștințe, trăirea unor game bogate de stări afective, dezvoltarea
stăpânirii de sine și a curajului, a inițiativei și a supunerii.
Jocul, departe de a fi simpla acțiune gratuită, distractivă, recreativă, menită să
consume excesul de energie, caracterizând biologia infantilă, reprezintă în esență o
treabă cât se poate de serioasă. Psihologii au stabilit că jocul scoate la suprafață
aptitudini și vocații.
Prin joc, preșcolarul își imaginează întreg potențialul psihic, își cultivă inițiativa,
inventivitatea, flexibilitatea gândirii, își dezvoltă spiritul de cooperare, de echipă.
Ioan Cerghiț relevă că prin el “ copilul imaginează, rejoacă o lume reală în scopul
de a cunoaște mai bine, de a-și lărgi orizontul de cunoaștere, de a-și forma anumite
deprinderi.”
Într-o accepție largă “ Jocul este fenomen de structură ” spune Jean Huivinga și
are anumite trăsături:
 “ jocul este libertate ”
 “ jocul este viață obișnuită și o ieșire din ea ”
 “ jocul te izolează de viața obișnuită în spațiu și timp ”
  “ jocul creează ordine, este ordine ”
 “ jocul creeză o stare de excepție, un secret prin suspendarea vieții cotidiene”.
Din punct de vedere psihologic, jocul răspunde unor trebuințe firești de
activitate, de dobândire a experienței, de afirmare prin performanțe ale conduitei.
Jocul este esența și rațiunea de a fi a copilăriei. Prin joc se aspiră condiția de
adult. Jocul socializează, umanizează. El are o însemnătate psihologică a individului “ îl
pregătește pentru viitor, satisfăcând nevoi prezente. ”
Jocul este modelul de existență al copilului, este lumea sa de ficțiune și simbolul
cu profunde semnificații, pentru dezvoltarea lui.
“ Jocul este o instituție a poporului de copii ” spune sugestiv și subtil Jean
Chateau.
În joc și prin joc se realizează cunoașterea realității, se exersează funcțiile
psihomotrice și socioafective, jocul este deci: agent al transmiterii experienței și al
socializării.
Jocul are rolul de a bucura, destinde, delecta, de a crea confort spiritual, de a
compensa terapeutic tensiunile și neliniștile individului.
A devenit astăzi un fapt banal semnalarea rolului capital al jocului în dezvoltarea
copilului și chiar al adultului. Pentru copil aproape orice activitate este joc. Tocmai prin
joc el ghicește și anticipă conduitele superioare. “ La copil – scrie E. Claparide – jocul
este munca, este datoria, este idealul vieții. ”
Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și în
consecință, poate să acționeze. Copilul este ființa care se joacă și nimic altceva. A ne
întreba de ce se joacă copilul înseamnă a întreba de ce este copil. Sufletul și inteligența
devin mai mari prin joc. Un copil care nu știe să se joace este un copil care nu va ști să
gândească.
Copilăria este așadar ucenicia necesară vârstei mature și are drept scop
antrenarea prin joc atât a funcțiilor fiziologice cât și a celor psihice.
De ce se joacă copilul? Pentru a se amuza, pentru a obține o plăcere?
Nicidecum. Toate acestea se întâmplă când copilul este foarte mic, deci când se
vorbește de jocurile copilului foarte mic sau de o activitate serioasă care nu are de-a
face cu jocul.
În primul rând el prezintă un caracter serios de care de obicei nu se ține seama
în suficiență maximă. Copilul, mai ales, în primii ani, îi place să se amuze. Nu este simplu
amuzament ci mai mult. Mai ales în primii ani copilul ajunge să fie atât de absorbit de
rolul său încât pe moment se identifică cu personajul care-l joacă.
 Jocul este forma cea mai accesibilă copiilor prin formele sale: de rol, de
construcție, de mișcare, didactice, muzicale, etc.
Prin combinarea diferitelor forme de jocuri, copilul și colectivul de copii vor fi
puși în relații complexe unii cu alții, vor trăi unele emoții. În joc, se formează unele
relații, se formează sentimente. Copiii învață prin joc să conducă și să se supună, învață
să se împrietenească. Copilul își are ca punct de plecare un obiect oarecare și în “
alchimia fanteziei ” el îl preface, îl transformă pe loc – afirma D. B. Elconin.
Prin joc copilul învață să descifreze lumea reală, motiv pentru care jocul este o
activitate de preînvățare. Conținutul principal al tuturor jocurilor este viața și activitatea
social a adultului, copilul fiind în primul rând o ființă eminamente socială.
Prin intermediul jocului se realizează nu numai cunoașterea realității sociale ci și
imitarea unor anumitor tipuri de relații sociale dintre adulți. Jocul exprimă deci dorința
de pregătire, de măreție, exprimă o forță de propulsive niciodată satisfăcută, un proiect
de realizare mai deplină a unei persoane, prin autodepășire continuă. Într-un cuvânt,
jocul copiilor noștri exprimă acel orgoliu uman.
Nu trebuie să vedem în jocul copiilor o simplă distracție. Jocul nu este același
lucru cu plăcerea. A te juca înseamnă a te bucura, însă nu este vorba de o plăcere pe
care o dă prăjitura sau dulceața. Este vorba despre o “plăcere morală”. Orice joc
presupune mai mult sau mai puțin o reușită.
Activitatea de joc se împacă foate bine cu un anumit formalism sau ritualism.
Scopul propus este de obicei precizat de reguli. Acolo se află o activitate interesantă și
constituie o problemă serioasă pentru că este un instrument de afirmare. Copilul nu are
posibilitatea de a se afirma în afara jocului. Jocul rămâne atașat reușitei prezente,
succesului de moment. Prin aceasta el asigură cu mai multă ușurință acea încredere în
sine fără de care copilul nu poate să se retragă și să-i dispară orice elan.
În acest sens, Jean Chateau afirmă că “ jocul este cel mai bun element de
echilibru psihic ”, jocul este înainte de toate o mărturie a elementului propriu specie
umane prin care caută întotdeauna să se depășească. Copilul își manifestă prin joc “ o
plăcere a noului ” cu ajutorul căruia își realizează exploatarea lumii și a posibilităților pe
care le are.
Jocul ca formă de activitate prilejuiește resurse nebănuite de afirmare a
copilului. Activitatea de cunoaștere, de asimilare a experienței de viață socială se
realizează în cea mai mare măsură într-o atmosferă de joc. Jocul copiilor este un mijloc
de afirmare, este un mijloc de dezvoltare a proceselor de autodepășire.
 În domeniul educației, jocul a fost asociat cu libertatea de expresie așa cum
rezultă din doctrinele timpurii ale secolului XIX. În psihologie, noțiunea de joc ca formă a
liberei expresii și-a făcut intrarea cu scrierile lui Herbert Spencer, care a preluat
concepțiile lui Schiller că o asemenea expresie liberă este determinate de surplusul de
energie care există la copil. Spencer va merge chiar mai departe în această direcție,
ocupându-se prioritar de implicațiile jocului pentru dezvoltarea copilului.
Acestor demersuri de interpretare pozitivă a jocului le putem anexa pe cele care
pun în lumina că:
 jocul este o necesitate pentru creșterea și dezvoltarea sa ( K. Gress );
 prin joc copilul trece de la pasivitate la activitate ( S. Freud );
 prin intermediul jocului, copilul devine stăpânul propriei sale experiențe ( E.
Erikson );
 jocul reprezintă un mijloc de realizare de sine și de formare a e-ului ( J.
Chateau ).
 jocul este plăcut și produce plăcerea;
 jocul nu are scopuri extrinseci, motivațiile copilului sunt subiective și nu
servesc nici unui scop practic;
 jocul este spontan și voluntar, mai ales în mod liber de către jucător;
 jocul implică o angajare activă din partea jucătorului.
Jocul este un vehicul al stimulării cognitiv. Prin intermediul activității ludice,
copiii fac descoperiri senzo-motorii privind mărimile și formele, noțiuni de jos și sus, tare
și moale, etc. Ei mânuiesc, manipulează, identifică, ordonează, structurează și măsoară.
Jocul îi pregătește pe copii pentru viață, dar de o manieră specifică. Jucându-
se, copiii se experimentează și se exersează pe ei înșiși ca agenți activi ai mediului și nu
doar ca elemente reactive. În familie și la grădiniță copiii sut frecvent chemați să
acționeze în conformitate cu anumite seturi de modele, dar în lumea jocului ei pot fi cei
care iau deciziile.
Jocul oferă copiilor oportunitatea de a exersa rolurile aduților ( process
cunoscut sub numele de socializare anticipatorie ). Copiii se pot juca “ de-a școala”, “ de-
a spitalul ”, “ de-a magazinul ”, interpretând roluri de profesori, doctori, vânzătoare, etc.
jocurile fiind mijloace efective prin care copiii învață să-și adapteze acțiunile la acelea ale
unui partener.
Jocul este un exercițiu crucial pentru formarea și dezvoltarea responsabilității
etice. În cadrul său, copilul practică nu doar comunicarea și solidaritatea social ci își
configurează totodată propriile sale valori de judecată cu privier la ce este bine și ce este
rău, într-un context social. El învață corecția social și intervenția nu doar de la adulți care
“ supervizează ” ci mai degrabă de la colegii de joc în aceeași grupă de vârstă, aflați în
aceeași situație.
În activitatea ludică este, de asemenea exersată judecată estetică a copilului.
El învață să aprecieze lucrurile ca frumoase sau urate, să opteze pentru anumite forme,
culori și materiale.
Jocul stimulează fantezia, conștiința imaginativă și un anume gen de percepție
a ideilor. Este vorba în fond, despre creativitatea jocului. Ea privește aspecte foarte
concrete și foarte practice. Copilul este stimulat, el are idei și, nu în ultimul rând el este
capabil să facă legături intuitive între lucruri care pot fi transpuse în acțiuni care produc
schimbări ale lucrurilor. Prin intermediul jocului, un copil poate realiza care idei sunt ale
sale și, în acest proces, poate lua cunoștință de propriul său potential inovativ și îl poate
experimenta.
Pe de altă parte dat fiind că jocul face posibilă atât realitatea cât și fantezia,el
le permite copiilor să se confrunte și să-și rezolve fricile lor cele mai profunde ( de
vrăjitorie, de fantome, de animale sălbatice, etc.) prin intermediul episoadelor
imaginare copiii se pot înfrunta fără riscuri cu aceste creaturi și pot să le domine.
Prin intermediul jocului, alături de nevoia de a se integra, copilul
experimentează și nevoia de a-și apăra și de a-și afirma individualitatea. Obligat de
context să iasă din el însuși și să se privească dintr-o altă perspectivă, copilul își
construiește un sens propriu al identității, sens concretizat în imaginea de sine.
Prin intermediul cuvintelor, notelor muzicale, al desenelor sau reveriilor
fantastice, numeroși artiști și-au format încă din copilărie, deprinderea de a percepe
obiectele și situațiile într-o manieră unică, personală.
Nu trebuie să creăm însă falsa opinie că doar artiștii posedă imaginația sau
creativitatea. Toți copiii în mod normal au, la rândul lor, un mare potential de fantezie și
joc. Dar pentru a-și valorifica această zestre, copilul trebuie să dispună de: timp pentru
activitatea ludică, spațiu de joc, oportunitatea de a repeta temele de joc, echipament
pentru joc, aprobarea de a se juca și confirmarea de către adult a faptului că jocul nu
este o experiență lipsită de valoare sau o pierdere de vreme, ci o activitate importantă,
demnă de interes și valorizată corespunzător.
Având în vedere ultimul aspect, fundamentul pentru punerea adecvată în
valoare a potențialului creativ al copilului, nu ar trebui să pierdem din vedere că, în
conformitate cu teoria stadiilor psihosociale a lui Erik Erikson, perioadei preșcolare îi
corespunde etapa când asistăm la o extindere și o îmbogățire substanțială a
repertoriului de abilități motorii și mentale ale copilului.
Acesta este și motivul pentru care copiii au nevoie de oportunitatea deplină de
a se juca liber, de a experimenta intens noile achiziții.
Părinții și educatorii care nu stimulează și nu susțin de o manieră pozitivă
demersurile ludice ale copilului, îi pot crea acestuia un sentiment de vinovăție și de
intruziune în lumea plină de miraje a oamenilor mari.
Scopul ultim al jocului practicat la vârsta preșcolarității este acela de a crea
copilului un sentiment de împlinire, de realizare, de dobândire, a unor competențe în
organizarea și direcționarea activității.
Copiii care se joacă folosesc mai multe cuvinte și un limbaj mult mai elaborat
din punct de vedre sintactic în raport cu cei care nu se joacă suficient. Să luăm în calcul
doar cuvintele și expresiile la care un copil recurge când se joacă “ de-a zborul cu avionul
”: bilete de avion, tipuri de avioane, pilot, stewardesă, aterizare, decolare, centură de
siguranță, nume de aeroporturi și orașe, etc. Concomitent, copilul care practică acest joc
își dezvoltă un simț al ordinii, al secvențialității și al timpului. Avionul nu poate decola
atâta timp cât nu a fost alimentat cu combustibil, pilotul sosește, pasagerii își pun
centurile de siguranță, decolarea este aprobată, semnalul este dat. Timpul trece și în
același timp avionul aterizează și pasagerii părăsesc avionul. Se realizează în acest fel, o
elaborare a timpului și spațiului mintal.
Prin funcțiile jocului se numără și aceea de o dezvoltare fizică sănătoasă,
echilibrată a copilului. A ajuta un copil să se simtă bine în corpul său înseamnă a-l
sprijini, în fond, să achiziționeze o serie de abilități de bază, necesare întregii sale vieți
ulterioare. Copilul care își ține capul plecat, a cărui postură este nesănătoasă sau al cărui
corp este rigid, ne transmite semnale despre o anumită nesiguranță și un cert inconfort
interior. Copilul care este hiperactiv și care pune mâna pe orice apare în raza sa vizuală
interiorizează, manifestă pe această cale, o evidentă lipsă de autocontrol.
Conștientizarea faptului că mâinile și picioarele, la fel ca și fața și întregul corp, reflectă
emoțiile și sentimentele noastre, îl poate ajuta pe copil să înțeleagă și să acționeze
adecvat la semnalele faciale și corporale ale colegilor, părinților, educatorilor.
Îmbogățirea zestrei ludice a copilului ar trebui să fie un obiectiv primordial
pentru aceștia mai ales în condițiile în care cercetările psihologice și pedagogice
demonstrează că fantezia îi poate ajuta pe preșcolari să facă cu succes tranziția către
școală, să fie pregătiți și disponibili pentru o învățare eficientă și plină de succes.
 În procesul de învățământ, educatoarea și preșcolarii acționează prin
intermediul unor metode de predare, respectiv de învățare. Jocul este folosit în
învățarea pe arii de stimulare ca metodă cu un impact considerabil. În ceea ce privește
noțiunea de joc, acesta poate fi caracterizat drept “ spontaneitate originală”, “ ca o
acțiune urmărită prin ea însăși, fără utilitate imediată, generatoare de distracție și
reconfortare, de sentimente de plăcere și bucurie ”.
Anumite întrebări generează o perspectivă cu totul interesantă asupra jocului:
 Privind problema jocului dintr-o perspectivă pedagogică mai largă, oare nu cumva
însăși organizarea învățării ar putea lua forma unor acțiuni cu caracter de joc?
 Cât anume din activitatea didactică poate fi dominată de joc?
 Ce consecințe anume pot avea asemenea acțiuni de învățare asupra jocului?
Astfel, cercetările în domeniu au constatat că se determină un transfer de
energie dinspre jocul propriu-zis spre activitatea de învățare, acțiunea distractivă se
transformă într-un important factor de exersare fără ca cel care se joacă să fi avut
această intenție.
După conținutul și obiectivele urmărite jocurile pot fi clasificate în:
 Jocuri senzoriale – visual motorii, tactile, auditive;
 Jocuri de observare a naturii;
 Jocuri de dezvoltare a vorbirii;
 Jocuri de asociere de idei și de raționamente;
 Jocuri matematice;
 Jocuri de construcții tehnice;
 Jocuri muzicale;
 Jocuri de orientare;
 Jocuri de sensibilizare;
 Jocuri aplicative;
 Jocuri de creație;
 Jocuri de fantezie;
 Jocuri de memorie;
 Jocuri simbolice;
 Jocuri de îndemânare;
Jocul reprezintă o formă de activitate preferată și adecvată specificului
activităților realizate în grădiniță, dar și principală metodă de instruire și educație
utilizată în activitățile cu copiii preșcolari. Jocul satisfice în cea mai mare măsură
trebuințele de manifestare și de exprimare a copilului. Valoarea activităților de joc este
apreciată după capacitatea acestora de a-l ajuta pe copil să se integreze în mediul
natural și social și pentru a înțelege lumea înconjurătoare.
Experiența acțională pe care o dobândește copilul jucându-se se reflect asupra
dezvoltării sale psihice prin:
 Dobândirea unor însușiri sociale: să intre cu ușurință în relație cu ceilalți, să fie
tolerant, îngăduitor, milos, înțelegător, ceea ce înseamnă să-și optimizeze
capacitatea de adaptare la nivelul social;
 Activitatea și optimizarea potențialului intelectual: a observa, a descoperi, a
analiza, a înțelege, a numi, a exprima, toate acestea reprezentând dimensiuni
esențiale ale inteligenței;
 Activarea și optimizarea potențialului fizic: să apuce, să sară, să se cațere, să
arunce, să prindă, mișcări și acțiuni prin intermediul cărora se vor dezvolta toți
mușchii mari și se va întări simțul echilibrului psiho-fizic.
Activitatea de joc este extrem de solicitantă pentru copil în ciuda aparenței pe
care o creează, adică aceea de a fi relaxantă, lejeră. Trebuie să știm cât să-l solicităm pe
copil prin joc și în ce fel, conferind jocul într-o veritabilă situație de învățare.
Pentru realizarea unui asemenea scop este util de evidențiat că jocurile pot fi
integrate în mai multe categorii după funcțiunile didactice împlinite:
Jocul funcțional în cadrul căruia copiii sunt aduși în situația de a explora
caracteristicile și proprietățile anumitor obiecte și materiale din mediul lor de existență.
Jocul de construcție prin intermediul căruia copiii sunt aduși în situația de a
explora caracteristicile și proprietățile anumitor obiecte și materiale din mediul lor de
existență.
Jocul cu reguli – în cadrul cărora copiii învață să se supună unor norme,
prescripții, care sunt mai presus decât propriile lor dorințe. Prin astfel de forme de joc,
ei află că nerespectarea regulilor este condiționată cel mai adesea prin excluderea din
joc atunci când prescripțiile sunt încălcate. Copiii învață în felul acesta să-și elaboreze
comportamentul social de tip normativ, ceea ce va facilita procesul integrării lor în
mediul organizațional.
Interpretarea de roluri – prin intermediul cărora copilul învață să-și assume
diferite roluri sociale pe care, mai întâi le imită. Aceste jocuri sunt ocazii de a arăta
modul în care percep împărțirea sarcinilor sociale și îndeplinirea lor.
 În activitățile instructiv-educative organizate în grădinițe folosim oricare dintre
formele de joc prezentate mai sus, ori combinații între acestea prin adaptarea lor
strategică la scopuri fixate cu multă claritate de educatoare.
Analizând evoluția subiectului în jocul preșcolarilor de diferite vârste sau nivele
de dezvoltare ne vom referi la mai multe aspecte.
Interesează din acest punct de vedere ce anume reflectă din realitate, ce
legături există între aspectele reflectate. Aceste legături condiționează lărgimea,
bogăția, complexitatea jocului.
Mediul apropiat, viața de familie și eventual din grădiniță constituie principala
sursă a subiectelor alese de copii. La această vârstă, subiectul prezintă în genere acțiuni
între care lipsește legătura firească, deci are un aspect neînchegat și este restrâns ca arii
de reflectare a realității. Treptat, ca urmare a dezvoltării generale a copilului, subiectul
jocului se îmbunătățește, devine mai închegat, reflectând aspecte mai diverse și mai
variate a realității înconjurătoare.
Copilul de 5 – 6 ani reflect și transpune în joc nu numai acțiuni și evenimente
percepute direct sau trăite, el începe să încorporeze în momentele jocului, acțiuni din
viață cunoscute pe căi indirecte, auzite din relatările celorlalți, din basme, povestiri.
Alături de învățarea prin joc, metoda dramatizării, ca tip specific de stimulare se
bazează pe utilizarea mijloacelor și procedeelor artei dramatice.
Jocurile intelectuale le plac foarte mult copiilor la fel ca și cele mortice, psihice,
intelectuale și afective.
Jocurile intelectuale se bazează pe comparație și recunoaștere ( loto, domino ),
pe asociație prin asonanță ( rime, date ), pe raționamente ( șah ) gândire sau
inventivitate ( enigma, ghicitori, rebusuri ), pe imaginație creatoare – născocirea
poveștilor, a desenelor.
Jocul are importanță și în formarea colectivului unit de copii, în formarea
spiritului de muncă, în colectarea unor abateri, a atitudinii pozitive față de muncă, în
corectarea unor abateri sesizate în comportamentul unor copii în multe privințe. Toate
aceste efecte educative se sprijină pe un adevărat fundament, pe influența pe care jocul
o exercită asupra dezvoltării psihice a copilului, asupra modelării personalității lui.
Jocul este cea mai liberă formă de instruire, creează mai multe ocazii pentru
interacțiuni diferențiate între toți participanții la procesul didactic decât strategiile
tradiționale. Având în vedere factorul educational, care este strâns legat de situația
ludică, în cursul interacțiunii se pot manifesta mai deslușit diverse tipuri de
comportament pozitive – colegialitate, loialitate, deprinderea de a se împăca cu
înfrângerea, respectarea reguilor de joc – dar și negative – supărare când el pierde,
ridicularizarea echipei învinse. Acest fapt dă educatoarei posibilitatea de a lua atitudine
față de situația existent. Poate să recompenseze prin laude comportamentul corect
întărindu-le prin acestea copiilor că s-au comportat în mod adecvat.
În cazul jocului, influența educativă a educației este mai eficientă decât în cazul
altor activități didactice. În învățarea copiilor de vârstă mică, jocurile pot constitui
strategia dominantă.
După Ch. Buhler “ jocul ar fi o etapă a evoluției totale a copilului, descompusă
la rândul ei în perioade succesive ”.
Caracterul formativ al jocului este cu atât mai evident cu cât prin intermediul
său copilul asimilează nu numai caracteristicile modelelor, ci și felul relațiilor acestora cu
mediul social în care trăiește. Jocul îl obișnuiește pe copil să trăiască și să acționeze într-
un grup mai mic sau mai mare. El își îmbogățește viața personală prin relațiile pe care le
stabilește cu ceilalți copii, prin prieteniile pe care le leagă, deoarece are posibilitatea să
facă schimb nu numai de sentimente, cunoștințe, ci și de experiență socială.
Jocul dă posibilitatea formării unor relații corecte în cadrul societății infantile și
pune bazele relațiilor caracteristice societății adulților spre care tinde întreaga activitate
de educație.

BIBLIOGRAFIE:
 “Psihologia vârstelor”, Verza E., Ed. Hyperion, București, 1993
 “Probleme psihologice ale jocurilor și distracțiilor”, Schiopu U., E.D.P., București
 “Copilul și jocul, Rolul pedagogic al jocului”, Chateau J., E.D.P., București, 1976
 “ Veniți să ne jucăm, copii!”, Silvia Dima, Daniela Pâclea, Aurica Candrea, Ed.
Coresi, București, 1995
 “Copilul și jocul”, Revista de pedagogie