MINSTERUL EDUCAȚIEI,CULTURII ȘI CERCETĂRII A REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN REPUBLICA MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

LUCRU INDIVIDUAL
LA DREPT PRIVAT ROMAN
TEMA: STABILIREA ȘI ÎNCETAREA
PUTERII PĂRINTEȘTI ÎN DREPTUL
ROMAN

A efectuat: Balta Nicoleta, Dr.2101

Coordonator: Tarlapan Artur, magistru în drept ,
lector universitar

1
 Cuprins
Noțiunea și trăsăturile familiei romane……………………………………….3
Puterea părintească și stabilirea ei……………………………………………3
Legitimarea…………………………………………………………………..4
Adopția……………………………………………………………………….5
Transformările puterii părintești.......................................................................6
Încheierea puterii părintești.............................................................................6
Emanciparea.....................................................................................................7

2
 1. Noțiunea și trăsăturile familiei romane
Din cele mai vechi timpuri familia romană era condusă de cel mai în vârstă bărbat
din familie, care purta numele de pater familias (șef de familie). Membrii familiei se
aflau în puterea lui pater familias. În puterea lui pater familias se aflau soţia, în
cazul în care căsătoria între aceştia era cum manu, fiii născuţi din căsătorie, precum
şi cei adoptivi, fiicele, până la căsătorie, soţiile fiilor, nepoţii şi nepoatele din fii,
sclavii, persoanele libere aflate în puterea şefului servi loco și evident bunurilor
materiale, patrimoniului familiei.
Ulpian scria:
„Familiae appelatio et in res et in personas deducitur.”
Termenul de familie cuprinde și pesoanele și bunurile.

Persoanele care erau şefi de familie erau numite persoane sui iuris (persoane de
drept propriu, independente). Cei care se aflau în puterea unui şef de familie se
numeau persoane alieni iuris. Din cele mai vechi timpuri, pater familias avea
drepturi nelimitate faţă de persoanele din puterea sa, drept de viaţă şi de moarte.
Pater familias se considera şi acela care nu avea soţie şi copii. Pentru a se considera
pater familias nu era necesară întemeierea familiei, ci era destulă potenţiala
posibilitate de întemeiere a acesteia.
Familia presupunea o putere, puterea șefului de familie ce unește sub o autoritate
unică pe toți membrii familiei.
Ulpian spunea:
“Iure proprio familiam dicimus plures personas, quae sunt sub unius potestate.”
Famila în sensul propriu dintr-un ansamblu de persoane, care se găsesc sub puterea
unuia singur.

2. Puterea părintească și stabilirea ei

Puterea părintească (patria potestas) reprezintă puterea tatălui asupra copiilor săi,
nepoţilor acestora şi a.m.d.
Pater familias avea drept de viaţă şi de moarte asupra fiului, îl putea vinde, pedepsi,
alunga din casa familială, putea, la fel să-i abandoneze ca pe niște lucruri
nefolositoare.Pater familias avea dreptul, de asemenea, de a căsători copiii, de a se
opune căsătoriei, de a-i dezmoşteni. Dacă cineva deţinea în mod silit un fiu de
familie, acesta putea fi revendicat de pater familias. Patria potestas era perpetuă; un
majorat,în sensul actual, nu exista.Oricare ar fi fost vârsta descendentului și orice
poziție politică ar fi ocupat în stat, el rămânea sub puterea părintească a șefului de
familie.1

1
Hanga Vladimir, Mircea-Dan Bocșan, Curs de drept privat roman- București: Editura Rosetti,2005, p. 86

3
Luând în considerație faptul că doar pater familias era considerat a fi persoană sui
iuris, cei aflați în puterea lui erau alieni iuris. În perioada veche, puterea părintească
avea următoarele caracteristici:
1) perpetuă - presupunea că durează până la moartea lui pater familias sau a persoanei
alieni iuris
2) nelimitată - prerogativele şefului de familie, cât în privința membrilor familiei, atât
şi în privința bunurilor acesteia erau nelimitate, el dispunând de dreptul la viață şi la
moarte, dreptul la abandon, dreptul de a-l vinde pe fiul de familie.
La fel ca şi sclavii, fiii de familie puteau încheia acte juridice în vederea reprezentării
intereselor şefului de familie, împrumutând personalitatea lui, dar, inițial, doar cele ce
îmbunătățeau starea materială a lui pater familias. Puterea părintească putea apărea pe
cale naturală asupra soţiei prin căsătorie, în cadrul căsătoriei cum manu şi, în mod
firesc, asupra copii lor născuți în aceasta. Pe cale artificială, puterea părintească era
instituită în cazul adopțiunii sau legitimării.

3. Legitimarea
Legitimarea reprezenta o instituție apărută în epoca postclasică, sub influența
creștinismului, constând in asimilarea copiilor naturali (născuți în afara căsătoriei)
celor legitimit.Dreptul creștinesc, care nu accepta concubinajul, considerându-l
imoral, a oferit şefului de familie posibilitatea să dobândească autoritate asupra
copilului născut din concubinaj, pentru a-i legaliza situația prin legitimare.
Legitimarea se făcea sub trei forme:
a) prin căsătoria părților- când soții trebuiau să se căsătorească într-un interval de
timp determinat și să nu mai aibă pe viitor copii nelegitimi;
b) prin lege- printr-un rescript imperial, împăratul Iustinian a oferit posibilitatea
legitimării și atunci când căsătoria părinților nu se putea realiza. De exemplu, dacă
mama decedase, se călugărise, se căsătorise cu altcineva etc, se cerea ca tatăl să facă o
petiție către împărat;
c) prin prezentare facută curiei - a fost creată din motive fiscale in anul 442 d.Hr., de
către împărații Teodosie al II-lea şi Valentínian al III-lea. În acele vremuri, statul avea
mari greutăți cu strângerea impozitelor de la populație. Funcţionarii care colectau
impozite (decurioni) nu doreau să lucreze. Cu fiecare an numărul lor devenea tot mai
mic, astfel încat nu avea cine strânge impozite pentru stat.2 Pentru a putea angaja mai
mulți decurioni, s-a permis legitimarea copiilor născuți din concubinaj, dar numai
dacă tatăl ii înscria pe lista decurionilor incă de mici copii. Dacă era vorba de o fiică,
tatăl care dorea s-o legitimeze, trebuia să o căsătorească după un decurion.

2
Iurie Mihalache, Drept privat roman- Chișinău: Editura Litera, 2012, p. 132-133
4
 4.Adopția
Adopțiunea (adopția, înfierea) reprezenta actul prin care un fiu de familie trecea de
sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias. Pentru aceasta,
trebuia ca puterea lui pater familias asupra fiului să înceteze, în caz contrar, fiul de
familie nu putea intra sub puterea altui pater familias. Aşadar, pentru ca adoptiunea să
aibă loc, fiul de familie trebuia să iasă din familia de origine, după care să intre într-o
nouă familie. Pentru ca fiul de familie să iasă de sub puterea părintească, trebuia să fie
făcute nişte vânzări fictive la care să ia parte şi un vânzător.Intrarea în noua familie se
făcea printr-un proces de judecată simulat în fața magistratului, la care participau fiul
de familie, vânzătorul şi adoptantul. Adoptantul, în calitate de reclamant, afirma că
fiul de familie este al său, iar cumpărătorul tăcea, fără a-l contrazice. Față de
afirmațiile adoptantului, magistratul pronunța cuvântul ,,addico", prin care ratifica
declarația acestuia. În Roma adopțiunea a avut un rol însemnat din punct de vedere
social şi politic deoarece, pe de o parte, după un vechi obicei nu era îngăduit
cetățeanului roman să moară fără copii, iar pe de altă parte, prin adopție se asigura
continuitatea numelui și al cultului familiei.Adopțiunea a servit şi scopurilor politice.
Deseori împărații, ca să-şi asigure moştenitorul tronului adoptau o anumită persoană.
De exemplu, Octavian August a adoptat pe Tiberiu, iar împăratul Claudiu pe
Nero.Tehnic vorbind, adopția persoanelor alieni iuris era adopția propriu-zisă. iar
adoptia persoanelor sui iuris purta numele de adrogatiune.
Condițiile adopțiunii.
Adopțiunea cerea respectarea unor condiții de fond , și anume:
✓era necesar consimţământul celor doi pater familias;
✓era necesară o diferenţă de vârstă de cel puțin 18 ani dintre adoptator şi persoana
adoptată. In acest sens romanii spuneau că ..adopția imită natura: cel mic nu poate
adopta pe unul mare".
Efectele adoptiunii:
• pe plan personal, persoana adoptată ieşea din familia din care a provenit şi intra într-
o altă familie, sub puterea unui nou pater familias;
• pe plan patrimonial, dreptul la moştenire al persoanei adoptate se stingea în raport cu
vechea sa familie şi se dobândea în cadrul noii familii.3

3
Iurie Mihalache, Drept privat roman- Chișinău, 2014, p.129-130
5
 5.Transformările puterii părintești
În dreptul clasic au fost adoptate măsuri de limitare a puterii părintești atât asupta
persoanei, cât și asupra bunurilor fiului de familie. Astfel, tatăl care își ucidea fiul era
pedepsit. Vânzarea fiului de familie dispăruse din practică, în legătură cu faptul că au
apărtul procedee juridice mai evaluate de exploatare a persoanelor alieni iuris, cum ar
fi încheierea de servicii. Numai dreptul de abandon (de expozițiune) sa menținut şi in
dreptul clasic.
Au fost luate și unele trăsuri de limitare a puterii părintești usupra bunurilor dobândite
de catre filius familiar. Ca și în dreptul vechi, fiul de familie putea încheia acte
juridice împrumutând personalitatea șefului de familie. În plus, sa admis că, în
anumite cazuri, fiul de familie să se oblige în numele propriu, obligindu-l în același
timp și pe pater familias. Printr-o reformă a împaratului August, adoptată în scopul
consolidării armatei, s-a dat soldaților dreptul de a avea bunuri proprii de care puteau
dispune şi prin testament (peculium castrense). Cu toate acestea, situația juridică a
fiului de familie în domeniul dreptului privat a continuat sa fie definită şi în epoca
clasică de existența puterii părinteşti.4

6.Încheierea puterii părintești

Stingerea puterii părintești poate fi privită din perspectiva persoanei sui iuris sau
alieni turis. Puterea părintească este desființată odată cu decesul lui pater familias sau
cu pierderea unui element constituitiv al statutului de pater (capitis diminutio). În
privința persoanelor alieni iuris, puterea părintească este desființată odată cu decesul
acestuia, trecerea copilului sub puterea altei persoane sau emanciparea lui.5
Din momentul morții lui pater familias,membrii familiei sale deveneau independenti
(sui iuris), dar nu pentru mult timp, ci până era ales un nou șef de familie.
Vânzarea fiilor de familie era adesea practicată de către şefii de familie, prin prisma
interpretărilor prevederilor Legi celor XII Table. Pornind de la aceste prevederi, fiul
de familie putea fi vândut fictiv de trei ori, ca după a treia vânzare să devină liber de
puterea părintească.

4
Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman-București: Editura Universul, 1993, p.98
5
Victor Volcinschi, Daniela Țurcan, Serghei Cebotari, Radu Mandraburca, Artur Tarlapan, Natalia Bacalu, Victoria Hîncu
, Drept Privat Roman- Chișinău: Editura ,2014, p.164
6
După cum am subliniat mai sus, inițial, puterea părintească era nelimitată, însă în
dreptul clasic s-a recurs la limitarea acesteia, cât asupra persoanei aflate sub puterea
părintească, atât şi asupra bunurilor acesteia. Spre exemplu, începând cu perioada lui
Octavian Augustus, pater familias al fiului de familie nu putea dispune de bunurile lui
dobândite in campaniile militare. Acestea erau numite peculium castrense (peculiul
militar), asupra cărora ultimul putea dispune prin testament. De asemenea, el nu-l mai
putea ucide pe fiu fără a avea un motiv serios în acest sens. În caz contrar, şeful
familiei putea fi grav pedepsit. Totodată, s-a renunţat la vânzarea fiilor de familie,
fiind înlocuită cu un alt procedeu juridic - erau încheiate contracte de prestare a
serviciilor. S-a tolerat în continuarea vânzarea fiilor de familie, doar în cazul extremei
necesități şi doar a nou-născuților.

7.Emanciparea
Una din modalitățile de ieşire de sub puterea părintească este emanciparea. Această
instituție juridică prezintă un interes deosebit, deoarece prin ea, s-a obținut soluția de
ieşire de sub puterea părintească a unui fiu de familie, după care ultimul din persoană
alieni iuris devenea sui iuris. De regulă, erau emancipați fiii de familie cărora le era
transmisă o parte din patrimoniul lui pater (peculiul familial) pentru a fi gestionat de
ei. Desigur, emanciparea presupunea o maturitate intelectuală a emancipatului.
Procedura de emancipare avea loc în două faze: prima constând din trei vânzări și
două dezrobiri succesive, iar cea de-a doua în dezrobirea vindicta. În calitate de
vânzător în prima fază apărea pater familias al fiului de familie ce urma a fi
emancipat, iar în calitate de cumpărător - un prieten de-al acestuia sau o persoană de
încredere, care după fiecare vânzare îl dezrobea pe fiu printr-o metodă corectă-
manumissio vindicta, ca acesta iarăşi să revină sub puterea lui pater familias. După
cea de-a treia vânzare şi ulterioara dezrobire, fiul de familie devenea liber de puterea
părintească şi era sui iuris. Cu timpul însă, procedura a fost simplificată. Astfel, in
anul 502 d.Hr. împăratul Anastasic a adăugat că emanciparea se putea realiza și prin
rescript imperial, iar Iustinian a stabilit că este suficientă o simplă declarație a lui
pater familias in fața magistratului.
De asemenea, puterea părintească înceta în cazul în care fiica unui pater familias
devenea ,”virgina Vestală"-reprezentantul cultului religios, ca şi fiul de familie ce era
ridicat la rangul flaminului lui Dialis- una din cele mai înalte trepte a slujitorilor
cultului religios.
Ulterior, în perioada târzie a Imperiului Roman, puterea părinteasca înceta şi în cazul
fiilor de familie ce erau aleşi în funcții publice (consul, praefectus urbi, magister
militum sau episcop)". Dacă membrul de familie indeplinea o functie de conducere în
7
stat ori în biserică, ca prefect al oraşului, consul, episcop, arhiepiscop etc., puterea
părintească asupra lor înceta. Aceasta era privită ca o excepție de la regula generală și
a apărut în epoca lui Iustinian, când autoritatea lui pater familias slăbise mult, fiind pe
cale de dispariție.
Deseori se întâmpla ca pater familias să facă parte din armata romană şi să fie luat
prizonier. Căderea lui pater familias in captivitate producea următoarele consecinţe
juridice: dacă pater familias se întorcea din captivitate, el redobândea puterea pe care
o avuse până atunci, ca și cum ea nici nu a fost întreruptă; dacă pater familias murea
în prizonierat, se considera că puterea lui a incetat din ziua in care a fost luat ca
prizonier".

Bibliografie
8
1)Hanga Vladimir, Mircea-Dan Bocșan, Curs de drept privat roman- București:
Editura Rosetti,2005
2) Iurie Mihalache, Drept privat roman- Chișinău: Editura Litera, 2012
3) Iurie Mihalache, Drept privat roman, ediția II- Chișinău, 2014
4) Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman-București: Editura Universul, 1993
5) Victor Volcinschi, Daniela Țurcan, Serghei Cebotari, Radu Mandraburca, Artur
Tarlapan, Natalia Bacalu, Victoria Hîncu , Drept Privat Roman- Chișinău, 2014