Sandu Dima Bianca Iuliana

Transformările lui Lorentz

În fizică, transformările Lorentz fac conversia între două măsurători diferite, efectuate de doi

observatori diferiți, asupra spațiului și timpului, atunci când un observator este în mișcare uniformă și
rectilinie în raport cu celălalt. În (relativitatea galileiană) din fizica clasică, singura
conversie considerată X’ necesară era , descriind cum se deplasează originea
sistemului de = coordonate al unui observator prin spațiu în raport cu a
celuilalt, la viteza  de-a lungul axei
X- x din fiecare sistem. Conform relativității restrânse, aceasta este
doar o aproximație suficientă la viteze mici în raport cu cea a luminii, și în general rezultatul este nu
vt
doar o deplasare de-a lungul coordonatelor x; vor fi distorsionate și timpul și spațiul.
Dacă spațiul ar fi omogen, atunci transformarea Lorentz este una liniară. De asemenea, deoarece
teoria relativității postulează că viteza luminii este aceeași pentru toți observatorii, trebuie să
păstreze intervalul de spațiu-timp dintre două evenimente din spațiul Minkowski. Transformările
Lorentz descriu doar transformările în care evenimentul de la x=0, t=0 este fix, astfel încât pot fi
considerate rotații ale spațiului Minkowski. Setul mai general de transformări care include și
translațiile este cunoscut sub numele de grup Poincaré.
Henri Poincaré (1905) a denumit transformările Lorentz
după fizicianul și matematicianul olandez Hendrik Lorentz. Ele reprezintă fundamentul matematic
a teoriei relativității restrânse a lui Albert Einstein. Transformările Lorentz elimină contradicțiile dintre
teoriile electromagnetismului și mecanicii clasice. Ele au fost deduse de către Joseph Larmor (1897)
și Lorentz (1899, 1904). În 1905, Einstein le-a dedus pe baza ipotezei covarianței Lorentz și a
postulării constanței vitezei luminii în orice sistem de referință inerțial.