UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

DREPT PRIVAT ROMAN

SUPPORT DE CURS

CHIȘINĂU
2019
0
 UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
Facultatea Construcții, Geodezie și Cadastru

Departamentul Inginerie, Drept și Evaluarea Imobilului

DREPT PRIVAT ROMAN

Suport de curs

CHIȘINĂU
Editura „Tehnica-UTM”
2019

1
 Suportul de curs la disciplina „Drept privat roman” tratează 11 teme de studiu
și are sarcina de creare a unei viziuni clare asupra cunoașterii conceptelor de bază
privitoare la originile dreptului privat roman, acesta constituind o primă treaptă a
jurisprudenței în general, însușirea terminologiei adecvate limbajului juridic și
contribuirea la formarea unor abilităţii de gândire, de analiză și interpretare a
conceptelor, a teoriilor juridice și chiar a textelor actelor normative, înţelegerea
fenomenului juridic de către studenţi și stimularea interesului acestora pentru
cercetarea științifică.
Prezentul suportul de curs este destinat studenţilor anului I, specialitatea 0421.1.
Drept din cadrul FCGC, Universitatea Tehnică a Moldovei.

Autor: Natalia CHIRIAC, lector universitar

Recenzent: Ina Bostan, conf. univ., dr., responsabil de programul Drept, UTM

Redactor Eugenia BALAN

Bun de tipar 21.04.2019 Formatul 60x84 1/16
Hârtie ofset. Tipar RISO Tirajul 50 ex.
Coli de tipar 16,5 Comanda nr. 14

2004, UTM, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare și Sfânt, 168

Editura „Tehnica-UTM”
2045, Chişinău, str. Studenţilor, 9/9

© UTM, 2019

2
 INTRODUCERE
Prezentul suport de curs conține un scurt rezumat al materialului de formare
pentru studenții anului I, specialitatea 0421.1. Drept.
Dreptul privat roman reprezintă nu doar un element necesar al sistemului
educațional clasic, ci și o condiție necesară pentru studierea în continuare a dreptului
civil al Republicii Moldova. Includerea dreptului privat roman printre disciplinele de
studiu ale specialităţii Drept se justifică prin necesitatea perfecționării nivelului de
cultură generală. Însușirea disciplinei Drept privat roman va facilita înţelegerea
legislaţiei contemporane. De fapt, Dreptul privat roman constituie o bază, o primă
treaptă a jurisprudenţei în general.
Scopul acestei discipline constă în cunoaşterea instituţiilor şi legilor romane,
dreptul roman fiind un important instrument de educaţie juridică, oferind în acelaşi
timp specialistului o importantă bază documentară şi ştiinţifică.
Cercetarea şi studiul perseverent al dreptului roman oferă celor care
îmbrăţişează cariera dreptului posibilitatea de formare a deprinderilor care să le
permită o analiză profundă a fenomenului juridic, folosirea corectă a judecăţilor
logice, interpretarea veridică a normelor de drept şi soluţionarea echitabilă a speţelor.
Totodată, dreptul Romei antice reprezintă o pagină importantă în evoluţia lumii şi a
dreptului îndeosebi. Succesul dreptului roman, nu în ultimul rând, se explică prin
măiestria juriştilor romani, prestigiul profesiei lor. În Roma Antică s-au dezvoltat
astfel de categorii şi instituţii juridice cum sunt forma de exprimare a normelor
juridice, tehnica juridică, acţiunea, procedura judiciară ş.a., care şi-au păstrat aceleaşi
caracteristici până în ziua de astăzi. Marea majoritate a termenilor juridici utilizați de
societatea contemporană au fost introduși de juriştii Romei Antice, care au pus
temelia apariţiei ştiinţei dreptului – jurisprudenţa.
Cursul oferă posibilitate studenţilor de a cunoaşte conceptele de bază privind
originile și izvoarele dreptului roman, persoanele și capacitatea juridică, situaţia
sclavilor, familia, succesiunile, contractele, drepturile reale din dreptul roman etc.
Studenţii, în urma studierii prezentei discipline, vor putea corela, interpreta,
utiliza, compara dreptul roman cu sistemul legislativ actual, observând în acest sens
progresul dreptului şi importanţa influenţei dreptului roman asupra dreptului
autohton.
Disciplina Dreptul privat roman este inclusă în categoria unităţilor de curs
umanistice pentru studenţii programului de studiu 0421.1 Drept. Consolidarea

3
materialului teoretic şi obţinerea abilităţilor practice se realizează în procesul de
elaborare a referatelor, lucrărilor de verificare, soluționării spețelor și testelor, precum
și a tezelor de licenţă.
Obiectivele principale ale cursului Dreptul privat roman reprezintă formarea la
studenţi a următoarelor abilităţi:
– să înțeleagă importanța studierii dreptului privat roman prin prisma
posibilității determinării evoluției normelor dreptului;
– să conștientizeze modul în care principiile și instituțiile juridice romane au
fost preluate de sistemul de drept romano-germanic;
– să determine formele de organizare ale statului roman;
– să interpreteze principiile și instituțiile juridice parvenite prin intermediul
textelor juridice romane;
– să aprecieze locul și rolul dreptului privat roman în reglementarea juridică a
relațiilor civile;
– formarea unui vocabular juridic necesar abordării dreptului privat al
Republicii Moldova;
– să poată utiliza expresiile juridice latine;
– să explice importanţa D.P.R. pentru sistemul de drept al ţărilor Europei
continentale.
Dat fiind faptul că în planul de învăţământ al specialităților de drept cursurile de
drept roman ocupă un spaţiu mult restrâns raportat la densitatea şi complexitatea
disciplinei, alegerea temelor şi a stilului în care sunt abordate seminariile devine
critică şi necesită o sistematizare raţională a celor mai importante instituţii de drept
privat roman, astfel încât studentului să i se ofere informația necesară în vederea
aprofundării materiei.
În acest sens, prezentul suport de curs este structurat în mai multe
compartimente, menite să ajute studentul la însușirea cât mai corectă și simplă a
tematicii propuse: Obiectivele temei de studiu, Cuvinte-cheie, Structura temei,
Bibliografie de referință, Sarcini pentru autoevaluare, Dicţionar de termeni juridici
latini.

Tema 1. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE PRINCIPALE ALE

DREPTULUI PRIVAT ROMAN. ORGANIZAREA STATULUI ROMAN
4
 Obiectivele temei de studiu

 cunoașterea noţiunii dreptului privat roman, în concepția doctrinarilor

autohtoni, precum și opiniile jurisconsulţilor romani;
 descrierea formelor de organizare ale statului roman: regalitatea,
republica şi imperiul și determinarea structurii sociale și politice a Romei
antice;
 analiza epocilor dreptului privat roman (veche, clasică şi postclasică);
 determinarea diviziunilor dreptului roman;
 determinarea importanţei includerii și studierii disciplinei de studiu
„Drept privat roman” în cadrul specialităților de drept;
 clasificarea şcolilor în dreptul roman și stabilirea importanței cunoașterii
acestor școli;
 analiza sistemelor fundamentale ale dreptului privat roman: ius naturale,
ius civile, ius pretorium, ius gentium;
 transmiterea conceptelor şi principiilor fundamentale ale dreptului;
 cunoaşterea de către studenţii anului I a modului de apariţie şi evoluţie a
dreptului şi ştiinţei dreptului în cadrul sistemului de drept care şi-a lăsat
amprenta asupra culturii juridice europene – dreptul roman;
 argumentarea momentelor principale în care s-a manifestat pregnant
influenţa dreptului roman asupra formării şi evoluţiei dreptului românesc.

Cuvinte-cheie
drept privat roman, instituţii ale dreptului roman, sistem juridic, diviziunea dreptului
roman, principii, norme religioase, norme morale, norme etice, regalitate, republică,
imperiu, structură socială, structură politică, consiliu imperial, edili, principat,
dominat

Structura temei

1.1. Obiectul dreptului privat roman

1.2. Importanţa dreptului privat roman
1.3. Diviziunile dreptului privat roman
1.4. Istoria socială şi politică a Romei. Scurt istoric
1.1. Obiectul dreptului privat roman

5
 Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor juridice instituite sau sancţionate
de statul roman şi este un sistem extrem de vast, format din numeroase ramuri şi
instituţii juridice [9, p. 5].
Dreptul roman are o viaţă milenară, căci s-a născut în epoca fondării Romei şi s-
a aplicat până la moartea împăratului Justinian (adică din secolul VI î.H până în
secolul VI d.H.).
Pentru a înţelege corect specificul dreptului roman trebuie să reţinem că la
origini şi romanii ca şi celelalte popoare au confundat dreptul cu religia şi morala, dar
spre deosebire de celelalte popoare ale antichităţii, romanii au depăşit această
confuzie şi au realizat o distincţie clară între normele dreptului, normele religioase şi
cele de morală, dovadă că, încă din epoca veche normele de drept erau desemnate
prin intermediul Jus, iar cele religioase prin termenul Fas.
La romani, ideologia juridică a lăsat o puternică amprentă asupra întregii vieţi
spirituale. Nu întâmplător se spunea că aşa cum grecii sunt un popor de filosofi,
romanii sunt un popor de jurişti. Dar cu toate acestea, în textele unor jurisconsulţi
clasici persistă străvechea confuzie dintre drept, religie şi morală, depăşită demult în
practica juridică [9, p. 5].

Drept = ansamblul normelor de conduită elaborate sau recunoscute de puterea de

stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale
societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţiile juridice, respectarea obligatorie
a cărora este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a puterii publice (de stat).
Morală = ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față
de alții și față de colectivitate a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci de
opinia publică; etică.
Religie = ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup care oferă
membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referință
pentru a intra în relația cu grupul și universul; confesiune, credință.

6
 Astfel, într-un text din opera legislativă a împăratului Justinian găsim definiţia
jurisprudenţei sau definiţia ştiinţei dreptului.

Împăratul Justinianan: „Jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane,

ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept” („Juris prudentia est divinarum atque
humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia”) .
În această definiţie dreptul se confundă cu religia şi cu morala.

Jurisconsultul clasic Ulpian: Principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil,
a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său („Juris praecepta sunt haec:
honeste vivere alterum non laedere suum cuique tribuere”).
În acest text, dreptul se confundă cu morala, deoarece primul principiu ţine de
domeniul moralei, iar următoarele două ţin de domeniul dreptului [9, p. 5].

Jurisconsultul Celsus: „Dreptul este arta binelui şi a echitabilului” („Jus est ars boni
et aequi”).
Şi aici dreptul se confundă cu morala, deoarece conceptul de echitate are la
romani o dublă accepţiune: una morală şi alta juridică.
Menţinerea confuziei dintre drept, religie şi morală, deși în practică fusese
depăşită demult, îşi are explicaţia sa:
1. Romanii au fost un popor profund conservator, un popor care nu a renunţat
niciodată la vechile valori, chiar dacă ele erau depăşite în mod vădit de noile
realităţi.
2. Romanii au fost un popor pragmatic, aveau un ascuţit simţ practic, de
aceea, ei au cercetat fenomenul juridic în strânsă legătură cu cerinţele practicii.
Jurisconsulţii romani (oamenii de ştiinţă în domeniul dreptului) nu-şi începeau
lecţiile cu incursiuni teoretice, ci cu expunerea unor speţe, a unor cazuri practice
pe care le analizau împreună cu discipolii lor şi constatau că între acele cazuri
există anumite elemente comune, pe baza cărora încercau, apoi, să formulize
reguli de drept. Acele reguli de drept erau recunoscute ca atare de toţi
jurisconsulţii, numai dacă erau în măsură să ofere soluţii optime pentru toate
cazurile imaginabile dintr-un anumit domeniu [9, p. 6].

7
 3. Neavând preocupări de ordin teoretic, jurisconsulţii romani au formulat
puţine definiţii, dar şi acestea împrumutate de la greci, care erau mari maeştri ai
teoriei. Iar vechii greci n-au făcut niciodată distincţie între drept şi morală, ci
considerau că dreptul este o componentă a moralei.
Dreptul roman a supravieţuit societăţii care l-a creat şi s-a aplicat cu deplin
succes atât în societatea feudală, cât şi în cea modernă. Graţie vitalităţii sale
excepţionale, dreptul roman a fost, în mod firesc, supus unor cercetări aprofundate [4,
p. 10].
Astfel, încă din secolul al VII-lea e.n., profesorii de drept roman au elaborat un
număr mare de studii. Aceste studii au fost deosebit de utile în vederea reconstituirii
fondului gândirii juridice romane.
Şcolile de drept roman:
– în secolul al VII-lea e.n., la Ravenna, a fost fondată prima şcoală de drept care a
funcţionat până în secolul al XI-lea. Lucrările profesorilor de la şcoala din Ravenna
nu au ajuns până la noi. Cert este că nu puteau avea un nivel ştiinţific foarte înalt,
deoarece profesorii de la Ravenna nu au cunoscut Digestele lui Justinian, cel mai
important izvor al dreptului roman;
– în secolul al X-lea a luat naştere şcoala de drept roman de la Pavia;
– în secolul al XI-lea, la Bologna, profesorul Irnerius a fondat Şcoala
glosatorilor. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii glosatorilor a fost
profesorul Accursius, autorul lucrării intitulate „Marea glosă”. Glosatorii au utilizat în
activitatea lor de cercetare metoda exegetică. Întrucât nu urmăreau o finalitate
practică, prin comentariile pe care le făceau pe marginea textelor de drept roman,
glosatorii încercau să explice sensul acestor texte, astfel încât să poată fi înţelese şi de
profani;
– în secolul al XIV-lea, profesorul Bartolus fondează Şcoala postglosatorilor la
Bologna. Aceştia s-au ghidat în cercetare de metoda dogmatică. Postglosatorii nu au
cercetat în mod nemijlocit textele de drept roman, ci au studiat glosele (acele
comentarii făcute de glosatori), în scopul de a extrage din ele anumite principii de
drept pentru a fi aplicate în viaţa practică. Şcoala postglosatorilor a avut finalitate
8
practică şi s-a bucurat de un mare ecou în întreaga Europă. Astfel, începând din
secolul al XV-lea, germanii încep să abandoneze dreptul lor naţional şi să îl
înlocuiască cu principiile de drept formulate de către postglosatori. Aceste principii,
îmbogăţite cu elemente ale dreptului nescris local, au dat naştere unui nou sistem de
drept, cunoscut sub denumirea de „Usus modernus pandectarum”, care a fost aplicat
în Germania până în anul 1900, moment în care a intrat în vigoare Codul civil
german;
– în secolul al XVI-lea, în Franţa, a fost creată Şcoala istorică a dreptului
roman, care marchează o renaştere a studiilor de drept roman, întrucât această şcoală
nu se mărginea la cercetarea textelor de drept, ci utiliza şi unele informaţii din
domeniul filologiei, istoriei, filosofiei. Fondatorul acestei şcoli a fost profesorul
André Alciat. Cel mai de seamă reprezentant al ei a fost Jaques Cujas (1522-1590), a
cărui activitate de cercetare ulterior a dat rezultate strălucite: a încercat pentru prima
dată să reconstituie lucrările jurisconsulţilor clasici romani pe baza frgamentelor
cuprinse în Digestele lui Justinian;
– la începutul secolului al XIX-lea (1802) se formează noua Şcoală istorică a
dreptului roman, pe baza prelegerilor ţinute de către profesorul Savigny la
Universitatea din Marburg. Profesorul Savigny a afirmat că organele statului nu sunt
îndreptăţite să creeze dreptul, dreptul fiind produsul spiritului naţional, aşa încât
normele de drept nu pot îmbrăca forma legii, ci forma cutumei, a tradiţiei juridice.
Or, dreptul cutumiar german a luat naştere pe baza principiilor formulate de
postglosatori, aşa încât o corectă înţelegere a dreptului cutumiar german era
condiţionată de cunoaşterea aprofundată a dreptului roman [4, p. 10-11].
Această viziune asupra dreptului a atras după sine un nou impuls în direcţia
cercetăriilor de drept roman.

1.2. Importanţa dreptului privat roman

Întrucât dreptul privat roman constituie ramura unui sistem de drept care nu se
află el însuși în vigoare, deci o legislație care nu se mai aplică în prezent, se naște
întrebarea dacă includerea acestei materii printre disciplinele pe care studenții de la
9
Facultatea Drept le studiază, se justifică într-un alt mod decât din considerente care
țin de cultura generală pe care trebuie să și-o facă în mod normal orice om cât de cât
instruit [1, p. 1].
Dreptul roman are o deosebită însemnătate, deoarece constituie fundamentul pe
care s-a clădit sistemul juridic. Deși dreptul roman nu mai este în vigoare, noţiunile şi
principiile sale care s-au perpetuat mai mult de două mii de ani până astăzi sunt
perfect aplicabile. Deci, el nu a rămas un simplu document arheologic, aşa cum este
cazul altor legislaţii din antichitate, ci a trăit o viaţă proprie, a depăşit sub aspectul
formei sale limitele societăţii care l-a generat şi a exercitat o influenţă hotărâtoare
asupra dreptului de mai târziu [8, p. 3].
Studiul dreptului roman are o însemnătate motivată şi de anumite criterii legate
de cultura generală şi juridică, de istoria dreptului şi de rolul didactic pe care-l joacă
în pregătirea celor ce vor deveni jurişti. Căci dacă grecii au dat dovada măiestriei lor
în privinţa filozofiei, juriştii romani şi-au manifestat genialitatea în ceea ce priveşte
mânuirea raţionamentului juridic, a elaborării conceptelor, principiilor şi noţiunilor
juridice [2, p. 14].
Astfel, studierea și însușirea dreptului privat roman are următoarele rațiuni:
1. Dreptul privat roman este expresia juridică generală şi abstractă a
relaţiilor dintr-o societate care se întemeiază pe proprietatea privată şi pe
economia de schimb. Astfel, orice societate, din orice epocă istorică, dacă se
întemeiază pe proprietatea privată şi pe economia de schimb, găseşte gata
elaborate în dreptul privat roman toate conceptele, categoriile, principiile şi
instituţiile necesare în vederea reglementării juridice a acestor relaţii.
2. Dreptul privat roman a contribuit la formarea principiilor juridice prin
adagii ori maxime celebre transmise lumii moderne. Cunoaşterea acestor
principii are o mare însemnătate, deoarece pe de-o parte ele constituie regulile
fundamentale ale dreptului roman, iar pe de alta, ajută la soluţionarea unor
probleme juridice practice. De aici rezultă principii ca cel al simetriei sau
corespondenţei formelor în conformitate cu care un act juridic încheiat într-o

10
anumită formă nu poate fi desfiinţat decât în aceeaşi formă, însă în sens invers
[2, p. 14].
3. Dreptul roman stă la baza marelui sistem de drept romano-germanic.
Preluat prin intermediul lui Corpus Juris Civilis în codurile civile moderne
europene, dreptul roman a oferit cea mai mare parte a reglementărilor în materie
de proprietate şi obligaţii, precum şi cele mai importante principii ale tuturor
subramurilor dreptului civil modern. El conferă marelui sistem de drept romano-
germanic fundamentele sale principiale atât în materie de drept public, cât şi,
mai ales, în materie de drept privat [3, p. 63-64].
4. Dreptul roman a creat alfabetul juridic modern. Studiul dreptului roman
are importanţă pentru că pentru prima dată în istoria lumii romanii au creat
alfabetul juridic, terminologia juridică, astfel încât, în societatea romană, ideile
juridice erau exprimate într-un limbaj aparte, special. Acest limbaj este de o
mare precizie, funcţionează într-un sistem logic extrem de sever, oferă
posibilitatea realizării unor ample sinteze, precum şi posibilitatea construirii
unor figuri juridice simetrice [8, p. 10]. În epoca antichităţii, popoarele din
Orient au exprimat toate normele sociale prin acelaşi limbaj, prin aceeaşi
terminologie, dar în consecinţă, Orientul antic n-a putut realiza niciodată
distincţia dintre drept şi morală.
5. Dreptul roman ilustrează modul de apariţie şi evoluţie a dreptului. Datorită
lungii sale perioade de formare şi geniului jurisconsulţilor romani, dreptul
roman poate constitui unul dintre cele mai potrivite exemple pentru modul în
care instituţiile juridice apar, evoluează sau dispar într-o societate umană.
6. Dreptul roman stă la baza dreptului civil românesc. Cercetarea dreptului
privat roman are o importanţă aparte pentru poporul român, faţă de faptul că
dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului privat roman.
7. Dreptul roman ar putea sta la baza dreptului comun european. Uniunea
Europeană este astăzi o construcţie politică şi economică cu structură complexă,
prezenţă reală pe continentul european aflată într-o continuă expansiune
teritorială şi instituţională şi bazată pe un pachet de „politici comunitare” axate
11
 pe edificarea unui viitor comun al Europei în cele mai variate domenii. Faptul că
acest viitor, deşi este principial conturat, lasă loc permanent pentru surprize şi
posibile scenarii face ca recursul la explicaţii şi justificări de ordin istoric să fie
lăsat în plan secundar. Voinţa politică actuală manifestată în favoarea
construcţiei Europei unite aruncă, într-o oarecare măsură, într-un con de umbră
conexiunea logică cu un trecut menit să reliefeze rădăcinile filosofice şi politice
ale Uniunii Europene [5, p. 6].
8. Dreptul roman determină formarea unei educaţii juridice atât a omului de
cultură, cât şi a specialistului ce se formează şi se perfecţionează în ştiinţa
dreptului.
9. Dreptul roman dezvoltă simţul juridic practic pentru că el însuşi s-a format
pe bază de speţe şi ne dă astfel posibilitatea de a urmări şi înţelege modul de
elaborare al noţiunilor juridice. Astfel, exemplul cel mai concludent este cel al
Digestelor, una din principalele lucrări ale operei legislative a lui Justinian care
constituie de fapt o vastă culegere de speţe. Or, se ştie că învăţarea dreptului prin
intermediul speţelor se bucură de o atenţie deosebită. Prin acest aspect dreptul
roman obține un caracter cu totul modern.

1.3. Diviziunile dreptului privat roman

Dreptul roman, ca ansamblu de norme de conduită instituite ori sancţionate de
statul roman, era împărţit în conformitate cu concepţia romană în drept public şi drept
privat. Schematic, diviziunile dreptului privat roman sunt stabilite în figura 1.1.
Astfel jurisconsultul Ulpian [7, D.1.1.1.2.] arăta criteriul de distincţie între
dreptul public şi dreptul privat: „Dreptul public este acela care priveşte organizarea
statului roman, şi dreptul privat, interesul particularilor” (publicum ius est quod ad
statum rei romane spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem).
Consecinţa ce se desprinde din cele arătate de jurisconsultul Ulpian ar fi că
dreptul public este menit a proteja interesele publice, respectiv ale întregii societăţi,
iar dreptul privat este menit a proteja interesele persoanelor particulare. Totuşi în
realitate atât dreptul public cât şi cel privat protejau în cele din urmă aceeaşi categorie

12
socială privilegiată fie în calitate de conducători politici ai societăţii romane, fie în
calitate de stăpâni de sclavi [2, p. 13].

SISTEMUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

DREPT PUBLIC DREPT PRIVAT

reglementează relaţiile care se stabileau reglementează relaţiile dintre
cu privire la organizarea statului, persoanele fizice sau juridice
precum şi relaţiile dintre stat şi cetăţeni

Ius civil – reglementează relaţiile

numai dintre cetăţeni

Ius gentium – reglementează pe

de-o parte relaţiile dintre cetăţeni
şi străini, iar pe de alta dintre
străini

Ius naturae – un sistem de

norme de drept care se aplică
tuturor popoarelor în toate
timpurile

Fig. 1.1. Diviziunile dreptului privat roman

Diferenţele dintre normele dreptului public pe de-o parte şi cele ale dreptului
privat pe de alta au determinat la rândul lor deosebiri şi în ceea ce priveşte
posibilitatea de modificare a acestora.
Normele dreptului public nu puteau fi modificate de către particulari [7, D. 2,
14, 38]: ius publicum privatorum pactis mutari non potest, adică „dreptul public nu
poate fi schimbat prin convenţii încheiate între particulari”. Acestea se impuneau
tuturor fără a putea fi schimbate ori transformate.
Normele dreptului privat dădeau însă părţilor posibilitatea de a se abate de la
acestea cu condiţia să nu se încalce principiile fundamentale de drept. Dreptul privat

13
cuprinde trei părţi, căci el este alcătuit din principii ale dreptului natural, sau de
principii ale dreptului ginţilor, sau din principii ale dreptului civil.
Astfel, dreptul privat roman se subdivide astfel:
– drept civil (ius civile);
– dreptul ginţilor (ius gentium);
– dreptul natural (ius naturae).
a) Dreptul civil roman se mai numeşte şi drept quiritar (ius quiritium) sau
drept al cetăţenilor romani (care se numeau şi quiriţi). Noţiunea dreptului civil este
utilizată cu 3 înţelesuri:
– Într-un prin sens, general, dreptul civil cuprinde totalitatea normelor
juridice ce reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani. Dreptul civil roman
avea caracter exclusivist, deoarece nu era accesibil străinilor. De altfel, în epoca
foarte veche, orice străin care venea la Roma cădea automat în sclavie. Prin
urmare, în epoca foarte veche, participarea necetăţenilor la viaţa juridică era de
neconceput. La apariţia sa, dreptul civil roman era rigid, greoi şi formalist.
Actele juridice erau însoţite de formule solemne, gesturi şi ritualuri. Acest
formalism rigid avea menirea, pe de o parte, să facă dreptul civil inaccesibil
străinilor, iar, pe de altă parte, avea menirea de a sublinia gravitatea efectelor
actelor juridice, cu atât mai mult cu cât în epoca fondării statului roman,
economia era închisă, naturală, schimbul de bunuri avea caracter accidental, iar
actele juridice se încheiau foarte rar, erau adevărate evenimente în viaţa
romanilor. Spre sfârşitul Republicii, când producţia şi schimbul de mărfuri s-au
dezvoltat în ritm alert, vechiul drept civil, rigid şi formalist, s-a dovedit
inaplicabil, anacronic. Atunci, pentru că normele dreptului civil roman nu
puteau fi modificate făţiş, s-a pus problema adaptării vechiului drept civil la
noile realităţi sociale, iar această adaptare s-a realizat cu deplin succes prin:
 activitatea jurisconsulţilor, care interpretau creator vechiul drept
civil;


„Privatum ius tripertitum est: collectum etinem est ex naturalibus raeceptis aut gentium aut civilibus”
14
  activitatea magistraţilor judiciari, care au adaptat vechiul drept, l-
au modernizat, utilizând mijloace de ordin procedural.
Pe lângă sensul menţionat, care este general, conceptul de „drept civil” are
şi alte înţelesuri.
– Astfel, în unele texte desemnează dreptul izvorât din interpretarea
creatoare a jurisconsulţilor, astfel încât dreptul civil se confundă cu
jurisprudenţa.
– În al treilea înţeles, dreptul civil cuprinde întregul drept privat roman,
cu excepţia dreptului pretorian, care a fost creat de magistraţii denumiţi pretori
pe cale procedurală.
b) Dreptul ginţilor (ius gentium) este utilizat cu 3 sensuri:
– În sens general, dreptul ginţilor desemnează totalitatea normelor de
drept ce reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi peregrini. Iniţial, străinii nu
puteau veni la Roma, deoarece cădeau în sclavie. Aşa cum putem observa, în
epoca foarte veche nu s-a pus problema relaţiilor dintre cetăţeni şi peregrini. Dar
lucrurile au evoluat în momentul în care economia de schimb s-a dezvoltat. Sub
presiunea vieţii economice, romanii au fost nevoiţi să-şi regândească propriile
concepţii, astfel încât, prin măsuri succesive, străinii încep să fie toleraţi la
Roma, la început în calitate de oaspeţi, iar mai târziu în calitate de clienţi. Într-
un stadiu dezvoltat – epoca mijlocie a Republicii – puteau veni la Roma, fără a
cădea în sclavie, toţi locuitorii cetăţilor ce au încheiat un tratat de alianţă cu
Roma. Locuitorii cetăţilor care au încheiat tratate de alianţă cu Roma se numeau
peregrini. Dreptul ginţilor s-a format, deci, pe terenul relaţiilor comerciale,
pentru că peregrinii erau principalii parteneri de comerţ ai romanilor. Tocmai de
aceea, actele de drept al ginţilor erau mai evoluate, nu presupuneau condiţiile de
formă prevăzute de dreptul civil. Faţă de avantajele dreptului ginţilor, acesta a
început să fie utilizat şi în relaţiile dintre cetăţeni, până când, spre sfârşitul
epocii postclasice, în vremea împăratului Justinian, dreptul ginţilor a devenit un
drept general, asimilând toate instituţiile dreptului civil.

15
 – Al doilea înțeles, în opera lui Titus Livius, dreptul ginţilor desemnează
totalitatea normelor de drept care reglementează relaţiile dintre statele cetăţi
ale antichităţii, ceea ce în zilele noastre ar corespunde dreptului internaţional
public.
– Al treilea înţeles, dreptul ginţilor se confundă cu dreptul natural (ius
naturae).
c) Dreptul natural este definit de către jurisconsulţii clasici romani ca
fiind un sistem de norme de drept ce se aplică tuturor popoarelor în toate timpurile.
„Ius naturae sau ius naturale este acela pe care toate fiinţele vieţuitoare l-au deprins
de la natură, căci acest drept nu este specific numai neamului omenesc, ci este comun
tuturor animalelor care se nasc pe uscat, în mare, precum şi păsărilor. De aici decurge
uniunea bărbatului cu femeia, pe care noi o numim căsătorie, zămislirea copiilor şi
educaţia lor. De fapt observăm că şi animalele, chiar cele sălbatice, sunt socotite a
cunoaşte acest drept“ [7, D. 1, 1, 1, 3-4].
1.4. Istoria socială şi politică a Romei. Scurt istoric
Istoria scrisă a Romei a început în secolul al III-lea î.e.n., datele privind epoca
anterioară secolului al III-lea î.e.n. se bazează pe relatări indirecte, pe cercetări
arheologice, pe tradiţie şi legendă. Periodizarea istoriei statului roman este prezentată
în figura 1.2.
Istoria Romei a fost periodizată în două epoci:
a) Epoca prestatală a durat din 753 î.e.n. până la jumătatea secolului al VI-
lea î.e.n., când s-a fondat statul roman.
b) Epoca statală. În evoluţia sa, statul roman a îmbrăcat mai multe forme :
 Regalitatea - de la jumătatea secolului al VI-lea î.e.n., când s-a fondat
statul, până în anul 509 î.e.n.;
 Republica - din 509 î.e.n. până în anul 27 î.e.n.;
 Imperiul a fost fondat în anul 27 î.e.n. şi cunoaşte, la rândul său, două
faze de evoluţie:
 Principatul (27 î.e n. - 284 e.n.);
 Dominatul (284 e.n. - 565 e.n.).
16
 PERIODIZAREA ISTORIEI STATULUI ROMAN

I-a perioadă Regalitatea 753-509 î.e.n.

a II-a perioadă Republica 510-27 î.e.n.

a III-a perioadă Imperiul 27 î.e.n. – 565 e.n.

Principat (27 î.e n. - 284

e.n.)

Dominat (284 e.n. - 565 e.n.)

Fig. 1.2. Periodizarea istoriei statului roman

Criterii ce caracterizează dreptul roman în diverse

perioade de dezvoltare

Izvoarele dreptului Institutele dreptului

Modalități de exercitare a dreptului

Fig. 1.3. Criterii ce caracterizează dreptul roman în diverse

perioade de dezvoltare
a) Epoca prestatală a Romei
A. Structura socială a Romei în epoca prestatală
Roma a fost fondată de trei triburi, numite şi triburi fondatoare: latinii, sabinii şi
etruscii (ramnes, tities, luceres).
Deşi din punct de vedere etnic populaţia Romei era eterogenă, din punct de
vedere al poziţiei în această societate populaţia era împărţită în două mari grupuri
sociale: patricieni şi plebei.
17
 Patricienii erau membrii celor trei triburi fondatoare, precum şi urmaşii
acestora. Erau constituiţi într-o castă socială închisă şi exercitau conducerea socială
în condiţiile democraţiei militare.
Plebea era formată din populaţiile vecine supuse de către romani, la care, cu
timpul, se adaugă şi comercianţii şi meseriaşii primitivi veniţi la Roma. Cu toate că
participau la viaţa economică a cetăţii în calitate de negustori şi meseriaşi primitivi,
plebeii nu aveau acces la conducerea socială. Aveau obligaţia de a respecta toate
hotărârile luate de către patricieni şi, de aceea, între cele două grupări s-a declanşat
un conflict ce s-a adâncit şi care a dus în final la formarea statului roman [4, p. 17].
Organizarea conducerii sociale
Factorii de conducere socială au fost în număr de trei: Comitia curiata, regele și
Senatul.
– Populaţia Romei era structurată în trei triburi, 30 de curii şi 300 de ginţi.
Adunarea patricienilor se numea Comitia curiata, deoarece fiecare curie dispunea de
câte un vot.
În competenţa Comitiei curiata intrau:
 alegerea regelui;
 soluţionarea problemelor majore ale cetăţii;
 judecarea celor vinovaţi de crime grave.
– Regele era conducătorul militar şi civil al cetăţii şi totodată şeful ei religios.
Pentru problemele mai importante convoca Adunarea poporului, care urma a hotărî
asupra lor. Avea şi atribuţii de a soluţiona eventualele conflicte ce se puteau declanşa
între ginţi.
– Senatul era format din şefii ginţilor, cuprindea 300 de persoane (senatori).
Era privit ca deţinător al tradiţiilor, era chemat să-l sfătuiască pe rege şi să confirme
hotărârile Adunării poporului.
b) Apariţia statului roman. Reformele lui Servius Tullius
Din cauza poziţiei inferioare din societate, plebeii protestau sistematic,
ameninţând în repetate rânduri cu secesiunea (plecarea din cetate), fapt ce ar fi dus la
dezmembrarea societăţii romane.
18
 Pentru a pune capăt acestui conflict, regele Servius Tullius (575-535 î.e.n.) a
înfăptuit două reforme (figurile 1.4, 1.5 și 1.6 ):
– reforma socială;
– reforma administrativă.
Împărțirea cetățenilor Numărul de centurii (unități militare)

I-a clasă 80 18

a II-a clasă 20

a III-a clasă 20

a IV-a clasă 20
a V-a clasă
30

proletari infanterie

Fig. 1.4. Reforma socială a lui Servius Tullius din Roma antică (sec. VI î.e.n.)

Prin reforma socială, întreaga populaţie a Romei a fost împărţită, fără a se mai
ţine seama de distincţia dintre patricieni şi plebei, în cinci mari categorii sociale,
stabilite pe criteriul averii.
Aceste categorii sociale au fost apoi împărţite în centurii, care erau în acelaşi
timp şi unităţi militare şi unităţi de vot. Aceste centurii nu aveau un număr egal de
membri. Astfel, centuriile din prima categorie numărau puţini membri, de ordinul
câtorva zeci, pe când centuriile aparţinând ultimelor categorii sociale, a patra şi a
cincea, erau formate din câteva sute de persoane.
Aşa a fost posibil ca din cele 193 de centurii, prima categorie socială, deşi era
minoritară, să deţină 98 de centurii, deci să deţină majoritatea.
Prin reforma administrativă, întregul teritoriu al Romei a fost împărţit în
cartiere, numite şi triburi (unităţi administrativ-teritoriale). Servius Tullius a împărţit
Roma în patru triburi urbane şi în şaptesprezece triburi rurale.
19
 După înfăptuirea celor două reforme, dispunem de cele două criterii în virtutea
cărora se poate realiza distincţia dintre societatea gentilică şi cea organizată în stat:
– criteriul stratificării sociale, realizat prin efectul reformei sociale a lui Servius
Tullius
– criteriul teritorial, realizat prin reforma administrativă.
a II-a a III-a a IV-a a IV-a artizani și
I-a clasă Proletari
clasă clasă clasă clasă muzicieni
= 193
20 20 20 30 4 1
majoritatea
Fig. 1.5. Adunarea Centuriata

Adunările
Inițial au fost create 4 cartiere (triburi) urbane, 21 naționale pe
ulterior s-au adăugat 17 triburi rurale
triburi

Fig. 1.6. Reforma administrativă a lui Servius Tullius din Roma antică (sec. VI î.e.n.)

1) Regalitatea
În momentul formării sale, statul roman a îmbrăcat haina regalităţii, epocă ce a
durat până în anul 509 î.e.n.
Organizarea socială
În această epocă, societatea romană a continuat să fie împărţită în cele două
categorii sociale – patricienii şi plebeii, categorii aflate în conflict din cauza
discriminărilor la care erau supuşi plebeii pe plan economic, politic şi juridic, astfel:
– în plan economic, toate pământurile cucerite de la duşmani treceau în
proprietatea statului cu titlul de ager publicus şi erau date spre folosinţă numai
patricienilor, plebeii neavând acces la aceste pământuri;
– în plan politic, după reforma lui Servius Tullius, plebeii au obţinut accesul la
lucrările Comitiei centuriata, dar alături de Comitia centuriata continua să-şi
desfăşoare lucrările şi Comitia curiata, la care plebeii nu aveau acces;
– în plan juridic, normele de drept roman erau aplicabile numai în forma
obiceiului juridic (forma nescrisă), dar acele obiceiuri juridice erau ţinute în secret de
20
către pontifi (preoţii păgâni romani), care pretindeau că le deţin de la zei. Pontifii
erau aleşi numai dintre patricieni. Dacă se declanşa un conflict între un patrician şi un
plebeu, părţile se adresau pontifilor, pentru a afla de la aceştia care este reglementarea
juridică în acea materie, iar pontifii erau suspectaţi că dau răspunsuri favorabile
patricienilor [8, p. 24-25].
În această epocă, pe lângă aceste două categorii sociale, apar şi sclavii. Sclavia
avea în acea perioadă caracter patriarhal sau domestic, în sensul că sclavii erau trataţi
ca membri inferiori ai familiei romane, iar activitatea economică nu se întemeia pe
munca lor, ci pe munca oamenilor liberi.
Organizarea statului
Din punct de vedere politic, Roma a fost condusă de trei factori constituţionali:
Adunările poporului; Regele; Senatul (figura 1.7).
a) Adunările poporului erau în număr de două:
– Comitia centuriata, creată prin reforma lui Servius Tullius;
– Comitia curiata, care a supravieţuit şi după fondarea statului.
Comitia centuriata avea cele mai importante prerogative. Exercita atribuţiuni
de ordin legislativ, electiv şi judecătoresc. Această adunare se numea Comitia
centuriata, deoarece unitatea de vot era centuria.
Comitia centuriata avea următoarele atribuții:
– hotăra asupra celor mai importante probleme care priveau viaţa cetăţii;
– declara război;
– încheia pacea;
– acorda cetăţenia romană;
– alegea dregătorii cetăţii;
– se pronunţa în calitate de instanţă de apel în cazurile de condamnare la
moarte a cetăţenilor.
Comitia curiata îndeplinea un rol secundar, în special în domeniul dreptului
privat.

21
 Comitia Curiata REGE
Ales pe durata vieții;
atribuțiuni de ordin consultă
Marele patriarh;
religios și militar
Comandant general;
Judecător suprem.

consultă

Senat
100 - 300 membri; numește
decizii cu caracter
consultativ. Fiecare membru putea deține
la moartea regelui
interimatul maxim 5 zile

PATRICIENI PLEBEI

COMITIA CENTURIATA
exercită cele mai importante atribuții de ordin penal și administrativ.

Fig. 1.7. Organizarea statului roman în perioada regalității

b) Regele s-a transformat, după fondarea statului, dintr-un simplu şef militar
într-un veritabil şef de stat, căci exercita atribuţiuni de ordin militar, administrativ,
judecătoresc şi religios, în calitate de şef al religiei păgâne romane.
c) Senatul s-a transformat într-un organism de stat. Exercita numai un rol
consultativ, în sensul că hotărârile sale nu erau obligatorii pentru rege. De asemenea,
aproba hotărârile adunărilor poporului.

2) Republica
A fost fondată în anul 509 î.e.n. Dacă în momentul fondării Republicii, Roma
era o cetate oarecare în partea centrală a Italiei, spre sfârşitul Republicii ea a devenit
centrul celui mai puternic stat al antichităţii, deoarece în virtutea spiritului său
expansionist şi în virtutea vocaţiei sale organizatorice, Roma a supus, unul după altul,
popoarele lumii mediteranene.
A. Structura socială

22
 În epoca Republicii, distincţia dintre patricieni şi plebei s-a menţinut până în
secolul al III-lea î.e.n., când cele două categorii sociale s-au nivelat. Aceasta, pe de o
parte, datorită protestelor vehemente ale plebei, iar pe de altă parte, datorită
concesiilor succesive făcute de către patricieni.
Ginţile, ca forme de organizare specifice patricienilor, s-au dizolvat. Astfel, la
sfârşitul secolului al III-lea î.e.n., nu mai existau criterii clare pentru a realiza
distincţia dintre plebei şi patricieni.
În condiţiile dezvoltării economiei de schimb, au apărut noi categorii sociale:
Cavalerii erau cei îmbogăţiţi de pe urma activităţii comerciale şi cămătăreşti.
Reprezentau spiritul novator, de aceea, erau interesaţi în introducerea unui sistem
politic centralizat, în măsură să asigure ordinea atât de necesară pentru buna
desfăşurare a operaţiunilor comerciale.
Nobilii proveneau din rândul magistraţilor sau al urmaşilor acestora. Fiind
implicaţi în mod nemijlocit în conducerea statului, nobilimea promova forma de stat
republicană şi pretindea că acţionează în spiritul tradiţiilor poporului roman.
Iată de ce între cele două categorii s-a declanşat un conflict, ce s-a adâncit tot
mai mult până a degenerat în cele patru războaie civile din secolul I î.e.n., la sfârşitul
cărora, prin victoria reprezentanţilor cavalerilor, Republica a fost înlăturată şi s-a
fondat Imperiul.
Proletarii alcătuiau o categorie socială formată în epoca Republicii. Denumirea
de “proletar” vine de la “proles”, care avea înţelesul de copii în latina veche, în
sensul că proletarii erau oameni săraci care nu aveau altă avere decât copiii. Aceştia
trăiau la Roma, ca o masă parazitară pe seama statului, în baza unor distribuiri
periodice de bani sau alimente. Întrucât proletarii erau cetăţeni romani, aveau drept
de vot, iar voturile lor puteau fi cumpărate, fapt ce l-a îndreptăţit pe Cezar să afirme
că aceşti proletari, care puteau fi manevraţi de către cei bogaţi în orice sens, au dus la
prăbuşirea
Republicii romane, la transformarea ei într-o formă fără fond.
Sclavia atinge, în epoca Republicii, stadiul clasic al dezvoltării sale, întrucât
viaţa economică se întemeiază în principal pe munca sclavilor.
23
 B. Organizarea de stat
Din punct de vedere politic, în epoca Republicii, factorii constituţionali au fost
(figura 1.8):
Adunările populare – în număr de patru: Comitia centuriata, Comitia curiata,
Concilium plebis, Comitia tributa.
Comitia centuriata continua să-şi exercite vechile atribuţii legislative, elective
şi judecătoreşti.
Comitia curiata îşi restrânge sfera de activitate, încât spre sfârşitul secolului al
III-lea î.e.n., odată cu destrămarea ginţilor, şi-a pierdut orice importanţă şi, practic, nu
s-a mai reunit.
Concilium plebis (adunarea plebei) adopta, iniţial, hotărâri obligatorii numai
pentru plebei. Treptat, hotărârile Adunării plebeiene devin obligatorii şi pentru
patricieni, astfel încât patricienii încep şi ei să frecventeze lucrările acestei adunări.
Din acest moment, Concilium plebis se transformă în Comitia tributa.
Comitia tributa constituia adunarea întregii populaţii a Romei, organizată pe
triburi, în număr de 35, fiecare trib dispunând de câte un vot. Avea atribuţii
legislative, elective şi judiciare.
Senatul a deţinut locul central în viaţa politică a Romei, în sensul că dirija
politica externă, administra provinciile, administra tezaurul public, asigura
respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman. Strict formal, Senatul nu putea
adopta norme juridice, dar legile votate de către popor nu puteau intra în vigoare fără
a fi ratificate de către Senat.
Magistraţii erau înalţii demnitari ai statului, învestiţi cu atribuţii militare,
administrative şi judiciare.
Magistraturile romane au apărut treptat, într-o anumită succesiune, pe fondul
conflictului dintre patricieni şi plebei.
Magistraturile romane nu erau constituite într-un sistem ierarhic. Totuşi, unele
dintre acestea erau considerate a fi mai importante, deoarece unii dintre magistraţi se
bucurau de imperium (dreptul de a comanda armata şi dreptul de a convoca poporul
în adunări), pe când alţii se bucurau numai de potestas (dreptul de a administra).
24
 SENAT
300 membri numiți pe viață
dispunea de visteria statului,
putea trimite soli în afara Italiei,
rezolva dispute
Aprobă sau numește
DICTATOR
magistratură cu caracter excepţional
în situaţii cu totul excepţionale, când
Roma era ameninţată de grave pericole,
se suspendau pe termen de 6 luni toate
magistraturile şi se alegea un dictator,
care era învestit cu putere nelimitată
COMITIA CURIATA
Influențează CONSULI (2)
MAGISTRAȚI
aleși pentru un an de comitia centuriata
atribuții juridice și civile, convocau și conduceau senatul, comițiile
curiate și centuriate, dispuneau de imunitate pe timpul mandatului,
coordonau colectarea impozitelor și puneau în aplicare legile votate
de comiții, recrutau și comandau o armată
PRETORI (2)
magistrat ordinar ales de comitia centuriata
deținea imperium, avea atribuții juridice, supraveghea procesele și
întocmea listele cu jurați
CENZORI (2)
aleși pentru 18 luni din 5 în 5 ani, desemnați de comițiile centuriate
întocmeau recensământul populației, organizau orașul, administrau
parțial tezaurul public, întocmeau listele senatorilor și
supravegheau moravurile.
EDILII CURULI (2)
aleși de comițiile tribute
supravegheau festivalurile romane, activitatea edilitară și poliția
orașului și supravegheau moravurile
EDILII PLEBEI (2)
aleși prin plebiscit în cadrul comițiilor tribute
păzeau arhivele plebei, depuse în templul lui Ceres, convocau
Comitia tributa și supravegheau tranzacțiile comerciale ale
plebeilor. Se ocupau cu aprovizionarea Romei și cultelor
TRIBUNATUL
CHESTORII (inițial 2, ulterior 4/6) PLEBEI
aleși de comitia tributa, puteau accede în Senat
administrau tezaurul public și supravegheau arhivele statului.
Alege Alege
COMITIA TRIBUTA COMITIA CENTURIATA CONCILIUM PLEBIS
Fig. 1.8. Instituțiile Republicii Romane
25
 Consulatul a fost cea dintâi magistratură romană, întrucât după alungarea ultimului
rege, întreaga putere laică în stat a fost preluată de către doi consuli, care erau aleşi de
către Comitia centuriata.
Tribunatul plebei a fost creat în anul 494 î.e.n. Tribunii plebei exercitau dreptul de
veto, în virtutea căruia puteau anula orice act juridic, de natură a aduce vreo atingere
intereselor plebei.
Cenzura a apărut, probabil, în anul 443 î.e.n. Iniţial, cenzorii efectuau
recensământul persoanelor şi bunurilor din cinci în cinci ani, în vederea stabilirii
impozitelor. Totodată, sub conducerea Senatului, supravegheau respectarea tradiţiilor şi
moravurilor de către cetăţeni.
Pretura a fost creată în anul 367 î.e.n. A fost cea mai importantă magistratură
judiciară, deoarece pretorii erau cei care organizau judecarea proceselor şi, prin utilizarea
unor mijloace procedurale, sancţionau noi drepturi subiective, prin aceasta extinzând
sfera de reglementare juridică.
Până în anul 242 î.e.n., pretorii organizau numai procesele dintre cetăţeni. Iată de ce
s-au numit pretori urbani. Din anul 242 î.e.n., se organizează pretura peregrină, pretorii
peregrini fiind cei care organizau procesele dintre cetăţeni şi peregrini.
Questorii erau împuterniciţi să organizeze vânzarea bunurilor statului roman
persoanelor particulare, administrau tezaurul public şi arhivele statului sub supravegherea
Senatului.
Edilii curuli supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, aveau în grijă poliţia
oraşului şi organizarea spectacolelor. Tot ei erau cei care asigurau aprovizionarea Romei
şi organizau procesele în legătură cu actele juridice încheiate în târguri.
Dictatura era o magistratură cu caracter excepţional. În situaţii cu totul
excepţionale, când Roma era ameninţată de grave pericole, se suspendau pe termen de
şase luni toate magistraturile şi se alegea un dictator, care era învestit cu putere
nelimitată. Dacă după expirarea termenului de şase luni pericolul nu era îndepărtat,
dictatorul putea fi reales pe un nou termen de şase luni.

26
 3) Imperiul
A. Principatul
Datorită războaielor civile, s-a ajuns la instaurarea imperiului în anul 27 î.e.n.
Cezar a încercat să introducă făţiş sistemul monarhic, dar încercarea sa nu a reuşit.
Însă nepotul şi fiul său adoptiv, Caius Octavianus, a recurs la o formulă ocolită. De fapt,
el a fondat imperiul, dar în aparenţă a păstrat vechile instituţii republicane.
Pentru a menaja susceptibilităţile poporului şi ale Senatului, Octavian a permis
funcţionarea tuturor magistraturilor tradiţionale, dar şi-a asumat după câteva reforme
succesive calitatea de consul şi calitatea de tribun pe viaţă. El deţinea, deci, pe viaţă, două
magistraturi. Astfel, Octavian conducea ca un autocrat, cu putere nelimitată, dar, formal,
vechiul sistem continua să funcţioneze.
În realitate, Octavian s-a autointitulat Imperator Caesar Augusti: Imperator însemna
conducător victorios al legiunilor romane; Caesar însemna urmaş al lui Caius Iulius
Caesar; Augustus avea înţelesul de sfânt, demn de a fi venerat.

a) Organizarea socială
În această perioadă apar mutaţii profunde în structurile sociale romane. Ia amploare
fenomenul formării latifundiilor, care are drept consecinţă sărăcirea masivă a unei mari
părţi a populaţiei.
Polii opuşi ai societăţii erau, pe de o parte, humiliores (cei săraci), iar pe de altă
parte, honestiores (cei bogaţi, cei onorabili).
După moartea împăratului Traian, Imperiul Roman abordează o politică externă
defensivă, tinde să decadă fenomenul sclavagismului. Numărul sclavilor este într-o
continuă descreştere, lucru ce conduce la apariţia unei noi categorii sociale, şi anume, cea
a colonilor.
Colonii erau oameni liberi care luau în arendă pământuri de la marii latifundiari
pentru a le exploata, plătind în schimb, anual, fie o sumă de bani, fie o parte din recoltă,
de regulă o treime.


Latifundie = mare proprietate funciară particulară, moșie foarte întinsă; domeniu
27
 Fenomenul colonatului se accentuează, astfel încât prin lex a maioribus constituta
(lege moştenită din bătrâni), este creat colonatul în baza căruia erau alipiţi solului ce îl
lucrau, putând fi înstrăinaţi odată cu acesta. Formal, colonii servi rămâneau oameni liberi,
putând deţine o proprietate, putând lăsa o moştenire, putându-se căsători valabil. În
realitate, aceştia erau trataţi precum sclavii.
b) Organizarea politică
În perioada Principatului, organizarea politică cunoaşte modificări semnificative.
Principele tinde să se manifeste în mod autocrat, menţinând aparenţa instituţiilor
republicane.
Din punct de vedere formal, puterea era exercitată de către împărat, Senat şi
magistraţi (figura 1.9).
În practică se asigura întâietate împăratului. Împăratul era primul dintre cetăţeni
(princeps), de unde şi numele de Principatus, dat noii forme de guvernământ.
Structurile politice vechi se menţin, conţinutul competenţelor acestora fiind, cu
timpul, limitate.
Senatul, din punct de vedere formal, are o competenţă sporită, însă, în fapt, puterea
sa era subordonată voinţei imperiale.
Magistraturile. Pretura se menţine, însă după codificarea edictului pretorului,
acesta pierde posibilitatea de a introduce în edict noi norme de drept. Edilitatea, cenzura
şi questura se menţin, dar devin magistraturi tot mai goale de conţinut.
Au fost create noi magistraturi:
- praefectus praetorio (prefectul pretoriului), comandantul gărzilor imperiale;
- praefectus annonae – asigura aprovizionarea Romei;
- praefectus urbi – era şeful poliţiei Romei.

28
 PRINCIPATUL
Adunarea
Poporului Senatul

Principalii delegați
împărătești Magistratura
Cancelaria

2 praefectus praetorio –
Departamente comandanții gărzii Consiliul
pretoriene și prezidenții lui
Consiliul principis în lipsa
Finanțe împăratului
Organul local
Praefectus urbis – asigura
Petiţii ordinea în oraș, judeca
delictele comise de
cămătari, maltratările Armata
Corespondența sclavilor de către stăpân
oficială etc.
Organele
judecătorești
Proprietatea Praefectus vigilum –
personală a siguranța orașului: incendii,
împăratului spargeri, furturi etc.

Curtea imperială Praefectus annanoe –

etc. aprovizionarea orașului,
soluționarea proceselor
privind vânzarea de grâne,
delictele brutarilor etc.

Praefectus aerarii –
păstrarea tezaurului

Fig. 1.9. Instituțiile Imperiului

Roman

B. Dominatul
a) Organizarea socială
În epoca Dominatului, evoluţia structurilor sociale continuă. Marii latifundiari se
constituie în caste închise şi ereditare, cu cetăţi şi armate proprii, care în multe cazuri
sfidau puterea imperială. Populaţia cunoaşte un masiv fenomen de pauperizare ca urmare
a dezvoltării marilor latifundii.

29
 b) Organizarea politică
Conducătorul statului este denumit „dominus et deus” (stăpân şi zeu), întrucât
persoana sa devine sacrosantă, divină; este un monarh cu putere absolută, dispunând după
voie de viaţa şi de avutul supuşilor.
Senatul este înlocuit cu un Sfat imperial (Consistorium principis), alcătuit din
oameni de încredere ai împăratului, care îi urmau directivele.
După moartea lui Teodosiu I (395 e.n.), Imperiul roman se împarte astfel:
– Imperiul roman de răsărit - a existat până în anul 565 e.n., moment în care se
transformă în Imperiul Bizantin, când instituţiile politice şi juridice de tip sclavagist au
fost înlocuite cu unele de tip feudal, iar limba latină a fost înlocuită cu limba greacă.
– Imperiul roman de apus - a dăinuit până în anul 476 e.n., ocazie cu care
ultimul său conducător, Romulus Augustulus, a fost detronat de către Odoacru,
conducătorul triburilor de heruli.

Periodizarea dreptului roman

Marea majoritate a romaniştilor au periodizat dreptul roman în trei epoci succesive,
care urmează o succesiune logică şi cronologică (figura 1.10), respectiv:
a) epoca veche, începe din momentul întemeierii statului roman şi durează până
spre sfârşitul republicii, corespunzându-i, pe plan politic, regalitatea şi republica.
Principiul care a dominat această perioadă era cel înscris în Legea celor XII Table
(respectiv, aşa cum părţile s-au pronunţat, aşa să fie dreptul).
b) epoca clasică, este cuprinsă între anul 27 î.Hr (data instaurării principatului de
către Octavianus Augustus) şi 284 d.Hr (anul instaurării dominatului de către
Diocletian);
c) epoca postclasică, a durat de la 284 d. Hr (anul instaurării dominatului) până în
anul 565d. Hr. (moartea împăratului Justinian).
Ca urmare a importantelor reforme efectuate în domeniul dreptului în timpul
împăratului Justinian, în mod obiectiv ultima perioadă a epocii postclasice
corespunzătoare domniei lui Justinian (525-565 d.Hr.) este considerată o perioadă
distinctă, cunoscută sub numele de dreptul iustinian.

30
 PERIODIZAREA DREPTULUI ROMAN

I-a perioadă Veche 753-367 î.e.n.

a II-a perioadă Preclasică 367-27 î.e.n.

27 î.e.n. – 284 e.n.

a III-a perioadă Clasică

284 e.n.-565 e.n.

a IV-a perioadă Postclasică

27 î.e.n. – 285 e.n.

a V-a perioadă Dreptul iustinian
Fig. 1.10. Periodizarea dreptului
roman

Referințe bibliografice

1. Anghel Ion M. Drept privat roman. Vol. I. București: Hyperion, 1991. - 191 p.
2. Cocoș Ștefan, Muscalu Loredana. Drept roman. Izvoare, procedură, persoane,
drepturi reale, succesiuni, obligații, izvoarele obligațiilor. Curs pentru IFR/ID.
București: Pro Universitaria, 2018. – 302 p.
3. David R., Jauffret-Spinosi C. Les grands systèmes de droit contemporains. Paris:
Dalloz, 2002. - 600 p.
4. Diaconescu Amelia. Drept roman. Vol. I. Curs în tehnologie ID/IFR. Bucureşti:
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014. - 107 p.
5. Guţan Manuel. Drept privat roman. Bucureşti: Universul Juridic, 2013. - 310 p.
6. Georgescu V. Al., Criza studiilor de drept roman. În Probleme actuale ale dreptului
roman. Bucureşti-Paris, 1941. pp. 129-173.
7. Justinian’s Codification of Roman Law.
https://constitutii.files.wordpress.com/2015/02/justinian_codification_of_roman_law.pdf
(vizitat: 20.09.2018)
8. Molcuţ Emil, Drept privat roman, Universitatea Creştină D. Cantemir, Bucureşti,
1994.

31
9. Molcuţ Emil. Drept privat roman: terminologie juridică romană. Bucureşti:
Universul Juridic, 2010. - 520 p.
10. Бибиков А.И. Римское право: Практикум для студентов дневного и заочного
отделений юридического факультета Иваново: Иван. гос. ун-т, 2006. - 124 с.

Sarcini pentru autoevaluare

1. Enumerați trăsăturile distinctive dintre republică şi regalitate, regalitate şi

imperiu.

2. Determinați cine era în fruntea statului roman pe parcursul tuturor formelor

de organizare ale acestuia.

3. Evidenţiați importanţa istorică şi contemporană a dreptului privat roman.

4. Elaborați un tabel referitor la analiza comparativă a statului și dreptului în

Roma antică în perioada regalității, republicii și imperiului.

5. Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals

(dacă consideraţi ca propoziţia este falsă)
– În secolul al XVII-lea, în Franţa a fost creată Şcoala istorică a dreptului roman,
care marchează o renaştere a studiilor de drept roman, întrucât această şcoală nu se
mărginea la cercetarea textelor de drept, ci utiliza şi unele informaţii din domeniul
filologiei, istoriei, filosofiei. Psihologia studiază fenomenele psihice, urmărind descrierea
şi explicarea lor prin descrierea unui ansamblu de legi determinative, fenomene ce
reprezintă elemente constitutive ale psihicului uman.
– Dreptul roman are o importanţă deosebită, deoarece constituie fundamentul pe care
s-a clădit sistemul juridic.
– Dreptul public este cel care se referă la interesele fiecăruia.
6. Analizați următorul text:
„…Dreptul roman nu poate să moară. Nu poate să moară, fiindcă dreptul roman
este altceva decât ceea ce şi-au închipuit totdeauna profanii care l-au crezut mort.
Nu poate să moară fiindcă dreptul roman este intim şi definitiv înglobat în structura
istorică şi raţională a dreptului modern. Nu poate să moară, fiindcă dreptul roman este
cultură şi istorie, şi omul modern n-a găsit încă formula miraculoasă care să-i permită
de a evada din istorie şi din cultură.
Dacă ar exista undeva un singur naiv care să creadă că se poate face filosofia fără
Platon şi fără Kant, acestui naiv i-am permite neturburaţi să creadă că se poate face
drept modern fără Papinian, fără Grotius şi fără Savigny” [6, p. 129].

32
Tema 2. IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Obiectivele temei de studiu

 cunoașterea accepțiunilor expresiei „izvor de drept” (în sens material; în sens

documentar; în sens formal);
 reprezentarea grafică a clasificării izvoarelor dreptului privat roman;
 evidenţierea celor mai importante izvoare ale dreptului privat roman și
determinarea perioadei în care acestea s-au format;
 determinarea structurii, clasificării şi modului de adoptare a legilor romane;
 stabilirea esenţei Legii celor XII Table și elucidarea importanței cunoașterii
acesteia;
 analiza procedurii de compunere a formulelor acţiunilor şi de emitere a
edictelor de către magistraţi;
 analiza conţinutului şi importanţei Legii citaţiunilor pentru poporul roman;
 exemplificarea obiceiurilor juridice ca izvoare ale dreptului;
 evidențierea principalilor jurisconsulţi ai Romei antice și determinarea rolului
lor în activitatea de creare a dreptului roman;
 abordarea comparativă dintre structura legii romane şi structura legii din RM.

Cuvinte-cheie
izvor de drept, lege, jurisprudență, obicei juridic, jurisconsult, edict, hotărâri ale
senatului

Structura temei

2.1. Izvoarele dreptului în sens formal

2.2. Obiceiul
2.3. Legea
2.4. Edictele magistraţilor
2.5. Jurisprudenţa
2.6. Senatusconsultele
2.7. Constituţiunile imperiale
2.8. Opera legislativă a lui Justinian
33
 2.1. Izvoarele dreptului în sens formal
Cercetătorii dreptului roman au ajuns la concluzia unanimă că izvoarele dreptului
roman reprezintă 3 accepţiuni:
– în sens material, izvoarele dreptului desemnează totalitatea condiţiilor materiale de
existenţă care determină un anumit tip de reglementare juridică;
– în sens documentar, izvoarele dreptului desemnează sursele de cunoaştere sau

documentele istorice existente la un moment dat ca izvoare, pe baza cărora putem

reconstitui aspectul unor instituţii politice;
– în sens formal (forme de exprimare a dreptului), izvoarele dreptului desemnează
totalitatea procedeelor prin intermediul cărora normele sociale devin norme de drept şi
dobândesc un caracter obligatoriu.
În epoca veche, normele dreptului au fost exprimate prin obiceiuri, legi, edicte ale
magistraţilor şi prin jurisprudenţă.
În epoca clasică, la aceste patru izvoare s-au alăturat „Senatusconsultele” şi
„constituţiunile imperiale”.
În epoca postclasică, odată cu instaurarea monarhiei absolute, normele de drept
îmbracă, în exclusivitate, forma constituţiunilor imperiale şi a obiceiurilor.
Cele mai vechi izvoare au fost obiceiurile, adică „mos maiorum” – obiceiul moştenit
din bătrâni sau „ius non scriptum”– dreptul nescris.
Clasificarea izvoarelor dreptului roman este prezentată în figura 2.1.

34
 Fig. 2.1. Clasificarea izvoarelor dreptului roman
2.2. Obiceiul
Obiceiul juridic reprezintă voinţa poporului exprimată prin lucruri şi fapte. Obiceiul
este o regulă de conduită ce se formează spontan ca urmare a aplicării ei repetate într-o
perioada de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană.
În practică se întâlnesc termenii: obişnuinţe; datini; obiceiuri.
Obişnuinţa reprezintă repetarea unei voinţe individuale.
Datina este repetarea unei voinţe sociale particulare. DEX defineşte datina drept
obicei păstrat din vechime, consacrat prin tradiție, caracteristic pentru o colectivitate;
tradiție.
Obiceiul este repetarea unei voinţe sociale generale.
Spre deosebire de obişnuinţă, care este o deprindere individuală (să se trezească şi să
se culce la anumite ore; să-şi bea cafeaua şi să citească ziarul după duşul de dimineaţă;
să-şi facă plimbarea de seară înainte de culcare etc), obiceiul este un comportament pe
care colectivitatea îl impune membrilor săi; obiceiul reprezintă un model de conduită,
practicat în colectivitate, având o valoare în concepţia şi în practica acestei colectivităţi,
care acţionează pentru impunerea conduitei respective.
În dreptul roman originar, obiceiul juridic era expresia moravurilor bătrânilor, un
gen de convenţie tacită a membrilor societăţii sau a grupurilor sociale. Pentru ca un obicei
să devină un adevărat izvor de drept trebuia să îndeplinească anumite condiţii, şi anume:
– să fie un obicei străvechi ce a fost instituit de strămoşi;

35
 – să se bucure de tenacitate, adică să fie aplicat cu stăruinţă;
– să existe tendinţa obligativităţii sale;
– să existe consimţământul tacit general, aderarea unanimă a poporului roman.
În forma lor primitivă, regulile obiceiului sunt inspirate din precepte morale şi
religioase.
Obiceiurile juridice erau ţinute în secret de către pontifi (preoţi ai cultului păgân
roman), care pretindeau că acestea le-au fost încredinţate de către zei. Pontifii erau însă
exponenţii intereselor aristocraţiei sclavagiste, iar în procesul de interpretare a obiceiului,
săvârşeau deliberat o confuzie între normele de drept şi cele religioase, între ius şi fas,
pentru a putea impune voinţa categoriei din care ei înşişi făceau parte [3, p.38].
În contextul evoluţiei societăţii romane şi al apariţiei actelor normative, vechiul
obicei, rigid şi formalist, îşi pierde treptat importanţa, fără a dispărea însă cu totul.
Exemple de obiceiuri juridice:
1. În dreptul diplomatic există uzanţa ca decanul Corpului diplomatic să fie
desemnat ambasadorul cu cea mai îndelungată vechime la post în ţara respectivă. În baza
uzanţelor parlamentare, prima sesiune de după alegeri este condusă de parlamentarul cel
mai în vârstă (decanul de vârstă).
2. În Thailanda până astăzi mai există obiceiul de divorţ al soţilor, care a existat
încă în perioada iniţială. Bărbatul şi soţia în faţa martorilor aprind câte o luminare de
mărime egală. Acel soţ, lumânarea căruia arde mai repede, este obligat să părăsească
casa, neluând nimic din avere.
3. La indienii din Amazonia exista obiceiul de a nu se căsători cu rude apropiate.
Spre sfârşitul republicii, odată cu dezvoltarea economiilor de schimb, funcţiile
obiceiului au fost preluate de alte izvoare ale dreptului mult mai evoluate, precum: legea,
edictele magistraţilor, jurisprudenţa.
Cu toate acestea, obiceiul a fost un izvor al dreptului internaţional chiar şi în epoca
clasică.
Astfel, jurisconsultul Salvius Iulianus observa că obiceiul exprimă voinţa comună a
poporului şi îndeplineşte atât o funcţie creatoare, cât şi o funcţie abrogatoare.


Tacit = subînţeles şi admis, fără a-l exprima. Care nu este exprimat formal, dar care este subînțeles și admis ca atare
36
 În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societăţii romane, obiceiul şi-a
redobândit importanţa de odinioară, îmbogăţindu-se cu elemente ale obiceiurilor din
provincie, întrucât romanii tolerau obiceiurile populare din provincie dacă nu veneau în
conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman.

2.3. Legea
La romani, cuvântul lex era utilizat în două sensuri:
– cu sensul de contract, atunci cand convenţia se încheia între două persoane
fizice.
– sensul de lege, ca izvor formal al dreptului, atunci cand convenţia se încheia
între magistraţi şi popor, întrucât adoptarea legii romane presupunea o convenţie
între magistrat şi popor.
Procedura de adoptare a legilor romane cunoaşte mai multe etape:
1. În prima etapă, magistratul publica prin edictul său conţinutul proiectului de
lege.
2. Poporul, întrunit în adunări ad-hoc dezbătea acest proiect de lege, timp de 24 de
zile.
3. După 24 de zile, poporul, întrunit în comiţii, se pronunţa asupra proiectului cu
pronunțarea sintagmelor: uti rogas (dacă poporul era de acord cu proiectul de lege), sau
antique (dacă nu era de acord). Poporul însă nu putea aduce amendamente proiectului de
lege, fie îl adopta, fie îl respingea în bloc.
4. După votarea legii, ultima etapă o reprezenta ratificarea din partea Senatului
roman, care, cu această ocazie, verifica dacă proiectele votate corespundeau sau nu
intereselor aristocraţiei sclavagiste, în caz contrar acestea urmând a fi infirmate. În acest
mod, Senatul participa la activitatea de legiferare [3, p.38-39].
Textul original al legii era depus în tezaurul statului şi erau afişate mai multe copii,
pentru ca poporul să o cunoască.
Structura legii romane cuprinde trei părţi: praescriptio, rogatio și sanctio.
În praescriptio se trecea numele magistratului care a elaborat legea, numele
comiţiilor care au votat legea, data şi locul votării.

37
 Rogatio cuprindea textul propriu-zis al legii, împărţit în capitole şi paragrafe.
Sanctio cuprindea consecinţele care interveneau în cazul nerespectării dispoziţiilor
din rogatio [1, p.30].
În funcţie de sancţiunea lor, legile romane se clasificau în trei categorii:
– legi perfecte (leges perfectae). În sancţiunea legilor perfecte se prevedea că
orice act făcut prin încălcarea dispoziţiilor din rogatio va fi anulat;
– legi mai puţin perfecte (leges minus quam perfectae ). În sancţiunea legilor mai
puţin perfecte se preciza că actul juridic încheiat prin încălcarea dispoziţiilor din
rogatio e valabil, îşi produce efectele, dar autorul este sancţionat cu plata unei
amenzi;
– legi imperfecte (leges imperfectae). În sancţiunea legilor imperfecte se
precizează că este interzisă încălcarea dispoziţiilor cuprinse în rogatio, fără a se
menţiona consecinţele.
Legea celor XII Table (Lex Doudeci Tabularum) este cea mai veche şi mai
importantă lege romană. Aceasta s-a adoptat pe fondul conflictelor dintre patricieni şi
plebei, deoarece plebeii au cerut în mod repetat ca obiceiurile să fie codificate şi
publicate. După această cerere repetată, în 451 î. Hr. s-a format o comisie din 10 bărbaţi
numită cei 10 bărbaţi care scriu dreptul. Membrii acesteia au sistematizat obiceiurile şi
le-au afişat pe 10 table de lege, dar plebeii au afirmat că acea sistematizare nu este
completă. Astfel, în 449 î. Hr. s-a format o nouă comisie din care făceau parte acum şi 5
plebei, comisie care a elaborat o codificare completă a obiceiurilor juridice şi le-a
publicat în forum pe 12 table de bronz.

Fig. 2.2. Legea celor XII Table

38
 Această lege se mai numeşte Codul Decemvirilor, întrucat ea cuprinde întregul drept
public şi întregul drept privat roman, iar în domeniul privat, cele mai multe dispoziţii se
referă la organizarea familiei, proprietatea privată, succesiuni.
Multă vreme s-a afirmat în mod greşit că Legea celor XII Table (Anexa nr. 1) nu ar
fi originală, ci copiată după dreptul grec. Această afirmaţie se întemeiază pe un text din
Titus Livius, conform căruia, înainte de adoptarea legii, o comisie formată din 5 bărbaţi s-
ar fi deplasat în Grecia Mare pentru a studia dreptul grec.
În realitate, Legea celor XII Table e profund originală, întrucât textele ei oglindesc
în mod fidel modul de viaţă al romanilor din sec. V, precum şi mentalitatea lor.
Pe de altă parte, s-au făcut studii comparative între Legea celor XII Table şi Legile
lui Solomon şi s-a constatat că există numai 3 elemente comune, ceea ce e complet
nesemnificativ.
Cele 12 table nu s-au păstrat, nu au ajuns la noi direct, căci au fost distruse de gali la
incendierea Romei în 367 î. Hr., ceea ce înseamnă că textul legii a fost afişat în forum
numai 6 decenii, întrucât, după alungarea galilor, romanii nu au reprodus textul legii,
deoarece acel text s-a fixat pentru totdeauna în conştiinţa şi în memoria poporului român.
În acest sens, Cicero menţionează că, pe vremea copilăriei sale, copiii erau obligaţi
să înveţe pe de rost Legea celor XII Table, iar învăţarea pe de rost a acestora – scrie
Cicero – era lecţie obligatorie, fără de care nu se trecea clasa.
De aceea, în epoca modernă, s-a pus problema reconstituirii acelui text, reconstituire
ce s-a făcut pe baza textelor istorice şi literare, dar mai ales, pe baza jurisconsulţilor
clasici care au comentat Legea celor XII Table.
În sens formal, Legea celor XII Table a fost în vigoare 11 secole, pentru că romanii
nu admiteau ideea de abrogare a legilor, întrucât acestea erau de origine divină.

2.4. Edictele magistraţilor

Spre sfarşitul republicii, odată cu economia de schimb, textele de lege au devenit
inaplicabile. De aceea, în practica instanţelor judecătoreşti, locul Legii celor XII Table

39
fusese luat de „Edictul praetorului”, deoarece, în epoca veche, normele dreptului privat
roman au fost exprimate şi prin edictele magistraţilor.
Întrucat magistraţii romani erau învestiţi cu dreptul de a publica un edict, prin care
arătau cum îşi vor exercita atribuţiile şi ce procedee juridice vor aplica, cele mai
importante edicte ale magistraţilor era valabile 1 an şi erau denumite edicta perpetua. Pe
langă edictele de un an, cât dura magistratura, existau şi edicte ocazionale, valabile 3-4
zile, numite edicta repentina.
La origine, aceste edicte au fost formulate oral, de unde şi etimologia cuvântului
care provine de la “ex dicere” (a spune). Dar, începând cu secolul al III-lea î.e.n., ele au
fost afişate în Forum pe table din lemn vopsite în alb ce purtau numele de album [3,
p.41].
Cele mai importante edicte ale magistraţilor sunt edictele pretorilor, deoarece, aşa
cum am văzut, pretorii exercitau cele mai importante atribuţii de ordin judiciar, cu ocazia
organizării şi judecării proceselor. Prin edictele lor, pretorii puneau la dispoziţia părţilor
cele mai adecvate mijloace procedurale pentru ca ele să-şi poată valorifica pretenţiile
legitime ori de cate ori textele din legi nu cuprindeau dispoziţiile corespunzătoare. Pe
această cale, pretorii au influenţat linia de evoluţie a instituţiilor dreptului civil şi le-au
adaptat la noile realităţi economice şi sociale. Totodată, pretorii au creat noi instituţii
juridice care, spre sfârşitul republicii, s-au constituit într-o ramură distinctă de drept
numită dreptul pretorian.
Formal, edictul pretorilor era valabil pe termen de 1 an, dar în realitate, anumite
dispoziţii din edict, acelea care se dovedeau utile, erau preluate şi de pretorii următori,
astfel încât, prin preluări succesive, acele dispoziţii s-au fixat definitiv în corpul edictului.
De aceea, Cicero scria că, pe vremea sa, edictul pretorului cuprinde 2 categorii de
dispoziţii (figura 2.3):
– unele cuprinse în edictum vetus sau pars translaticium, ce includeau
dispoziţiile preluate din edictele altor pretori
– altele cuprinse în edictum nova sau pars nova, care includeau noile dispoziţii
introduse de fiecare pretor în parte.

40
 Fig. 2.3.Clasificarea edictelor magistraților

Sistematizarea edictului pretorului

Activitatea creatoare a dreptului a ajuns la apogeu pe vremea lui Cicero, însă, în
epoca clasică, împăratul Hadrian i-a ordonat lui Salvius Iulianus să-i dea o formă
definitivă, formă de la care viitorii pretori nu se mai puteau abate. Din acel moment,
activitatea creatoare a pretorului a încetat, iar edictul codificat de Salvius este numit
edictum perpetuum.
Edictul codificat de Salvius nu s-a păstrat, de aceea, în epoca modernă, s-a pus
problema reconstituirii sale, reconstituire care s-a făcut pe baza lucrărilor clasice care au
comentat edictum perpetuum. Cea mai bună reconstituire a făcut-o romanistul Otto
Lenel prin lucrarea sa, intitulată la fel. Potrivit acelei reconstituiri, edictum perpetuum
cuprinde 4 părţi:
1. Partea I – Organizarea proceselor
2. Partea a II-a – Mijloace procedurale de drept civil
3. Partea a III-a – Mijloace procedurale de drept pretorian
4. Partea a IV-a – Executarea sentinţelor

2.5. Jurisprudenţa
În epoca veche, normele dreptului privat roman şi-au găsit expresia şi în
jurisprudenţă.

41
 Prin jurisprudenţă, în sensul roman al termenului, se înţelege atât cunoaşterea
dreptului, cât şi aplicarea acestuia la cazuri concrete . În consecinţă, jurisprudenţa (juris
prudentia) reprezintă în acelaşi timp o ştiinţă şi o artă. Ea reprezintă, pe de o parte, ştiinţa
dreptului: cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, a ceea ce este drept şi nedrept. Ea face
apel la înţelepciunea (prudentia) şi la raţiunea umană, fiind o muncă intelectuală, de
savant. Pe de altă parte, ea nu este o ştiinţă abstractă, este şi o artă a aplicării dreptului în
scopul atingerii idealurilor lui boni et aequi. Această strânsă legătură între ştiinţă şi
practică reprezintă emblema jurisprudenţei romane [1, p.37].
Jurisprudenţa (iuris prudentia) = ştiinţa dreptului roman creată de jurisconsulţi
(iuris consulti) prin interpretarea dispoziţiilor din vechile legi.

Ca şi pretorii, jurisconsulţii au exercitat o mare influenţă asupra dreptului civil din

aceleaşi considerente, cu deosebirea că pretorii au recurs la mijloace procedurale, iar
jurisconsulţii la activitatea de cercetare ştiinţifică.
Jurisconsulţii romani nu erau jurişti în sensul tehnic al cuvântului, căci nu erau
funcţionari publici şi nu erau remuneraţi pentru activitatea lor, ci desfăşurau activitatea de
cercetare ştiinţifică din proprie iniţiativă şi pe cont propriu. Activitatea lor de cercetare
era atât de apreciată la romani, încât Cicero considera: casa jurisconsultului este oracolul
întregii cetăţi.

2.5.1. Jurisprudenţa în epoca veche

a) Jurisprudenţa sacrală. Până în anul 301 î.e.n., jurisprudenţa a avut caracter
sacral. Acest caracter decurge din faptul că, în momentul adoptării Legii celor XII
Table, nu s-a publicat întregul drept privat roman, ci numai dreptul material. Dreptul
procesual, adică dreptul care guvernează desfăşurarea proceselor, nu s-a publicat.
Ca urmare, zilele faste, adică zilele în care se puteau judeca procesele, precum şi
formulele solemne corespunzătoare fiecărui tip de proces, au fost ţinute în continuare în
secret de către pontifi, astfel încât părţile nu ştiau cum să îşi valorifice drepturile pe cale
judiciară. Atunci se adresau pontifilor, pentru a le cere consultaţii juridice. În aceste

A nu se confunda jurisprudenţa în sensul roman al termenului cu jurisprudenţa în sensul modern al termenului: ansamblul
deciziilor judiciare.

Care ține de religie; propriu religiei
42
condiţii, numai pontifii puteau desfăşura o activitate de cercetare ştiinţifică. De aceea,
afirmăm că inițial jurisprudenţa a avut caracter sacral, adică caracter religios. Atâta timp
cât jurisprudenţa a fost monopolul preoţilor pontifi, ea nu a putut face progrese
remarcabile, deoarece pontifii, ca preoţi, erau primii care doreau să menţină confuzia ius-
fas (drept-religie).
b) Jurisprudenţa laică. În anul 301 î.e.n., un dezrobit al cenzorului Appius
Claudius Caecus, pe nume Gnaeus Flavius, a publicat dreptul procesual în forum (zilele
faste şi formulele solemne ale proceselor). Din acest moment, jurisprudenţa a dobândit
caracter laic, întrucât orice persoană care avea dorinţa şi aptitudinile necesare putea
desfăşura o activitate de cercetare a dreptului.
Pe de altă parte, jurisconsulţii, chiar şi cei din epoca veche, desfăşurau şi o activitate
cu implicaţii practice, oferind cetăţenilor consultaţii juridice.
Aceste consultaţii îmbrăcau trei forme desemnate prin cuvintele: respondere;
cavere; agere.
Respondere desemnează consultaţiile juridice oferite în orice problemă de drept.
Cavere erau consultaţii pe care jurisconsulţii le ofereau în legătură cu forma actelor
juridice. Asemenea consultaţii erau necesare, întrucât în vechiul drept roman simpla
manifestare de voinţă nu producea efecte juridice. Acea manifestare de voinţă trebuia
îmbrăcată în forme solemne, care difereau de la un act juridic la altul, iar dacă nu erau
respectate întocmai acele forme, actul respectiv nu producea efecte juridice.
Agere desemnează consultaţiile pe care jurisconsulţii le ofereau judecătorilor. Acest
fenomen este explicabil pentru dreptul roman, deoarece procesul se desfăşura în două
faze, iar faza a doua avea loc în faţa judecătorului, care nu era un funcţionar public, ci era
un simplu particular ales de către părţi şi confirmat de către magistrat. De aceea,
judecătorii romani obişnuiau să ceară de la jurisconsulţi consultaţii în legătură cu felul în
care trebuia condus procesul [3, p.47].
Cei mai valoroşi jurisconsulţi ai epocii vechi au trăit între secolele II şi I î.e.n.
Printre aceştia menţionăm: Sextus Aelius Petus Catus, celebru comentator al Legii celor


Care este din afara religiei și a tagmei bisericești, specific acestui domeniu; mirenesc, lumesc.
43
XII; Quintus Mucius Scaevola, model de gândire pentru Cicero; Aquilius Gallus,
creatorul acţiunii de dol; Servius Sulpicius Rufus; Aulus Ofilius.

2.5.2. Jurisprudenţa în epoca clasică

La începutul epocii clasice, în vremea lui August, se conturează două şcoli de drept
(în sensul de curente ale gândirii juridice): Şcoala sabiniană și Şcoala proculiană.
Şcoala sabiniană a fost fondată de către Caius Ateius Capito. Numele acestei şcoli a
fost dat de Masurius Sabinus, cel mai valoros discipol al lui Capito.
Şcoala proculiană a fost fondată de către Marcus Antistius Labeo. Numele acestei
şcoli a fost dat de către Iulius Proculus, cel mai valoros discipol al lui Labeo.
În general, şcoala sabiniană a avut orientare conservatoare, în sensul că oferea soluţii
potrivit principiilor dreptului civil, pe când şcoala proculiană a avut orientare novatoare,
întrucât urma linia de gândire a edictului pretorului. La începutul secolului al II-lea e.n.,
deosebirile dintre cele două şcoli dispar.
Printre marii jurisconsulţi clasici menţionăm:
– Caius Cassius Longinus, discipol al lui Sabinus, a fost atât de apreciat, încât,
la un moment dat, în unele texte, şcoala sabiniană este denumită şcoala cassiană;
– Salvius Iulianus (Iulian), a trăit în vremea lui Hadrian, este autorul “Edictului
perpetuu” şi al unei lucrări enciclopedice intitulată „Digesta”, formată din 90 de
cărţi;
– Sextus Pomponius, a trăit în vremea lui Antonin Pius (138-161 e.n.), a scris
istoria jurisprudenţei numită Liber singularis Enchiridii;
– Gaius, o enigmă a dreptului roman. Din lucrările lui rezultă că ar fi trăit la
jumătatea secolului al II-lea e.n., dar nici un contemporan nu-l menţionează, nu-l
citează, deşi jurisconsulţii clasici se citau frecvent. Despre el s-au scris în epoca
modernă cele mai valoroase lucrări. Acest fenomen se explică prin aceea că una
dintre lucrările lui Gaius, şi anume „Institutiones”, a ajuns până la noi pe cale
directă. Această lucrare, care este un manual de şcoală adresat studenţilor în drept, a
fost descoperită în anul 1816 în Biblioteca episcopală de la Verona, de către

44
 profesorul german Niebuhr pe un palimpsest. Profesorul Niebuhr şi-a dat seama că
este vorba despre un palimpsest şi atunci a încercat să descifreze scrierea originală
prin aplicarea unor reactivi chimici; dar cum reactivii chimici erau primitivi,
papirusul s-a deteriorat. Întâmplător, în anul 1933, în Egipt a fost descoperit un alt
papirus pe care era scrisă ultima parte a aceleiaşi lucrări, exact partea care prezenta
cele mai multe lacune în manuscrisul de la Verona, încât varianta actuală a
„Institutelor” lui Gaius este apropiată de cea originală.
Cei mai importanţi jurisconsulţi ai epocii clasice au trăit la sfârşitul secolului al II-
lea şi începutul secolului al III-lea e.n. Aceştia sunt:
– Aemilius Papinianus (Papinian), supranumit „princeps jurisconsultorum”
(primul consultant, sfătuitor) şi „Primus omnium” (primul dintre toţi), a fost
considerat cel mai valoros jurisconsult dintre toţi atât de către contemporanii săi, cât
şi de către cercetătorii moderni;
– Iulius Paulus (Paul), discipolul lui Papinian, avea un stil original, dar greu de
înţeles. A scris extrem de mult, iar în Digestele lui Justinian au fost incluse mai mult
de 2000 de fragmente din opera lui Paul;
– Ulpius Domitius (Ulpian), de asemenea discipolul lui Papinian, avea un stil
concis şi clar. Datorită acestui fapt, aproximativ o treime din Digestele lui Justinian
cuprind fragmente din opera lui Ulpian;
– Herenius Modestinus (Modestin) – ultimul mare jurisconsult clasic care a
desfăşurat o activitate creatoare.

2.5.3. Ius publice respondendi

În vremea lui August a fost creat ius publice respondendi, adică dreptul de a oferi
consultaţii juridice cu caracter oficial.
Printr-o reformă a sa, August a decis ca anumiţi jurisconsulţi, care se aflau în graţiile
sale, să fie învestiţi cu dreptul de a da consultaţii întărite cu autoritatea principelui. Acele
consultaţii, date de către jurisconsulţii învestiţi cu ius publice respondendi ex auctoritate


Pergament sau papirus de pe care s-a șters sau s-a ras scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd
urmele vechiului text
45
principis, erau obligatorii pentru judecători, însă numai pentru speţa respectivă, nu şi
pentru cazurile similare.
Reforma lui August a fost continuată de către Hadrian, care a hotărât că toate
consultaţiile oferite de către jurisconsulţii învestiţi cu ius publice respondendi sunt
obligatorii atât pentru speţa în care au fost solicitate, cât şi pentru cazurile asemănătoare.
Din acel moment se poate afirma că jurisprudenţa romană a devenit izvor formal de
drept.

2.5.4. Jurisprudenţa în epoca postclasică

În epoca postclasică, jurisprudenţa a cunoscut un proces de decădere, în sensul că nu
se mai realizau lucrări originale. Jurisconsulţii postclasici se mărgineau fie să comenteze,
fie să rezume lucrările jurisconsulţilor clasici.
Astfel, cu ocazia judecării proceselor, părţile sau avocaţii acestora invocau soluţiile
oferite de către jurisconsulţii clasici. Dar jurisprudenţa clasică era de necuprins, nu putea
fi cunoscută în întregime. Şi atunci, în scopul de a câştiga procesele în orice condiţii,
părţile şi unii avocaţi falsificau textele clasice, punând pe seama jurisconsulţilor din acea
epocă afirmaţii pe care aceştia nu le făcuseră.
De aceea, în anul 426 e.n., s-a emis Legea citaţiunilor de către împăratul
Valentinian al III-lea. Potrivit dispoziţiilor acestei legi, părţile puteau cita în faţa
judecătorilor numai texte din lucrările a cinci jurisconsulţi clasici, şi anume, Papinian,
Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin.
Dacă cei cinci jurisconsulţi nu aveau aceeaşi părere într-o problemă de drept, se
urma părerea majorităţii. Dacă unul dintre aceşti jurisconsulţi se abţinea şi între ceilalţi
era paritate, judecătorul era obligat să urmeze părerea lui Papinian. Dar dacă tocmai
Papinian era cel care nu se pronunţa, judecătorul trebuia să aleagă una dintre cele două
păreri.

2.6. Senatusconsultele

46
 Statul exercita un control imediat asupra activităţii de legiferare, în epoca veche
fiind cunoscut faptul că după ce legea, ca formă de exprimare a dreptului, era aprobată de
către popor, urma ca textul acesteia să fie ratificat de către Senat, care urmărea ca prin
aceasta să nu aducă atingere obiceiurilor şi tradiţiilor specifice poporului roman, de fapt,
să nu intre în contradicţie cu interesele patricienilor.
În epoca principatului, sub aparenţa păstrării instituţiilor republicane, împăratul
Hadrian prin reforma înfăptuită în planul justiţiei transformă senatus-consultele în izvoare
formale de drept.
Procedura de edictare a acestora dovedeşte că senatul, din acest moment, devine un
apendice al politicii imperiale, senatusconsultele fiind numite chiar „orationes principis
în senatu habitae”. Astfel împăratul, sau un reprezentant al acestuia numiţi „quentares
candidaţi principis”, citeau propunerea legislativă în faţa senatului care o aprobă în mod
mecanic, senatul devenind astfel un simplu organ de înregistrare a reglementărilor
juridice exprimând voinţa împăratului.
Începând cu secolul al III-lea, ca urmare a intrării statului în perioada dominatului,
împăraţii nu vor mai trece textele legislative prin senat, fapt pentru care aceste orationes
îşi pierd identitatea [2, p.39].

2.7. Constituţiunile imperiale

Constituţiunile imperiale (hotărârile împăratului) au devenit izvor de drept în sens
formal în vremea împăratului Hadrian. Până în acel moment, hotărârile împăratului aveau
natura juridică a edictelor magistraţilor, în sensul că erau valabile numai pe durata
magistraturii imperiale. După reforma lui Hadrian, hotărârile imperiale, numite
constituţiuni imperiale, au devenit obligatorii pentru totdeauna. Acestea erau de 4 feluri:
edicte, mandate, decrete și rescripte.
Edictele cuprindeau dispoziţiuni de maximă generalitate atât în domeniul privat, cât
şi în cel public. Ex.: constituţiunea imperială prin care împăratul Caracala a generalizat
cetăţenia romană.

47
 Mandatele cuprindeau instrucţiuni cu caracter administrativ adresate înalţilor
funcţionari imperiali, mai cu seamă guvernatorilor de provincii. Unele cuprindeau
dispoziţii de drept penal.
Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de împăraţi în diferite pricini pe
care le judeca. Uneori, cu ocazia pronunţării sentinţei, împăratul formula o nouă regulă de
drept, precizând că pe viitor, toate cazurile similare trebuie soluţionate în conformitate cu
acea regulă. Pe această cale s-a născut un drept, ceea ce astăzi denumim precedent
judiciar.
Rescriptele erau consultaţiuni juridice oferite de împăraţi. Răspunsurile date
magistraţilor îmbrăcau forma unor scrisori (epistula) şi aveau caracter obligatoriu. Cele
adresate particularilor erau scrise sub textul cererii. Anumite rescripte cuprindeau şi
reguli cu caracter general. Aceste rescripte, întrucât aveau o valoare aparte, erau
sistematizate şi publicate.

2.8. Opera legislativă a lui Justinian

Justinian, conştient de faptul că societatea romană se află în ultimul stadiu al
descompunerii, a căutat soluţii pentru a o salva. În concepţia lui Justinian, repunerea în
vigoare a izvoarelor dreptului roman clasic ar fi fost de natură să revitalizeze societatea.
Atunci a cerut profesorilor, jurisconsulţilor şi avocaţilor celebri din epoca sa să facă o
sistematizare a celor mai valoroase izvoare ale dreptului clasic.
În acest scop, s-a constituit o comisie în frunte cu profesorul Tribonian (autoritate
celebră în domeniul dreptului), care a întocmit aşa-numita “operă legislativă a lui
Justinian”, denumită în epoca Renaşterii “Corpus iuris civilis” (Culegere a dreptului
civil).
Această operă legislativă nu are nimic original în ea. Membrii comisiei nu au
desfăşurat o activitate creatoare, ci au compilat, au sistematizat izvoarele de drept
elaborate cu sute de ani înainte. Dar acele izvoare de drept şi, în special, lucrările
jurisconsulţilor clasici nu au ajuns până la noi, cu câteva excepţii. Așadar, noi cunoaştem
jurisprudenţa clasică romană indirect şi parţial, pe baza fragmentelor din lucrările clasice,
care au fost sistematizate în Digestele lui Justinian [4, p.53].

48
 Opera legislativă a lui Justinian constituie cel mai valoros document pe care
antichitatea l-a transmis lumii moderne. Această operă este formată din patru lucrări:
„Codul”, „Digestele”, „Institutele” şi „Novelele”.
1. Codul apărut în 529 d. H. cuprindea 4650 de constituţiuni imperiale în ordine
cronologică, date din timpul domniei lui Hadrian până la Justinian. Codul lui
Justinian este sistematizat în 12 cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri, titlurile în
constituţiuni, iar unele constituţiuni sunt împărţite şi în paragrafe.
2. Digestele apărute în 533 d.H. în 50 de volume cuprindea deciziile motivate ale
marilor jurisconsulţi.
3. Institutele apărute în 533 d.H. era un manual de drept pentru uzul studenţilor ce
cuprindea în mare parte Instituţiunile lui Gaius.
4. Novelele – apărute în 565 d.H. la moartea sa, cuprindeau constituţiunile imperiale
emise de către împăratul Justinian.

Referințe bibliografice

1. Diaconescu Amelia. Drept roman. Vol. I. Curs în tehnologie ID/IFR.

Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014. - 107 p.
2. Ionescu Mircea Felix Melineşti. Drept roman. Note de curs. București:
Universitatea Hyperion, 2015. - 115 p.
3. Molcuţ Emil, Drept privat roman, Universitatea Creştină D. Cantemir,
Bucureşti, 1994.
4. Molcuţ Emil. Drept roman. București: Universul Juridic, 2011. - 520 p.
5. Матвеева Е.С. Рецепция римского права. Учебно-методическое пособие.
Орёл: ОФ РАНХиГС, 2015. - 140 с.

Sarcini pentru autoevaluare

1. Dați exemple de obiceiuri – izvoare ale dreptului.

49
 2. Reprezentați grafic procedura de adoptare a legilor romane.

3. În ce constă activitatea practică a jurisconsulţilor romani?

4. Care este structura Codexului lui Justinian?

5. Modestin, unul dintre ultimii juriști romani clasici, elevul lui Ulpian, scria:
„Puterea legii constă în a porunci, a opri, a permite, a pedepsi” (D. 1, 3, 7).
Folosind cunoștințele din teoria dreptului, și anume că sistemul dreptului intern se
împarte în drept public și drept privat, răspundeți la întrebarea:
Ce subsistem al dreptului este caracterizat de această maximă a lui Modestin?
6. Despre ce izvoare ale dreptului se menționează în următoarele texte:
a) În această grămadă de alte legi strânse pe rând, ele încă constituie astăzi, sursa
întregului drept public și privat (Tite-Live, III, 34, 1-6).

b) „Oamenii sunt conduși de magistrați și putem pe deplin să spunem că un magistrat

este o lege care vorbește, iar legea este un magistrat tăcut” (Cicero, De legibus
III. 1. 2).

c) „Casa jurisconsultului este oracolul întregii cetăţi” (Cicero, Despre orator.

1.45.200).
7. Care dintre următoarele articole ale Codului civil al R. Moldova sunt
recepționate din dreptul privat roman:
Art. 18. Autoapărarea (drepturilor)
Art. 24. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
Art.50-64 Tutela și curatela
Art.171-244 Persoana juridică
Art. 459. Bunurile imobile şi mobile
Art. 500. Conţinutul dreptului de proprietate
Art. 541. Rechiziţia

50
 Art.- 639-653. Servitutea

8. Uniți prin săgeţi fragmentele de enunţuri pentru a forma

propoziții adevărate:

1. În funcţie de sancţiunea lor, legile a) decrete, decizii, hotarâri;

romane se clasificau astfel: b) praescriptio, rogatio și sanctio;
2. Edictele magistraților se clasificau astfel: c) perpetue, ocazionale;
3. Constituțiunile imperiale se clasificau d) perfecte, mai puțin perfecte
astfel: imperfecte;
e) edicte, mandate, decrete, rescripte.

9. Uniți prin săgeţi fragmentele de enunţuri pentru a forma propoziții

adevărate:
1. Codul de legi al a) 533 d.H. I) era un manual de drept pentru
lui Justinian uzul studenților ce cuprindea în mare
parte Instituțiunile lui Gaius
2. Novelele b) 529 d. H. II) cuprindeau constituțiunile
imperiale emise de către Imparatul
Justinian
3. Institutele c) 565 d.H. III) cuprindea 4650 de constituțiuni
imperiale în ordine cronologică
4. Digestele d) 533 d.H. IV) erau constituite din 50 de
volume, cuprindeau deciziile
motivate ale marilor jurisconsulți
1. ____ ____. 2. ____ ____. 3. ____ ____. 4. ____ ____.

10.Introduceți cuvintele omise din extrasele instituțiilor lui Justinian, Gaius:

– „_____________________________ este cel cu care natura a învăţat toate
vieţuitoarele. Căci acest drept nu este propriu numai neamului omenesc, ci este comun
tuturor animalelor care se nasc fie pe pământ, fie în mare şi, de asemenea, păsărilor. De
51
aici descinde uniunea bărbatului cu femeia, pe care o numim căsătorie, de aici procrearea
copiilor şi de aici educaţia (lor); căci vedem, că şi celelalte animale, inclusiv sălbatice se
consideră că au cunoştinţa acestui drept (Ulpianus, libro 1 Institutionum, Iustiniani
Digesta (abreviat Dig.), 1,1,1,3).

– „Toate popoarele care se conduc după legi sau cutume (obiceiuri) se folosesc, în
parte, de dreptul lor propriu, în parte, de un drept care le este comun cu toţi ceilalţi
oameni, căci dreptul pe care fiecare popor şi l-a rânduit lui însuşi, îi este propriu şi se
numeşte ________________, deoarece este un drept specific (respectivei) cetăţi;
dimpotrivă, ceea ce firea lucrurilor (naturalis ratio) a rânduit pentru toţi oamenii este
păstrat, deopotrivă, de toate popoarele şi se numeşte ___________________, deoarece
toate popoarele (gentes) se folosesc de el. Poporul roman deci se foloseşte, în parte, de
dreptul său propriu, în parte, de un drept care este comun tuturor oamenilor” (Gaius,
I.1.2.1).

– ________________ este ceea ce hotărăşte şi adoptă poporul. ___________ este ceea

ce hotărăşte şi adoptă plebea. […] De aici reiese că patricienii au şi spus cândva că ei nu
sunt obligați prin ___________, pe motivul că acestea au fost făcute fără încuviințarea
lor. Mai târziu a fost însă adoptată legea Hortenisa, prin care s-a stabilit ca ___________
să oblige întregul popor; aşa că, pe această cale, ___________ au fost echivalate cu
legile.

– ________________ este ceea ce impune şi dispune Senatul; şi aceasta are putere de

lege, deşi chestiunea a fost controversată.

– ________________ este ceea ce hotărăşte împăratul prin decret, edict sau epistolă şi
niciodată n-a fost pus la îndoială că aceasta nu ar avea putere de lege, de vreme ce
împăratul însuşi are această putere prin lege.

52
– Dreptul de a da ________________ îl au magistrații poporului roman. Dar cel mai
important drept este cel cuprins în ________________ celor doi pretori, urban şi
peregrin, pe a căror jurisdicție, în provincii, o au guverantorii acestora […].

– ___________ e suprema raţiune împlântată în natură care determină ceea ce e bine

şi rău; aceeaşi raţiune, sădită şi desăvârşită în mintea omului, este _______________...
înţelepciunea este _________, iar forţa ei constă în faptul că ne porunceşte să procedăm
corect şi ne interzice să ne abatem de la această cale (Cicero, De legibus)

11.Este cunoscut faptul că în funcţie de sancţiunea lor, legile romane se

clasificau în trei categorii: legi perfecte (leges perfectae), legi mai puţin perfecte
(leges minus quam perfectae) și legi imperfecte (leges imperfectae). În
dependență de această clasificare, specificați la ce categorie pot fi atribuite
următoarele legi:
– Lex Cincia 204 î.e.n. interzicea efectuarea donațiilor în valoare mai mare de o anumită
sumă, donatorul având ocazia să răstoarne procesul creditorului (beneficiarului donației),
dar însăși tranzacția de donație, comisă contrar legii, rămânea valabilă pentru ius civile
______________.

– Legea Furia despre testamente (Lex Furia testamentaria) din anul 183 î. Hr., care
interzicea să se facă legate mai mari de 1000 de ași, sancționa pe cel care primise un legat
mai mare de 1000 de ași cu quadruplum, adică trebuia să restituie de patru ori mai mult
decât a primit __________________.

– Văduva care s-a căsătorit înlăuntrul anului de doliu era sancționată cu infamia
_________________________.

– Legea Aelia Sentia a interzis peregrinilor să locuiască la Roma, sau pe o rază de până
la 100 de mile în jurul Romei. Dacă se întâmpla ca peregrinii să nu respecte legea,

53
sancțiunea pentru încălcarea ei o constituia transformarea lor în sclavi
__________________.

– Legea Aelia Sentia prevedea că dezrobirile în paguba creditorilor sunt lovite de

nulitate __________________.

Tema 3. PERSOANELE ÎN DREPTUL PRIVAT ROMAN

Obiectivele temei de studiu

 cunoașterea noţiunilor generale privind persoanele în dreptul roman;

 determinarea și analiza condiţiilor pe care trebuie să le întrunească o
persoană pentru a avea capacitate juridică completă;
 analiza condiţiei juridice a diferitor categorii de persoane în dreptul roman
(statut, drepturi și obligații etc.);
 stabilirea modului în care au evoluat procedeele de protejare a incapabililor
de fapt;
 analiza regulii generale privind începutul şi sfârşitul capacităţii juridice şi
expunerea excepţiilor de la regula generală;
 delimitarea condiţiei juridice a sclavilor de condiţia juridică a oamenilor liberi
cu condiţie juridică specială;
 analiza textelor jurisconsulţilor romani referitoare la persoane;
 comentarea articolelor din Legea celor 12 Table care reglementează fiecare
categorie de persoane;
 stabilirea diferenţelor dintre drepturile şi obligaţiile cetăţenilor RM şi cele ale
cetăţenilor romani;
 identificarea factorilor care au contribuit la apariţia
persoanelor juridice.
54
 Cuvinte-cheie
persoană, caput, capacitate juridică, sclav, status libertatis, status civitatis, status
familiae, cetățeni, oameni liberi, coloni, oameni liberi cu condiție juridică specială,
dezrobit, persoană juridică

Structura temei

3.1. Noţiunea de persoană. Capacitatea juridică a persoanelor

3.2. Statutul juridic al sclavilor
3.3. Oamenii liberi
3.4. Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială
3.5. Colonii
3.6. Persoana juridică

3.1. Noţiunea de persoană. Capacitatea juridică a persoanelor

Din punct de vedere juridic, persoană este orice fiinţă capabilă de a fi subiect activ
sau pasiv de drepturi, cu îndrituiri şi îndatoriri. Cuvântul lat. persona însemna fie actor de
teatru, purtând o mască de bronz pentru a-l deosebi de ceilalţi şi a-i amplifica vocea
(persona), sau provenea din limba etruscă unde cuvântul phersu avea semnificaţia de
mască, aşa cum se poate vedea pe pictura mormântului augurilor de la Tarquinia [8,
p.70].
Termenul persoane desemnează subiectele raporturilor juridice. Oamenii participă la
viaţa juridică fie individual, ca persoane fizice, fie constituiţi în anumite colectivităţi, în
calitate de persoane juridice.
Romanii au creat aceste concepte şi le-au utilizat. Dar, spre deosebire de dreptul
modern, dreptul roman nu a recunoscut calitatea de subiect de drept tuturor oamenilor, ci
numai oamenilor liberi.
Sclavii erau asimilaţi lucrurilor.
Aptitudinea persoanelor de a participa la viaţa juridică se numeşte personalitate
sau capacitate juridică şi este desemnată în terminologia romană prin termenul
„caput”.

55
 Pentru ca personalitatea să fie completă, trebuiau să fie îndeplinite trei condiţii:
– status libertatis (calitatea de om liber);
– status civitatis (calitatea de cetăţean roman);
– status familiae (calitatea de şef al unei familii civile romane).
Deci, aveau capacitate completă numai cetăţenii romani care erau şefi de familie.
În dreptul roman, capacitatea juridică era împărţită în două categorii:
- capacitatea de fapt, aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul
unor raporturi juridice;
- capacitatea de drept, aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturi şi de a-şi
asuma obligaţii prin acte juridice [2, p.64].
Orice modificare a celor trei condiţii se numea capitis deminutio. Aceasta îmbrăca
următoarele forme: capitis deminutio maxima, capitis deminutio media şi capitis
deminutio minima.
Cu privire la personalitate, romanii au considerat că aceasta, fiind o aptitudine, o
facultate aparţinând persoanei, nu poate exista decât atâta timp cât există persoana.
Începutul şi sfârşitul personalităţii
Regula generală: personalitatea începe în momentul naşterii și încetează odată cu
moartea.
De la această regulă există o excepţie conform căreia copilul conceput se consideră
a fi născut ori de câte ori este vorba de interesele sale. În virtutea acestei excepţii,
copilul care se năştea după moartea tatălui său venea la moştenirea acestuia.
Romanii considerau că sunt necesare trei elemente pentru ca o persoană să aibă
existenţă din punct de vedere juridic. Elementele avute în vedere de jurisconsulţii romani
erau: naşterea, forma umană a fătului şi viaţa.
Fixarea momentului naşterii are loc în funcţie de faptul naşterii, iar faptul naşterii
constă în despărţirea desăvârşită a fătului de mamă. În perioada Republicii, constatarea
naşterii la Roma avea loc printr-un act încheiat în faţa magistratului, iar în provincie
constatarea naşterii a fost atribuită celor cu funcţia de tabulari publici. Împăratul Marc
Aureliu obligă autorităţile să întocmească liste oficiale de naşteri, iar tatăl nou-născutului

Tria enim sunt quae hebernus: Hbertatem, civitatem, famitiam (PAULUS, Dig., 4, 5, 11)

Infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur
56
în 30 de zile de la naştere, era obligat să declare autorităţilor numele şi ziua naşterii [7,
p.165].
În ce priveşte formă omenească a fătului, în dreptul roman diplosomii (gemeni lipiţi
unul de altul prin diferite părţi ale trupului cum simt siamezii) trebuie priviţi din punct de
vedere juridic ca două persoane distincte, fiecare cu drepturi şi obligaţii diferite de a
celuilalt, însă exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor unuia atârnă de concursul celuilalt.
Dacă fătul s-a născut cu înfățișare monstruoasă, diferită de cea umană (aliquid
monstruosum, aut prodigiosum ostentum, portentosus), nu poate fi considerat persoană.
Cea de-a treia condiţie a fătului pentru a fi considerat că există juridiceşte este viaţa.
Pentru aceasta, mama trebuie să dea naştere unui făt viu. Proculienii erau de părere că
este suficient ca fătul să fi ţipat după naştere pentru a fi considerat că s-a născut viu. În
schimb sabinienii acreditau ideea potrivit căreia este suficient ca fătul să fi respirat după
naştere pentru a trage concluzia că s-a născut viu. Sabinienii își argumentează opinia prin
faptul că la naștere fătul este posibil să fie mut și deci să nu poată să țipe, prin urmare,
acest element nu poate fi unul hotărâtor în ce privește existența fătului născut viu,
respirația fiind elemental esențial de care se leagă viața oricărui individ. Părerea
sabinienilor a învins, fiind împărtăşită şi de Iustinian în monumentala sa operă legislativă
[7, p. 159-161].
La romani capacitatea juridică a individului se termina odată cu moartea
fizică şi în mod excepţional prin moarte civilă (căderea în captivitate).

Întrucât în dreptul roman nu se admitea existenţa unui patrimoniu fără titular, s-a
considerat că în intervalul de timp cuprins între moartea unei persoane şi acceptarea
moştenirii sale, titularul patrimoniului este chiar defunctul a cărui personalitate se
prelungeşte.

3.2. Sclavii
Gaius numeşte status libertatis cea mai importantă împărţire a ființelor umane.
Pornind de aici, el împarte ființele umane în oameni liberi şi sclavi. În conformitate cu


Legea celor XII table, Tabla 4.1.: „Tatăl să omoare îndată copilul însemnat pentru diformitatea sa”.
57
această clasificare, categoria oamenilor liberi cuprinde acele persoane care aveau caput.
În lipsă de caput nu se mai poate discuta de oameni liberi (summa divisio hominum):
„Principala diviziune este aceasta: toți oamenii sunt sau liberi, sau sclavi.
1. Iar libertatea, în temeiul căreia (oamenii) se numesc liberi, este capacitatea
firească a omului de a face ce vrea, numai dacă nu este oprit prin forță sau de lege.
2. Sclavia este o instituție de dreptul ginților în temeiul căreia un om devine
proprietatea altuia împotriva naturii.
3. Sclavii (servii) au fost numiți așa deoarece comandanții ordonau ca cei captivi să
fie vânduți și astfel sunt păstrați în viață (servare), în loc să fie omorâți. Ei mai sunt
numiți mancipia, deoarece sunt luați cu forța (manu) de la dușmani...” [5, p. 34-35].
Sclavia este o instituție a dreptului ginților conform căreia cineva este supus
împotriva naturii unei puteri străine (servitus est constitution juris gentium qua quis
dominio alieno contra naturam subjicitur) [6, p. 172] .
Sclavii nu erau persoane, nu aveau capacitate juridica, nu erau subiecte de drept, ci
dimpotrivă erau bunuri și formau obiect al dreptului.
Izvoarele sclaviei. Cauzele sclaviei sunt numeroase însă pot fi clasificate în două
mari categorii: cauze care atrag starea de sclavie prin însăși faptul nașterii și cauze care
intervin după naștere [11, p. 80]:
1) naşterea, se aplică regulă potrivit căreia copilul născut în afara căsătoriei
dobândeşte condiţia juridică a mamei sale din momentul naşterii. Prin urmare, fiul sclavei
este întotdeauna sclav, întrucât sclavii nu pot încheia o căsătorie valabilă şi ca atare
sclava năştea întotdeauna în afara căsătoriei. Mai târziu, s-a admis o favoare: dacă sub
durata sarcinii mama a fost liberă, chiar o scurtă perioadă de timp, copilul se va naşte
liber. Pe aceeași linie de gândire s-a stabilit că nou-născutul conceput de mama în stare de
libertate va rămâne liber, chiar dacă mama la momentul naşterii a devenit sclavă [1, p.
118].
2) Cazuri posterioare naşterii care atrag sclavia:
 războiul – prizionerii de război ai statului roman erau vânduţi ca sclavi pe pieţele

Romei de către questori. Din momentul captivității, cel care a căzut prizonier la inamic
din punct de vedere juridic era socotit că nu mai există. Repercusiunile erau devastatoare:
58
acasă moştenitorii aveau dreptul să treacă la împărțirea moştenirii ca și cum ar fi încetat
efectiv din viață, urmând a fi rezolvate probleme cu privire la adopție, adrogație,
căsătorie, toate având drept premisă că cel în cauză nu mai este în viață;
 debitorii care nu-şi plătesc datoria precum și persoanele insolvabile pot fi
transformați în sclavi, de unde rezultă că în vechiul drept roman debitorul insolvabil
plătește fizicește insolvabilitatea lui;
 cetăţeanul roman care nu se prezintă la recensământ sau refuză serviciul militar,
drept pedeapsă era vândut ca sclav;
 femeia liberă surprinsă că întreține legături amoroase cu sclavul, deși stăpânul
sclavului i-a interzis acest contubernium, devine sclava stăpânului acelui sclav;
 escrocheria, adică cel care se înţelegea cu altul, lăsându-se vândut ca sclav de acesta
din urmă către un terț, apoi făcea dovada că este om liber, împărţind câştigul cu
vânzătorul;
 hoţul, om liber, prins în flagrant delict, drept pedeapsă era transformat în sclav;

 magistratul care preda statului ofensat pe acela care a comis ofensă. Odată cu
predarea către statul ofesnat, ofensatorul pierde calitatea de om liber, devenind sclav al
statului ofensat, aceasta cu atât mai mult cu cât statul ofensat este Roma;
 condamnarea la muncă silnică în mina de sare, cariere de piatră;
 peregrinii deditici care locuiau la Roma contrar Legii Aekia Sentia. Legea a interzis
peregrinilor să locuiască la Roma, sau pe o rază de până la 100 de mile în jurul Romei.
Dacă se întâmpla ca peregrinii să nu respecte legea, sancțiunea pentru încălcarea ei o
constituia transformarea lor în sclavi;
 recăderea în sclavie a unui dezrobit în legătură cu ingratitudinea faţă de fostul
stăpân [11, p. 81-84].
Condiţia juridică a sclavului: sclavul nu avea capacitate juridică, nu avea
personalitate, asupra lui stăpânul avea drept de viaţă şi de moarte, nu putea încheia acte
juridice nici inter vivios, nici pentru cauza de moarte şi nici nu avea patrimoniu. În cazul


La Roma, serviciul militar era obligatoriu până la vârsta de 46 de ani.

Paul, Sent., II, III, 21, § 1.

Ingratitudine = caracter ingrat; lipsă de recunoștință; nerecunoștință. 
59
în care o persoană aducea atingere sclavului, stăpânul avea împotriva acelei persoane o
acţiune în pretenţii, ca urmare a prejudiciului încercat.
Cu timpul, sclavul a dobândit posibilitatea de a încheia acte juridice, însă nu în nume
propriu, ci împrumutând personalitatea lui dominus. Totodată, sclavul a dobândit
posibiltatea de a stăpâni anumite bunuri cu titlu de peculiu (peculiul sclavilor), stăpânii
încurajându-şi sclavii să îşi mărească peculiul în schimbul bunurilor din peculiu. De iure
însă peculiul sclavilor ca şi titlul acestuia fac parte integrantă din patrimoniul lui
dominus.

3.3. Oamenii liberi

În viziunea regulilor de drept din perioada romană, oamenii liberi se împart în două
categorii:
– cei care au fost dintotdeauna liberi pe tot parcursul vieții, poartă denumirea de
ingenui;
– cei care sunt liberi, dar anterior au fost sclavi, sunt cunoscuți sub denumirea de
liberţi.
În afară de cele două categorii, la Roma au existat grupuri de oameni liberi având
condiţie juridică specială. Este vorba despre clasa oamenilor care în drept erau liberi, iar
în fapt aveau statut apropiat de cel al sclavilor. Printre aceştia sunt şi dezrobiții cunoscuți
și sub denumirea de liberți (libertinitas) a cărui copii poartă denumirea de libertini.
La origine, libertatea se confunda cu cetăţenia, în sensul că străinii nu erau admişi în
cetate sub sancţiunea căderii în sclavie. Cu timpul, din considerente de ordin economic, a
fost admisă intrarea străinilor în cetate, fie în calitate de oaspeţi pentru o perioadă de timp
limitată, fie în calitate de clienţi, dacă se puneau sub protecţia unor cetăţeni romani sau
dacă aparţineau unui stat cu care Roma avea tratat de alianţă.
Oamenii liberi se împărţeau în cetăţeni şi necetăţeni.
Necetăţenii la rândul lor se împărţeau în latini şi peregrini.
Oamenii liberi fie că sunt cetăţeni fie că sunt necetăţeni erau de două categorii:

60
 – ingenuii la origine erau cei născuţi din părinţi liberi, care au fost întotdeauna
liberi, ulterior în categoria ingenuilor au fost incluşi şi acei care au fost născuţi din părinţi
odinioară sclavi, dar care la momentul naşterii erau oameni liberi.
– dezrobiţii sunt sclavii supuşi actului manumisiunii.

3.3.1. Cetăţenii
Drepturile cetăţeanului roman erau următoarele:
– ius commercii (commercium) – dreptul de a încheia acte juridice în
conformitate cu dreptul civil roman;
– ius connubii (connubium) – dreptul de a încheia o căsătorie civilă romană;
– ius militiae – dreptul cetăţeanului de a face parte din legiunile romane;
– ius sufragii (sufragium) – dreptul de vot;
– ius honorum – dreptul de a fi ales magistrate [10, p. 83].
Cetăţenii romani se bucurau de anumite semne distinctive, spre exemplu:
– numai ei puteau purta togă.
– numele cetăţeanului roman era atât de bine elaborat încât ţinea loc şi de adresă.
– numele cetăţeanului este compus din 5 elemente:
 Tria nomina
 praenomen (prenume) – se utiliza pentru a individualiza cetăţeanul în societate;
 nomen gentilicium – arăta din ce ginta face parte cetăţeanul;
 cognomen (porecla) – romanii aveau obiceiul să pună același prenume la mai
mulți copii și era nevoie de o poreclă pentru individualizarea copilului în sânul
familiei.
 indicaţiunea filiaţiunii – care este prenumele tatălui;
 indicaţiunea tribală – arăta în ce cartier locuieşte cetăţeanul roman.
De exemplu, cel mai mare avocat al antichității se numea: Marcus Tullius Marci
filius Cornelia Tribu Cicero:
Marcus (prenumele);
Tullius (nomen gentilicium, deoarece făcea parte din ginta Tullia);

Mantie largă și lungă, fără mâneci, pe care o purtau romanii peste tunică, înfășurată pe corp, pornind de la umărul stâng și
lăsând descoperit brațul și umărul drept.
61
 Marci filius (indicaţiunea filiaţiunii, adică este fiul lui Marcus);
Cornelia Tribu (indicaţiunea tribală, pentru că locuia în cartierul Cornelia);
Cicero (cognomen, porecla sa, adică Bob de năut).
Modurile de dobândire a cetăţeniei romane:
1) Cetăţenia romana se dobândea prin efectul naşterii potrivit regulii că un copil
născut în cadrul căsătoriei dobândeşte condiţia juridică a tatălui său în momentul
concepţiunii, iar un copil născut în afara căsătoriei dobândeşte condiţia juridică a mamei
sale din momentul naşterii, la romani existând două reguli ce susţin acest principiu: în
drept, mama este întotdeauna sigură şi tatăl este acela pe care îl indică căsătoria , de
unde rezultă că un copil născut în afara căsătoriei nu are tată.
2) Un al doilea mod de dobândire a cetăţeniei era beneficiul legii, ce reprezintă
faptul că persoana îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a deveni cetăţean roman.
De pildă, Lex Acilia repetundarum în temeiul căreia oamenii liberi necetățeni care fac
dovada în faţa justiţiei că un magistrat a luat mită, drept răsplată primeau cetăţenie
romană. În anul 89 î.e.n., prin două legi succesive – Iulia şi Plautia Papiria – s-a acordat
cetăţenia romană tuturor latinilor din Italia. În anul 212 e.n., împăratul Caracalla a
generalizat cetăţenia romană. Din acel moment, toţi locuitorii liberi ai Imperiului au
devenit cetăţeni romani, cu două excepţii: latinii iuniani şi peregrinii dediticii.
3) Un al treilea mod de a dobândi cetăţenia era naturalizarea, ce este un act
individual de acordare a cetăţeniei romane.
4) De asemenea, un alt mod de dobândire a cetăţeniei era dezrobirea, întrucât
exista regula că dezrobitul dobândeşte condiţia juridică a fostului său stăpân devenit
patron. Prin urmare, dezrobitul unui cetăţean devine cetăţean roman.
Modurile de pierdere a cetățeniei romane. Situațiile care atrag pierderea cetățeniei
sunt sancțiuni pentru cel în cauză, fiind considerate de o gravitate deosebită, iar
consecințele sunt pe măsură. Avem în vedere următoarele cazuri de pierdere a cetățeniei
romane:

 
Mater în iure semper certa est

Pater est is, quem nuptiae demonstrant


62
 1. Odată cu pierderea libertăţii cetățeanul roman pierde și cetățenia. Niciodată
cetățenia nu subzistă atunci când a fost pierdută libertatea.
2. Dobândirea cetăţeniei unui alt stat, deoarece la Roma nu era admisă dubla
cetăţenie.
3. Exilul cetățeanului roman atrăgea după sine și pierderea cetățeniei. Exilul a fost
o pedeapsă destul de gravă, dar mai puțin gravă decât moartea ori sclavia. Cel pedepsit cu
exilul, automat pierde anumite drepturi conferite de statul roman printre care și cetățenia
[3, p. 127].
La origine libertatea se confundă cu cetățenia, între cele două nu au existat deosebiri
esențiale în acele vremuri. Ulterior, odată cu extinderea statului, străinii veniți la Roma
dobândesc statut juridic propriu, iar demarcația dintre vechii locuitori ai cetății și străini
rezultă prin drepturile și obligațiile fiecărei categorii și din modul cum se dobândește ori
se pierde cetățenia romană [9, p. 90].

3.3.2. Latinii și peregrinii

Necetățenii se clasifică în latini și peregrini.
Termenul latin are două semnificaţii:
1. În sens etnic desemnează populaţia Latiumului, cucerită de cele trei triburi
fondatoare, populaţie care se afla în relații de rudenie de sânge cu romanii.
2. Din punct de vedere juridic, se referea la condiţia juridică a unei persoane, adică
se numeau latini acei care aveau un statut juridic intermediar între cetățeni și peregrini.
Din punct de vedere juridic, latinii erau de patru feluri: latinii veteres (latinii vechi),
latinii coloniari, latinii iuniani și latinii fictivi:
 latinii veteres – populaţia Latiumului cucerită de cele trei triburi fondatoare,
populaţie care se afla în relații de rudenie de sânge cu romanii. Latinii, în acest sens,
sunt rude de sânge cu romanii. Ei aveau ius commercii, ius suffragi, uneori ius
connubi, nu aveau ius honorum şi ius militiae;
 latinii coloniari (latinii din coloniile fondate în Italia după 268 î. Hr). Ei au ius
commercii şi o condiţie juridică similară cu a latinilor veteres.
63
  latinii iuniani – statutul lor juridic este reglementat printr-o lex Iunia -
Norbana. Este vorba despre sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne,
precum şi despre sclavii dezrobiţi înainte de împlinirea vârstei de 30 de ani, cu
încălcarea interdicţiei impusă de lex Aelia Sentia. Aceştia trăiau ca oameni liberi,
dar mureau ca sclavi în sensul că nu îşi puteau face testament, bunurile lor fiind
acaparate de către patron, fostul dominus sau stăpân;
 latinii fictivi, latinii din provincii care aveau condiţia juridică a latinilor
coloniari, aveau ius commercii, dar nu erau rude de sânge cu romanii, de aceea
termenul de latin nu mai are o conotaţie etnică, ci una socială, adică desemnează o
anumită categorie socială.
Peregrinii erau străinii care la origine nu puteau veni la Roma, sub sancţiunea
căderii în sclavie, pentru ca ulterior să li se permită pătrunderea în cetate în anumite
condiţii.
Peregrinii erau de două categorii: peregrini obișnuiți și peregrini deditici:
– Peregrinii obişnuiţi utilizau în raporturile dintre ei şi în raporturile cu cetăţenii
romani normele dreptului ginţilor, iar în raporturile dintre ei mai puteau utiliza
cutumele locale, în măsura în care acestea nu contraveneau regulilor de drept şi
principiilor juridice romane;
– Peregrinii dediticii reprezentau o categorie inferioară de peregrini. Aceşti erau
locuitorii cetăţilor care se opuseseră cu forţa armelor cuceririi romane şi ca atare
romanii le distruseseră cetăţile, ei nemaiavând în acest context un drept naţional. Ei
nu puteau utiliza în raporturile dintre ei cutumele locale, ci numai normele lui ius
gentium. Aceşti peregrini nu mai aveau un drept naţional, utilizând în raporturile
dintre ei şi raporturile cu cetăţenii şi latinii normele lui ius gentium. Peregrinii
dediticii nu puteau veni la Roma sub sancţiunea căderii în sclavie. Potrivit aceleiaşi
legi Aelia Sentia, în categoria peregrinilor dediticii intrând şi sclavii care pe timpul
sclaviei săvârşiseră fapte sancţionate cu o pedeapsă infamantă. Aceştia, după actul
dezrobirii, nu dobândeau condiţia juridică a fostului stăpân denumit patron, potrivit
regulii generale, ei deveneau peregrini deditici.

64
3.3.3. Dezrobiţii
Dezrobiţii sunt sclavii supuşi actului manumisiunii. Romanii au cunoscut forme
solemne, dar şi forme nesolemne de dezrobire. Sclavii eliberaţi se numeau liberţi, iar
foştii stăpâni se numeau patroni. Dezrobirea era mijlocul prin care sclavul dobândea
calitatea juridică de persoană (persona) prin voinţa stăpânului (manumisio) de unde și
denumirea lor de manumissi.
Formele dezrobirii. În epoca veche, dezrobirea se putea realiza numai prin
utilizarea unor forme solemne, care erau în număr de trei: vindicta (nuia), censu sau
testamento.
1) Dezrobirea vindicta se făcea într-un cadru solemn în prezenţa magistratului,
stăpânul pronunţând formula solemnă: vreau ca acest sclav să fie liber, însoţită de
executarea unor gesturi rituale cu nuieluşa de alun, numită vindicta sau festuca, de unde
şi denumirea acestei forme solemne de dezrobire, după care magistratul pronunţa
cuvântul „addico”.
2) Censu – a doua formă solemnă de dezrobire presupunea trecerea sclavului din
coloana bunurilor în coloana persoanelor, cu ocazia efectuării recensământului.
3) A treia categorie de dezrobire se realiza prin testament, la rândul său îmbrăcând
două forme:
 directă - când testatorul dezrobea în mod direct un sclav, el devenind în mod
automat om liber în momentul acceptări succesiunii de către regele instituit;
 indirectă - se realiza atunci când testatorul ruga pe moştenitorul instituit să
dezrobească un sclav, printr-un act ulterior şi diferit de testament.
Prima formă de dezrobire prin testament este mai avantajoasă pentru dezrobit,
pentru că în acest caz el nu avea un patron.
Obligaţiile dezrobitului faţă de stăpânii lor erau desemnate prin cuvintele: bona,
obsequium, operae.
Bona desemnează dreptul pe care patronul îl avea asupra bunurilor dezrobitului. La
origine, patronul putea exercita acest drept chiar în timpul vieţii dezrobitului, adică putea
dispune de bunurile dezrobitului după voia sa. În dreptul evoluat, patronul exercita numai
dreptul de a dobândi bunurile dezrobitului, dacă acesta murea şi nu lăsa un moştenitor.
65
 Obsequium era respectul pe care dezrobitul îl datora patronului. Astfel, dezrobitul
nu-l putea chema în judecată pe patron, chiar dacă acesta i-ar fi încălcat drepturile.
Operae desemnează serviciile pe care dezrobitul le datora patronului şi erau de două
feluri:
– operae oficiales, adică serviciile pe care le-ar putea presta oricine;
– operae fabriles erau serviciile care necesitau o anumită calificare.
Legile de limitate a dezrobirilor. Spre sfârşitul Republicii, în vremea lui August,
fenomenul dezrobirilor a luat amploare, astfel încât era ameninţat echilibrul societăţii
romane. Atunci au fost adoptate anumite măsuri în vederea îngrădirii libertăţii de a
dezrobi prin Legile Aelia Sentia şi Fufia Caninia [10, p. 85-86].
Potrivit Legii Aelia Sentia, se cerea ca stăpânul să aibă cel puțin 20 de ani, iar
sclavul cel puțin 30 de ani. Dezrobiții care suferiseră o pedeapsă gravă cât timp au fost
sclavi, nu intrau în rândurile cetățenilor, ci deveneau peregrini deditici. Dezrobirile făcute
în frauda creditorilor urmau a fi anulate.
Legea Fufia Caninia are în vedere dezrobirile făcute prin testament. Ea prevedea că
testatorul are dreptul să dezrobească un număr de sclavi proporțional cu numărul sclavilor
de care dispune și că, în nici un caz, nu poate face mai mult de 100 de dezrobiri.

3.4. Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială

Anumite categorii de persoane îşi păstrau în sens formal libertatea dar, de fapt, se
aflau într-o stare de servitute. Acest regim juridic special a fost creat în legătură cu
interesul vârfurilor clasei dominante de a exploata munca acelora care din punct de
vedere formal nu puteau fi aduşi în stare de sclavie.
Persoane în mancipio – erau persoane în mancipio fiii de familie vânduţi de către
părinţii lor în scopul realizării unui câştig, precum şi fiii de familie delincvenţi,
abandonaţi în mâinile victimei delictului, pentru ca aceasta să-şi exercite dreptul de
răzbunare.
Addicti – erau debitorii insolvabili, atribuiţi creditorilor lor. Debitorul ajuns în
puterea creditorului nu devine sclav imediat. Mai întâi era pus în lanţuri și dus la
închisoarea privată a creditorului, apoi creditorul îl scotea la târg din 3 în 3 zile ca rudele

66
ori prietenii să-i plătească datoria și să fie eliberat. Dacă nimeni nu venea în sprijinul
datornicului, după 60 de zile putea fi vândut peste Tibru ca sclav, putea fi pus la muncă
până era achitată datoria sau putea fi aruncat de pe stânca Tarpeia [11, p. 107-108].
Auctorati – erau oamenii liberi care se angajau ca gladiatori. Deoarece, în mod
obişnuit, gladiatorii erau recrutaţi dintre sclavi, oamenii liberi care îmbrăţişau această
îndeletnicire erau asimilaţi cu sclavii.
Redempti ad hostibus – se numeau cei răscumpăraţi de la duşmani. Ei rămâneau sub
puterea persoanelor care îi răscumpăraseră până când le remiteau suma de bani plătită cu
ocazia răscumpărării.

3.5. Colonii
La Roma, arendaşul purta numele de colon. Cuvântul „colon” vine de la colere cu
semnificația de cultivator al pământului. În realitate, colonii sunt coborâtorii din acei
oameni pe care împărații dinainte de Marcus Aurelius îi foloseau la cultivarea
pământurilor parasite [4, p. 139]. Colonul avea dreptul să întemeieze familie și să încheie
acte juridice.
Apariţia colonatului este una din consecinţele extinderii latifundiilor pe seama
loturilor micilor proprietari. Împovăraţi de datorii, micii agricultori renunţau la
pământurile lor în folosul marilor proprietari. În lipsă de mijloace de subzistenţă, ţăranii
ruinaţi erau nevoiţi să arendeze anumite terenuri în schimbul unei sume de bani sau a unei
părţi din recoltă.
Categorii de coloni. La origine, oamenii liberi care, de bunăvoie, arendau o
suprafaţă de pământ se numeau coloni voluntari. Acei coloni voluntari, care plăteau în
schimbul pământului primit în folosinţă o parte din recoltă, erau numiţi coloni parţiari.
La sfârşitul secolului al II-lea, alături de colonii voluntari au apărut şi colonii siliţi. Către
sfârşitul principatului a fost introdus colonatul servaj, în sensul că toţi colonii au fost
alipiţi solului.
Colonul serv era legat de pământul pe care îl lucra, neputând să-l părăsească
niciodată. Colonii nu puteau fi înstrăinaţi separat de moşie, dar în cazul transmiterii
moşiei erau înstrăinaţi şi colonii.

67
 3.6. Persoana juridică (morală)
Spre deosebire de persoanele fizice, persoanele morale sunt grupări de indivizi în
care colectivitatea însăși este înzestrată cu capacitate juridică, independentă de a
membrilor care o compun. Colectivitățile de care vorbim au nevoie să stăpânească
bunuri, să încheie acte juridice, să dețină patrimoniu, să aibă o sferă de acțiune personală
și independentă de membrii care compun colectivitatea însăși. Colectivitățile au existat în
dreptul roman, însă noțiunea de persoană juridică sau morală s-a format treptat [11, p.
182].
Persona juridică este o colectivitate care are patrimoniu propriu şi dobândeşte
drepturi şi îşi asumă datorii independent de membrii care o compun.
Pentru a desemna persoanele juridice (morale), dreptul roman folosea expresiile
corpora sau universitates [13, p. 142].
Persoana juridică este o ficțiune, incapabilă de facto, toate actele sale fiind
îndeplinite de către un reprezentant (actor, curator, syndicus) [12, p. 17]. Nu era necesar
ca membrii să fie cetățeni romani însă, în nici un caz nu poate fi vorba despre sclavi.
Această regulă a fost instituită de Neratius Priscus, iar ulterior Iustinian a inclus-o în
monumentala sa operă legislativă.
Romanii au ajuns la concluzia că nu pot fi constituite persoane morale cu mai puțin
de trei membrii (tres faciunt collegium). Soluția este logică dacă avem în vedere faptul că
pentru a se lua hotărâri valabile în vederea desfășurării activității acelei entități, numărul
minim nu putea fi mai mic de trei membri  [7, p. 264]. În afară de numărul minim de
membrii, pentru existența persoanelor morale mai erau necesare următoarele elemente:
a) un scop comun al persoanelor asociate privind activitatea pe care urmau să o
desfășoare;
b) voința membrilor de a hotărî scopul pentru care s-a înființat persoana morală.
Încetarea persoanelor morale are loc când dispare unul din cele două elemente
definitorii pentru care au fost constituite. Există și alte cauze de încetare a persoanelor
morale: prin atingerea scopului pentru care au fost constituite; prin hotărârea de

Regula este valabilă doar atunci când se are în vedere formarea de corporațiuni. Pentru constituirea de societăți era suficient
un număr de doi membrii.
68
desființare valabil exprimată de membrii asociați; prin trecerea timpului pentru care s-au
format sau printr-un act al autorităților de putere.
Primele persoane juridice au fost de drept public. Cea mai veche persoana juridică
este chiar statul roman, întrucât avea un patrimoniu, tezaur public, avea debitori, puteau fi
instituiţi moştenitori, iar după modelul statului roman s-au format mai târziu coloniile şi
municipiile din Italia şi din provincie. Persoanele juridice din domeniul privat erau simple
asociaţii denumite colegia, care se formau, luau naştere prin simplă convenţie, simpla
manifestare de voinţă a părţilor (de exemplu: colegia factorum (asociația de lucrători)),
sau asociaţiile oamenilor săraci.
Cu timpul însă, spre sfârşitul republicii, persoanele juridice de drept privat s-au
implicat în viaţa politică, astfel încât Cezar a desfiinţat persoanele juridice de dreptul
privat cu excepţia acelora care erau tradiţionali, dăinuiau din perioadă foarte veche.
Octavian Augustus a condiţionat dobândirea persoanei juridice de aprobarea expresă a
senatului.
Mai târziu, în epoca postclasică, după ce creştinismul a devenit religie de stat şi
biserica a dobândit personalitate juridică, așa cum au devenit persoane juridice şi
fundaţiile care urmăreau scopuri pioase.

Referințe bibliografice

1. Danielopolu G. Explicațiunea Instituțiunilor lui Iustinian. Vol. I. București:

Imprimeria statului, 1899. - 584 p.
2. Diaconescu Amelia. Drept roman. Vol. I. Curs în tehnologie ID/IFR.
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014. - 107 p.
3. Gidro R., Gidro A., Nistor V. Roma – cetatea și destinul ei juridic, 1,
Gutemberg: Galaxia, 2009. - 240 p.
4. Girard P. F. Manuel élémentaire de Droit Romanin. Septième édition, Paris,
1924. -1220 p.
5. Hanga Vl., Bob M. D. Iustiniani Institutiones (Instituțiile lui Iustinian).
București: Universul Juridic, 2009. - 456 p.

69
6. Jacotă M., Piticari Gh. Drept privat roman. Universitatea „Al. I. Cuza”,
Facultatea de Drept. Iași, 1987.
7. Longinescu S. G., Elemente de drept roman. Partea generală. Vol. I. București:
Editura Librăriei SOCEC, 1908. - 344 p.
8. Marcu Liviu P. Drept roman. Note de curs. București: Centrul internaţional
pentru învăţământ superior „Tehnoeconomia europeană”.
9. Molcuț E., Oancea D. Drept roman. București: Şansa, 1993. - 342 p.
10. Molcuţ Emil. Drept roman. București: Universul Juridic, 2011. - 520 p.
11. Negru Ion. Drept roman. Universitatea Europeana „Dragan” din Lugoj,
Facultatea de Drept. - 435 p.
12. Popa V. Drept privat roman. Lecții de sinteză, Timișoara: Presa Universitară
Română, 2001.
13. Popa V., Motica R. Drept privat roman. Ediția a II-a revizuită și adăugită.
Timișoara: Mirton, 2000.
14. Volcinschi Victor, Baieș Sergiu, Roșca Nicolae. Dreptul privat roman
(Scheme). Chișinău: Tipografia centrală, 2001. - 88 p.
15. Бибиков А.И. Римское право: Практикум для студентов дневного и
заочного отделений юридического факультета Иваново: Иван. гос. ун-т, 2006,
124 с.

Sarcini pentru autoevaluare

1. Cum se dobândea şi cum se stingea personalitatea juridică în dreptul

roman?

2. În urma studierii temei Persoanele din prezentul suport de curs și alte

materiale științifice, completați tabelul prin hașurarea/bifarea celulelor
referitoare la totalitatea de drepturi pe care trebuie să le dețină categoria
corespunzătoare de persoane.

70
Categoriile de persoane Drept public (ius publicum) Drept civil (ius civili)
Militiae Suffragii Honorum Conubii Commercii
Cetățenii
Veteres
Latinii Coloniari
Iuniani
Peregrinii
Colonii
Dezrobiții
Sclavii

3. Ce desemnează status libertatis ca element şi condiţie esenţială a capacităţii

juridice?
 condiţia de a fi cetăţean roman;
 condiţia de a fi om liber;
 condiţia de a fi şef de familie (pater familias) sau cel puţin membru al familiei
agnatice.
4. Ce desemnează status familiae ca element şi condiţie esenţială a capacităţii
juridice?
 condiţia de a fi şef de familie (pater familias) sau cel puţin membru al familiei
agnatice;
 condiţia de a fi cetăţean roman;
 condiţia de a fi om liber.

5. Ce semnificaţie are status civitatis, condiţie esenţială pentru că o persoană

să poată avea capacitate de drept deplină?
 condiţia de a fi om liber;
 condiţia de a fi şef de familie (pater familias) sau cel puţin membru al familiei
agnatice;
 condiţia de a fi cetăţean roman.
71
 6. Uniți prin săgeţi fragmentele de enunţuri pentru a forma
propoziții adevărate:
1) operae: a) dreptul pe care patronul îl are asupra
2) obseqium: bunurilor dezrobitului;
3) bona: b) acordarea ajutorului material în cazul
stării de necesitate;
c) oferirea cadourilor;
d) serviciile pe care dezrobitul le datora
patronului;
e) respectul pe care dezrobitul îl datora
patronului;
f) renunțarea la dreptul de a depune
acțiune în justiție împotriva patronului.

1) latinii: a) latini, etrusci şi sabini;

2) triburile fondatoare ale Romei erau:
3) peregrinii:
b) patricieni, plebei, sclavi;
c) erau străinii care la origine nu puteau
veni la Roma sub sancțiunea căderii în
sclavie;
d) erau de 3 categorii: parțiari, siliți și
voluntari;
e) populație care se afla în relații de
rudenie de sânge cu romanii.

1) ius commercii: a) dreptul la vot;

2) ius dominii: b) dreptul de a fi ales magistrat;
3) ius suffragii: c) dreptul de a încheia o căsătorie civilă
4) ius honorarium; romană;

72
 5) ius connubii: d) dreptul de a încheia acte juridice în
6) ius honorum: conformitate cu dreptul civil roman.

Tema nr. 4: FAMILIA ROMANĂ

Obiectivele temei de studiu

 cunoașterea și interpretarea sensurilor termenului „familie”;

 noţiunea şi clasificarea rudeniei în dreptul roman;
 descrierea specificului instituțiilor din dreptul roman: emancipaţiunea, tutela,
curatela, adopţiunea, legitimarea;
 analiza condiţiilor de fond și de formă ale căsătoriei în dreptul roman și
delimitarea tipurilor de căsătorie;
 evidenţierea și analiza felurilor incapacităţii: incapacitatea de drept şi
incapacitatea de fapt;
 aprecierea rolului lui pater familias în cadrul unei familii romane;
 descrierea mecanismelore de creare şi de stingere a puterii părinteşti;
 aprecierea modului în care a evoluat conceptul de familie şi rolul pe care l-a
jucat pretorul în evoluţia conceptului de rudenie;
 aplicarea corectă a legislației și jurisprudenței romane la
soluționarea spețelor.
Cuvinte-cheie
familie, pater familias, manus, patria potestas, dominica potestas, dominium, mancipium,
alieni iuris, sui iuris, condiție de fond, condiție de formă, căsătorie sine manus, căsătorie
cum manus, incapacitate de drept, incapacitate de fapt, tutelă, curatelă, emancipare,
adopțiune, legitimare

Structura temei

73
4.1. Noțiunea de familie
4.2. Rudenia
4.3. Puterea părintească
4.4. Căsătoria
4.5. Adopţiunea și legitimarea
4.6. Emanciparea
4.7. Tutela și curatela

4.1. Noțiunea de familie

Cuvântul „familie” provine de la cuvântul latin famulus, ceea ce înseamnă „sclav de
casă”. Această etimologie a cuvântului „familie” se explică prin faptul că vechii romani
nu făceau distincţia clară între familie, ca formă de comunitate umană, şi familie, ca
formă de proprietate.
Familia romană s-a conturat treptat ca celula de bază a societăţii romane, pe măsură
ce s-a disociat de ginta din care făcea parte alături de alte familii. Familia romană arhaică
era o familie patriarhală dominată de autoritatea unui pater familias. Asupra tuturor
acestor persoane şi bunuri, pater familias exercita o putere reglementată juridic [3, p. 90].
Noțiunea de familie în societatea sclavagistă romană avea mai multe înțelesuri:
a) familia desemna totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea unei persoane;
b) un grup de persoane reunite sub aceiaşi putere,
c) totalitatea persoanelor şi bunurilor care se află sub puterea aceluiaşi pater
familias [7, p. 86].
Prin conţinutul său, conceptul familie romană desemnează un grup de persoane sau
o masă de bunuri aflate sub puterea aceluiaşi pater familias.
Puterea unitară, exercitată de către pater familias, era desemnată prin cuvântul
manus care cu timpul, se dezmembrează în mai multe puteri distincte [3, p. 84]:
– în faza evoluată a dreptului vechi, în Legea celor XII Table, cuvântul manus
este utilizat pentru a desemna puterea bărbatului asupra femeii;
– puterea asupra descendenţilor era desemnată prin sintagma patria potestas;
– puterea asupra sclavilor era desemnată prin sintagma dominica potestas;
– puterea asupra altor bunuri era desemnată prin cuvântul dominium;
– puterea exercitată asupra fiului de familie cumpărat se numea mancipium.

74
 În concluzie, familia romană ar putea fi definită ca totalitatea indivizilor aflați
sub puterea unui singur cap de familie (pater familias). Cine se află în legătură
directă cu pater familias face parte din familie, fiind supus puterii acestuia [11, p.
66].
La Roma indivizii pot să fie sau să nu fie sub puterea altuia. Într-adevăr, dreptul
roman a cunoscut persoane sui iuris și alieni iuris.
Sui iuris sunt persoanele stăpâne în casa lor, fără a fi supuse nici unei puteri străine,
indiferent dacă a ajuns sau nu la vârsta pubertăţii, adică acele persoane care nu se aflau
sub puterea cuiva. Astfel, numai pater familias era cu adevărat persoană sui iuris, dar
pater familias nu înseamnă tată de familie, ci şef de familie, întrucât putea fi pater
familias şi un bărbat necăsătorit, care avea o familie constând în bunurile sale.
Alieni iuris cuprinde toate persoanele supuse unei puteri străine. În această situaţie
se află fiii sau fiicele de familie și femeile căsătorite cum manu. În categoria aceasta intră
și sclavii, dar și persoanele in mancipio. Aceste persoane aveau o capacitate juridică
limitată. Numai pater familias avea o capacitate juridică deplină.

4.2. Rudenia
În conformitate cu dreptul roman, rudenia avea două accepţiuni: rudenia bazată pe
agnaţiune şi rudenia bazată pe cognaţiune.
Vechiul drept roman admite numai rudenia civilă, cunoscută sub denumirea de
agnațiune, ca fiind în măsură să producă efecte juridice. Cealaltă formă de rudenie,
rudenia de sânge, denumită cognațiune, în vechime și o perioadă îndelungată a fost
lipsită de efecte juridice [9, p. 130].
1. Rudenia civilă (agnaţiunea) se întemeia pe ideea de putere pe care pater
familias o exercita asupra unui grup de persoane şi era legătura dintre persoanele care se
află, s-au aflat în trecut sau s-ar fi putut afla sub aceeaşi putere.
În funcție de felul în care se manifestă această putere, existau 3 categorii de agnas
sau 3 cercuri ale agnaţiunii:
a) Din prima categorie fac parte toţi cei care, la un moment dat, se aflau sub
puterea aceluiaşi pater familias (de exemplu: fiii cât timp trăia tatăl lor).

75
 b) Din a doua categorie fac parte toţi cei care s-au aflat, în trecut, sub puterea
aceluiaşi pater familias, dar ulterior au devenit persoane sui iuris (de exemplu:
fraţii după moartea tatălui lor).
c) Din a treia categorie fac parte toţi cei care s-ar fi aflat sub puterea aceluiaşi
pater familias, dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul naşterii lor (de
exemplu: verii primari care se nasc după moartea bunicului lor).
Fixarea celor 3 categorii de agnaţi are o importanţă deosebită, mai ales în materie
succesorală, deoarece timp de 5 secole agnaţiunea a fost unicul fundament al succesiunii,
iar succesiunea era atribuită în ordinea celor 3 categorii de agnaţi [6, p. 76-77].
2. Rudenia de sânge (cognaţiunea) izvorăşte din natura umană, căci este
legătura dintre persoanele care au un autor comun sau legătura dintre persoanele care
descind din acelaşi autor, indiferent de linia masculină sau feminină.
Rudenia de sânge este de două feluri:
a) Rudenia de sânge în linie directă este legătura dintre persoanele care descind una din
alta.
b) Rudenia de sânge în linie colaterală este legătura dintre persoanele care nu descind
una din alta, dar au un autor comun, iar gradul de rudenie se stabileşte numărând
generaţiile de la prima persoană care ne interesează până la autorul comun, şi coborând
apoi până la cealaltă persoană care ne interesează. Astfel, fratele şi sora sunt colaterali de
gradul 2, verii primari de gradul 4 [6, p. 76-77]. Detaliat, gradele de rudenie sunt
reprezentate în figura 4.1.
Străbunici
Gradul 3

Bunici, Unchi mari, mătuși,

Gradul 2 Gradul 4

Tata, Unchi, mătuși,

Mama, Unchi, mătuși, Veri,
Gradul 1 Gradul 3
Gradul 1 Gradul 3 Gradul 5

Persoana în cauză Frați, surori Veri primari Veri primari Veri,

Gradul 2 Gradul 4 Gradul 4 Gradul 6

Copii Nepoți de frate 76 Nepoți de văr Nepoți de văr Veri,

Gradul 1 Gradul 3 Gradul 5 Gradul 5 Gradul 7

Fig. 4.1. Gradele de rudenie

 Pe lângă această cognaţiune naturală, reală, întemeiată pe descendenţa din acelaşi
autor, romanii au cunoscut şi cognaţiunea fictivă, care a luat naştere în baza unui text din
Legea celor XII Table, conform căruia “toţi agnaţii sunt cognaţi”. Din acest raţionament
rezultă că nu toţi agnaţii sunt rude de sânge. De exemplu, femeia măritată cu manus trece
sub puterea bărbatului, devine agnată cu bărbatul ei, iar dacă este agnată este şi cognată.
Cu toate acestea, femeia nu este rudă de sânge cu bărbatul ei, deoarece rudenia de sânge
era piedică la căsătorie. Deci, nu toţi cognaţii sunt rude de sânge [3, p. 87].

4.3. Puterea părintească

Puterea părintească (patria potestas) reprezintă puterea pe care pater familias o
exercita asupra descendenţilor.
Șeful familiei are dreptul să exercite asupra tuturor membrilor din familie, oricare ar
fi vârsta sau sexul lor, puteri tot atât de mari ca cele exercitate asupra sclavilor, mergând
până la dreptul de viață și de moarte (ius vitae necisque) [1, p. 135].
Puterea părintească se putea stabili numai pe linie bărbătească, femeile nu beneficiau
de putere părintească chiar dacă erau sui iuris. Femeia sui iuris nu se află sub puterea
nimănui, dar formează începutul unei noi familii, deoarece prin căsătorie trece în puterea
bărbatului devenind finis familiae suae [9, p. 132].
În dreptul roman, puterea părintească nu era limitată până la majoratul copiilor, fiul
de familie rămâne sub puterea părintească (alieni iuris) până la moartea lui pater familias
la fel și ceilalți membrii din familie.
Puterea părintească (patria potestas) are următoarele caracteristici:
– este perpetuă pentru că se menţine indiferent de vârsta celor aflați sub această
putere;
– este incesibilă, caracter rezultat din faptul că pater familias nu poate transmite
total sau parțial prin acte juridice, altor persoane puterea pe care o deține.

77
 Transmisiunea poate să intervină pe cale naturală ca urmare a decesului lui pater
familias, când următorul membru în vârstă din familie de sex masculin îi va lua
locul;
– aparţine în exclusivitate lui pater familias, toți ceilalți membrii din familie
trebuie să se supună celui care are patria potestas;
– este nelimitată atât asupra persoanelor, cât şi asupra bunurilor acestor persoane.
Caracterul nelimitat al puterii părinteşti asupra persoanelor şi-a găsit expresia în
următoarele:
 dreptul de viaţă şi de moarte (ius vitae necisque);
 dreptul de abandon, nou-născutul putând fi recunoscut prin ridicarea pe braţe
sau abandonat pe un loc viran;
 dreptul de vânzare, care se exercita conform Legii celor XII Table. Pater
familias îşi putea vinde fiul de trei ori, fiecare vânzare fiind valabilă pe cinci ani, iar
după cea de-a treia vânzare, fiul de familie ieşea de sub puterea lui pater familias.
Acest drept se exercita şi asupra bunurilor. Toate bunurile dobândite de către fiul
de familie vor intra în stăpânirea lui pater familias. Fiul de familie putea încheia numai
acele acte care făceau mai bună situaţia lui pater familias [7, p. 89].
Puterea părintească putea fi creată pe cale naturală – prin căsătorie, şi pe cale
artificială – prin adopţiunea şi legitimare.

4.4. Căsătoria
Căsătoria a fost definită de mai mulți jurisconsulți romani.
Jurisconsultul Modestinus defineşte căsătoria drept „ uniunea bărbatului cu femeia,
o comuniune pentru întreaga viaţă, împărtăşirea dreptului divin şi uman [4, p. 191].”
În Institutele lui Iustinian întâlnim o altă definiție, apropiată de cea dată de
Modestin, dar în care nu se mai vorbește de elementul divin, sacru și religios al căsătoriei.
Potrivit acestei ultime definiții, căsătoria se înfățișează ca „unirea bărbatului cu femeia
constând într-o comunitate de viață de nedespărțit” [5, p. 131].


Teren nelucrat, necultivat
78
 Definiţia căsătoriei (iustum matrimonium sau iustae nuptiae) oglindeşte vechea
concepţie bazată pe legături trainice și de neînlăturat ale celor care pășesc la încheierea
ei; acel vinculum iuris cu caracter particular prin care soţii se unesc pentru toată viaţa. În
conformitate cu vechea concepție romană, cei care se căsătoreau jurau înainte de a se
căsători că vor îndeplini toate formalităţile prevăzute de lege şi urmăresc prin căsătorie
cele mai nobile deziderate, dintre care, pe prim plan erau coabitarea și procrearea [2, p.
429].
Formele căsătoriei. La origine, căsătoria a fost actul prin care femeia trecea sub
puterea bărbatului – denumită manus – această formă de căsătorie a fost denumită
căsătorie cu manus.
Cu timpul însă, sub influenţa moravurilor din Orient, femeile romane au început să
trăiască în uniuni de fapt. În noua situaţie, pentru a salva familia, romanii au admis o
nouă formă de căsătorie, în cazul căreia femeia măritată nu mai trecea sub puterea
bărbatului, ci rămânea sub puterea lui pater familias din familia de origine. Această
formă a căsătoriei a fost denumită căsătorie fără manus.
Condițiile de formă ale căsătoriei. Căsătoria cu manus se realiza în trei forme:
confarreatio; usus; coemptio.
Confarreatio este o formă de căsătorie rezervată patricienilor, căci presupunea
prezenţa lui pontifex maximus şi a preotului lui Jupiter.
Usus consta din coabitarea timp de un an a viitorilor soţi, iar după expirarea
termenului de un an, femeia trecea automat sub puterea bărbatului.
Coemptio se realiza printr-o autovânzare fictivă a viitoarei soţii către viitorul soţ [7,
p. 90].
Căsătoria fără manus nu presupunea respectarea unor condiţii de formă, ci numai
instalarea femeii în casa bărbatului, ocazie cu care se organiza o petrecere (nunta din
zilele noastre).
Condiţiile de fond ale căsătoriei. Căsătoria presupune îndeplinirea unor condiţii de
fond care sunt comune pentru ambele forme ale căsătoriei: conubium, consimţământul și
vârsta.
a) Termenul conubium are două sensuri:

79
  obiectiv (general) – reprezintă aptitudinea persoanei de a se căsători. Prin
urmare, toţi cetăţenii romani aveau ius conubium;
 subiectiv (relativ) – reprezintă aptitudinea a două persoane determinate de
a se căsători între ele, întrucât nu toţi cei care au conubium în sens general îl au
şi în sens relativ. De exemplu, fratele şi sora sunt cetăţeni romani şi au
conubium în sens general, deci se pot căsători, dar nu între ei.
Piedicile la căsătorie sunt în număr de trei:
– rudenia de sânge, în linie directă era piedică la căsătorie până la infinit.
Rudenia de sânge în linie colaterală era piedică la căsătorie până la gradul 4;
– alianţa este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ. Alianţa în linie
colaterală nu era piedică la căsătorie, încât bărbatul se putea recăsători cu sora
fostei sale soţii. Alianţa în linie directă era piedică la căsătorie, căci bărbatul nu
se putea căsători cu fiica dintr-o altă căsătorie a fostei soţii;
– condiţia socială, până în vremea lui August, au fost interzise căsătoriile
dintre ingenui şi dezrobiţi.
b) Consimţământul - în epoca veche, dacă viitorii soţi erau persoane sui iuris, se
cerea consimţământul lor, însă, pentru femeia sui iuris era necesar şi
consimţământul tutorelui, deoarece femeia sui iuris era pusă sub puterea perpetuă a
agnaţilor ei.
Dacă viitorii soţi erau persoane alieni iuris, nu se cerea consimţământul lor, ci
era suficient consimţământul celor doi pater familias.
În dreptul clasic, chiar dacă viitorii soţi erau persoane alieni iuris, se cerea şi
consimţământul lor.
c) Vârsta - a treia condiţie de fond a fost controversată între jurisconsulţi, astfel
împăratul Justinian a hotărât ca fetele să se căsătorească la 12 ani, când deveneau
nubile, iar băieţii la 14 ani, când deveneau puberi.
Efectele căsătoriei sunt diferite la căsătoria cu manus faţă de căsătoria fără manus.
În cazul căsătoriei cu manus, soţia trecea sub puterea bărbatului, fiind considerată
fiică a acestuia. Femeia căsătorită era socotită sora fiicei sale. Având calitatea de fiică,

80
femeia căsătorită cu manus avea dreptul la moştenirea soţului împreună cu copiii ei,
pentru că era agnată cu bărbatul ei. În schimb, agnaţiunea cu familia de origine înceta.
Prin urmare, femeia căsătorită cu manus nu avea dreptul la moştenire în familia de
origine.
În ceea ce priveşte căsătoria fără manus, femeia nu devine rudă cu bărbatul ei,
netrecând astfel sub puterea acestuia. Este străină faţă de bărbat şi faţă de copiii ei şi, de
aceea, nu va avea vocaţie succesorală la moştenirea lor. Va rămâne însă rudă cu membrii
familiei de origine şi va avea dreptul la moştenire în acea familie [7, p. 92].
Moduri de încetare şi desfacere a căsătoriei. Începând cu perioada veche, la Roma
căsătoria, de regulă, era indisolubilă. Pe lângă situațiile inevitabile ce puteau să apară sub
durata căsătoriei (moartea unuia dintre soți, captivitate etc.), s-au admis la un moment dat
și moduri voluntare pentru desfacerea ei.
În raport de cele menționate, se poate vorbi despre desfacerea forțată sau despre
desfacerea voluntară a căsătoriei [8, p. 83]:
a) Desfacerea căsătoriei în mod forțat are loc prin următoarele moduri:
- prin moartea oricăruia dintre soţi;
- prin pierderea libertăţii unuia sau a ambilor soţi;
- prin pierderea cetăţeniei cel puțin a unuia dintre soți;
- prin pierderea drepturilor de familie, dacă fiul a fost căsătorit cum manu şi a fost
dat în adopţie.
În caz de moarte a soţiei, bărbatul se putea căsători imediat, iar dacă soţul a decedat,
soţia avea dreptul să încheie o nouă căsătorie numai după 10 luni de la moartea soţului.
Perioada de văduvie a soției se aplica atât în cazul morții soțului, dar și în caz de divorț.
Interdicția recăsătoriei soției în intervalul de 10 luni are două aspecte: pe de o parte este
motiv de pietate și decență publică, iar pe de altă parte, dacă s-ar permite femeii să
încheie o nouă căsătorie într-un interval mai scurt, s-ar putea naște un copil a cărui
paternitate nu se poate stabili cu certitudine (perturbatio sanguinis) [9, p. 155].
b) Desfacerea voluntară a căsătoriei are loc în mod diferit în raport de modul cum a
fost încheiată:


Care nu poate fi desfăcut, rupt, destrămat, care este de nezdruncinat
81
 - în cazul căsătoriei cum manu încheiată prin confareatio, desfacerea intervine
printr-un procedeu invers denumit difareatio. Soţii care urmau să se despartă apăreau
pentru ultima dată împreună în faţa vetrei sacre în prezenţa martorilor şi a unui sacerdot
oficial. Turta de grâu oferită era refuzată de ambii soţi şi rosteau, spune Plutarh, cuvinte
înspăimântătoare şi ciudate. Prin difareatio femeia pierdea și dreptul la cultul religios al
soțului;
- în cazul căsătoriei coemptio desfacerea intervine printr-o mancipatio. Cumpărarea
fictivă se putea anula printr-o răscumpărare a soţiei;
- la căsătoria încheiată prin uzu desfacerea avea loc prin mancipatio la fel ca în cazul
căsătoriei coemptio;
- căsătoria sine manu se putea desface prin voinţa oricăruia dintre soţi, dar putea fi
desfăcută şi prin simpla voinţă a unuia din cei doi pater familias ai soţilor [9, p. 155-156].

4.5. Adopţiunea și legitimarea

Puterea părintească putea lua naştere pe cale artificială, prin adopţiune, care este un
mod artificial de înfiinţare a puterii părinteşti asupra unor persoane care, de regulă, nu au
nici o legătură de sânge cu titularul puterii paterne. Romanii considerau că adopţia este o
imitaţie a naturii.
Adopţiunea este actul prin care un fiu de familie trece de sub puterea lui pater
familias sub puterea altui pater familias.

Puterea părintească se putea stinge numai în condiţiile prevăzute de textele Legii

celor XII Table cu privire la vânzarea fiului de familie, încât, potrivit acelor texte, pentru
ca fiul de familie să poată fi scos de sub puterea părintească din familia de origine,
trebuia să treacă un interval de 10 ani.
Jurisconsulţii au creat actul adopţiunii prin interpretarea creatoare a dispoziţiilor
din Legea celor XII Table cu privire la vânzarea fiului de familie. Potrivit acelei
interpretări, adopţiunea se realiza în 2 faze distincte:
1. Prima fază presupunea 5 operaţiuni juridice constând în 3 vânzări şi 2 dezrobiri
succesive care aveau loc în aceeaşi zi, iar după a 3-a vânzare (tot în aceeaşi zi), fiul de

82
familie ieşea de sub puterea părintească de vreme ce era vândut a treia oară şi rămânea
sub puterea cumpărătorului – denumită mancipium.
2. A doua fază îmbrăca forma unui proces fictiv, simulat, care avea loc între
adoptant şi cumpărător. Adoptantul apărea abia în faza a doua şi avea calitatea procesuală
de aşa-zis „reclamant”, iar cumpărătorul participa la proces în calitate de aşa-zis „pârât”.
În acest cadru, adoptantul afirma în cuvinte solemne că fiul de familie este al său, iar
cumpărătorul, ca pârât, tăcea, nu-l contrazicea, încât, faţă de afirmaţiile reclamantului şi
faţă de tăcerea pârâtului, magistratul pronunţa cuvântul adico prin care recunoştea puterea
adoptatului asupra fiului de familie.
Adopţiunea producea anumite efecte juridice, căci adoptatul trecea sub puterea
adoptantului, devenea agnat cu el, şi totodată cognat fictiv. El venea la succesiunea
cognatului în calitate de agnat, dar pierdea drepturile succesorale în familia de origine.
Tot pe cale artificială, puterea părintească putea fi creată şi prin legitimare.
Legitimarea este actul juridic prin efectul căruia copilul natural este asimilat celui
legitim.

Legitimarea se putea realiza prin una din următoarele 3 forme:

1. Oblaţiunea la curie era, de fapt, o ofertă făcută Senatului municipal, în
virtutea căreia fiul natural era ridicat de către tatăl natural la rangul de decurion (membru
al Senatului municipal) şi i se atribuia o suprafaţă de pământ.
În realitate, în epoca postclasică, în condiţiile decăderii economiei şi crizei de
monedă, nu era avantajos să fii decurion, întrucât decurionii erau obligaţi să strângă
impozitele statului, iar dacă nu reuşeau, răspundeau cu bunurile lor. Din această cauză,
aşa cum afirmă un text clasic, decurionii fugeau în pustietăţi [7, p. 94].
2. Prin căsătoria părinţilor naturali, copilul natural devenea automat legitim. În
ultima fază a Imperiului este admisă legitimarea copilului subsecvent căsătoriei părinților
săi, ca o consecință a ideii creștine că pocăința șterge păcatul însă binefacerea se acordă
numai copiilor rezultați din concubinaj. Erau exceptați de la legitimare, copii rezultați din
incest, precum și cei rezultați din adulter.

83
 3. Dacă nu era posibilă căsătoria, legitimarea se putea face prin rescript imperial.
Este vorba despre un decret sau hotărâre a principelui (per rescriptum principis), adică o
hotărâre emisă de autoritatea publică. Măsura a fost introdusă de împăratul Iustinian
pentru cazurile când nu era posibilă căsătoria subsecventă, mama copiilor fiind decedată,
ori s-a căsătorit în timpul vieții cu un alt bărbat decât bărbatul care este tatăl copilului. La
fel s-a pus problema când mama era cunoscută ca imorală [9, p. 166].

4.6. Emanciparea
Aşa cum puterea părintească putea fi creată pe cale naturală, sau pe cale artificială,
analogic se putea şi stinge, fie pe cale naturală, fie pe cale artificială.
Pe cale naturală, puterea părintească se stingea prin moartea lui pater familias,
iar pe calea artificială prin emancipare – actul prin care o persoană alieni iuris devine o
persoană sui iuris.
Emanciparea, ca şi adopţiunea, se făcea în 2 faze:
 Prima fază a emancipării este identică cu prima fază a adopţiunii, deci
presupune 5 operaţiuni juridice.
 A doua fază constă într-o dezrobire vindicta (nuia), căci la emancipare avea
loc şi cea de-a 3 dezrobire, care era concepută ca o fază distinctă, deoarece producea
alte efecte juridice în raport cu primele 2 dezrobiri, căci după primele 2 dezrobiri,
fiul de familie revenea sub puterea părintească, pe când, după a 3a dezrobire,
devenea persoană sui iuris.
Emancipatul are un avantaj, în sensul că dobândeşte capacitate juridică, adică devine
persoană sui iuris şi poate încheia acte juridice în nume propriu. Dar, în acelaşi timp, are
şi un dezavantaj, prin aceea că încetează a mai fi rudă cu tatăl său, iese de sub puterea
părintească şi nu mai are vocaţie succesorală, adică pierde dreptul de moştenire faţă de
familia sa. Pentru a veni în sprijinul emancipatului, pretorul a introdus unele reforme prin
care îl cheamă la moştenire, alături de fraţii săi, în calitate de cognat [7, p. 95].

4.7. Tutela și curatela

84
 Tutela și curatela apar ca un sistem normativ de protecție pentru membrii familiilor
civile agnate [12, p. 155]. Scopul principal al celor două instituții consta în apărarea
patrimoniului și de a împiedica persoanele incapabile să nu risipească bunurile lor prin
nepriceperea, prin lipsa de experiență sau din cauza unor boli mentale.
Textele romane fac distincţie între capacitatea de fapt şi capacitatea de drept. Prin
capacitate de fapt romanii înţelegeau aptitudinea persoanei de a avea reprezentarea
consecinţelor faptelor sale. Cel care nu avea această reprezentare a urmărilor faptelor sale
era numit incapabil de fapt, iar cauzele care făceau imposibilă reprezentarea
consecinţelor unor fapte erau denumite incapacitaţi sau incapacităţi de fapt şi toţi cei care
erau loviţi de asemenea incapacitaţi erau puşi sub protecţie juridică.
Cei loviţi de capacităţi fireşti sau naturale erau protejaţi juridiceşte prin intermediul
tutelei, iar cei loviţi de capacităţi accidentale sau nefireşti erau puşi sub curatelă.

Dreptul roman considera incapabili minorii sub 14 ani, femeile, persoanele bolnave
mental, risipitorii, precum şi tinerii lipsiţi de experienţă.
Pentru a ocroti categoriile de persoane arătate, dreptul roman a creat tutela şi
curatela. Tutela s-a aplicat persoanelor minore şi femeilor, iar curatela se aplica celorlalte
categorii de persoane incapabile: nebunii, risipitorii ș.a.
Persoanele infirme nu puteau să fie tutori şi nici curatori . Nici peregrinii nu pot f i
tutori ai cetăţenilor romani.
Tutela este cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table. La origine, nu a fost
instituită în interesul incapabilului, ci în interesul agnaţilor incapabilului, în calitatea lor
de moştenitori prezumtivi.
Potrivit Legii celor XII Table, tutela se acorda agnaţilor în ordinea în care aceştia
veneau la moştenire.
Spre sfârşitul Republicii, tutela devine un procedeu juridic de protejare a
incapabilului, aşa cum rezultă din definiţia pe care o dă Servius Sulpicius: „tutela este o
forţă sau o putere asupra unei persoane libere pentru a proteja pe acela care, din cauza
vârstei, nu se poate apăra singur” .


Orbul, surdul, mutul, nebunul și cel atins de o boală incurabilă sunt scutiți de tutelă și curatelă.

“tutela est vis ac potestas in capite libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere nequit”
85
 Formele de tutelă:
 tutela impuberilor – se exercita asupra copiilor de sex masculin până la vârsta
de 14 ani, iar pentru persoanele de sex feminin până la vârsta de 12 ani (impuberes).
Tutela se acorda minorilor sui iuris. Minorul aflat sub tutelă se numea pupillus, iar
minora – pupillia.
Minorul până la 7 ani era considerat infans (incapabil total) şi nu avea dreptul
să încheie nici un act (in farie = a nu vorbi bine). Între 7 şi 14 ani există un început
de capacitate a minorului în baza căreia poate să încheie numai acte juridice prin
intermediul cărora îşi face mai bună condiţia juridică;
 tutela femeii sui iuris. La Roma femeia sui iuris care a împlinit vârsta de 12 ani,
avea perfecta aetas şi trecea din tutela persoanelor impubere într-o tutelă perpetuă a
femeii. Romanii justificau tutela perpetuă a femeii prin slăbiciunea sexului (propter
fragilitatem sexus), precum și prin nestatornicia în judecată. În realitate, starea
juridică a femeii este consecinţa directă a organizării familiei patriarhale romane
aflată în legătură cu condiţia ei inferioară, precum și păstrarea averii femeii în
familia agnată romană [9, p. 175-176].
Femeia sui iuris aflată sub tutelă nu are dreptul să facă acte de înstrăinare a
bunurilor din familie nici să dispună de ele prin testament (ius testandi). Dreptul de
testare fiind rezervat numai vestalelor, a fost dobândit ulterior și de femeile cu mulți
copii, conform dispozițiilor lui Augustus ca semn al gratitudinii civice pentru aportul lor
la sporirea numerică a cetății. Prin Lex Iulia de prole augenda și prin Lex Iulia de
maritandis ordinibus se stipula posibilitatea eliberării de sub tutelă a femeii libere cu trei
copii și a libertei cu patru copii. Legile permiteau recuzarea tutorelui care ezita să aprobe
proiectele matrimoniale ale pupilei sale, sau dacă refuza să-i asigure dota. Ulterior, sub
domnia împăratului Hadrian, femeile căsătorite nu mai aveau nevoie de tutore. Pretorul
permite femeilor să devină ele tutorele copiilor lor, dacă soțul sau tutorele legitim
manifestau comportări tiranice [10, p. 82].
Femeia nu avea dreptul la succesiune (ius hereditatis) și nici nu putea să pornească
personal anumite acţiuni în justiţie (ius iudicii).
Din punct de vedere al constituirii, tutela este de trei feluri [9, p. 176]:
86
 – tutela legitimă, care a fost creată prin dispoziţiile Legii celor XII Table;
– tutela testamentară, care se constituie printr-o clauză inclusă în testament;
– tutela dativă era deferită de către pretor în situaţiile în care incapabilul nu avea
agnaţi şi nici nu i se numise un tutore prin testament.
Instituţia curatelei urmăreşte să remedieze incapacităţile accidentale apărute
independent de vârstă. Cele mai vechi curatele datează din perioada Legii celor XII Table
unde era stipulat că bolnavii mintali, surzii, muţii şi toate celelelte persoane pe care o
boală grea îi împiedică să-şi administreze singuri averea, au dreptul să primească un
curator.
Curatorul era persoana care se îngrijeşte de bunurile altuia să nu dispară ori să se
risipească nu de însăşi persoana incapabilului. Curatorul administrează averea celui
incapabil asemenea unui gerant de afaceri, la finele curatelei urmând să dea socoteală
asupra modului cum a admnistrat-o.
Cazurile când trebuie instituită curatela sunt diverse. Principalele curatele pe care le
întâlnim la romani sunt curatela nebunului, a prodigului (risipitorului) şi a minorului de
25 de ani, instituită inițial pentru două cazuri (desfrâu și nebunie) și generalizată de
Împăratul Marcu Aureliu [11, p. 74].
În afară de cazurile de curatelă menționate, în dreptul roman au fost cunoscute şi
altele, mai puţin însemnate, cum ar fi: curatela infirmilor (surzi, muți, orbi), curatela celui
aflat în captivitate (prizonier de război), curatela impuberului (căruia i s-a contestat
calitatea de fiu legitim), curatela absentului (la cererea creditorului).
Curatela putea fi instituită prin lege şi prin ordinul pretorului (dativă). Nu exista
curatelă testamentară.
Era administrată prin negotiorum gestio. În epoca postclasică, curatela minorului
tinde a fi treptat asimilată cu tutela, pentru ca în dreptul lui Justinian cele două instituţii să
se contopească.

Referințe bibliografice

87
 1. Cătuneanu C. Curs elementar de drept roman. Ediția a II-a. București: Cartea
românească, 1924. - 690 p.
2. Danielopolu G. Explicațiunea Instituțiunilor lui Iustinian. Vol. I. București:
Imprimeria statului, 1899. - 584 p.
3. Diaconescu Amelia. Drept roman. Vol. I. Curs în tehnologie ID/IFR.
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014. - 107 p.
4. Hanga Vl. Drept privat roman, București: Didactică și enciclopedică, 1977.
5. Hanga Vl., Jacotă M. Drept privat roman. București: Didactică și pedagogică,
1964.
6. Molcuț E. Drept privat roman. Ediție revăzută și adăugită. București: Universul
Juridic, 2007.
7. Molcuţ Emil. Drept roman. București: Universul Juridic, 2011. - 520 p.
8. Murzea Cr. Drept roman. Ediţia a II-a. Bucureşti: ALL Beck, 2003. - 352 p.
9. Negru Ion. Drept roman. Universitatea Europeana „Dragan” din Lugoj,
Facultatea de Drept. - 435 p.
10. Paraschiv M. Femeia în Roma antică. Iași: Junimea, 1999. - 294 p.
11. Sâmbrian T. Drept roman. Principii, instituții și texte celebre. București:
ȘANSA, 1994. - 272 p.
12. Tomulescu C. Șt. Drept privat roman. București: Tipografia Univ. din
București, 1973. - 500 p.

Sarcini pentru autoevaluare

1. Identificați și analizați cazurile de stingere a puterii părintești (patria

potestas).

2. Soluționați următoarele spețe:

a) Terentius s-a căsătorit cu Lucia, fără a obține divorțul de la Julia. Rezultatul a
fost așa-numita, „dubla căsătorie”.

88
 Ce efecte juridice va avea această căsătorie?

b) Un cetățean roman a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a casei de

locuit, dar nu a reușit să primească banii, deoarece a plecat la război și a fost luat ca
prizonier.
– Pot soția sau fiii care trăiesc cu aceasta să primească banii?
– Argumentați răspunsul.

c) O cetățeană romană însărcinată a fost luată prizonieră de către parfeni. În

timpul cât a stat prizonieră, a născut un fiu, iar dat fiind faptul că era frumoasă, a
fost făcută concubina conducătorului oștii parfene. După o perioadă de timp, a fost
eliberată din sclavie în legătură cu succesele militare ale lui Traian către parfeni.
Acasă ea a mai născut un fiu, conceput în timpul în care se afla în robie.
Ce statut au copiii femeii?

d) Cetăţeanul roman Tiberius avea 3 nepoţi: tatăl primului nepot locuia împreună
cu Tiberius, al doilea nepot s-a născut într-o familie în care tatăl fusese emancipat,
iar al treilea nepot a fost născut de fiica lui Tiberius, căsătorită cum manu.
Care din nepoţi se află sub autoritatea bunelului?

e) Una din amantele împăratului Commod a fost pedepsită cu moartea, deoarece a

participat la complotul împotriva împăratului. Înainte de îndeplinirea pedepsei, s-a
constatat că amanta era însărcinată, iar pedeapsa a fost anulată până la nașterea
copilului.
Ce statut va avea copilul?

f) Patricianul Marcellus este căsătorit cum manu cu Silvia și are 4 copii: Sabinus,
Cornelius, Emilia și Eusebia.
La 20 ani Sabinus se căsătorește cum manu cu Lucreția și are 2 copii: Laurențiu și
Sebastian.
La 21 de ani Cornelius se căsătoreşte sine manu cu Flavia şi are un copil: Primus.
89
 La 15 ani Emilia se căsătoreşte cum manu cu Marius şi are o fiică Corina.
La 16 ani Eusebia se căsătoreşte sine manu cu Antoniu.
La 25 ani, Sabinus încercând să-şi ucidă tatăl, este alungat din familie.
La 30 ani Cornelius este dat în adopţie cu efecte depline patricianului Paulus.
– Calculaţi, în baza unei scheme, gradul de rudenie dintre persoanele mai sus
amintite.
– Ce loc şi ce statul juridic au în familie aceste persoane?
– Cum se realizează alungarea în familie a lui Sabinus?
– Care sunt efectele adopţiei cu efecte depline ale lui Cornelius?

3. Care este procedura juridică de emancipare a fiilor prevăzută în Legea

celor XII Table, tabla 4.2? Care sunt efectele juridice ale emancipării?

4. Identificați elementele care stau la baza dobândirii calității de tutore și

curator.
5. Delimitați căsătoria cum manus de căsătoria sine manus, completând
tabelul următor:
Criterii Căsătoria cum manus Căsătoria sine manus

6. Delimitați tutela și curatela în dreptul roman, completând tabelul

următor:
Criterii Tutelă Curatelă

7. Uniți prin săgeţi fragmentele de enunţuri pentru a forma propoziții

adevărate:
1) Adopțiune: a) conviețuirea permanentă a unui bărbat cu o femeie
90
 2) Căsătorie cum manu: permisă de lege;
3) Căsătorie sine manu: b) actul juridic prin efectul căruia copilul natural este
4) Concubinatus: asimilat celui legitim;
5) Emancipare: c) formă a căsătoriei prin care femeia măritată trecea
6) Legitimare: sub puterea bărbatului;
d) formă a căsătoriei prin care femeia rămânea sub
puterea lui pater familias din familia de origine;
e) act prin care un fiu de familie trece de sub puterea
lui pater familias sub puterea altui pater familias.

Tema nr. 5. BUNURILE

Obiectivele temei de studiu

 determinarea noțiunii și a caracterelor juridice specifice patrimoniului;

 definirea noţiunilor de „bun”, „lucru”, „fruct”, „produs”;
 clasificarea și exemplificarea bunurilor în dependenţă de diferite criterii;
 analiza elementelor, formelor şi caracterelor dreptului de proprietate;
 caracterizarea categoriilor dreptului de proprietate: proprietatea colectivă a
ginţii, proprietatea familială, proprietatea individuală;
 analiza posesiei legitime în raport cu posesia nelegitimă;
 determinarea prin exemple a caracterelor dreptului de proprietate;
 specificarea categorilor de persoane din dreptul privat roman care aveau
dreptul la proprietate;
 elaborarea schemelor, graficelor, tabelelor referitoare la restricţiile dreptului
de proprietate;
 aplicarea corectă a legislației și a jurisprudenței romane la
soluționarea spețelor.
Cuvinte-cheie
patrimoniu, bun, lucru, fruct, produs, posesiune, animus, corpus, restricție, limitare,
proprietate

Structura temei

91
5.1. Noţiunea şi clasificarea bunurilor
5.2. Posesiunea
5.3. Proprietatea
5.4. Restricţiile (limitările) dreptului de proprietate

5.1. Noţiunea şi clasificarea bunurilor

Prin bunuri înţelegem lucrurile care fac parte din patrimoniul unei persoane. Pentru
a desemna noţiunea de bunuri, romanii foloseau termenul res, termen folosit atât pentru
desemnarea lucrurilor în general, cât şi pentru desemnarea bunurilor. Deci, la romani,
clasificarea bunurilor era inclusă în clasificarea lucrurilor.
Prin res în sens larg, se înţelege tot ce există în natură. Pentru dreptul roman
interesează lucrurile utile omului, adică bunurile care pot să facă obiectul drepturilor [8,
p. 188].
Patrimoniul este format din totalitatea drepturilor, datoriilor şi sarcinilor unei
persoane, susceptibile de o valoare pecuniară. Romanii nu au dat o asemenea definiţie,
dar în epoca clasică ei au avut reprezentarea patrimoniului, cu un sens foarte apropiat de
cel modern.
Prin patrimoniu se înțeleg toate drepturile şi obligaţiile unei persoane susceptibile
de a fi evaluate în bani. Din definiție rezultă că patrimoniul cuprinde pe de o parte,
bunurile și drepturile, iar pe de altă parte, datoriile și sarcinile care grevau acele bunuri
sau drepturi.
Romanii au acordat suficientă importanţă clasificării lucrurilor, unele clasificări
fiind valabile şi astăzi [1, p. 01-103; 6, p. 108-109].
O primă clasificare este următoarea:
 res in patrimonim – în care intră acele lucruri ce se pot afla în patrimoniul unei
persoane și
res extra patrimonium – care nu pot aparține persoanei [3, p. 251-252; 4, p. 74].
A. Res in patrimonium se împart în următoarele categorii:
a) Lucruri publice (res publice) – cuprinde lucrurile de care se poate folosi orice
persoană, dar proprietatea asupra lor aparține statului. Acestea sunt drumurile,

92
 porturile, fluviile ș.a. Nu toate râurile erau publice. În realitate, erau publice doar
râurile care nu seacă niciodată (quod perenne sit).
Lucruri private (res privatae). Cu privire la lucrurile din dreptul privat, se constată
că lista lor a fost completată de-a lungul vremii, de persoanele ce le aveau în stăpânire
[10, p. 70].
Res privatae sunt de mai multe feluri: res mancipi, res nec mancipi, res
corporales, res incorporales, genus și species.
– Lucruri mancipi şi necmancipi. Lucrurile mancipi constituiau mijloacele de
bază ale producţiei agricole romane sclavagiste; ele urmăreau dezvoltarea şi
prosperitatea acestei economii. Din categoria lucrurilor mancipi făceau parte:
fondurile agrare şi casele din Italia, sclavii, animalele de povară şi tracţiune (boii,
caii, măgarii), precum şi servituţile prediale rustice, ca de pildă, dreptul de a trece cu
piciorul, cu carul sau cu turmele pe un teren străin, de a lua apă dintr-un astfel de
teren etc. În contradicție cu lucrurile mancipi se găseau cele nec mancipi, pe care
romanii le priveau ca bunuri inferioare. Destinate să fie consumate sau folosite
pentru schimb, ele nu constituiau un element constant al patrimoniului. Aşa erau
roadele pământului, animalele mici, servituţile urbane, fără importanţă pentru
agricultură, metalele care serveau ca mijloc de schimb, banii etc.
– Lucruri corporale şi incorporale (res corporales și res incorporales). Lucrurile
corporale sunt cele care au corpus, adică existență materială ce poate fi constatată
prin simțuri. Cele mai multe lucruri sunt corporales, de pildă, un sclav, o sabie, o
toga, un imobil etc. Dimpotrivă, lucrurile incorporale nu cad sub simţurile noastre şi
constau într-un drept ca de pildă, o moştenire, o creanţă. Sub denumirea de lucruri
incorporale se înţelegeau toate drepturile, cu excepţia dreptului de proprietate care în
concepţia lor, forma un lucru corporal.
– Lucruri determinate în gen şi lucrurile determinate în speţă (determinate
individual) (genus și species). Primele sunt lucruri determinate prin caracterele
genului din care fac parte: vinul, untdelemnul, grâul, aurul etc., iar celelalte prin
propria lor individualitate: sclavul Stichus, fondul Cornelian etc. Criteriul de
distincţie între aceste două categorii de lucruri nu-l constituie structura lor internă, ci

93
 numai voinţa părţilor, aşa cum se manifestă în raportul juridic respectiv. De pildă,
dacă cineva vinde 50 de sclavi fără nici o precizare, vânzarea are ca obiect bunuri
determinate în gen, pe când dacă se vând 50 de sclavi, individualizaţi cu numele lor,
lucrurile vândute sunt determinate în speţă. În legătură cu această diviziune, romanii
mai vorbeau despre lucruri care se determină în greutate, număr şi măsură, cum sunt
vinul, alimentele, moneda etc. şi bunuri care nu au acest caracter. De fapt, lucrurile
de gen coincid de cele mai multe ori cu cele ce se determină în greutate, număr şi
măsură, iar cele individualizate în speţă, cu celelalte lucruri. Această deosebire are o
mare importanţă în materie de riscuri: dacă bunul de gen dispare prin caz fortuit,
debitorul este obligat să predea creditorului un altul, din acelaşi gen. Dacă bunul era
individualizat în speţă, debitorul este exonerat de obligaţie. De aici regula: bunurile
de gen nu pier.
– Lucruri mobile şi imobile (res mobile și res immobiles). Res mobiles sunt
lucrurile care pot fi mişcate de la un loc la altul sau care se mişcă singure, fără să-și
schimbe forma, cum ar fi: sclavii, animalele, un scaun, o carte etc. Lucrurile imobile
sunt lucrurile care nu pot fi strămutate dintr-un loc în altul, ca de pildă: pământul,
clădirile, plantaţiile. Această distincţie are importanţă practică în materie de
uzucapiune, în domeniul interdictelor etc. Materialele dezlipite dintr-un edificiu
numai cu scop de reparație sau întâmplător (printr-o furtună sau un cataclism) nu
încetează a fi imobile.
– Lucruri consumptibile şi neconsumptibile. Bunuri consumptibile sunt cele care
nu pot fi folosite fără ca prin întrebuințare să nu implice consumarea substanței
lucrului. De exemplu, nutrețul pentru animale, lemnul de foc, alimentele, banii etc.
În dreptul roman se făcea distincție între consumația fizică (alimentele) și
consumația juridică (moneda). În categoria bunurilor neconsumptibile intrau
bunurile care pot fi folosite în mod repetat fără ca prin aceasta să intervină
consumarea substanței lucrului. De exemplu, clădirile, bărcile, sclavii, uneltele de


Dig., 19. 1, l.17 § 10, De actionibus empti et venditi. - Ea quae ex aedificio detracta sunt, ut reponantur, aedificii sunt;
atque parata sunt, ut imponantur, non sunt aedificii. - Ce s-a scos dintr-un edificiu spre a fi pus apoi la loc, nu încetează de a
face parte din el; ceea ce s-a pregătit pentru construcția lui, nu face parte din el.
94
 muncă, fondurile etc. De obicei, bunurile care se determină prin greutate, număr şi
măsură sunt consumptibile, iar celelalte neconsumptibile.
– Lucruri divizibile şi indivizibile. Lucrurile divizibile permit împărţirea lor
materială în subdiviziuni, fără ca prin aceasta să se schimbe destinaţia lor
economică, ca de pildă: un teren, o bucată de sfoară etc. Lucrurile indivizibile sunt
cele care prin împărțire își schimbă destinația economică, de exemplu: hainele,
sclavii, un cal etc. Această deosebire are importanţă, în materie de obligaţii cu
pluralitate de creditori sau debitori.
– Lucruri fungibile și nefungibile. Fungibilitatea exprimă în fapt un raport de
echivalență. Sunt fungibile acele bunuri care datorită naturii lor, sau voinței părților
pot fi schimbate unele prin altele. Bunuri nefungibile sunt cele care nu pot fi
înlocuite cu altele din aceeași categorie, de exemplu: o sculptură, un tablou.
Lucrurile determinate individual sunt și lucruri fungibile, iar cele determinate în
specie sunt nefungibile.
– Lucruri simple, compuse şi colective. Sub raportul gradului de coeziune,
romanii împărţeau lucrurile corporale în trei categorii, lucruri simple (un sclav, o
scândură), compuse (o corabie, o casă) şi colective sau universalităţi de lucruri (o
turmă, un roi de albine).
– Fructele şi produsele. Fructele sunt lucruri pe care un alt lucru le produce în
mod periodic, în conformitate cu destinaţia lui economică. Aşa sunt recoltele de
cereale, vinul, lâna, prăsila de animale etc. Spre deosebire de fructe, produsele nu au
caracter de periodicitate, cum este cazul materialului lemnos exploatat în pădure,
copilul sclavei etc. Dacă însă pădurea va fi supusă unei tăieri periodice eşalonate pe
un anumit număr de ani, materialul lemnos exploatat va avea datorită elementului
periodicitate, caracterul de fruct. O terminologie care îşi găseşte numai punctul de
plecare în dreptul roman distinge fructele naturale (recoltele, de pildă) de cele civile
realizate pe calea actelor civile, cum sunt arenzile, dobânzile, chiriile etc.
Res extra patrimonium. Această categorie include lucrurile care în nici un fel nu
pot fi însuşite de către cineva. Ele mai poartă denumirea de res nulius – lucrurile nimănui.

Fragilis enim est et lubrica res pecunia quae facile perire potest – Moneda este lucru fragil și incert, pentru că poate ușor să
piară. ( L.79 § 1, Dig., De legatis, XXXIII, III).
95
Aceste res nullius se împart în două mari categorii: res divini juris (lucrurile nimănui,
indicate de dreptul divin) şi res humani juris (lucrurile nimănui indicate de dreptul laic)
[5, p. 49].
a) Res divini iuris – include lucruri ale nimănui stabilite de dreptul divin. Ele se
împart în următoarele categorii:
– Lucruri destinate cultului religios (res sacrae). Cuprind lucrurile consacrate
zeilor superiori printr-o ceremonie denumită consecratio. Aici intră templele, statui
ale zeilor superiori, mormintele, urnele funerare etc. Romanii deosebeau aşa-
numitele lucruri sacre (res sacrae) destinate cultului zeilor de sus de cele religioase
consacrate zeilor subpământeni. Tot din această categorie făceau parte şi cele care se
aflau în ocrotirea zeilor: porţile şi zidurile cetăţii, hotarele ogoarelor etc.
– Res sanctae – lucruri cu caracter religios, dar care nu sunt consacrate zeilor, de
exemplu: pietrele de hotar, porțile cetății sau zidurile ei [8, p. 190].
– Res religiosae – cuprinde lucruri ale zeilor din pământ sau cultului morţilor
cum ar fi mormintele sau stelele funerare [2, p. 18].
b) Res humani iuris – sunt lucruri care nu fac parte din res divini iuris. Această
categorie se împarte la rândul ei astfel:
– Lucrurile comune tuturor (res communes) – întâlnim aici lucrurile care aparţin
tuturor prin însăși natura lor, fără posibilitatea de a fi însușite de cineva, de exemplu:
aerul, apa curgătoare şi marea; de aici rezultă libertatea de a pescui şi a naviga.
Juriştii romani adăugau şi ţărmul mării, ca fiind o dependenţă a mării.
– Res publicae – sunt lucruri care aparţin statului roman. Într-un sens restrâns,
din această categorie fac parte numai lucrurile care aparţin domeniului public cum
sunt: fluviile, porturile, teatrele, drumurile publice etc. Într-un sens mai larg, pot fi
socotite lucrurile publice şi bunurile care formează domeniul privat al statului ca
sclavii publici, ogorul public, sumele provenite din impozite etc.
– Res universitatum – în această categorie sunt cuprinse lucrurile care aparţin
colectivităţilor, în special oraşelor (municipii, colonii etc.). Aceste lucruri nu pot fi


Maris communem usum omnibus hominibus, ut aeris – Uzul mării este comun tuturor oamenilor, ca și cel al aerului. ( L. 3 §
1, Dig., Ne quid in loco publico, vel itinere fiat, 4, 38).
96
 însuşite datorită destinaţiei lor, de către persoane private şi rămân atașate membrilor
respectivei cetăţi: teatrele, piețele, stadioanele, arenele, circul etc.

5.2. Posesiunea
Posesiunea este o stare de fapt ocrotită de drept. Posesia se dobândeşte când o
persoană obţine asupra unui lucru stăpânirea de fapt cu intenţia de a o exercita în nume
propriu, adică prin întrunirea celor două elemente: corpus şi animus.
Animus este intenţia de a păstra un lucru pentru sine; posesorul se comportă ca un
proprietar.
Corpus constă în totalitatea actelor materiale prin care se realizează stăpânirea fizică
asupra unui lucru (luarea lucrului, dacă este mobil sau instalarea, pătrunderea – dacă este
imobil).
Efectele posesiunii:
– posesorul se bucură de protecţie juridică;
– posesorul are perspectiva de a deveni proprietar prin uzucapiune;
– la procesul în revendicare, posesorul are întotdeauna calitatea de pârât, ceea ce
îl avantajează.
Acţiunea în revendicare este intentată de către proprietarul neposesor împotriva
posesorului neproprietar. Sarcina probei apasă asupra proprietarului potrivit adagiului,
„omnes probandi incubit actor” (sarcina probei apasă asupra reclamantului). Pârâtul se
apără “posideo quia posideo” (posed pentru că posed). Astfel, dacă tu, reclamant, vrei să
mă deposedezi, trebuie să faci dovadă în faţa judecătorului că eşti proprietar [5, p. 52].
Categorii de posesiune. Existau patru feluri de posesie [7, p. 105] (tabelele 5.1 și
5.2):
– Possessio ad usucapionem are ca efect dobândirea proprietăţii prin uzucapiune,
adică prin îndelunga folosinţă, dacă, în afara posesiunii sunt întrunite şi celelate condiţii
ale uzucapiunii.
– Possessio ad interdicta este posesiunea ce dă dreptul la protecţie juridică prin
efectul interdictelor posesorii.

97
– Possesio viciosa sau possessio iniusta era o posesiune vicioasă. Viciile posesiei erau
violenţa, clandestinitatea şi precaritatea. Cel care dobândea un lucru prin violenţă sau îl
poseda clandestin, pe ascuns, nu se bucura de protecţie posesorie.
– Possessio iuris este posesiunea unui drept. Pe baza unor analogii, romanii au admis
că drepturile, ca şi lucrurile, pot fi posedate.
Tabelul 5.1. Categorii de posesiune
Posesie nelegitimă Posesie legitimă
Possesio viciosa sau possessio iniusta Possessio ad usucapionem are ca efect
era o posesiune vicioasă. Viciile posesiei
dobândirea proprietăţii prin uzucapiune,
erau violenţa, clandestinitatea (pe ascuns) şi
adică prin îndelunga folosinţă, dacă, în
precaritatea (lipsa de siguranță). Cel care
afara posesiunii, sunt întrunite şi celelate
dobândea un lucru prin violenţă sau îl condiţii ale uzucapiunii.
poseda clandestin, pe ascuns, nu se bucura Possessio ad interdicta este
de protecţie posesorie. posesiunea ce dă dreptul la protecţie
juridică prin efectul interdictelor posesorii.
Possessio iuris este posesiunea unui
drept. Pe baza unor analogii, romanii au
admis că drepturile, ca şi lucrurile, pot fi
posedate (posesia servituţilor).
Posesie nelegitimă
prin aplicarea violenţei: prin răpirea tainică a prin nerestituirea bunului
 violenţă cu aplicarea bunului după expirarea deţinerii
armei precare a acestuia
 violenţă obişnuită

Tabelul 5.2. Categoriile posesiei nelegitime

Criterii De bună credinţă De rea credinţă

Definiţie Posesia de bună credinţă este Posesia de rea credinţă este
dobândită legitim de la un posesor dobândită în condiţiile când
nelegitim, fapt despre care dobânditorul ştia sau putea să ştie
dobânditorul nu ştia şi nici nu putea să că dobândeşte bunul de la un
ştie. posesor nelegitim.
Efectele în 1. Întoarcerea bunului cu fructele 1. Întoarcerea bunului cu
caz de obţinute din momentul în care a aflat fructele obţinute din momentul
revendi- că este posesor nelegitim. dobândirii şi până în momentul
care 2. Se compensează îmbunătăţirile
98
 bunului. întoarcerii.
3. Poate dobândi dreptul de 2. Nu are dreptul la separarea
proprietate prin posedare cu bună sau compensarea îmbunătăţirilor
credinţă în termenele prevăzute de lege bunului.
(uzucapiune). 3. Nu poate dobândi dreptul
de proprietate prin uzucapiune.
5.3. Proprietatea
Dreptul de proprietate are două sensuri:
În sens obiectiv, dreptul de proprietate desemnează totalitatea normelor juridice care
reglementează repartizarea bunurilor între persoane.
În sens subiectiv, dreptul de proprietate desemnează posibilitatea unei persoane de a
stăpâni un bun prin putere proprie şi în interes propriu.
Astfel, romanii considerau că titularul dreptului de proprietate se bucură de:
 ius utendi - adică dreptul de a folosi lucrul;
 ius fruendi – presupunea dreptul de a-i culege fructele;
 ius abutendi – era dreptul de a dispune de lucru.
Formele dreptului de proprietate:
Până la apariția statului roman (epoca prestatală) au fost cunoscute două forme ale
proprietăţii:
– proprietatea colectivă a ginţii;
– proprietatea familială (heredium).
În epoca veche apar:
– proprietatea privată sub forma proprietăţii quiritare;
– proprietatea colectivă a statului roman.
În dreptul clasic, pe lângă proprietatea quiritară care supravieţuieşte, apar:
– proprietatea pretoriană;
– proprietatea provincială;
– proprietatea peregrină.
În dreptul postclasic asistăm la un proces de unificare a proprietăţii, finalizat prin
apariţia unei forme de proprietate unice, numită dominium.

99
 Proprietatea quiritară. În textele vechi, ceea ce numim noi proprietate quiritară,
romanii numeau “dominium ex iure quiritium” (proprietatea cetăţenilor romani).
Această proprietate se delimita clar de celelelate instituţii juridice romane prin
caracterele ei:
1. Caracter exclusiv, în sensul:
 se exercita doar asupra lucrurilor romane;
 putea fi exercitată numai de către cetăţenii romani;
 putea fi trasmisă numai prin acte de drept civil.
2. Caracter absolut, ceea ce însemna că titularul dreptului de proprietate
quiritară putea folosi lucrul, culege fructele şi putea dispune de el în mod neîngrădit,
putând chiar să-l distrugă.
3. Caracter perpetuu, care decurgea din principiul proprietas ad tempus
constitui non potest (nu poate exista proprietate până la un anumit termen). Proprietatea
quiritară exista pentru totdeauna, nu se consuma odată cu trecerea timpului, ci
dimpotrivă, se consolida.

5.4. Restricţiile (limitările) dreptului de proprietate

Deși, în principiu, dreptul de proprietate are caracter absolut, romanii au prevăzut
unele limitări în exercitarea dreptului de proprietate, fie în interesul public, fie în interesul
particularilor, respectiv al vecinilor [9, p. 81] (tabelul 5.3).
Tabelul 5.3. Limitări în exercitarea dreptului de proprietate
Bazate pe interesul public Bazate pe interesul privat al vecinilor
1) proprietarii ale căror terenuri erau 1) obligaţia proprietarilor de a lăsa în jurul
vecine cu un râu navigabil, erau obligaţi să câmpului o fâşie liberă de 5 paşi pentru
suporte utilizarea publică a râului drum;
respectiv; 2) obligaţia de a lăsa pe un proprietar să
2) în cazul crizei locuinţelor din perioada culeagă fructele căzute din arborii săi pe
imperiului, se interzicea demolarea caselor terenul altuia;
în vederea utilizării materialelor; 3) obligaţia de a permite extinderea
3) exproprierea imobilelor particularilor arborilor din vecinătate, dacă acesta se află

100
cu sau fără despăgubirea proprietarilor; la o înălţime minimă de 15 paşi;
restricţii referitoare la exploatarea minelor. 4) obligaţia de a suporta scurgerea apelor de
pe terenurile superioare.

Referințe bibliografice

1. Cocoș Șt. Drept roman. București: ALL Beck, 2000. - 273 p.

2. Gidro R., Gidro A., Nistor V. Instituții juridice romane. Vol. II. Cluj-Napoca:
Galaxia Gutenberg, 2009. - 288 p.
3. Girard P. F. Manuel élémentaire de Droit Romanin. Septième édition. Paris,
1924. - 1220 p.
4. Hanga V. Principiile dreptului privat roman. Cluj-Napoca: Dacia, 1989. - 135
p.
5. Ionescu Mircea Felix Melineşti. Drept roman. Note de curs. București:
Universitatea Hyperion, 2015. - 115 p.
6. Molcuț E., Oancea D. Drept roman. București: Şansa, 1993. - 342 p.
7. Molcuţ Emil. Drept roman. București: Universul Juridic, 2011. - 520 p.
8. Negru Ion. Drept roman. Universitatea Europeana „Dragan” din Lugoj,
Facultatea de Drept. - 435 p.
9. Sâmbrian T. Drept roman. Principii, instituții și texte celebre. București:
ȘANSA, 1994. - 272 p.
10. Villey M. Le droit romain, Que sais-je? Son actualité. Dixième édition. 58e
mille. PUF, 2005. - 124 p.

Sarcini pentru autoevaluare

101
 1) Soluționați speța:
Marius se pregătea să primească nişte oaspeţi şi a împrumutat pentru aceasta de la
Maviu cinci butoaie cu vin, două lăzi cu portocale, veselă de argint şi statuia zeitei
Venus. După plecarea oaspeţilor, Marius a întors lui Maviu ce a împrumutat.
Care dintre bunurile enumerate sunt „genera” şi care sunt „species”?
Sunt bunurile de gen şi de specie consumptibile sau neconsumptibile?

2) La ce categorie de bunuri: mancipii sau nec mancipii pot fi atribuite

următoarele lucruri:
a) fondurile agrare din Roma; f) servitute de trecere cu conducta de
b) terenul provincial; apă pe terenul vecinului;
c) sclavii; g) sculptură de marmură;
d) animalele de povară şi tracţiune; h) banii;
e) construcția ridicată pe terenul i) roadele pământului.
roman;
3) La ce categorie de bunuri: corporale sau necorporale pot fi atribuite
următoarele lucruri:
a) poema scrisă de sclav; e) cererea lui Tiberius către vânzător
b) un colier de aur; cu privire la transferul vazei de argint
c) dreptul lui Aurelius de a accepta cumpărată de el;
moștenirea după moartea tatălui său; f) datoria lui Titus către Secundus.
d) un teren;

4) La ce categorie de bunuri: res in patrimonim sau res extra patrimonium

pot fi atribuite următoarele lucruri:
a) un iaz din grădina lui Pompeu; e) apa care curge din izvor;
b) clădirea penitenciarului; f) aerul;
c) râul Tibru; g) sclavul public;
d) mormântul; h) băile orașului.

102
 5) La ce categorie de bunuri: mobile sau imobile pot fi atribuite următoarele
lucruri:
a) un bivol; d) sclav;
b) o podgorie; e) servitutea de trecere pe terenul
c) un sac de grâu; vecinului.

6) La ce categorie de bunuri: determinate în gen (determinate individual) sau

lucrurile determinate în speţă (genus și species) pot fi atribuite următoarele
lucruri:

103
a) strugurii; e) o sumă de bani în valoare de 10
b) strugurii cumpărați din Hortensia; ași;
c) o sculptură a magistratului roman f) amfora de vin împrumutată de la
Aquilius Galius; un vecin;
d) monedele; g) vinul.
 7) La ce categorie de bunuri: consumptibile sau neconsumptibile pot fi
atribuite următoarele lucruri:
a) îmbrăcămintea; e) cerealele;
b) un sclav; f) uneltele agricole;
c) banii; g) terenul;
d) decorațiunile; h) nutrețul pentru animale.

8) La ce categorie de bunuri: divizibile sau indivizibile pot fi atribuite

următoarele lucruri:
a) o vacă moștenită de Tiberius și c) o vacă achiziționată de Tiberius și
Marcus; Marcus pentru carne;
b) sclavul Stihus; d) un teren.

9) La ce categorie de bunuri: simple sau compuse pot fi atribuite următoarele

lucruri:
a) un sclav; d) o turmă de oi;
b) o casă; e) o corabie;
c) o trupă de actori; f) un tablou.

10) La ce categorie de bunuri: fructe sau produse pot fi atribuite următoarele

lucruri:
a) copilul sclavei; e) materialul lemnos exploatat în
b) dobânda la împrumut; pădure;
c) recolta de struguri; f) vinul;
d) plata pentru chiria de terenuri sub g) lâna de la animale.
formă de bani sau o parte a culturii;
 11) Potriviți lucrurile enumerate în coloana A cu clasificarea prevăzută în
coloana B:

A B
1) un lot de teren roman; a) lucruri mancipii;
2) cereale; b) lucruri nec mancipii;
3) chirie; c) lucruri corporale;
4) dreptul de a accepta d) lucruri necorporale;
moștenirea; e) lucruri aflate în circuitul civil;
5) închisoare; f) lucruri retrase din circuitul civil;
6) un sclav; g) lucruri mobile;
7) slavul Primus; h) lucruri imobile;
8) o podgorie; i) lucruri individual determinate;
9) templul. k) lucruri determinate generic;
l) lucruri consumptibile;
m) lucruri neconsumptibile;
n) fructe civile.

Tema 6. MODURILE DE DOBÂNDIRE ŞI DE STINGERE A PROPRIETĂŢII

Obiectivele temei de studiu

 clasificarea, enunţarea şi caracteristica modurilor de dobândire a dreptului de

proprietate;
 analiza cazurilor de pierdere ale dreptului de proprietate;
 descrierea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate conform
dreptului natural (al ginţilor) şi dreptului civil;
 determinarea condiţiilor dobândirii unui bun prin intermediul uzucapiunii;
  caracterizarea şi exemplificarea fiecărui mod de dobândire a dreptului de
proprietate;
 enumerarea efectelor dobândirii dreptului de proprietate;
 determinarea deosebirilor dintre accesiunea mobiliară şi accesiunea
imobiliară, uzucapiunea mobiliară şi uzucapiunea imobiliară;
 enunțarea efectelor stingerii dreptului de proprietate;
 implementarea în practică a fiecărui mod de dobândire a dreptului de
proprietate;
 interpretarea articolelor din legile romane, textelor jurisconsulţilor romani
referitoare la tema studiată;
 aplicarea corectă a legislației și jurisprudenței romane la soluționarea
spețelor.

Cuvinte-cheie
dobândirea dreptului de proprietate, ocupaţie, tradiţiune, accesiune, amestec, specificaţie,
dobândirea fructelor, mancipaţiune, proces fictiv, uzucapiune, stingerea dreptului de
proprietate

Structura temei
6.1. Clasificarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate
6.2. Ocupaţia (occupatio)
6.3. Tradiţia (traditio)
6.4. Accesiunea (accesio)
6.5. Amestecul (confusio)
6.6. Specificaţia
6.7. Dobândirea fructelor
6.8. Mancipaţiunea
6.9. Procesul fictiv (in iure cessio)
6.10. Uzucapiunea
6.11. Moduri de dobândire a proprietăţii prin lege
6.12. Stingerea dreptului de proprietate
6.1. Clasificarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate
Potrivit autorului român I.M.Anghel, prin mod de dobândire a proprietății se
înțeleg faptele recunoscute de ordinea juridică a căror realizare face să intre în
patrimoniul cuiva un drept de proprietate [1, p. 110].
Proprietatea poate fi dobândită prin mai multe moduri, care sunt clasificate conform
diverselor criterii.
 Cea mai importantă clasificare a modurilor de dobândire a proprietăţii este cea care
distinge între modurile de drept natural sau al ginţilor și modurile de drept civil. În
prima categorie intră ocupaţia, tradiţia, accesiunea și specificaţia, în timp ce în cea de-a
doua categorie intră mancipaţiunea, in iure cessio,uzucapiunea, adiudicatio şi legea.
O altă clasificare a modurilor de dobândire a proprietăţii este cea a transmisiunilor
cu titlu universal şi a celor cu titlu particular, primele presupunând transmiterea
integrală sau numai a unei cote din patrimoniu, inclusiv a datoriilor, celelalte
presupunând transmiterea numai a unor bunuri individuale.
Tot o clasificare romană este cea care deosebeşte între modurile de dobândire a
proprietăţii quiritare asupra lucrurilor mancipi (care cuprinde ocupaţia, mancipaţiunea,
uzucapiunea, adiudicatio, legea şi in iure cessio) şi, între modurile de dobândire a
proprietăţii quiritare asupra lucrurilor
Moduri nec mancipi
de dobândire (care cuprinde tradiţiunea, specificaţia
a proprietăţii
şi accesiunea).
O clasificare des întâlnită
Conform dreptului a modurilor de dobândireConform
natural a proprietăţii, dar care nu este
dreptului civil
romană, este cea (al ginţilor)
care cuprinde modurile originare şi modurile derivate. Primele conferă o
proprietate nouă şi deplină (de exemplu: ocupaţiunea), în timp ce celelalte presupun
Primare Primare
transmiterea proprietăţii de la un proprietar mai vechi şi, în consecinţă, drepturile noului
Ocupaţiune
proprietar vor (luarea lucrurilor
fi limitate fără stăpân)
de drepturile deţinute de In iure proprietar,
vechiul cesio – conform
renunţareaprincipiului
de la
proprietate în faţa pretorului.
„пето plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet”. În cazul modurilor
Accesiune (confuziune) – dobândirea
originare, dreptul de proprietate trecea în patrimoniul dobânditorului
Uzucapiune – dobândirea liber de orice
proprietăţii
dreptului de proprietate asupra lucrurilor prin folosirea îndelungată a lucrurilor res
sarcini,
care iar în celecaderivate
se alipeau accesoriinoul proprietar
la bunul său. succedemancipi.
vechiuluiNu proprietar în în
puteau trece dreptul lui.
proprietate
De exemplu: construcţia unei case pe
următoarele compartimente ale temei vorprinfi uzucapiune
În altuia.
lotul analizate lucrurile
modurile furate, obiectele a
de dobândire
de cult posedate prin violenţă.
proprietăţii, ținând cont de clasificarea cea mai importantă: după dreptul natural
Specificaţiunea – crearea dreptului de
(ocupaţia, tradiţia, accesiunea, amestecul, specificaţia şi dobândirea
proprietate asupra unui bun confecţionat Adiudicatiofructelor) şi după
de civil
dreptul meşteşugari din materialul
(mancipaţiunea, altei
procesul fictiv şi uzucapiunea).
persoane. Meşteşugarul devenea Lege
proprietar dacă materialul nu putea fi
adus în starea iniţială. În caz contrar,
proprietar era recunoscută persoana
căruia îi aparţinea materialul.

Derivate
Derivate

Mancipaţiune – formă iniţială de

Tradiţiunea – transmiterea dreptului de transmitere a proprietăţii prin vânzare,
proprietate asupra lucrurilor res mancipi utilizându-se forme solemne (prezenţa
prin remiterea materială a lucrului mobil martorilor).
din mână în mână.
 Fig.6.1. Modurile de dobândire a proprietăţii în dreptul roman

6.2. Ocupaţia (occupatio)

Ocupația reprezintă modul de dobândire a proprietăţii asupra unui lucru aflat in
comerciu care nu aparţine nimănui (res nullius).
Astfel, luarea în stăpânire a lucrurilor fără stăpân cu intenția de a dobândi
proprietatea asupra lor poată denumirea de ocupațiune (occupatio).
Potrivit lui Iustinian, „Animalele sălbatice, păsările și peștii, adică toate animalele
care se nasc în mare, în cer și pe pământ, de îndată ce au fost prinse de cineva, devin
imediat, după dreptul ginților, proprietatea lui; căci ceea ce a fost înainte al nimănui,
devine după rațiunea naturală ocupantului [5, p. 339-340].
Juriştii romani considerau că iniţial ocupaţia a constituit temeiul proprietăţii private,
ceea ce parţial este corect: „însuşirea naturală de către individ în cadrul şi prin
mijlocirea unei forme sociale determinate”, iar ocupaţia poate odată cu formarea claselor
să constituie modalitatea unei asemenea însuşiri. Principalele bunuri asupra cărora se
putea dobândi proprietatea prin ocupațiune au fost:
1) Produsele mării (peşte, scoici, perle etc.), animalele sălbatice (ferrae bestiae)
şi vânatul de orice natură. Vânatul putea fi exercitat pe orice fond, cu condiţia ca
proprietarul fondului să nu interzică vânătorului accesul pe terenul său.
2) Prada de război (res hostiles). Tot ceea ce aparţine popoarelor împotriva cărora
Roma duce un război regulat este privit de jurişti ca lucru al nimănui (res nullius). În
consecinţă, romanii puteau să le ia în stăpânire lucrurile şi în sclavie persoanele.
Teritoriile cotropite deveneau în parte ogorul public (ager publicus) al statului
roman, iar bunurile mobile şi sclavii luaţi de ostaşi cădeau tot în proprietatea
statului, după ce o parte din acestea erau împărţite gratuit soldaţilor.
3) Lucrurile părăsite de stăpân cu intenţia de a nu mai fi proprietar (animo de
relinquendi). Proprietatea asupra bunurilor părăsite, se pierdea odată cu abandonarea
lor, acestea putând fi dobândite imediat de oricine. Nu sunt considerate bunuri
dobândite prin ocupațiune cele care au fost aruncate de pe navă în vederea salvării
echipajului de la înec (navis exonerandae gratia), nici micile daruri aruncate de mai
marii zilei poporului cu ocazia diferitelor sărbători. În acest ultim, dobândirea
proprietății era efectuată prin tradiție (traditio) făcută unor persoane nedeterminate
(incertis), pentru că proprietarul darurilor putea să fie oricine [11, p. 199].
4) Comoara (thesaurus). Prin comoară se înţeleg lucrurile de valoare ascunse în
pământ de o vreme atât de îndelungată încât nu se mai ştie cine a fost ultimul
proprietar. Dacă proprietarul fondului găsea o comoară în fondul său, devenea
proprietarul ei prin ocupaţie şi nu printr-o accesiune, deoarece comoara nu era parte
accesorie a terenului. În situația în care tezaurul fusese găsit pe terenul altuia, era
împărţit, în conformitate cu o dispoziţie a împăratului Hadrian în două: o parte lua
proprietarul, iar cealaltă găsitorul.
Condiţiile pentru a dobândi proprietatea prin ocupaţiune au fost [17, p. 202]:
– lucrul să fie al nimănui res nullius;
– lucrul să fie luat în posesiune de cel care pretinde proprietatea (corpore et animo).
 6.3. Tradiţia (traditio)
Tradiţiunea este cel mai important mod de dobândire a proprietăţii după dreptul
natural. Ea consta în punerea lucrului de către cel care îl înstrăinează la dispoziţia
dobânditorului în baza unui act juridic care să justifice transmiterea proprietăţii [19, p.
83].
Tradițiunea consta în simpla remitere a lucrului, însoțită de voința reciprocă a
părților de a transfera și de a dobândi proprietatea [1, p. 125].
Aşadar, transmiterea proprietăţii prin tradiţiune se realizează prin îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
1) persoana care înstrăinează lucrul, alienatorul (tradeus), trebuie să aibă
capacitatea de a-l înstrăina;
2) voinţa de a înstrăina posesiunea lucrului din partea alienatorului, iar din
partea dobânditorului (accipiens) o voinţă de a dobândi posesiunea şi implicit
proprietatea respectivului lucru;
3) remiterea lucrului – în cazul lucrurilor mobile, remiterea lucrului se făcea de
la mână la mână, iar în cazul lucrurilor imobile, remiterea se reducea la unele forme
simbolice;
4) o ultimă condiţie care se cerea era aşa-zisa justa cauză (iusta causa). Aceasta
consta într-un act juridic pe care dreptul obiectiv îl recunoştea ca fundament pentru
transferarea proprietăţii. Asemenea juste cauze sunt titlurile de dobândire a
proprietăţii ca: vânzarea-cumpărarea, împrumutul de consumaţie, constituirea de
dotă; pentru ca aceste titluri să poată transfera prin tradiţie proprietatea, se cerea să
fie valabile din punct de vedere juridic.
În epoca clasică existau următoarele cazuri în care nu se cerea remiterea lucrului
[19, p. 83]:
a) tradiţia de mână lungă (traditio longa manu). Aceasta consta în indicarea de
către vânzător, de pe o înălţime a limitelor terenului pe care îl înstrăina;
b) tradiţia simbolică (traditio simbolica), aceasta consta în predarea cheilor casei
vândute sau, eventual, a magaziei în care se aflau mărfurile vândute;
 c) tradiţia de mână scurtă (traditio brevi manu), este cazul chiriaşului care
cumpără casa în care locuieşte; şi,
d) constitutul posesoriu (constiiutum possessorium), este cazul invers celui
precedent, când proprietarul vinde imobilul, continuând să rămână chiriaş.
În epoca lui Iustinian, tradiţiunea a devenit modul general de dobândire a
proprietăţii.

6.4. Accesiunea (accesio)

Accesiunea consta din unirea a două lucruri, unul principal şi celălalt accesoriu [16,
p. 117].
Lucrul principal este cel care îşi păstrează individualitatea după unirea sa cu lucru
secundar/acesoriu, chiar dacă acesta din urmă ar putea avea o valoare mai mare decât cea
a lucrului principal.
În vederea aplicării regulilor ce privesc accesiunea, este necesar să fie întrunite
următoarele condiții [1, p. 137; 3, p. 121]:
– să existe lucrul principal şi accesoriu care se unesc;
– când se uneşte un lucru mobil cu unul imobil, principal se consideră
întotdeauna că este bunul imobil;
– în cazul în care se unesc lucruri mobile, se consideră principal cel care după
unire își păstrează individualitatea sau numele, după caz;
– lucrul accesoriu să fie absorbit de cel principal.
În materie de accesiune se poate distinge: accesiunea unui lucru mobil la un imobil;
accesiunea unui lucru mobil la alt lucru mobil; accesiunea unui imobil la alt imobil;
confusio, comixtio și dobândirea fructelor.

6.4.1. Accesiunea unui lucru mobil la un lucru imobil

1) Proprietarul unui ogor, însămânţat sau plantat cu seminţele sau cu plantele ce
aparţineau unei alte persoane, devenea şi proprietarul respectivelor seminţe sau plante de
îndată ce acestea au germinat sau au prins rădăcini. La plantarea unui arbore pe un teren
străin, romanii deosebeau două etape: una de simplă aderenţă (positio) şi alta de coeziune
definitivă când arborele, prinzând rădăcini, începe a se nutri din solul în care a fost
plantat (coalitio). În prima fază el îşi păstra proprietarul, dar în cea de a doua aparţinea
proprietarului fondului.
2) Construcția ridicată cu materiale proprii pe terenul altuia aparține proprietarului
terenului în conformitate cu principiul accesorium sequitur principalem, dar se face
distincție în raport de buna sau de reaua credință [12, p. 106-107].
Constructorul pierde proprietatea materialelor dacă a fost în cunoștință de cauză că
edifică pe terenul altuia. În acest caz, el se consideră de rea credință chiar dacă a fost
demolată construcția, materialele nemaiputând fi revendicate.
Atunci când constructorul este de bună credință (nu a cunoscut că terenul este
proprietatea altuia), proprietarul terenului va fi obligat să-l despăgubească cu prețul
materialelor și al manoperei. În acest caz, acțiunea în revendicare formulată de
proprietarul terenului poate fi respinsă de constructor prin excepția de dol [14, p. 223].

6.4.2. Accesiunea unui lucru mobil la alt lucru mobil

1) Dacă cineva a scris un discurs, un poem etc. pe pergamentul altei persoane,
manuscrisul aparţinea acesteia din urmă, deoarece literele scrise erau considerate ca un
accesoriu care se încorporează în pergament privit ca un lucru principal. Totuşi, opera ca
atare rămânea proprietatea spirituală a autorului ei. În cazul în care un pictor a pictat un
tablou pe pânza altei persoane, sabinienii opinau că tabloul aparţine proprietarului pânzei,
deoarece pictura nu putea exista fără pânză (sine illaesse non potest). Proculienii
protestau însă, întemeindu-se pe argumente economice şi sociale mai judicioase,
formulând o opinie contrară: tabloul aparţinea pictorului şi nu proprietarului pânzei. În
final, părerea proculienilor s-a impus, fiind acceptată şi de Iustinian [4, p. 18].
2) Accesiunea are rol şi în caz de sudură (feruminatio), când două obiecte de
metal sunt intim sudate între ele, cum ar fi de pildă lipirea unui braţ la o statuie mutilată.
Proprietarul lucrului principal dobândeşte proprietatea şi asupra acelui accesoriu. Dacă
legătura nu este intimă şi lucrul accesoriu poate fi dezlipit, fără deteriorări ca de pildă – o
roată fixată la o căruţă, proprietarul acestuia poate cere separarea lui pentru ca apoi să-l
revendice.
 6.4.3. Accesiunea unui lucru imobil la un lucru imobil
Accesiunea unui lucru imobil la alt lucru imobil putea exista sub următoarele
aspecte: aluviunile, avulsiunile și insulele născute dintr-un fluviu (figura 6.2).
1) Aluviunile (alluviones) sunt creşterile imperceptibile ale malurilor ca urmare a
depunerilor de mâl. Proprietatea aparţine proprietarului al cărui teren s-a mărit prin
aluviune. Citând opera lui Gaius, De adquirendo rerum dominio, L. 7, 20 § 1: „Pe lângă
aceasta, ceea ce râul adaugă la malul tău prin aluviune, devine proprietatea ta după
dreptul ginților. Aluviunea este o creștere latentă; prin aluviune se consideră adăugat
ceea ce se depune așa de încet, încât să nu se poată observa ce s-a adăugat în fiecare
moment” [5, p. 343].

Fig. 6.2. Cazuri de aluviune

2) Avulsiunile (avulsiones) sunt bucăţi de pământ rupte în urma unor fenomene
naturale şi alipite altui teren cu un alt proprietar. Dacă astfel de porțiuni de teren și de
arbori aflați pe ele sau încorporat în terenul proprietatea altei persoane, acesta din urmă
va deveni prin accesiune și proprietarul terenului avulsionat [17, p. 221]. Alipirea bucății
de teren la noua proprietate și arborii aduși împreună cu acea bucată de pământ trebuie să
aibă loc în mod natural, altfel nu va fi vorba despre avulsiune.
3) Insulele născute dintr-un fluviu (insula in flumine nata). Problema se rezolva în
acest caz prin trasarea unei linii mediane imaginare, care trece prin albia fluviului și îl
desparte în două, caz în care și insula va fi împărțită după regulile menționate: se atribuie
proprietarilor riverani porțiunile din insulă ce cad în partea lor în raport cu linia mediană
[17, p. 221].
 Insula care a apărut în mare (insula nata in mari), fiind res nulius, devine
proprietatea primului ocupant.
În ipoteza în care apa a părăsit albia unui râu (alveus derelictus), porțiunea de teren
pe care s-a scurs apa va deveni proprietatea celora care au terenurile cele mai apropiate,
după regulile enunțate.

6.5. Amestecul (confusio)

Prin amestec înțelegem unirea sub forma unei mase unice a mai multor lucruri fie
lichide (ulei, vin, metale topite etc.), fie solide (grâu, animale de turmă etc.), care aparţin
la proprietari diferiţi.
Ceea ce este specific în acest caz, rezultă din faptul că nu mai este posibilă separarea
bunurilor după ce au fost reunite, de aceea lichidul sau metalul nou obținute devin
proprietate comună. Astfel, potrivit Digestelor, „Nu se mai poate cere separarea
bunurilor unite și confundate împreună”.
De exemplu: dacă zece baniţe de grâu aparţinând lui A se amestecă cu 20 (douăzeci)
baniţe de grâu de aceeaşi calitate aparţinând lui B, primul va fi coproprietar pentru 1/3,
iar B pentru 2/3 (figura 6.3).
A B
A – 1/3;
10 banițe de + 20 banițe de =
B – 2/3.
grâu grâu
Figura 6.3. Amestecul lucrurilor solide
Dacă însă se amestecă două cantităţi de metal de calităţi diferite (aur şi argint)
dreptul de coproprietate al fiecărui proprietar va fi calculat, luându-se în considerație atât
cantitatea, cât şi calitatea celor două metale fuzionate. Dacă amestecul a fost făcut prin
buna învoială de către proprietari sau nu este nici o înţelegere între ei cu privire la cotele
ce li se cuvin, fiecare poate cere ieşirea din indiviziune prin acţiunea denumită communi
dividundo. Dacă amestecul a fost făcut întâmplător sau părţile nu se înţelegeau cu privire
la partea ce li se cuvenea din respectiva masă, ele se puteau adresa instanţei, reclamând
printr-o acţiune în revendicare, o parte incertă dintr-un întreg (vindicatio in certae partis).
Judecătorul stabilea concret ce parte aparţine reclamantului din acea masă precizând
astfel dreptul de proprietate al fiecărui interesat.
 6.6. Specificaţia
Specificaţia reprezintă un mod special de a dobândi proprietatea prin crearea unui
lucru nou (nova species), din materialul ce aparţinea altei persoane. De exemplu:
sculptura unei statui dintr-un bloc de marmură, a unui inel dintr-un lingou de aur, a
vinului din struguri, unei bărci din material lemnos etc.
Se pune întrebarea cine va fi proprietarul noului lucru: proprietarul materiei prime
sau cel care, prin munca sa, a creat noul lucru? Rezolvarea de principiu a fost dată de
Iustinian care a prevăzut că dacă noul lucru nu mai poate fi redus la starea iniţială a
materiei prime – cazul vinului, proprietatea revine specificatorului, adică celui care a
transformat materia primă, cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprietarul materiei prime,
iar dacă noul lucru ar putea fi readus la starea iniţială a materiei prime – cazul statuii,
proprietatea va reveni proprietarului materiei prime cu obligaţia de a-l despăgubi pe
specificator (artizan). În primul caz se vorbeşte de o specificaţie perfectă, în cel de-al
doilea caz de o specificaţie imperfectă.
În ipoteza în care lucrul a fost confecționat parțial din materie străină și parțial din
materia specificatorului, Iustinian a stabilit ca proprietatea să revină integral
specificatorului [18, p. 179].

6.7. Dobândirea fructelor

Fructele (fructus) sunt lucruri pe care un alt lucru le produce în mod periodic, în
conformitate cu destinaţia lor economică.
Se numesc fructe toate produsele periodice ale lucrului, cele care fie prin singura
putere a naturii (fructe naturale), fie cu ajutorul muncii omului (fructe industriale) se
produc sau se reproduc din lucru fără a absorbi propria lor substanță sau forța
producătoare a lucrului, precum și chiriile, dobânzile, caz în care acestea din urmă poartă
denumirea de fructe civile [20, p. 165].
Dobândirea fructelor era considerat un mod originar, deoarece atâta timp cât fructele
fac parte integrantă din corpul producător, aparțin proprietarului acelui corp. Din
momentul în care au fost separate de corpul producător devin bunuri independente,
indiferent de cine a făcut separaţia, de mâna omului sau de evenimente naturale (vânt,
ploaie etc.) [2, p. 232].
Dobândirea fructelor de către proprietar este consecinţa firească a dreptului său de
proprietate şi se justifică fără a fi nevoie să fie invocat dreptul de accesiune. Aşadar,
fructele aparţin proprietarului şi după separare, pe temeiul dreptului său de proprietate, ca
o prelungire a acestuia.
În mod excepţional, fructele pot să aparţină şi altor persoane decât proprietarului. De
pildă, posesorul de bună credinţă, ce se crede proprietar şi arendaşul pe termen lung
(emfiteotul) dobândesc şi ei prin separare fructele fondului respectiv, deoarece aceştia au
un drept modelat după cel al proprietarului.

6.8. Mancipaţiunea
În dreptul clasic, mancipaţiunea este un mijloc de a dobândi proprietatea asupra
lucrurilor mancipi. Cel care înstrăina bunul se numea mancipant, iar cel care dobândea
bunul – accipiens.
Mancipaţiunea era un act solemn realizat în prezenţa părților, a cinci martori
cetăţeni romani și a unui libripens . În faţa martorilor, dobânditorul (accipiens) trebuia să
pronunţe o formulă solemnă: „...afirm solemn că acest sclav este al meu după dreptul
quiritilor şi să-mi fie trecut în proprietate cu preţul acestei bucăţi de aramă”. Apoi bara
de aramă se cântărea şi se lovea de braţul cântarului pentru a se dovedi prin sunet
puritatea metalului, după care era încredinţată înstrăinătorului lucrului [17, p. 204].
După apariţia monedei, drugii de aramă au fost înlocuiți prin monedă nu însă și
cântărirea. Abia mai târziu cântărirea a fost înlocuită prin numărarea monedei. În cadrul
operaţiunii, mancipatio dans avea un rol pasiv, vorbele sale nu intrau în ritualul
operațiunii în mod direct.
În epoca cea mai veche, mancipaţiunea a însemnat procedura prin care un cap de
familie (pater familias) transfera altui cap de familie puterea numită mancipium pe care
cel dintâi o avea asupra persoanelor sau lucrurilor de sub stăpânirea sa (manus). Cu alte
cuvinte, la origine mancipaţiunea a însemnat transferul către un terţ al unei puteri sau

persoană care ţinea balanţa şi cântărea arama plătită drept preţ
autorităţi pe care pater familias o avea asupra unei persoane (femei, copii ș.a.) sau lucruri
(sclavi, animale etc.) [4, p. 20].
Mancipaţiunea fiduciară sau mancipaţia nummo uno. O altă formă de
mancipaţiune a constituit-o mancipaţiunea fiduciară sau mancipatio nummo uno
(mancipaţia cu un singur sesterţ) care se aplica atunci când se urmărea realizarea unui act
eu titlu gratuit, de exemplu o donaţie, o înstrăinare cu titlu de dotă sau garantarea unei
datorii (fiduciae causa), cântărirea aramei era înlocuită cu lovirea balanţei cu o bucată de
aramă şi plata unei singure monede [19, p. 85].
Mancipaţiunea a dispărut în epoca postclasică înainte de Iustinian, odată cu
dispariţia deosebirii dintre lucrurile mancipi şi nec mancipi.

6.9. Procesul fictiv (in iure cessio)

Renunţarea în faţa magistratului (in iure cessio) este un mod de dobândire a
proprietăţii, aplicabil atât lucrurilor mancipi, cât şi nec mancipi, constând într-un proces
fictiv în cursul căruia în faţa magistratului dobânditorul declara în termeni sacramentali
că este proprietarul lucrului respectiv, în timp ce persoana care înstrăinează proprietatea
tăcea. Magistratul lua act, pronunţând cuvântul addico.
In iure cessio, implica prezenţa lucrului în faţa magistratului sau, când era un lucru
imobil, o porţiune din lucrul respectiv (de exemplu, un bulgăre de pământ simboliza un
teren sau o ţiglă simboliza o casă).
Astfel, printr-un proces fictiv se transferă dreptul de proprietate de la o persoană la
alta. Procesul fictiv nu putea fi folosit drept mijloc de dobândire a proprietăţii decât de
către cetăţenii romani şi nu se aplica decât asupra lucrurilor romane.
Acest mod de dobândire a dreptului de proprietate avea şi unele inconveniente: pe
când mancipaţiunea avea loc înaintea a câtorva martori, procesul fictiv trebuia să se
desfăşoare înaintea autorităţii (în faţa magistrului la Roma şi a guvernatorului în
provincie). In iure cesio avea loc numai în zile faste, când magistratul putea să pronunţe
cuvântul addico chiar dacă nu era vorba de un proces adevărat, ci de unul fictiv.
Procedura in iure cessio a căzut în desuetudine înaintea mancipaţiunii. Ultima
menţiune a ei datează într-o constituţie din anul 293 e. n.
 6.10. Uzucapiunea
Instituţia uzucapiunii a fost definită de juriştii romani Ulpian și Modestin. Astfel,
„Uzucapiunea este dobândirea proprietăţii printr-o posesiune prelungită de un an sau
doi: un an pentru lucrurile mobile, doi ani pentru cele imobile” [10, p. 282].
După Modestin, „Uzucapiunea este un mod de a dobândi proprietatea prin posesia
neîntreruptă a unui lucru în termenul prevăzut de lege”.
Uzucapiunea, în dreptul roman era reglementată, în special de Legea celor XII
Table, care acorda acestei instituţii un singur articol (art. 2 din Tabla a 6-a). Conform
acestuia: „Pentru fonduri (lucrurile imobile: pământ şi clădiri) uzucapiunea să opereze
după doi ani de posesiune; pentru celelalte, un an”.
În ceea ce priveşte persoanele care pot să uzucapeze, doar cetăţenii romani
beneficiau de acest mod de dobândire a proprietăţii, peregrinii nefiind capabili să aibă
proprietate qiuiritară, oricât de îndelungată ar fi posesiunea lor [17, p. 208].
Pentru ca uzucapiunea să poată opera, era necesară întrunirea următoarelor condiții:
posesia, termenul, un lucru susceptibil de a fi uzucapat, justul titlu și buna credință (figura
6.4). Posesiunea

U
z
Justa cauză u Termenul
c
a
Buna credinţă p Un lucru susceptibil de a
i fi uzucapat
u
n
e

Fig. 6.4. Condiţiile uzucapiunii în dreptul roman

1) O primă condiţie este posesiunea lucrului pe toată durata de timp prevăzut de

lege de către cel care uzucapează. Legea celor XII Table cerea atât posesia, dar şi
folosinţa lucrului, deoarece iniţial posesia nu implica şi folosinţa, ci doar păstrarea
lucrului [17, p. 207]. Astfel, o posesie suficientă consta în deţinerea şi folosirea lucrului
potrivit destinaţiei economice [1, p. 119].

Usucapio est adiectio dominii per continuationem possessionis temporis lege definiti (Dig.41,3,3)
 Potrivit autorului român T. Sâmbrian, posesia trebuia să fie efectivă (adică să
cuprindă elementele esenţiale (animus şi corpus)), neviciată şi neîntreruptă [19, p. 86].
Dreptul clasic cunoştea numai întreruperea naturală (usиrраtio), care este consecinţa
pierderii posesiei, fie prin abandonarea lucrului, fie prin deposedarea posesorului de către
adevăratul proprietar ori de către titularul altui drept real asupra lucrului sau de către un
terţ, fie prin pieirea materială a lucrului. Exceptâd ultima ipoteză, efectul întreruperii
consta în faptul că pentru a uzucapa, posesorul trebuie să reînceapă o nouă posesie, fără a
se ține cont de timpul în care a posedat acel lucru anterior întreruperii posesiei. Se
admitea însă, în cazul lucrurilor imobile, joncţiunea posesiilor mortis causa (successio in
possessionem), respectiv atunci când lucrul posedat era moştenit, pentru a uzucapa
moştenitorul (fie testamentar, fie ab intestat), putând să beneficieze de timpul în care
lucrul a fost posedat de autorul său, adică de persoana de la care a primit moştenirea.
2) O altă condiţie este termenul stabilit de lege. Termenul pentru cel care posedă
un lucru mobil este de un an, iar în caz de imobile termenul este de doi ani în vederea
dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Din momentul în care termenul s-a
împlinit, posesorul devine proprietarul bunurilor stăpânite ca efect al posesiei şi al
scurgerii timpului. Termenul nu trebuie să fie întrerupt. O simplă notificare adresată
posesorului, atrage după sine întreruperea termenului în vederea uzucapiunii [17, p. 207-
208]. Limitarea doar la un an pentru lucruri mobile și la doi ani pentru imobile a avut ca
rațiune ideea prin care proprietatea nu trebuie să rămână multă vreme fără să se cunoască
cine este proprietarul. Un interes de utilitate socială venea să sancționeze proprietarul
neglijent al cărui drept de proprietate, neexercitat, își pierdea rațiunea de a fi; rațiunii
juridice menționate i se adaugă o idee morală de ordin public [7, p. 134, nota (36)].
3) Lucrul trebuie să fie susceptibil de uzucapiune (res habilis). Uzucapiunea se
aplica numai proprietăţii quiritare. Nu toate lucrurile erau susceptibile de a fi dobândite
prin uzucapiune. Nu puteau fi uzucapate lucrurile furate (res furtive), lucrurile furate şi
ascunse (res subrepte), lucrurile posedate cu violenţă (res vi possessae), zidurile cetăţii,
mormintele etc. Potrivit dispoziţiilor Legii celor XII Table, nu se puteau uzucapa casele
[15, p. 123], decât cu începere dintr-o perioadă mult mai târzie. De asemenea, lucrurile
inalienabile, precum imobilele pupililor şi minorilor, fondul dotal şi lucrurile asupra
cărora există litigiu (res litigiose), nu puteau să facă obiectul uzucapiunii.
4) Se cerea pentru uzucapiune şi un just titlu sau o justă cauză. Prin just titlu se
înţelege un act sau un fapt juridic al posesorului susceptibil de a lua în posesie bunul.
Este cazul în care lucrul fie a fost dobândit de la un proprietar, dar printr-un mod
care nu putea transfera proprietatea (de exemplu, transmiterea unui lucru mancipi prin
traditio), sau de la un proprietar care nu avea capacitatea să transmită dreptul de
proprietate (de exemplu, o persoană lipsită de discernământ), fie a fost dobândit de la un
neproprietar (a non domino) printr-o modalitate legală de transmitere a dreptului de
proprietate realizată, de exemplu, prin cumpărare (pro emptore) [18, p. 182].
În opinia autorilor Vl. Hanga și M. D. Bob, „Eroarea asupra unei cauze false nu
poate constitui temeiul uzucapiunii; de pildă: o persoană care posedă un lucru crede că l-a
cumpărat, deși în realitate nu l-a cumpărat sau când îl posedă ca și cum i-ar fi fost donat,
deși în fond nu i-a fost donat” [12, p. 128-129].
5) Pe lângă justul titlu, era necesară şi buna credinţă (bona fides), adică convingerea
fermă şi sinceră a uzucapantului că cel de la care a dobândit bunul este proprietar deplin
asupra lui [13, p. 135]. Credinţa aceasta trebuie să existe în momentul în care a avut loc
transferul posesiei de la dobânditor la uzucapant. De exemplu, el crede că a dobândit
lucrul de la adevăratul proprietar, deşi cel care a înstrăinat nu era proprietar sau, cu toate
că era proprietar, nu avea dreptul să înstrăineze, dar posesorul nu a cunoscut acest fapt.
Buna-credință se prezumă în favoarea posesorului și produce efecte chiar dacă
ulterior intervine reaua-credință [1, p. 120].
Dreptul roman cunoștea 2 forme de prescripții: prescripţia de lungă durată
(Praescriptio longi temporis) și prescripţia de foarte lungă durată (Prescriptio longisimi
temporis).
Prescripţia de lungă durată (Praescriptio longi temporis). Dat fiind faptul că
uzucapio era o instituţie de drept civil, fără aplicare asupra bunurilor din provincii şi fără
să poată fi folosită de peregrini, în anul 199 e.n., împărații romani, inspirându-se din
dreptul grecesc au creat o altă instituție asemănătoare uzucapiunii la care aveau acces și
perigrinii.
 Noua instituție a fost denumită prescriptio longi temporis și prin intermediul ei se
tindea a fi înlăturate lacunele uzucapiunii [20, p. 181].
Praescriptio longi temporis imită în parte efectele uzucapiunii, dar prezintă şi
diferenţe faţă de aceasta.
Astfel, termenul cerut pentru posesia lucrului era de zece sau douăzeci de ani, dacă
posesorul şi adevăratul proprietar locuiau sau nu în aceeaşi provincie. În situația în care
proprietarul a locuit, pe rând, în provincia în care se afla imobilul, apoi în altă provincie,
termenul necesar prescripţiei se calculează după regula: un an de prezenţă echivalează cu
doi ani de absenţă. De exemplu, dacă proprietarul a locuit iniţial patru ani în provincia
unde se afla imobilul, după care s-a mutat în altă provincie, termenul pentru prescripţie
este de şaisprezece ani [18, p. 179].
Prescripţia nu constituia însă un mod de dobândire a proprietăţii, ci era un mijloc de
apărare acordat pârâtului posesor împotriva proprietarului care îşi revendica lucrul, dar
care a stat mult timp inactiv (cel puţin zece sau, după caz, douăzeci de ani),
dezinteresându-se de soarta lucrului. Efectul consta în paralizarea acţiunii în revendicare
şi nu în stingerea dreptului de proprietate care, cel puţin teoretic, continua să existe.
Consecinţa practică a acestui fapt era că o acţiune în revendicare respinsă, întrucât i s-a
opus de către pârâtul posesor praescriptio longi temporis, și putea fi admisă împotriva
altui posesor al aceluiaşi lucru, dar care nu putea face apel la praescriptio longi temporis
deoarece nu posedase lucrul cel puţin zece, respectiv douăzeci de ani, şi nici nu se afla
într-o situaţie care să-i permită să invoce joncţiunea posesiilor.
Spre deosebire de uzucapiune, care putea fi întreruptă numai natural , adică prin
pierderea în mod efectiv a posesiei, praescriptio longi temporis putea fi întreruptă atât
natural, cât şi civil, respectiv prin chemarea în judecată a posesorului, iar joncţiunea
posesiilor putea fi invocată nu doar când posesia a fost transmisă mortis causa, ci şi prin
acte între vii (inter vivos) de exemplu: prin vânzare, schimb, donaţie, dotă etc.
Prescripţia de foarte lungă durată (Prescriptio longisimi temporis) a apărut în
dreptul postclasic, având condiții asemănătoare cu cele ale prescripției longi temporis.


Gaius, lib. 21 ad Edictum provinciale, Dig. 41,3, 5
 Instituția a apărut ca rezultat al soluției împăraților de a încuraja persoanele care
valorificau fondurile sau alte bunuri, lăsate în paragină de proprietari, asigurând pe
această cale încasarea regulată a impozitelor datorate statului [8, p. 316].
Printr-o Constituție a împăratului Constantin s-a stabilit că „persoana care lasă în
părăsire un fond timp de 40 de ani, pierde dreptul de a-l revendica dacă un altul chiar cu
rea-credinţă a posedat imobilul respectiv întreaga perioadă menționată”.
Mai târziu, Theodosiu al II-lea menține regula, însă reduce termenul la 30 de ani.
După trecerea termenului, acțiunea în revendicare putea fi respinsă chiar dacă
posesorul stăpânea bunul fără justă cauză.
Împăratul Iustinian completează reglementarea instituției, stabilind caracterul ei
achizitiv. Ulterior, printr-o constituție celebră intitulată „De usucapione transformanda”,
Iustinian a fuzionat usucapio cu praescriptio, rezultând o singură instituție [5, p. 405], cu
următoarele caracteristici:
– termenul uzucapiune (usucapio) a fost menținut doar pentru lucrurile mobile,
stabilind un termen de posesie de trei ani;
– pentru bunurile imobile a fost utilizată denumirea de praescriptio longi
temporis și s-a păstrat termenul de 10 până la 20 de ani de posesie (după cum părțile
au locuit sau nu în aceeași rază teritorială unde era situat imobilul) sau de 30 de ani
(posesorul devenind proprietar fără să aibă just titlu și fără importanță dacă era de
bună sau de rea-credință [6, p. 448; 20, p. 182]).

6.11. Moduri de dobândire a proprietăţii prin lege

Dreptul roman admitea ca proprietatea să fie dobândită şi prin efectul legii (lex),
următoarele cazuri:
– lucrurilor confiscate de vameşi (commissia) sunt atribuite fiscului sau
societăţilor de publicani, însărcinaţi cu strângerea impozitelor [10, p. 288];
– coproprietarul unei case, dacă a reparat-o şi nu este despăgubit într-un termen
de 4 luni, de către celălalt coproprietar, dobândeşte şi partea acestuia din urmă;
– cel care cultiva un teren părăsit de proprietar, pentru a nu mai plăti impozitele
aferente, devine proprietarul acestui fond.

Dig., 17. 2. 52 § 10.
 6.12. Stingerea dreptului de proprietate
Unul dintre caracterele dreptului de proprietate este perpetuitatea, care presupune
faptul că acesta nu se stinge după scurgerea unui termen, ca în cazul unei obligaţii. Astfel,
trecerea proprietăţii de la un titular la altul printr-unul din modurile de înstrăinare şi de
dobândire a proprietăţii nu stinge dreptul de proprietate.
Cu toate acesta, există situații în care dreptul de proprietate se poate stinge pentru
proprietar din anumite motive [9, p. 569], printre care menționăm:
a) lucrul a pierit din punct de vedere material: sclavul a murit, imobilul a ars;
animalul sălbatic a scăpat din captivitate etc. Din punct de vedere juridic, este
posibil ca obiectul proprietății să nu mai întrunească cerințele legii (sclavul a fost
dezrobit);
b) lucrul a fost abandonat, distrus ori răpit de inamic;
c) lucrul a fost scos din comerţ, a devenit res sacra sau res religiosa.

Referințe bibliografice

1. Anghel Ion M. Drept privat roman. Vol. I. București: Hyperion, 1991. - 191 p.
2. Cătuneanu C. Curs elementar de drept roman. Ediția a II-a. București: Cartea
românească, 1924. - 690 p.
3. Cocoș Șt. Drept roman. București: ALL Beck, 2000. - 273 p.
4. Curs de drept roman.
https://jurnalulsportivului.files.wordpress.com/2012/02/curs-drept-roman-semestrul-
ii1.pdf (vizitat: 20.02.2019), 62 p.
5. Danielopolu G. Explicațiunea Instituțiunilor lui Iustinian. Vol. I. București:
Imprimeria statului, 1899. - 584 p.
6. Dimitrescu Gr. Drept roman (Izvoare. Procedura. Persoane. Drepturi reale).
Vol. I. București: Imprimeriile Independența. - 507 p.
7. Gaius. Instituțiunile. Traducere de A. N. Popescu. București: Academiei R.S.
R., 1982. - 362 p.
8. Girard P. F. Manuel élémentaire de Droit Romanin. Septième édition. Paris,
1924. - 1220 p.
9. Hamangiu C., Nicolau M. G. Dreptul roman. București: Editura librăriei Socec
& Co. Societate anonimă, 1930.
10. Hanga Vl. Drept privat roman, București: Didactică și enciclopedică, 1977.
11. Hanga Vl., Jacotă M. Drept privat roman. București: Didactică și pedagogică,
1964.
12. Hanga Vladimir, Bob Mircea Dan. Curs de drept privat roman. Ediția a V-a.
București: Universul Juridic, 2013. - 265 p.
13. Hanga Vl., Bocșan M.-D. Curs de drept privat roman. București: Rosetti, 2005.
14. Jacotă M., Piticari Gh. Drept privat roman. Universitatea „Al. I. Cuza”.
Facultatea de Drept. Iași, 1987.
15. Molcuț E., Oancea D. Drept roman. București: Şansa, 1993. - 342 p.
16. Molcuţ Emil. Drept roman. București: Universul Juridic, 2011. - 520 p.
17. Negru Ion. Drept roman. Universitatea Europeana „Dragan” din Lugoj,
Facultatea de Drept. - 435 p.
18. Sâmbrian T. Instituţii de drept roman UCV-FD material didactic protejat prin
Legea nr. 8/1996, https://www.academia.edu/29664567/Drept_roman_Sambrian
(vizitat: 05.01.2019). - 392 p.
19. Sâmbrian T. Drept roman. Principii, instituții și texte celebre. București:
ȘANSA, 1994. - 272 p.
20. Tomulescu C. Șt. Drept privat roman. București: Tipografia Univ. din
București, 1973. - 500 p.

Sarcini pentru autoevaluare

1) Analizați conținutul Capitolului II, Titlul III, Cartea a II-a a Codului civil
al R. Moldova. Descrieți diferențele dintre modurile de dobândire a dreptului
de proprietate în dreptul roman față de cele din dreptul actual.

2) Soluționați următoarele spețe:

a) Vânând în crângul său, Lucius a rănit un cerb, însă animalul rănit s-a făcut
nevăzut. Urmărind cerbul, Lucius a nimerit în pădurea ce aparținea lui Semproniu.
Acolo el a găsit cerbul, pe care deja îl luase arendașul domeniului – Ager. Între
Lucius și Ager a izbucnit un conflict cu privire la dreptul de proprietate asupra
bunului. În lipsa unui acord, părțile au apelat la proprietarul pădurii – Semproniu,
care imediat a spus că odată ce cerbul era pe terenul său, înseamnă că îi aparține.
Descurajați cei doi au mers la judecată.
– Care va fi soluția instanței de judecată?
– Care este criteriul de determinare dacă un animal este sau nu sălbatic?
– Contează dacă vânătorul vânează animale sălbatice pe terenul său sau al
altcuiva?
– Are proprietarul terenului dreptul preferențial la animalele sălbatice vânate
pe terenul său?
b) Unui cetățean roman A i-a fost furată o cupă de argint de mare valoare.
Câțiva ani mai târziu, el a descoperit accidental elementul furat la B. Acesta din
urmă a explicat că a cumpărat vasul în magazinul de bijuterii și, neștiind că a fost
furat, a refuzat să întoarcă cupa, referindu-se la posesia sa de bună-credință de trei
ani. A s-a adresat către instanța de judecată.
Care va fi soluția?

c) Cineva a comandat unui sculptor portretul soției sale și a oferit în acest scop
marmură. Între timp, sculptorul a primit o comandă favorabilă - sculptura
împăratului. Neavând la îndemână un material adecvat, el a folosit marmura
primului client. Ultimul, văzând sculptura realizată din materialul său, a cerut-o
pentru sine, invocând că va plăti prețul cu care s-au înțeles inițial. Sculptorul,
văzând că afacerea nu este profitabilă, a obiectat, invocând faptul că proprietarul
produsului ar trebui să fie considerat meșterul deoarece „a însufleţit o piatră”.
Clientul a insistat că proprietatea ar trebui să aparțină persoanei care a furnizat
materialul, deoarece în centrul tuturor activităților spirituale este „materia brută”.
Cum ar rezolva acest litigiu avocații romani?

d) Moșia lui Numerius este situată pe un mal al râului Orhio, iar moșia lui Ager
Aulus – pe celălalt mal. Cu timpul, râul și-a schimbat cursul, iar albia râului s-a
 micșorat. Astfel, râul deja nu mai despărțea cele 2 moșii, ci trecea prin moșia lui
Numerius. Considerând că terenul liber îi aparține, Ager Aulus a ocupat
pământului depus prin aluviune. Numerius însă nu este de acord și depune o
acțiune în instanță.
– Care va fi hotărârea instanței?
– Pe ce va fi întemeiată hotărârea?

e) Un cetăţean roman a cumpărat un bun. Împrejurările în care a dobândit bunul

dat ofereau posibilitatea de a bănui că acest bun este înstrăinat de un neproprietar.
El spera că va dobândi proprietatea asupra bunului prin îndelungata folosinţă a
lui, înainte de momentul stabilirii faptului că vânzătorul este de rea credinţă.
Sunt întemeiate speranţele cumpărătorului?

f) Un cetăţean roman a vândut unui peregrin o partidă de sclavi prin

intermediul mancipaţiunii – în prezenţa a cinci martori şi a catarangiului, cu
folosirea aramei şi a balanţei.
Va fi oare tranzacţia dată considerată valabilă?.

g) Un renumit pictor, aflându-se într-o plimbare, a văzut o fată uimitor de

frumoasă așezată pe iarbă. Dorind să o captureze imediat, a luat de la un dogar  un
butoi și a desenat pe fundul ei portretul fetei.
Cine poate fi considerat în acest caz proprietarul tabloului?


Meșteșugar care confecționează doage sau vase din doage
Tema 7. DREPTURILE REALE ASUPRA UNOR BUNURI STRĂINE

Obiectivele temei de studiu

 cunoașterea noţiunilor specifice temei: drept real, drepturi reale asupra

bunurilor altuia, servitute, superficie, emfiteoză, uzufruct, qvasiuzufruct, uz,
habitatio, operae;
 descrierea criteriilor de clasificare ale servituţilor în dreptul roman;
 analiza modurilor de constituire a servituţilor reale şi personale;
 determinarea cazurilor de stingere ale drepturilor reale asupra bunurilor
străine;
 determinarea trăsăturilor specifice ale servituților, superficiei, emfiteozei și
arendărilor pe termen lung;
 interpretarea articolelor din Legea celor 12 Table referitoare la tema studiată;
 comentarea textelor jurisconsulţilor romani referitoare la drepturile reale
asupra bunurilor străine.

Cuvinte-cheie
drept real, servitute, superficie, emfiteoză, uzufruct, qvasiuzufruct, uz, habitatio, operae,
uzufructuar, nud proprietar, emfiteot

Structura temei

7.1. Generalități privind drepturile reale asupra bunurilor străine

7.2. Servituţile reale (prediale) și servituţile personale
7.3. Constituirea servituţilor
7.4. Stingerea servituţilor
7.5. Alte drepturi reale asupra lucrurilor străine

7.1. Generalități privind drepturile reale asupra bunurilor străine

Dreptul de proprietate conferea titularului anumite prerogative: dreptul de a se folosi
de un lucru, de a-i culege roadele şi de a dispune de ele.
În unele situaţii, dreptul de a se folosi de un lucru şi de a-i culege roadele poate fi
detaşat de dreptul respectiv de proprietate, fiind exercitate de alte persoane decât
proprietarul, proprietatea fiind grevată de o servitute, iar persoana care o exercită este
titularul unui drept ce se referă la un bun ce nu-i aparţine – drept asupra lucrului străin.
Servituţile sunt de două feluri: servituţi reale sau prediale şi servituţi personale.
Servituţile reale grevează un fond în folosul altui fond, iar cele personale sunt constituite
asupra unui lucru mobil sau imobil în folosul unei persoane determinate şi nu pot fi
trecute asupra moştenitorilor ei.
Servituţile constituie prima şi cea mai importantă categorie de drepturi asupra
lucrurilor străine, a doua categorie o formează arendările perpetue sau pe termen lung,
create în vederea asigurării intereselor diferiţilor proprietari funciari, iar a treia – gajul şi
ipoteca, organizate în scopul ocrotirii intereselor creditorilor.

7.2. Servituţile reale (prediale) și servituțile personale

Cuvântul „servitute” își găsește sorgintea în dreptul roman, fiind traducerea literară a
cuvântului servitudo, exprimând starea de aservire în care se afla un lucru față de alt lucru
sau față de o persoană, de unde și distincția între servituți reale și servituți personale [10,
p. 232].
Servituţile sunt sarcini stabilite asupra unui lucru care aparţine altei persoane şi în
folosul acesteia deşi nu este proprietară asupra lucrului [8, p. 128; 9, p. 114] (figura 7.1.).

Proprietar 1 Proprietar 2

__ __ __ __ __ __ __ __ __ ____ __ __ __ __ __ __ __ __ __ __ __ __
__ Servitute de
ser
trecere
__
__ __
__ __
Drum public
 __ __

Fig. 7.1. Servitute de trecere

Analizată din punct de vedere activ, servitutea este un drept, iar din punct de vedere
pasiv servitutea este o sarcină impusă unui lucru în profitul unei persoane alta decât
proprietarul acelui lucru. Când imobilul condiționează servicii sau foloase altui imobil
învecinat, cu un alt proprietar, acel praedium este supus unei servituți reale sau prediale
[1, p. 3649]. Din această perspectivă, servitutea apare ca o modificare a regimului legal al
dreptului de proprietate. O consecință a acestei idei este că servitutea nu poate fi separată
de imobil; atunci când imobilul este înstrăinat, servitutea urmează imobilul.
Principalele caracteristici ale servituților sunt următoarele [10, p. 233-234]:
– servituţile pot să existe doar în măsura în care condiționează în mod direct
avantajul scontat pentru fondul servant;
– servituţile sunt limitate strict la necesităţile titularului de a exploata în bune
condiţii fondul dominant;
– servituţile se sting prin dispariţia oricărui fond sau a ambelor fonduri, precum și
prin confuziune, atunci când ambele fonduri sunt deținute în proprietate de aceeași
persoană;
– servituţile sunt inalienabile şi incesibile (cel mult poate fi cedat exerciţiul lor) şi
nu pot fi create servituți cu termen sau sub condiţie;
– nu se pot crea noi servituţi asupra servituţii existente, după cum nimeni nu
poate deține o servitute asupra propriului său lucru (nemini res sua servit);
– servituţile sunt incorporale şi indivizibile (excepţie face uzufructul) de unde
rezultă că un coproprietar nu poate constitui servituţi pro-parte şi nici nu pot fi stinse
servituțile pro-parte.
În conformitate cu dreptul roman, servituţile se împart în următoarele categorii [4, p.
373-401]:


Servitutea constă în a obliga pe proprietarul fondului aservit a se abține (a nu face ceva), iar nu a-l obliga a face ceva. (L. 15
§ 1, Dig., De servitutibus, 8, 1).
 1) Servituți reale - sunt cunoscute și sub denumirea de servituți prediale
(servitutes rerum sau servitutes praediorum). Cuvântul praedium înseamnă imobil situat
de regulă la țară; sensul originar al lui praedium semnifică garanția imobiliară a statului
(praedium,- ii, s.n. = proprietate; moșie, domeniu, țarină; praedia rustica = bunuri
agricole; praedia urbana = bunuri urbane - case; praedibus ac praediis cavere = a cere
garanții și ipoteci) [2, p. 559]. Întotdeauna servituțile reale grevează un fond în folosul
altui fond, adică un drept în favoarea unui fond de care profită toți cei care sunt ori care
vor fi proprietarii acestui fond [5, p. 296].
Categoria servituților reale se referă numai la bunurile imobile. Din rândul lor fac
parte servituți rustice (iura praediorum rusticorum) și servituți urbane (iura praediorum
urbanorum), criteriul constituindu-l fondul dominant: dacă este clădit este urbană, dacă
este neclădit este rustică.
Servituţile prediale rustice intrau în categoria res mancipi cel puțin când era vorba
despre terenurile italice. Reamintim că în conformitate cu dreptul roman, res mancipi
erau bunurile cele mai importante și mai bine ocrotite de lege.
Servituțile prediale se împart în următoarele categorii [10, p. 235]:
– iter, constă în dreptul de trecere cu piciorul pe terenul învecinat al altei persoane;
– via, este dreptul de trecere cu atelajele pe terenul învecinat, proprietatea altei
persoane;
– actus, constă în dreptul de trecere cu vitele pe terenul învecinat, proprietatea altei
persoane;
– aqueductus, se referă la dreptul de trecere cu conducta de apă pe terenul vecinului;
– dreptul de a lua apă sau nisip de pe terenul, proprietatea altuia.
Servituţile prediale rustice, fiind considerate bunuri mancipi, dobândirea lor avea loc
prin mancipaţiune şi prin celelalte moduri de drept civil.
Servituţile prediale urbane se împart în următoarele categorii:
– servitutea de scurgere a apei din canal (cloaca);
– servitutea de scurgere a apei de ploaie;
– servitutea de a sprijini o grindă de peretele proprietatea vecinului;


Dreptul de apeduct este acela de a conduce apa prin fondul altuia. (L. 1 § 1, Pr. Dig., De servitutibus praediorum
rusticorum, 8, 3).
– servitutea de a clădi mai sus decât clădirea vecinului [6, p. 118-119].
Toate servituțile prediale urbane au fost create de pretor din necesități practice
răspunzând noilor transformări prin care a trecut societatea romană.


Dacă cineva vrea să constituie vecinului său un drept (de servitute) trebuie să-l realizeze prin pacte și stipulații; totuși,
cineva poate chiar printr-un testament să oblige pe moștenitorul său: să nu construiască peste o anumită înălțime, ca să nu ia
lumina imobilului vecin; să nu îngăduie vecinului să introducă o bârnă în zidul său sau să aibă dreptul de scurgere a apelor de
ploaie; să-i îngăduie să treacă cu piciorul sau cu animalele de povară pe fondul lui sau să tragă apă din acest fond.

Reale (preadiale) – sarcină impusă
proprietarului terenului aservit în favoarea
proprietarului terenului dominant. Sarcina
constă în obligarea primului de a permite
și dreptul celui din urmă de a trece pe
fondul aservit călare și pe jos, de a paște
turmele, de a aduce apă prin terenul
aservit etc.
Urbane – terenul dominant constă într-o
clădire, indiferent de locul unde se află.
Rustice – terenul dominant constă într-un
lot de pământ cu destinație agricolă sau de
pășune.
Tipurile servituților
Personale – presupun existența unui
singur lucru mobil sau imobil asupra
căruia două persoane determinate
exercitau două drepturi reale diferite.
servitutea de scurgere a apei din
canal (cloaca)
servitutea de scurgere a apei de Uzufrucul – dreptul de folosință și
ploaie dreptul de a culege roadele unor lucruri
străine, lăsându-le neatinsă substanța.
servitutea de a sprijini o grindă de
peretele proprietatea vecinului
Uzul – dreptul de a folosi lucrul altuia
servitutea de a clădi mai sus decât fără a-i culege fructele.
clădirea vecinului
Habitatio – dreptul de a trăi în casa
altuia.
dreptul de trecere cu piciorul pe
terenul învecinat al altei persoane
Operae – dreptul unei persoane de a
dreptul de trecere cu atelajele pe beneficia de serviciile sclavului sau ale
terenul învecinat proprietatea altei animalelor lăsate de altă persoană prin
testament.
persoane
dreptul de trecere cu vitele pe terenul
învecinat proprietatea altei persoane
dreptul de trecere cu conducta de apă
pe terenul vecinului
Fig. 7.2. Clasificarea servituților
dreptul de a lua apă sau nisip de pe
terenul proprietatea altuia
 2) Servituți personale. Spre deosebire de servituțile reale care se referă doar la
imobile, servituțile personale se pot constitui asupra unui lucru mobil sau imobil, în
folosul unei persoane determinate fără să poată fi transmise prin moștenire [11, p. 171-
172]. Ele au apărut mai târziu decât servituțile reale și s-au dezvoltat cu începere din
perioada clasică. Iustinian le numește servitutes personarum, pentru că avantajele directe
și imediate sunt create în favoarea unor persoane [3, p. 481]. Din rândul lor fac parte:
uzufructul, uzul, abitația.
 Uzufructul – dreptul de folosinţă şi de a culege roadele unor lucruri străine,
lăsându-le neatinsă substanţa. Titularul dreptului de uzufruct se numește
uzufructuar, iar proprietarul lucrului grevat de uzufruct se numește nud proprietar.
Uzufructul poate fi stabilit asupra tuturor lucrurilor corporale mobile şi imobile din
patrimoniul unei persoane. Fiind un drept real, strict legat de persoana aceluia în
profitul căruia a fost construit, uzufructul este un drept temporar, cel mult viager.
Uzufructuarul nu-l poate înstrăina, dar poate să cedeze exerciţiul dreptului pentru un
anumit timp printr-o închiriere, fie să-l cedeze definitiv printr-o vânzare sau printr-o
donaţie. În asemenea cazuri, terţul dobânditor este un simplu creditor, dreptul real
rămânând uzufructuarului. Uzufructuarul trebuie să garanteze că se va folosi de
lucru ca un bun gospodar şi va restitui lucrul la finele uzufructului. El are obligaţia
de a cultiva ogoarele, de a face reparaţiile cuvenite imobilelor, să planteze lipsurile
în vie sau livadă, să plătească impozitele etc. Uzufructuarul dobândeşte fructele prin
percepere; dacă uzufructul a încetat înainte de culegerea recoltelor, acestea revin
nudului proprietar şi nu erezilor uzufructuarului, iar dacă este constituit înainte de
strângerea recoltei, dreptul de a culege aparţine uzufructuarului. Uzufructuarul
răspunde ca un bun administrator.
 Quasiuzufructul – uzufructul asupra bunurilor consumptibile, uzufructuarul
devine proprietarul lor, fiind obligat să restituie nu aceleaşi lucruri, ci altele identice
în cantitate şi calitate sau valoarea lor în bani, deoarece substanţa celor dintâi va fi
consumată.
 Uzul – era considerat o dezmembrare a proprietății, cuprinzând în totalitate ius
utendi, dreptul de a întrebuința lucrul de o altă persoană decât proprietarul acelui
 lucru, fără a-i percepe cel mai mic fruct . Această concepție îngustă a fost depășită
cu timpul în ce privește dreptul titularului de a utiliza lucrul și de a-i culege roadele
în limitele nevoilor personale. Ulterior s-a admis că uzuarul poate culege fructele în
limitele nevoilor sale și ale familiei. Pretorul a modificat vechea regulă, dar a obligat
beneficiarul uzului la o cautio usuaria (a da cauţiune pentru uz), drept garanţie către
proprietar în ceea ce privește întreținerea lucrului și restituirea lui.
 Habitatio – drept de uz restrâns ce conferă titularului dreptul de a locui în casa
altuia. Este un drept real mai restrâns decât dreptul de uz pentru că se referă expres
doar la casa de locuit. Începând cu perioada împăratului Iustinian, se permite
titularului să închirieze locuința primită în habitație [5, p. 303]. Cu toate acestea se
poate susține că regulile dreptului de abitațiune, într-o mare măsură, au rămas
neschimbate până astăzi [1, p. 387].
În ce privește modul cum se constituie habitația, principalele moduri de
formare sunt prin testament sau prin donaţie.
 Operae – dreptul de a folosi munca unui sclav, în cazuri excepţionale a unui
animal.

7.3. Constituirea servituţilor

Constituirea servituților în dreptul roman putea fi realizată în două moduri:
1. Proprietarul unui fond poate ceda în folosul fondului vecin prerogativele ce
constituie o servitute predială;
2. Proprietarul a două fonduri poate să înstrăineze unul, rezervând asupra acestui
fond o servitute în folosul celui pe care-l păstrează.
În primul caz este vorba de o constituire directă, iar al doilea de una indirectă. Se
foloseau în acest scop mai multe procedee juridice:
1) Mancipaţiunea şi procesul fictiv. Într-un prim caz m care dobândeşte
servitutea de la t spunea: declar că am un drept de trecere pe fondul x. În al doilea
caz: m, înstrăinând lui t îşi reţinea dreptul de trecere pe acest fond, primind fondul


Cel care are un drept de uz, poate să se servească de lucru, fără a putea însă percepe fructele lui. – ( L. 2, Pr., Dig., De usu et
habitatione, 7. 8).

Femeia uzuară a unei case poate să o locuiască nu doar cu bărbatul ei ci împreună cu copiii și liberții, dar și cu părinții ei.
(L. 6 § 1, Dig., De usu et habitatione, 7.8).
declara solemn că fondul este al său, potrivit cu dreptul quiritar, mai puţin dreptul de
trecere. Printr-o in iure cessio se putea constitui şi servituţi personale.
2) Prin testament, testatorul împărţindu-şi patrimoniul putea constitui o servitute
asupra unui fond în folosul altui fond sau un uzufruct în forma unui legat după
formula: „dau şi las uzufructul fondului c lui t”.
3) Printr-o quasitradiţie. Este vorba de o constituire tacită a unei servituţi:
proprietarul unui fond îngăduie unui terţ să execute pe acest fond o servitute (de
trecere, de scoatere a apei etc.).
4) Printr-o adjudecare. În cazul unui proces referitor la împărţirea sau hotărnicirea
a două fonduri, judecătorul putea constitui printr-o adjudecare o servitute în folosul
unuia din fonduri.
5) Prin uzucapiune. Acest lucru a fost posibil în epoca veche, când servituţile
erau socotite lucruri corporale, dar Legea Scribonia din sec I î.e.n. a abolit
uzucapiunea servituţilor, care deveniseră bunuri incorporale, nesusceptibile de
uzucapiune. În epoca imperială, însă, pretorul ocrotea printr-o acţiune utilă, pe cel
care a exercitat, chiar fără just titlu şi bună-credinţă, o servitute timp de 10 sau 20
ani (după cum cele două părţi locuiau sau nu în aceeaşi provincie), cu condiţia de a
nu fi fost exercitată prin violenţă, pe ascuns sau cu îngăduinţa temporară a
proprietarului fondului servant.
6) Prin pacte şi stipulaţiuni. Întrucât asupra fondurilor provinciale nu se puteau
constitui servituţi, conform codului civil au fost folosite pactele şi stipulaţiunile.
Pactul este contractul neformal – simplu acord de voinţă de constituire a unei
servituţi, iar stipulaţiunea, obligaţiunea luată de partea care a promis servitutea de a
respecta convenţia şi de a plăti celeilalte părţi o amendă în cazul în care s-ar opune
la exerciţiul servituţii.

7.5. Stingerea servituţilor

 Modurile de stingere ale servituților diferă în dependență de tipul servitutei.
Stingerea servituţilor prediale conduce la dispariţia restricţiei impuse fondului
aservit, care revine la situaţia anterioară. Stingerea servituţii prediale se produce astfel:
– prin dispariţia materială a fondului (distrus printr-un incendiu, inundaţie etc.);
– prin confuzie, adică prin reunirea calităţii de titular al servituţii şi de proprietar
al bunului grevat de servitute;
– prin renunţarea proprietarului fondului dominant;
– prin nefolosirea servituţii timp de 1 sau 2 ani după cum e vorba de un bun
mobil sau imobil (în dreptul clasic) de 3 ani pentru mobile şi 10 ani sau 20 ani
pentru imobile, după cum părţile locuiau sau nu în aceeaşi provincie (în dreptul lui
Iustinian). Pentru servituţile prediale urbane, nefolosinţa trebuia să fie însoţită de
usucapio libertatis din partea proprietarului fondului aservit; din ziua în care
proprietarul fondului grevat de servitute a făcut un act contrar exerciţiului servituţii,
din acel moment începe să curgă termenul de stingere a acesteia.
În ce priveşte servituţile personale, se sting în următoarele situaţii:
– prin moartea naturală a titularului servituţii, prin moartea sa civilă (fac
excepţie habitatio şi operae, deoarece ele creează unele avantaje dobândite de titular
zi cu zi prin nefolosinţa după aceleaşi reguli ca şi servituţile prediale, cu cele două
excepţii de mai sus din aceleaşi motive),
– prin pierderea materială a lucrului ce formează obiectul servituţii (imobilul
este distrus de un incendiu) sau prin dispariţia sa juridică (sclavul este dezrobit);
– prin renunţarea titularului servituţii;
– prin consolidare, adică prin dobândirea calităţii de proprietar de către titularul
dreptului de servitute;
– prin expirarea termenului fixat, deoarece servituţile personale sunt temporare,
fiind legate de existenţa unei persoane, fie de îndeplinirea unui termen sau a unei
condiţii fixate cu ocazia constituirii respectivelor servituţi.

7.6. Alte drepturi reale asupra lucrurilor străine

 A doua categorie de drepturi asupra lucrurilor altuia o constituie arendările perpetue
sau pe termen lung. Ele au avut o evoluţie ascendentă, devenind în timpul lui Iustinian
forme de proprietate limitată, fiind apropiate de dreptul de proprietate.
1) Superficia – dreptul de proprietate acordat unei persoane de a se folosi, în
temeiul unui contract de închiriere, pe veci sau pe termen lung, de o construcţie ridicată
pe terenul altei persoane, în schimbul unei sume de bani numită solarium (de la solum,
pământ) plătită acesteia din urmă în calitatea ei de proprietar. Dreptul de superficie putea
fi transmis moștenitorilor, putea fi înstrăinat, putea fi grevat cu o servitute și mai târziu cu
o ipotecă [12, p. 89]. Titularul acestui drept purta numele de superficiar. Superficia era
ocrotită de un interdict şi de o acţiune (reivindicatio utilis) care putea fi intentată
împotriva oricărei persoane ce ar fi tulburat pe superficiar în exerciţiul dreptului său.
2) Arendările pe termen lung (conductio agri vectigalis) – varietate specială de
arendă prin care cetăţile dădeau terenurile lor în administrare particularilor pe timp
îndelungat. Pământurile arendate în acest mod poartă denumirea de agri vectigalis, iar
persoana care le administra se numea conductor agri vectigalis [10, p. 246].
Acești posesori ai terenurilor agricole se deosebeau de chiriaşi și de simpli arendaşi,
drepturile lor putând fi transmise fie prin acte între vii, fie prin acte cu cauză de moarte.
Titularii beneficiau de interdicte posesorii şi de o acţiune reală prin care administratorul
terenului putea să reia lucrul din mâinile oricui s-ar afla. Fructele culese de pe aceste
terenuri, revin în proprietate conducătorului agri vectigalis prin simpla separație de sol ca
orice posesor de bună-credință [7, p. 145].
3) Emfiteoza – arendarea pe veci sau pe termen lung a unor terenuri imperiale
nelucrate, cu îndatorirea emfiteotului de a le pune în cultură. În baza emfiteozei, o parte
se obligă să procure alteia (denumită emfiteot) un fond (teren agricol) pentru a-l cultiva și
a-i percepe fructele pe timp îndelungat ori fără termen, iar cealaltă parte se obligă să
achite o sumă de bani [4, p. 404-405].
În timpul împăratului Iustinian, arendările pe termen lung sau perpetue şi emfiteoza
se contopesc într-o instituţie unică supusă aceloraşi reguli.

Referințe bibliografice
 1. Danielopolu G. Explicațiunea Instituțiunilor lui Iustinian. Vol. I. București:
Imprimeria statului, 1899. - 584 p.
2. Dicționar latin român. București: Editura științifică, 1963
3. Dimitrescu Gr. Drept roman (Izvoare. Procedură. Persoane. Drepturi reale).
Vol. I. București: Imprimeriile Independența. - 507 p.
4. Girard P. F. Manuel élémentaire de Droit Romanin. Septième édition. Paris,
1924. - 1220 p.
5. Hanga Vl. Drept privat roman, București: Didactică și enciclopedică, 1977.
6. Hanga Vladimir, Bob Mircea Dan. Curs de drept privat roman. Ediția a V-a.
București: Universul Juridic, 2013. - 265 p.
7. Molcuț E. Drept privat roman. Ediție revăzută și adăugită. București: Universul
Juridic, 2007.
8. Molcuț E., Oancea D. Drept roman. București: Şansa, 1993. - 342 p.
9. Murzea Cr. Drept roman. Ediţia a II-a. Bucureşti: ALL Beck, 2003. - 352 p.
10. Negru Ion. Drept roman. Universitatea Europeana „Dragan” din Lugoj,
Facultatea de Drept. - 435 p.
11. Robaye R. Le droit romain, 3e edition, Bruxelles: Louvain-la-Neuve, 2005.
12. Sâmbrian T. Drept roman. Principii, instituții și texte celebre. București:
ȘANSA, 1994. - 272 p.

Sarcini pentru autoevaluare

1. Ce sunt servituţile şi cum se clasifică acestea?

2. Delimitați servituțile reale (prediale) de servituțile personale

3. Uniți prin săgeţi fragmentele de enunţuri pentru a forma propoziții

adevărate:

a) Superficia 1) drept real de folosință, având ca obiect închirierea

b) Emfiteoza (arendarea) perpetuă sau quasi-perpetuă asupra unui
c) Servituţile imobil
d) Habitatio 2) dreptul de folosință și dreptul de a culege roadele
e) Operae unor lucruri străine, lăsându-le neatinsă substanța
f) Uzufructul 3) sarcini stabilite asupra unui lucru care aparţine altei
persoane şi în folosul acesteia deşi nu este
proprietară asupra lucrului
4) dreptul unei persoane de a beneficia de serviciile
 sclavului sau a animalelor lăsate de altă persoană
prin testament
5) dreptul unei persoane de a folosi construcţia zidită
de ea pe terenul închiriat de altă persoană
6) un drept de uz restrâns ce conferă titularului dreptul
de a locui în casa altuia

4. Soluționați următoarele spețe, ținând cont de legile romane și comentariile

jurisconsulților romani:

a) Pavel, în calitate de nud proprietar, a constituit în folosul lui Marcus, în calitate

de uzufructuar, dreptul de a folosi vița-de-vie. După un timp, Marcus a fost
condamnat pentru o infracțiune și a fost expulzat din Roma.
– Are această sancțiune vreo consecință asupra dreptului de uzufruct?
– Va continua în timp această servitute?

b) Jurisconsultul roman Pavel, în cartea „3 Sentințe”, a declarat: „Dacă, conform

legatului (dispoziție testamentară), este refuzat uzufructul pentru o sclavă, copilul
(de la ea) nu aparține uzufructuarului. Dacă, conform legatului, este refuzată o
turmă, atunci ... descendența aparține uzufructuarului”.
Explicați diferențele dintre aceste tipuri de servituți personale.

c) Testatorul, a acordat prin testament moștenitorului său obligația de a pune la

dispoziție casa de locuit lăsată după moartea sa pentru utilizare văduvei sale. După
ce a trăit în casă timp de un an, văduva s-a recăsătorit și a adus în casă noul soț,
împreună cu doi copii ai lui. Moștenitorul a considerat astfel de acțiuni ilegale,
încălcând voința testatorului și a cerut încetarea utilizării și evacuării tuturor din
casă”.
Care dintre părți are dreptate în acțiunile întreprinse?

Tema 8. OBLIGAŢIILE ÎN DREPTUL ROMAN

 Obiectivele temei de studiu

 cunoașterea noţiunilor generale privind obligaţiile în dreptul roman;

 determinarea și analiza etapelor de evoluţie a obligaţiilor;
 analiza elementelor constitutive ale obligaţiilor (subiecţii, obiectul şi
sancţiunea);
 determinarea și exemplificarea categoriilor de obligaţiuni în dependenţă de
izvoare, sancţiune şi numărul de persoane care participă la raportul juridic;
 modurile de stingere a obligaţiilor;
 analiza și delimitarea efectului normal al obligaţiilor de efectul accidental al
obligaţiilor;
 descrierea modurilor voluntare nevoluntare de stingere a obligaţiilor;
 interpretarea articolelor din legile romane, textelor jurisconsulţilor romani
referitoare la tema studiată.

Cuvinte-cheie
obligaţie, culpă, dol, caz fortuit, forţă majoră, delict, quasidelict, contract, quasicontract,
obligații solidare, obligații coreale, custodie, efectele obligațiilor, stingerea obligațiilor,
plată, dare în plată, novațiune, compensațiune, remitere de datorie, confuziune,
prescripție extinctivă, pierderea personalității.

Structura temei

8.1. Noţiunea de obligaţie şi evoluţia istorică a obligaţiilor

8.2. Elementele obligaţiei
8.3. Clasificarea obligaţiilor
8.4. Efectele obligaţiilor
8.5. Stingerea obligaţiilor

8.1. Noţiunea de obligaţie şi evoluţia istorică a obligaţiilor

În temele anterioare s-a discutat despre clasificarea drepturilor patrimoniale în
drepturi reale și drepturi de creanță (drepturi personale). Prezenta temă este dedicată
instituției drepturilor de creanță.
Prin drept de creanță se înțelege dreptul pe care îl are o persoană de a cere altei
persoane să dea, să facă sau să nu facă ceva.
 Noțiunea de „creanță” sau „obligație” nu a fost destul de precisă într-o primă fază de
dezvoltare a dreptului privat roman, așa încât s-a ținut de către specialiști că la origine ar
fi existat o confuzie permanentă între proprietate și obligațiune [1, p. 197].
Din punct de vedere etimologic, termenul de „obligaţie” provine din cuvântul
obligatio, care în latina veche însemna „a lega” (ligare) pe cineva din pricina (ob., obs.)
nerespectării prestaţiei pe care o datora altuia [6, p. 345].
În dreptul roman, termenul de obligaţie a parcurs, în evoluţia lui, două etape.
În prima etapă, obligaţia civilă avea semnificaţia unei legături pur materiale
(vinculum corporis) între două persoane, concretizată în înlănţuirea fizică a debitorului
de către creditor, în cazul în care primul nu-şi executa de bună voie îndatoririle faţă de
ultimul. În această etapă, obligaţia civilă era un adevărat ius in personam, adică un drept
al unei persoane fizice asupra altei persoane fizice, exercitat la fel ca şi dreptul de
proprietate asupra unui lucru oarecare (ius in rem). Deci, întocmai ca şi proprietarul unui
lucru, creditorul putea dispune de persoana debitorului insolvabil [14, p. 11]; acest înţeles
se datora faptului că noţiunea de drept de creanţă, de obligaţie era foarte imprecisă în
societăţile primitive. Practic a fost nesocotit caracterul esenţial al obligaţiei, acela că
obligaţia trebuie să fie temporară şi nu perpetuă ca proprietatea [13, p. 1].
În schimb, în etapa ulterioară, obligaţia civilă devine o legătură juridică (vinculum
iuris) dintre creditor şi debitor, sancțiunea răzbunării victimei fiind înlocuită treptat
printr-o înțelegere între păgubaș și delicvent prin care se stabilea o despăgubire. Tot de
atunci părțile încep să admită posibilitatea de a se lua în gaj o altă persoană, un ostatic
(vindex), până la plata acelei despăgubiri [4, p. 15].
Noţiunea de „obligaţie” este definită în două texte romane. Primul aparţine
juristconsultului Paul, iar cel de-al doilea se datorează Institutelor lui Justinian care se
apropie mai mult de accepţiunea modernă.
Juristconsultul Paul, într-un text conservat în Digeste [3, p. 204], defineşte obligaţia
după cum urmează: „natura obligaţiei nu constă în faptul că un lucru devine al nostru
sau ne este construită o servitute, ci faptul că cineva este constrâns a ne transmite
proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestaţiune”.
 Potrivit lui Justinian: „Obligația este o legătura de drept prin care suntem siliţi a
plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre” [3, p. 205].
Deşi definiţia lui Justinian înfăţişează obligaţia ca pe un raport juridic, ea prezintă şi
unele imperfecţiuni, deoarece arată doar situaţia debitorului, fără a aminti despre dreptul
creditorului de a primi plata. Acest text desemnează o acţiune de dare, facere sau prestare,
şi nu o obligaţie asumată şi care ar trebui îndeplinită, arătându-se că debitorul este silit să
plătească, legând prin această definiţie noţiunea de obligaţie de ideea de constrângere [13,
p. 2].

8.2. Elementele obligaţiei

Prin structura obligației înțelegem elementele principale, de esență, intrinseci, care
definesc raportul de obligație [12, p. 260].
Elementele obligaţiilor în dreptul roman sunt: subiecţii, obiectul şi sancţiunea
(constrângerea).
a) Subiecţii, subiectul pasiv, sau debitorul este cel care trebuie sa efectueze
prestaţia în favoarea altei persoane, în virtutea unei legături juridice de natură a-l
constrânge.
Subiectul activ sau creditorul este partea în proces care în virtutea unei legături
juridice poate să ceară altei persoane să execute ceva. Desigur, atât caracterul pasiv, cât şi
cel activ sunt privite doar sub raport procesual.
b) Obiectul, adică o plată pe care trebuie să o facă debitorul faţă de creditor - prin
plată. În sens juridic, prin plată se înțelegea nu numai remiterea unei sume de bani, ci și
orice executare a obligației, adică: dare, facere sau prestare [1, p. 199].
– Dare înseamnă a transfera proprietatea unui lucru (de exemplu, a plăti o sumă
de bani), sau a constitui un drept real.
– Facere înseamnă a face ceva, a săvârși un fapt, inclusiv „non facere”, adică
abţinerea la care debitorul s-a obligat față de creditor. Exemple: facere: a construi o
casă pentru creditor, a executa o lucrare, a preda un animal ori un alt bun aflat in
comercium; non facere: angajamentul unuia dintre vecini față de celălalt de a se
 abţine să construiască la o distanţă mai mică decât cea stabilită, în raport cu
proprietatea învecinată; neacționarea în judecată a lui Primus de către Secundus etc.
– Prestare înseamnă a procura folosinţa unui lucru, fără a constitui un drept real.
Exemplu: a transmite posesiunea unui lucru.
Pentru ca obligația să fie valabilă, obiectul său trebuia să îndeplinească următoarele
condiţii:
 obiectul trebuia să fie licit (conform legii și bunelor moravuri). Nu are un
obiect licit și deci nici valoare juridică promisiunea de a comite un delict (faptă
nepermisă), convenția relativă la o succesiune viitoare etc. [1, p. 200];
 obiectul trebuia să fie posibil de executat. Imposibilitatea putea fi juridică (de
exemplu, dacă se promitea transmiterea proprietăţii unui lucru consacrat zeilor,
precum un templu, căci templul nu poate fi obiect de proprietate privată) sau fizică
(dacă se promitea de a da ceea ce nu există şi nu poate să existe). Regula
Impossibilum nulla est obligatio (nimeni nu este obligat să facă ceea ce este
imposibil) făcea ca obligația cu un obiect imposibil să nu fie valabilă;
 obiectul trebuia să prezinte interes pentru creditor (de regulă pecuniar). Nu
exista interes atunci când cineva promitea propriul lucru al creditorului, potrivit
principiului că ceea ce este al nostru nu poate deveni al nostru a doua oară;
 obiectul trebuie să constea dintr-o prestaţie pe care debitorul o face pentru
creditor. În dreptul roman, efectele actelor juridice se produc numai între părți, nu și
față de terți și ca atare nimeni nu poate promite fapta altuia, după cum nimeni nu
poate promite în folosul altuia [9, p. 127];
 obiectul trebuia să fie suficient determinat, obligaţia fiind nulă atunci când
obiectul ei nu este suficient determinat. De exemplu: promit cereale fără să indic
cantitatea, promit sclavi, fără a preciza numărul etc.
c) Sancţiunea (constrângerea) – reprezintă mijlocul prin care creditorul poate sili
debitorul să-şi execute angajamentul. Dacă debitorul nu face plata, creditorul poate
intenta împotriva lui o acţiune personală prin care îl poate constrânge pe debitor prin
proces să-şi execute obligaţia.
8.3. Clasificarea obligaţiilor
 În dreptul roman puteau fi distinse mai multe criterii de clasificare ale obligațiilor, și
anume: după izvor, după sancțiune și după numărul de persoane care participau la
raportul juridic (figura 8.1).

Clasificarea obligațiilor

După izvorul După numărul de

După sancțiune
apariției subiecte

contractuale naturale – obligaţii simple - obligaţiile

sancţionate printr-o cu un singur debitor
delictuale excepţiune şi un singur creditor

quasicontractuale civile – obligaţii complexe - cu

sancţionate cu o pluralitate de
quasicontractuale acţiune subiecte

conjuncte - coreale
de drept de bună se aplică (solidare) –
strict credinţă principiul prestația poate fi
divizibilităţii pretinsă integral
creanţelor şi de la oricare din
datoriilor debitori
Fig. 8.1. Clasificarea obligațiilor

1) Clasificarea obligaţiilor după izvoare. Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se

înţelege un act juridic sau un fapt care dă naştere unei obligaţii. Astfel apare clasificarea
bipartită, formată din contracte şi delicte, considerată, chiar de Justinian, cea mai
importantă. Cu toate acestea, ea s-a dovedit necorespunzătoare, astfel încât a apărut o
nouă clasificare.
 Obligaţii contractuale - izvorăsc din contracte. Contractul este convenţia care
generează obligaţii (sau drepturi de creanţă şi datorii).
  Obligaţii delictuale - izvorăsc din delicte. Delictele erau fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii care generează obligaţia de a repara prejudiciul cauzat sau
de a plăti o amendă.
 Obligaţii quasicontractuale - izvorăsc din quasicontracte. Ele sunt fapte licite
care generează efecte similare cu cele ale contractelor. De exemplu: obligația
tutorelui față de pupil, gestiunea de afaceri – este administrarea bunurilor unei
persoane fără ştirea ei. Acest fapt generează efecte similare cu ale contractului de
mandat, deoarece se considera că cel care administreaza bunurile unei persoane fără
ştirea ei procedează de parcă ar fi primit un mandat/o împuternicire.
 Obligaţii quasidelictuale - izvorăsc din quasidelicte. Quasidelictele sunt tot
fapte ilicite cauzatoare de prejudicii care generează efecte identice cu cele ale
delictelor. Romanii nu dispuneau de criterii de formă sau de fond pentru a distinge
între delicte şi quasidelicte, căci noţiunea de quasidelict a apărut în legătură cu
mentalitatea conservatoare a romanilor, care alcătuiau diferite liste cu lucruri, acte,
fapte, după care închideau acele liste. Astfel, ei au înlocuit o lista a delictelor, după
care au închis acea lista, considerând în mod greşit că nu pot să apară și alte delicte.
Însă au apărut şi alte fapte ilicite pe care le-au denumit quasidelicte.
2) Clasificarea obligaţiilor după sancţiune. Din acest punct de vedere, obligaţiile se
clasifică în obligaţii civile şi obligaţii naturale.
 Obligaţii civile – obligaţii sancţionate prin intermediul unei acţiuni. Acestea se
împart la rândul lor în obligaţii de drept strict şi obligaţii de bună credinţă.
Obligaţiile de drept strict se interpretează urmând clauzele contractuale, pe când la
cele de bună credinţă – se ţine seama de voinţă părţilor, precum şi de alte
circumstanţe.
 Obligaţii naturale – obligaţii ce nu erau sancţionate printr-o acţiune, ci printr-
o excepţiune. Dacă debitorul plătea de bună voie, nu putea cere să i se restituie plata.
Acest tip de obligaţie a apărut în dreptul clasic. Sunt considerate obligații naturale
după dreptul roman, pactele simple care nu permit acțiuni în justiție; datoriile
persoanelor care au suferit capitis deminutio se sting din punct de vedere civil, însă
subzistă ca obligații naturale. Dacă debitorul dintr-o obligație naturală nu plătește,
 creditorul nu dispune de acțiune pentru a-l urmări în justiție, în schimb atunci când
debitorul plătește de bună-voie, chiar din eroare, face o plată valabilă fără putinţa de
restituire (conditio in debiti). Pe această cale obligațiile naturale se deosebesc radical
de datoriile morale [12, p. 266].
3) Clasificarea din punct de vedere al numărului de persoane care participă la
raportul juridic. Din acest punct de vedere, obligaţiile se împart în obligaţii simple şi
obligaţii complexe.
 Obligaţiile simple sunt obligaţiile cu un singur debitor şi un singur creditor.
 Obligaţiile complexe (cu pluralitate de subiecte), la rândul lor sunt de 2 feluri:
obligaţii conjuncte şi obligaţii coreale (solidare):
ü obligaţiile conjuncte sunt guvernate de principiul divizibilităţii creanţelor şi
datoriilor. Astfel, dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare creditor va putea
pretinde numai partea sa din creanţa. Dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare
debitor va putea fi urmărit numai pentru partea lui din datorie. Rezultă că la
obligaţiile conjuncte avem mai multe obiecte şi un singur raport juridic
obligaţional care se va stinge numai după ce şi ultimul dintre creditori îşi va fi
valorificat partea sa din creanţă, iar dacă sunt mai mulţi debitori, se va stinge
după ce ultimul debitor îşi va fi plătit partea din datorie. La romani se aplică
regula, conform căreia obligaţiile cu pluralitate de subiecte sunt divizibile,
Totuşi, părţile aveau posibilitatea să încheie o convenţie specială prin care
obligaţia cu pluralitate de subiecte devenea solidară.
ü obligaţii coreale (solidare) - sunt mai mulţi creditori. Oricare dintre ei va
putea valorifica întregul drept de creanţa. Dacă sunt mai mulţi debitori, oricare
din ei poate fi ţinut pentru întreaga datorie. La obligaţiile coreale avem un
singur obiect şi mai multe raporturi juridice (câte subiecte sunt). Dacă unul
dintre creditori valorifica dreptul său de creanţă, toate celelalte raporturi
juridice se sting, din lipsă de obiect.
Obligațiile coreale au două caractere specifice:
– unitate de obiect – oricare ar fi numărul creditorilor sau debitorilor,
obiectul este unul singur.
 – pluralitate de raporturi obligaționale – avem atâtea raporturi juridice, câte
subiecte active sau pasive există. Fiind raporturi distincte, nulitatea unuia, nu
atrage nulitatea celorlalte raporturi.
În concluzie, obligaţiile conjuncte se caracterizează prin pluralitate de
obiecte şi unicitate de raport juridic, iar obligaţiile coreale se caracterizează
prin pluralitate de raporturi juridice şi prin unicitate de obiect.

8.4. Efectele obligaţiilor

Principalul motiv ce privește efectele obligațiilor constă în executarea lor așa cum s-
au obligat părțile. Încă din perioada romană până în prezent, obligaţiile juridice pot să
producă două categorii de efecte:
a) efect normal, constând în executarea întocmai și benevol a prestațiilor de către
debitor în folosul creditorului. Acest efect constituie rațiunea pentru care părțile s-au legat
juridicește una față de cealălaltă [1, p. 183].
b) efect accidental al obligaţiilor în care creditorul este nevoit să recurgă la
mijloace de constrângere împotriva debitorului pentru ca acesta să-și execute prestația.
Când debitorul refuză executarea obligației din proprie inițiativă, creditorul poate să
treacă la mijloace de constrângere.
Efectul normal al obligaţiilor. Efectul normal al oricărei obligaţii constă în
executarea voluntară a prestaţiei la care s-a îndatorat debitorul pentru ca în acest mod
creditorul să-şi valorifice dreptul său de creanţă. În legătură cu executarea obligaţiilor, se
disting două situaţii, după cum cel care se obligă este un sui iuri sau este un alieni iuris.
1) Cel ce se obligă este o persoană sui iuris. Această situaţie, cunoaşte, la rândul
său, trei cazuri: când pater ia parte la un contract, când pater/dominus încheie contractul
printr-un fiu sau sclav şi când pater încheie contractul printr-un alt sui iuris.
a) pater familias ia parte la un contract. În dreptul roman a funcţionat principiul
relativităţii efectelor contractului (,,res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse
potest” / contractul încheiat între unii nici nu vatămă, nici nu profită altora). Aceasta
presupune că efectele unui contract se răsfrâng numai asupra părţilor contractante,
categorie din care făceau parte persoanele care au încheiat contractul, moştenitorii
acestora şi creditorii lor chirografari. Din principiul relativităţii efectelor contractului
derivă alte două principii: nulitatea stipulaţiei pentru altul şi nulitatea promisiunii pentru
altul.
Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul. Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru
altul are la bază adagiul: nemo alteris stipulari potest – nimeni nu poate stipula pentru
altul.
Principiul nulităţii promisiunii pentru altul. Principiul nulităţii promisiunii pentru
altul are la bază adagiul: nemo alienum factum promitere potest – nimeni nu poate
promite fapta altuia.
b) Pater sau dominus încheie contractul printr-un fiu sau sclav. Acţiunile cu
caracter alăturat (adiecticiae qualitatis). În timpurile cele mai vechi, pater familias nu
putea deveni decât creditor prin actele încheiate în numele său de către cei aflaţi sub
puterea sa (fiii de familie şi sclavii). Dezvoltarea relaţiilor economice a impus şi pe planul
vieţii juridice răspândirea contractelor sinalagmatice care presupuneau pentru fiecare
parte o dublă calitate: creditor şi debitor. În aceste condiţii, pe la sfârşitul republicii
pretorul a creat aşa-numitele acţiuni adiecticiae qualitatis (cu caracter alăturat) prin care
fiul care încheie actul respectiv se obliga pe sine potrivit dreptului civil şi, în acelaşi timp,
pe pater familias potrivit dreptului pretorian. Aceste acţiuni cuprindeau o formulă cu
transpoziţie în care în intentio era trecut numele fiului de familie ce încheiase actul, iar în
condemnatio numele respectivului pater familias pentru care se încheiase actul juridic şi
asupra căruia se răsfrângeau efectele juridice ale actului încheiat.
Acţiunile cu caracter alăturat se acordau în interesul oamenilor de afaceri împotriva
lui pater familias în următoarele cinci cazuri:
 acţiune în baza unei declarații speciale - se intenta împotriva lui pater familias
care l-a autorizat expres pe fiu sau sclav să încheie un anumit act juridic;
 actio exercitaria se intenta împotriva lui pater familias în calitatea sa de
armator (de unde şi denumirea acţiunii exercitor armator) în legătură cu
împuternicirea dată fiului său sclavului căpitan de vas de a efectua acte de comerţ
maritim;


Persoană care echipează și exploatează o navă în vederea realizării unui comerț maritim
  actio institoria se intenta împotriva lui pater familias în legătură cu actele
încheiate de fiul sau sclavul său pus să exercite un comerţ pe uscat;
 acţiunea cu privire la peculiu şi la îmbogăţire se intenta împotriva lui pater
familias când fiul de familie sau sclavul fac diferite acte utilizându-şi peculiul fără
ştirea lui pater familias. Spre deosebire de primele trei cazuri, când pater familias
răspunde cu toate bunurile sale, în cazul acestei acţiuni răspunderea lui pater
familias este în limitele peculiului sau. Dacă pater familias s-a îmbogăţit prin aceste
acte, răspunderea este în limitele îmbogăţirii;
 acţiunea în repartizare se intenta împotriva lui pater familias care, deşi nu a
autorizat pe fiul (sclav) să efectueze acte de comerţ cu peculiul său, a cunoscut şi
tolerat aceste acte. Pater familias va răspunde în limitele peculiului, iar creditorii
vor fi satisfăcuţi proporţional cu valoarea creanţelor.
c) Pater încheie contractul printr-un alt „sui iuris”. Reprezentarea.
Reprezentarea constituie un procedeu prin care o persoană numită reprezentant încheie un
act juridic în numele altei persoane numită reprezentat, astfel încât efectele actului
încheiat se produce asupra persoanei reprezentatului [15, p. 119].
În dreptul roman problema reprezentării se pune numai în situaţia în care
reprezentantul este un alt sui iuris, deoarece în cazul unui alieni iuris (fiu de familie,
sclav) acesta împrumută personalitatea lui pater familias, reprezentând o prelungire a
persoanei acestuia.
Din punct de vedere al efectelor, reprezentarea este perfectă când raportul juridic
restabileşte direct între reprezentat şi terţ, persoana reprezentantului dispărând cu totul, şi
imperfectă, când reprezentantul se obligă alături de reprezentat.
În evoluţia instituţiei reprezentării, la romani se constată că la început nu s-a admis
ca un pater să poată deveni creditor sau debitor printr-un contract încheiat de un alt pater
[5, p. 38-39].
Ulterior romanii au admis reprezentarea imperfectă, mai întâi, prin extinderea
acţiunilor institoria şi exercitoria la cazurile în care un pater familias încredinţase altuia
exercitarea unui comerţ pe uscat sau maritim, iar la începutul secolului al III-lea e.n., sub
influenţa jurisconsultului Papinian a fost creată,actio quasi insiitoria, prin care

Institutor = cel pus să conducă un comerţ pe uscat, de exemplu ţinerea unei prăvălii
reprezentarea imperfectă a fost admisă şi în cazul altor acte juridice decât cele care
priveau comerţul pe mare sau pe uscat.
În mod excepţional, reprezentarea perfectă a fost admisă în câteva cazuri: în
materia tutelei (după încetarea tutelei și darea socotelilor), în cazul reprezentantului
insolvabil, în cazul împrumutului de consumaţie (mutuum).
2) Cel ce se obligă este o persoană „alieni iuris”. Spre deosebire de materia
contractuală în care capacitatea persoanelor alieni iuris de a se obliga este mai restrânsă
decât cea a lui pater familias, în materie delictuală persoanele alieni iuris au capacitate
deplină, răspunzând în nume propriu. Cum însă aceşti delincvenţi nu au bunuri proprii şi
se află sub puterea altuia, răspunderea lor este supusă unor condiţii mai speciale,
respectiv sistemul noxalităţii şi sistemul acţiunilor noxale.
Potrivit sistemului noxalităţii, dacă fiul de familie sau sclavul comitea un delict,
pater familias avea două posibilităţi [9, p. 142-143]:
– putea să-l abandoneze în mâinile victimei în vederea exercitării dreptului de
răzbunare;
– putea să ajungă la o înţelegere cu victima şi să plătească o sumă de bani ca
echivalent al dreptului de răzbunare.
Aşadar, în sistemul noxalităţii, pater familias avea de ales între abandonul
delincventului în mâinile victimei şi plata unei sume de bani.
Sistemul acţiunilor noxale a fost creat cu scopul de a i se da lui pater familias
posibilitatea de a dovedi nevinovăţia persoanei alieni iuris. Acţiunea noxală trebuia
intentată de către presupusa victimă, pentru a se vedea dacă pater familias intenţionează
sau nu să-l apere pe delincvent. Dacă pater familias accepta să se judece şi câştiga
procesul, fiul de familie rămânea sub puterea sa. Dacă, însă, pater familias pierdea
procesul, avea de ales între abandonul noxal şi plata unei sume de bani (ca şi în sistemul
noxalităţii).
Efectul accidental al obligaţiilor
În cazul neexecutării obligaţiei de către debitor, se pun unele probleme în legătură
cu răspunderea sa. Pentru a determina natura şi limitele răspunderii, trebuie să cercetăm
împrejurările care au dus la neexecutarea obligaţiilor şi, în primul rând, atitudinea
subiectivă a debitorului. Dacă obligaţia nu a fost executată din vina debitorului, acesta
trebuie să plătească anumite daune, care se stabilesc fie de către judecător (daune interese
judecătoreşti), fie prin convenţia părţilor (daune interese convenţionale) [7, p. 75].
Daunele-interese judecătoreşti erau stabilite de judecător care, în evaluarea pagubei
suferite de reclamant, trebuia să ţină seama atât de paguba efectivă (paguba care se arată),
cât şi de câştigul nerealizat (câştigul care lipseşte) [15, p. 123].
Daunele-interese convenţionale sunt stabilite anticipat de părţi printr-o stipulatio
poenae. În acest fel, reclamantul nu mai trebuie să dovedească paguba suferită, aceasta
fiind stabilită prin convenţia părţilor. Totodată, prin stipulatio poenae debitorul rămâne
obligat și în cazul în care lucrul datorat a pierit fortuit.
Pentru a cunoaşte care sunt cazurile ce atrag răspunderea debitorului pentru
neexecutarea obligaţiilor, întâi trebuie analizate conceptele juridice în această materie:
cazul fortuit, forţa majoră, culpa, dolul, mora (punerea în întârziere) şi custodia [12, p.
120-121] (figura 8.2).
1. Cazul fortuit (fortuitas casus) constituie un eveniment care s-a produs fără
vina debitorului, în ciuda faptului că acesta luase toate măsurile normale pentru ca
evenimentul să nu se producă (de exemplu: fuga sau furtul sclavului).
De esenţa cazului fortuit este faptul că el poate fi prevenit, dacă debitorul ia măsuri
excepţionale de pază, măsuri la care, însă, nu este obligat. De regulă, intervenţia cazului
fortuit îl exonerează pe debitor de răspundere [5, p. 40].
2. Forţa majoră (casus maior, damnum fatale, vis maior) constituie un
eveniment căruia nimeni nu i-ar putea rezista (de exemplu: inundaţiile, cutremurul, atacul
unei bande, naufragiile etc.) [15, p. 121]. Forța majoră nu poate fi prevenită, orice măsuri
de pază ar fi luat debitorul. De aceea, în cazul intervenţiei forţei majore, debitorul va fi
întotdeauna exonerat de răspundere [11, p. 140].
Astfel, cazul fortuit şi forţa majoră sunt cauze neimputabile debitorului aflat în
imposibilitate de a-şi executa obligaţia şi care îl exonerează de răspundere, respectiv de
plata daunelor interese. Această regulă se aplică însă numai în privinţa bunurilor
individual determinate, întrucât bunurile de gen, după cum se ştie, nu pier (genera non
pereunt).
 Conceptele juridice romane care
explică neexecutarea obligațiilor

Concepte care exonerează

Concepte care atrag de răspundere pentru
răspunderea debitorului neexecutare
pentru neexecutare

Dolul – acțiunea sau abținerea de Cazul fortuit – un eveniment care

la acțiunea intenționată a s-a produs fără vina debitorului, în
debitorului de la executarea
obligației
Mora – întârzierea executării
obligației din vina creditorului
Custodia – neexecutarea obligației
de pază a bunurilor încredințate
prin contract sau conform legii
ciuda faptului că acesta luase toate
măsurile normale pentru ca
evenimentul să nu se producă
Forţa majoră - constituie un
eveniment căruia nimeni nu i-ar
putea rezista (de exemplu:
inundaţiile, cutremurul, atacul unei
bande, naufragiile etc.)

Culpa – neexecutarea obligației Culpa delictuală

din neglijența debitorului Categorii
Culpa contractuală
Forme

lata levis levissima

Fig. 8.2. Conceptele neexecutării obligațiilor

3. Culpa constituie o vină neintenţionată, o neglijenţă, o greşeală nescuzabilă în

executarea obligaţiei. Romanii au făcut distincţie între culpa delictuală şi culpa
contractuală.
Culpa delictuală sau aquiliană este vina aceluia care prin activitatea sa nechibzuită a
vătămat lucrul altuia. Această vină era pedepsită de legea Aquilia - se ţinea seama de o
greşeală cât de mică. Însă întrucât între părţi nu există un raport contractual, nici una nu e
ţinută să facă ceva faţă de alta şi deci nu răspunde de omisiunile sale. Răspunderea pentru
omisiuni a fost realizată în materie contractuală [1, p. 221].
Culpa contractuală este neglijenţa sau neîndemânarea celui care s-a obligat prin
contract. Dacă în intervalul de timp cuprins între încheierea contractului şi momentul
 executării, debitorul provoacă dispariţia lucrului prin acţiunile sau abţinerile sale
neglijente ori neîndemânatice, va fi găsit în culpă şi va trebui să plătească daune interese.
Aşadar, în materie contractuală, debitorul răspunde atât pentru acţiunile, cât şi pentru
omisiunile sale [7, p. 76].
În epoca lui Iustinian, culpa era de două feluri: culpa levis şi culpa lata (figura 8.3).

Formele culpei

Lata - vină grosolană pe

care nici cel mai Levissima era cea mai
Levis - vină uşoară
neîndemânatic administrator ușoară formă a culpei și nu
nu ar fi comis-o atrăgea răspunderea
levis in abstracta - se ia în
consideraţie ca etalon
comportamentul obişnuit al Debitorul este în
unui bun gospodar (diligens imposibilitate de a executa
pater familias) în propriile obligația ca urmare a cazului
afaceri fortuit

levis in concreto - activitatea Debitorul este în

debitorului în executarea
imposibilitate de a executa
obligaţiei se compară cu
obligația din cauza forței
modul în care acelaşi debitor
îşi administrează bunurile majore

Fig. 8.3. Formele culpei

Culpa levis este vina uşoară. În funcţie de criteriile după care este apreciată, culpa
levis este la rândul său, de două tipuri: culpa levis in abstracto şi culpa levis in concreto.
La culpa levis in abstracta se ia în consideraţie, ca etalon, comportamentul obişnuit
al unui bun gospodar (diligens pater familias) în propriile afaceri, în timp ce la culpa
levis in concreto, activitatea debitorului în executarea obligaţiei se compară cu modul în
care acelaşi debitor îşi administrează bunurile, astfel, dacă se constată că debitorul
manifestă aceeaşi neglijenţă în executarea obligaţiei ca şi în administrarea propriilor
bunuri, el va fi exonerat de răspundere [15, p. 121].
Culpa lata (magna) este vina grosolană, pe care nici cel mai neîndemânatic
administrator nu ar fi comis-o, motiv pentru care nu este asimilată cu dolul.
 Culpa levissima era cea mai ușoară formă a culpei și nu atrăgea răspunderea [1, p.
222].
4. Mora (întârzierea) – se manifestă sub două forme: mora debitoris (întârzierea
debitorului) și mora creditoris (întârzierea creditorului).
Mora debitores constă în întârzierea plății datoriei ajunse la scadență. Pentru ca
debitorul să fie răspunzător, trebuia să fie pus în întârziere. Punerea în întârziere
presupunea următoarele condiții:
– creanța să fie exigibilă;
– întârzierea vinovată a debitorului (cessatio fraudulosa);
– o somaţie de plată din partea creditorului (interpellatio).
Dacă era debitor pe baza unui delict, nu mai era nevoie de o interpellatio, deoarece
romanii se bazau pe adagiul: fur semper in mora (hoțul este totdeauna în întârziere).
Efectul principal al punerii în întârziere consta în trecerea riscului fortuit al pierderii
lucrului asupra debitorului.
Mora creditoris consta în întârzierea creditorului care din vina sa refuza să
primească executarea obligațiunilor.
Efectele acesteia sunt:
– din momentul refuzului creditorului, debitorul nu mai e ţinut să păstreze lucrul
pe care trebuia să-l predea. În vechiul drept debitorul putea să lase lucrul în stradă,
de exemplu: nişte butoaie;
– desfiinţează efectele punerii în întârziere a debitorului [1, p. 224].
5. Dolul. Culpa, oricare ar fi, se deosebeşte de dol prin faptul că dolul este o vină
intenţionată, un act sau o abţinere cu voinţă în timp ce la culpă nu găsim elementul
intenţional.
Răspunderea debitorului este stabilită în baza criteriului utilităţii: în contractele unde
nu are vreun interes (ex.: depozit, mandat) răspunde numai pentru dol, în contractele unde
are interes (ex.: fiducie, comodat) răspunde atât pentru dol, cât şi pentru culpă.
6. Custodia este o formă specială de răspundere caracterizată prin aceea că nu se
ţine cont de atitudinea subiectivă a debitorului. Debitorul ţinut să răspundă pentru
custodie trebuie să plătească daune interese, chiar dacă lucrul piere fără vina sa; totuşi,

Obligație a cărei executare poate fi cerută de către creditor imediat
debitorul nu răspunde pentru forţa majoră, ci numai pentru cazul fortuit. Dreptul clasic a
cunoscut numeroase cazuri de răspundere pentru custodie, prevăzute de lege sau de
convenţia părţilor. Menţionăm în acest sens răspunderea corăbierilor sau a hangiilor [5, p.
41].

8.5. Stingerea obligaţiilor

Dreptul roman a cunoscut mai multe moduri de stingere a creanţelor, în funcţie de
perioadele de dezvoltare a vieţii civile şi a relaţiilor comerciale [13, p. 1]. Drepturile de
creanţă se sting în momentul exercitării lor, deoarece, prin exercitarea dreptului,
creditorul îşi valorifică integral acel interes care decurge din raportul juridic obligaţional
[5, p. 46].
Potrivit autorului român Ion M. Anghel [1, p. 225], există mai multe criterii de
clasificare a stingerii obligațiilor:
1) În bază principiului simetriei, distingem:
a) moduri formale de stingere a obligațiilor – obligațiile născute din contractele
formale nu se stingeau prin plată, ci necesitau îndeplinirea unei solemnități opuse
celei care le dăduse naștere [1, p. 225];
b) moduri neformale de stingere a obligațiilor.
2) În dependență de efectele produse, distingem:
a) moduri de stingere a obligaţiilor după dreptul civil, care produc efecte ipso
iure, de deplin, adică creditorul pierde acţiunea şi nu va mai putea urmări
debitorul care se va elibera definitiv [13, p. 3];
b) moduri de stingere după dreptul praetorian, care produc efecte execeptionis
ope, ceea ce înseamnă că blochează acţiunea creditorului, făcând-o inutilă.
3) În dependență de prezența sau lipsa elementului volitiv – voința părților,
stingerea drepturilor de creanţă în dreptul roman se realiza pe două căi:
a) moduri voluntare de stingere a obligaţiilor, care presupuneau manifestarea
de voinţă a părţilor, adică a creditorului şi a debitorului.
b) moduri nevoluntare (forțate sau necesare) de stingere a obligaţiilor, care
nu presupuneau o manifestare de voinţă a părţilor.
 În continuare, vom examina condițiile fiecărui mod de executare a obligațiilor.
1) Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor
Modurile voluntare de stingere a obligaţiunilor sunt următoarele: plata, darea în
plată, novaţiunea, compensaţiunea, remiterea de datorie.
a) Plata (solutio) – constituie modul obişnuit de stingere a obligaţiilor care se
realizează prin îndeplinirea prestaţiunii, adică transmiterea proprietăţii unui lucru,
îndeplinirea lucrării la care ne-am obligat etc., ce fac obiectul legăturii juridice
obligaţionale.
Pentru ca plata să fie efectuată valabil, sunt necesare anumite condiţii:
– Plata poate fi făcută de către debitor sau de către altă persoană, cu excepția
cazurilor când obligația derivă dintr-un contract intuitu personae. Astfel, în
principiu, pe creditor nu îl interesează cine plăteşte, ci îl interesează să-şi valorifice
dreptul de creanţă. Când obiectul obligaţiei constă în transmiterea proprietăţii, plata
se face numai de către proprietar. Obligațiile contractate în considerarea calităților
speciale ale unei persoane trebuie să fie executate chiar de către debitor. Cel care
plătește trebuie să fie capabil. Pupilul nu poate plăti fără auctoritas tutoris [9, p.
150].
– Plata poate fi primită de către creditor sau de către reprezentantul său legal
(tutore, curator) sau convenţional (mandatar). Cel ce primeşte plata trebuie să fie
capabil, în caz contrar, plata nu era valabilă, obligația nu se stingea, iar debitorul era
nevoit să plătească pentru a doua oară.
– Obiectul plății trebuie să constea chiar în obiectul obligației, pentru că
creditorul nu ar fi putut să fie silit să primească o altă prestațiune decât cea care
rezultă din obligațiune [1, p. 226]. Plata trebuie să fie integrală. Nu este admisă
efectuarea plăţii în rate, fără acordul expres al creditorului. Dacă debitorul are mai
multe obligații față de același creditor și face o plată, fără a preciza ce datorie o
stinge, se considera că a plătit datoria cea mai oneroasă pentru el (de exemplu,
datoria care produce cele mai mari dobânzi) [15, p. 124].
– Locul plăţii trebuie să fie cel precizat în contract sau cel mai potrivit loc faţă
de clauzele cuprinse în contract. Dacă locul plăţii nu este indicat, atunci plata poate
 fi făcută oriunde, cu condiţia să nu fie un loc nepotrivit. De obicei, plata era
efectuată în locul în care se afla lucrul care forma obiectul contractului.
– Proba plăţii a avut o evoluţie marcată de concepţia romanilor cu privire la
forma actelor juridice. În epoca veche, plata se făcea, de regulă, cu martori. În epoca
clasică, s-a generalizat sistemul eliberării unui înscris, pentru ca debitorul să poată
face mai lesne proba plăţii [11, p. 145].
– Plata trebuie să aibă loc la scadență, creditorul nefiind obligat să o primească
înainte de termen sau după expirarea lui. Dacă plata nu are loc la scandență,
creditorul poate introduce acțiunea la domiciliul debitorului (actor sequitur forum
rei), dacă locul executării este la domiciliul acestuia din urmă. Dacă locul executării
este altul, creditorul trebuie să promoveze acțiunea la instanța din acel loc [10, p.
205].
– Forma plăţii. Potrivit principiului simetriei (principiul corespondenţei
formelor), o obligaţie se stingea prin utilizarea unui act identic cu cel care i-a dat
naştere, dar întrebuinţat în sens invers, de exemplu, obligaţia născută dintr-un
contract încheiat în formă verbală se stingea tot prin utilizarea formei verbale [11, p.
145].
În epoca veche, efectele formalismului erau atât de riguros stabilite încât, dacă se
făcea plata respectivă, dar nu era respectată forma solemnă corespunzătoare, obligaţia nu
se stingea. Dimpotrivă, dacă nu se făcea plata efectivă, dar erau îndeplinite formele
solemne, obligaţia se stingea [5, p. 47].
b) Darea în plată (datio in solutum) – constă în operațiunea juridică prin care
debitorul se liberează de obligaţie dându-i creditorului un alt lucru decât cel datorat.
De exemplu, în situația în care debitorul, cu consimțământul creditorului, îi dă o
sumă de bani în locul unui sclav.
Legislația lui Justinian făcea distincţia între darea în plată voluntară, când obiectul
obligaţiei se schimbă prin acordul părţilor, şi darea în plată necesară, când obiectul
obligaţiei se schimbă în virtutea dispoziţiei legii, în cazuri bine determinate [11, p. 146].
 Autorul român Ion M. Anghel menționează că instituția dării în plată a fost creată în
avantajul creditorilor, fiind mijlocul prin care creditorii au pus stăpânire pe pământul
debitorilor [1, p. 227].
c) Novația (novatio) este modul de stingere a unei obligaţii vechi, constând în
înlocuirea ei cu alta nouă. Potrivit jurisconsultului roman Ulpian, novația este
schimbarea și înlocuirea unui debit anterior cu o altă obligație.
Novația presupune stingerea unei obligații și, în același timp, apariția altei obligații
noi de unde rezultă că novația nu îmbracă forma unui act juridic de sine stătător, fiind
efectul unei stipulații sau al contractului în formă literală [10, p. 207].
Novația poate fi realizată dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
– să existe o obligaţie anterioară. Nu are importanță dacă obligația novată este
civilă sau naturală. Inițial, obiectul ambelor obligații era necesar să fie același,
dreptul pretorian a făcut posibilă novația prin schimbarea de obiect, pretorul dând
debitorului urmărit de creditor o exceptio pacti (excepție de pact), pentru obiectul
obligației vechi [17, p. 541].
– să existe o obligaţie nouă care o înlocuieşte pe cea anterioară;
– între cele două obligaţii să existe deosebire (aliquid novi);
– novaţia să aibă loc între aceleaşi părţi. Când novația are loc între persoane
diferite, elementul nou va consta în persoana introdusă în raportul de obligație. Noua
persoană poate să ia locul creditorului sau a debitorului; în primul caz există novație
prin schimbare de creditor, iar în cel de-al doilea caz novația are loc prin schimbare
de debitor [12, p. 274-275];
– părţile să urmărească realizarea novației prin intenţia lor de a nova (animus
novandi). În perioada clasică, intenția părților de a nova era prezumată. S-a
considerat ca fiind neîndoielnică voința de a nova în cazul în care s-a schimbat una
dintre părți, ori s-a schimbat cauza obligației vechi sau obiectul prestației. Iustinian a
impus ca părțile să arate în mod expres voința de a realiza novația, nefiind admisă
prezumția de novație [8, p. 522]. Dacă intenția părților nu era clar exprimată în


Novatio est prioris debiti in aliam obligationem transfusio atque translatio. (Ulpian, Dig., 4. 2. 1, Pr).

Nu prezintă importanță dacă obligația este naturală sau civilă; oricum ea poate fi novată. (L.1 § 1, Dig., De novationbus,
46.2).
 vederea novației, prima obligație nu se stinge, iar noua obligație era alăturată celei
dintâi [2, p. 418].
d) Compensaţiunea (compensatio) constituie modul de stingere a obligaţiilor care
constă în cumpănirea a două datorii reciproce, astfel ca executarea să poarte numai
asupra diferenţei.
Compensațiunea este operaţiunea juridică de stingere a obligaţiilor ce apare când
între aceleaşi persoane există aceleaşi raporturi de credit şi debit, creanţa stingându-se
până la concurenţa celei mai mici [13, p. 7].
Potrivit jurisconsultului roman Modestin, compensațiunea este scăderea unor datorii
şi a unor creanţe unele din altele [6, p. 298].
Este modul de stingere a obligaţiilor când creditorul şi debitorul sunt datori reciproc
unul altuia. Obligaţiile trebuie să fi ajuns la scadenţă. O datorie cu termen nu poate să
servească ca bază pentru compensație dacă termenul nu s-a împlinit, debitorul neputând fi
lipsit de beneficiul termenului fără știrea și în contra voinței sale.
Astfel, dacă cele două obligaţii reciproce nu sunt egale, stingerea are loc până la
concurenţa celei mai mici, iar executarea poate să aibă loc numai pentru diferenţă. Se
poate spune că în acest caz fiecare parte are dublă calitate: judicium duplex, de creditor şi
de debitor. În vechiul drept roman nu a fost admisă compensația decât începând din epoca
clasică. Compensaţia este de trei feluri: legală, judecătorească, voluntară. Aceleaşi
moduri de compensaţie există şi astăzi în dreptul modern [12, p. 276].
e) Remiterea de datorie (pactum de non petendo) constituie modul de stingere a
obligaţiilor ce constă în renunţarea de către creditor la creanţa sa. Ea se mai numeşte
iertare de datorie.
Remiterea de datorie constituie, de fapt, o renunţare la obligaţie, consimţită de părţi
în deplin acord. Ca şi plata, remiterea de datorie se realiza în forme solemne şi inverse
faţă de cele care erau iniţial contractate şi stabileau respectiva obligaţie. Dacă era vorba
de o obligaţie verbală (verbis), obligaţia se stingea prin pronunţarea unor cuvinte contrare
celora prin care se încheiase obligaţia şi constituia o remitere de datorie. Pentru
obligaţiile născute din contracte consensuale, dreptul civil a adăugat acestor forme


Datoria cu termen nu poate fi compensată înainte de împlinirea termenului, cu toate că lucrul este datorat. (L. 7, Dig., De
compensationibus, 16. 2).
solemne un nou mod de remitere a datoriei, dar lipsit de forme (contraries consensus),
având la bază acelaşi principiu al simetriei. Astfel, se considera că ceea ce se naşte prin
simplul consimţământ se va putea desface printr-un acord contrar al părţilor [13, p. 5].
2) Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor
Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiunilor sunt următoarele: imposibilitatea
de executare, confuziunea, moartea, pierderea personalității și prescripția.
a) Imposibilitatea de executare. Obligaţiunea se stinge când executarea ei a
devenit imposibilă, ceea ce se poate întâmpla numai când obiectul obligaţiunii este un
lucru cert, adică un lucru individual determinat, de pildă, sclavul Stichus. Dacă lucrul
individual determinat a pierit, obligaţiunea se stingea. Pieirea lucrului poate să fie fizică
atunci când sclavul datorat a murit, sau poate fi juridică atunci când, de pildă, sclavul
datorat a fost dezrobit.
Dacă obiectul obligației îl formează bunurile de gen nu şi de specie, debitorul
rămâne în continuare obligat la plată, cu toate că lucrul a pierit, în baza principiului că
bunurile de gen nu pier (genera non pereunt).
Pentru ca debitorul să fie exonerat de executarea obligației, este necesar ca lucrul să
fi pierit fără dolul sau culpa sa. În caz contrar, exonerarea debitorului de răspundere prin
imposibilitatea de executare rămâne fără efect.
Imposibilitatea de executare putea să aibă loc în oricare din următoarele moduri:
– să existe o imposibilitate de executare materială. De pildă, în cazul în care
primus se obligă față de secundus să-i transmită prin vânzare proprietatea asupra
sclavului tertius, după încheierea contractului, dar înainte de transmiterea
proprietății, sclavul încetează din viață, motiv pentru care primus se află în
imposibilitate de a-și onora obligația [12, p. 279].
– imposibilitatea de executare a obligației pentru debitor putea să fie şi de natură
juridică. Este cazul când bunul obiect al contractului a fost răpit de inamic.
b) Confuziunea (confusio) constituie modul nevoluntar de stingere a obligaţiilor
ce constă în întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de creditor şi debitor.
 Cele două însuşiri se exclud reciproc; nimeni nu poate fi propriul său creditor, nici
propriul său debitor (nemo potest a semet ipso exigere). Este cazul unicului moştenitor
care vine la succesiunea creditorului, sau invers.
Modurile de stingere a obligațiilor
De exemplu: Primus, în calitate de fiu al lui Secundus, datorează acestuia o mie de
sesterţi dintr-un împrumut (mutuum). La rândul său, Secundus datorează fiului său
Primus o sumă de bani din executarea unor lucrări împreună, preţul fiind integral încasat
Conform
În dependență de În dependență de
de secundus, fără să fi remis lui Primus partea de sumă ce i se cuvenea.principiului
La moartea lui
efectele produse voința părților
Secundus, Primus, fiind unicul său moştenitor (succesio per universitatem),simetriei
se găseşte în
dublă calitate: pe de o parte este debitor pentru ce datorează din împrumut, iar pe de altă
De este
parte, drept civil pentru
creditor - suma ce urma să i-o remită Secundus din executarea lucrării.
creditorul pierde formale - obligațiile
Cele două şicalităţi
acţiunea deţinute acum de Primus (creditor-debitor) sunt contradictorii,
nu va mai născute din contractele
datoria
putea urmări voluntare – nevoluntare – formale necesitau
şi creanţa
debitorulaucare
devenit
se vaale uneia şi presupuneau
aceeaşi persoane. Primus nu nu poate să îndeplinirea
urmărească creanţa unei
elibera definitiv presupuneau solemnități opuse celei
contra lui însuşi după cum nu poate manifestarea
fi obligat sieşi manifestarea
cu nimic [12, p. 279]. care le dăduse naștere
de voinţă a
de voinţă a
c) Moartea. În vechiul dreptpărţilor roman, obligaţia se stingea prin moartea uneia dintre
părţilor
De drept pretorian -
părţi, deoarece funcţiona principiul intransmisibilităţii obligaţiilor. Principiul
blochează acţiunea neformale - nu
creditorului, făcând-o
intransmisibilităţi datoriilor şi creanţelor trebuie pus în legătură cu originea
necesitau primei
îndeplinirea
inutilă Novațiunea - unei solemnități
obligaţii, care s-a format cu constă ocazia comiterii în unui delict prin transformarea dependenţei
Imposibilitatea
înlocuirea unei de executare
materiale într-un raport juridic. Întrucât obligaţia a fost - văzută, la origine, ca un
vechi obligaţii cu obligaţiunea se
echivalent al dreptului de răzbunare,alta nouă. nu puteastinge când aşa cum nici dreptul de
fi transmisă,
executarea ei a Moartea – la baza
Plata - se realizează ei stătea principiul
răzbunare
prin
nuîndeplinirea
putea fi transmis. devenit
Compensaţiunea imposibilă, ceea netransmisibilităţii
prestaţiunii,
În dreptul clasicadică s-a admis ideea transmiterii creanţelor şi datoriilor, dar vechiul
obligaţiunilor
transmiterea - consta în ce se poate
cumpănirea
principiu a lăsat,
proprietăţii totuşi, numeroase
unui lucru, urme îna materia
întâmpla numai
obligaţiilor. Aşa, de pildă, datoriile
îndeplinirea lucrării la două datorii când obiectul
născute din delicte
care ne-am obligat nu reciproce,
etc.trec asupra astfel
moştenitorilor, obligaţiunii este de răzbunare al victimei,
întrucât dreptul
ca executarea să un lucru cert, Pierderea
carece fac obiectul
stă la
legăturii
originea creanţei
juridice
sale,
poarteeste intim
numailegat de
adică persoana
un lucrudelincventului.
personalității –
obligaţionale asupra diferenţei individual stinge datoriile
d) Pierderea personalităţii (capitis deminutio). determinat Avem în vedere numai capitis
celui lovit de una
deminutio minima. Se aplică în cazul pierderii
Remiterea de personalităţii prin efectul din adrogaţiunii,
formele acestei
datorie - consta incapacități
Darea în plată - Confuziunea
în renunţarea de
debitorul, cu – consta în
către creditor la
consimţământul întrunirea Prescripția
creanţa sa
creditorului, se asupra extinctivă – pentru
liberează, dându-i aceleiaşi acțiunile temporare
un alt lucru decât persoane a – 1 an și pentru
cel datorat calităţii de acțiunile perpetue –
creditor şi 30 ani
debitor
Fig. 8.4. Modurile de stingere a obligațiilor
deoarece adrogatul devine din persoană sui iuris persoană alieni iuris, trecând sub puterea
adrogantului. Ca atare, bunurile şi drepturile adrogatului vor trece în patrimoniul
adrogantului, în paguba creditorilor adrogatului: aceştia nu vor putea să-l cheme în
justiţie pe adrogant, pentru că se opunea principiului relativităţii efectelor contractelor,
dar nici pe adrogat. Astfel a apărut o inechitate.
 De aceea, în scopul de a proteja interesele creditorilor, pretorul a condiţionat
dobândirea creanţelor adrogatului de către adrogant, de plata datoriilor adrogatului.
e) Prescripţia extinctivă. Prescripția extinctivă constituie o modalitate de
stingere a obligațiilor prin efectul curgerii timpului. În epoca veche, obligațiile erau
perpetue. În epoca clasică, pretorul și edilii curuli au creat așa-numitele acțiuni honorarii
care se stingeau prin termenul de 1 an (durata unei magistraturi), celelalte obligații
continuând a fi perpetue, până în epoca postclasică, când împărații Honoriu și Teodosiu al
II-lea au introdus prescripția de 30 de ani [15, p. 128].

Referințe bibliografice

1. Anghel Ion M. Drept privat roman. Vol II. București: Hyperion, 1991. - 392 p.
2. Cătuneanu C. Curs elementar de drept roman. Ediția a II-a. București: Cartea
românească, 1924. - 690 p.
3. Cocoș Șt. Drept roman. București: ALL Beck, 2000. - 273 p.
4. Corodeanu N. Evoluția obligațiunii romane. Vol. I. București, 1938.
5. Diaconescu Amelia. Drept roman. Vol. II. Curs în tehnologie ID/IFR.
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014. - 101 p.
6. Hanga Vl. Drept privat roman. București: Didactică și enciclopedică, 1977. –
461 p.
7. Ionescu Mircea Felix Melineşti. Drept roman. Note de curs. București:
Universitatea Hyperion, 2015. - 115 p.
8. Longinescu S. G. Elemente de drept roman. Volumul II. București: Carierul
judiciar, 1929. - 1263 p.
9. Molcuț E. Drept privat roman. Note de curs. București: Universul Juridic,
2003. - 318 p.
10. Molcuț E. Drept privat roman. Ediție revăzută și adăugită. București: Universul
Juridic, 2007. – 368 p.
11. Molcuţ Emil. Drept roman. București: Universul Juridic, 2011. - 520 p.
12. Negru Ion. Drept roman. Universitatea Europeana „Dragan” din Lugoj,
Facultatea de Drept. - 435 p.
13. Olariu Mihai. Stingerea obligaţiilor şi garanţiile în dreptul roman.
http://www.rebe.rau.ro/RePEc/rau/clieui/SP14/CLI-SP14-A12.pdf (Vizitat:
15.11.2018)
14. Pop L. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: Lumina Lex. 1998.
15. Sâmbrian T. Drept roman. Principii, instituții și texte celebre. București:
ȘANSA, 1994. - 272 p.
16. Tomulescu C. Șt. Manual de drept privat roman. Bucureşti: Litografia
învățământului, 1956. - 1068 p.
17. Tomulescu C. Șt. Manual de drept privat roman, București, 1958.
18. Volcinschi Victor, Baieș Sergiu, Roșca Nicolae. Dreptul privat roman
(Scheme). Chișinău: Tipografia centrală, 2001. - 88 p.

Sarcini pentru autoevaluare

1. Analizați asemănările și deosebirile dintre cazul fortuit și forța majoră.

2. Care sunt obligaţiile ce nu pot fi sancţionate printr-o acţiune în cazul

neexecutării obligaţiei de către debitor; creditorul nu dispune de o acţiune
pentru a-l urmări în justiţie (conform clasificării obligaţiilor după criteriul
sancţiunii)?
a) obligaţiile civile de drept strict şi obligaţiile civile de bună credinţă;
b) obligaţiile civile de drept strict;
c) obligaţiile naturale (naturalis obligatio).
3. Ce desemnează noţiunea de obligaţie coreală sau solidară?
a) faptul că oricare dintre creditori poate pretinde întreaga creanţa sau oricare
dintre debitori poate fi obligat pentru întrega datorie;
b) fiecare dintre creditori va putea să ceară numai partea din creanţa care i se
cuvine;
c) fiecare dintre debitori va fi obligat numai la plata părţii sale din datorie.
4. Ce desemnează noţiunea de obligaţie conjunctă?
a) faptul că oricare dintre creditori poate pretinde întreaga creanţa sau oricare
dintre debitor poate fi obligat pentru întreaga datorie;
b) fiecare dintre creditori va putea să ceară numai partea din creanţa care i se
cuvine, iar fiecare dintre debitori va fi obligat numai la plata părţii sale din
datorie;
c) faptul că oricare dintre creditori poate pretinde întreaga creanţă, iar fiecare
dintre debitori va fi obligat numai la plata părţii sale din datorie.

5. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul obligaţiei

pentru că aceasta să fie validă şi valabilă?
a) să fie ilicit şi precis determinat;
b) să fie licit, posibil de executat, să constea într-o prestaţie clară şi precis
determinată şi să prezinte interes pentru creditor;
c) să nu fie în interesul exclusiv al creditorului

6. Ce desemnează custodia?
a) constituie evenimentul care s-a produs fără vina debitorului, deşi acesta luase
toate măsurile obişnuite pentru că evenimentul să nu se producă;
b) reprezintă o formă specială de răspundere, răspundere obiectivă în cadrul căreia
debitorul este ţinut să plătească daune interese şi în situaţia în care lucrul a
pierit dintr-un caz de forţă majoră;
c) reprezintă o formă specială de răspundere, răspundere obiectivă în cadrul căreia
debitorul este ţinut să plătească daune interese şi în situaţia în care lucrul a
pierit dintr-un caz fortuit.

7. Plata (solutio) ca mod voluntar de stingere a obligaţiilor desemnează:

a) modalitatea cea mai uzuală de stingere a obligaţiilor şi constă în îndeplinirea
prestaţiei ce reprezenta obiectul obligaţiei;
 b) operaţie juridică prin care debitorul stingea obligaţia, eliberându-se de aceasta
prin plata, cu consimţământul creditorului a unui alt lucru datorat;
c) consta în înlocuirea unei obligaţii vechi cu o alta nouă, înlocuire ce avea loc
printr-un contract.

8. Darea în plata (datio în solutum) desemnează:

a) modalitatea cea mai uzuală de stingere a obligaţiilor şi constă în îndeplinirea
prestaţiei ce reprezenta obiectul obligaţiei;
b) operaţie juridică prin care debitorul stingea obligaţia, eliberându-se de aceasta
prin plata, cu consimţământul creditorului a unui alt lucru datorat;
c) consta în înlocuirea unei obligaţii vechi cu o alta nouă, înlocuire ce avea loc
printr-un contract.

9. Ce desemnează novaţiunea (novatio)?

a) modalitatea cea mai uzuală de stingere a obligaţiilor şi constă în îndeplinirea
prestaţiei ce reprezenta obiectul obligaţiei
b) operaţie juridică prin care debitorul stingea obligaţia, eliberându-se de aceasta
prin plata, cu consimţământul creditorului a unui alt lucru datorat
c) consta în înlocuirea unei obligaţii vechi cu o alta nouă, înlocuire ce avea loc
printr-un contract.
10. Compensaţia (compensatio) ?
a) era operaţia juridică prin care se stingeau două obligaţii reciproce până la
concurenţa celei mai mici dintre ele, executarea făcându-se numai asupra
diferenţei dintre ele;
b) consta în înlocuirea unei obligaţii vechi cu o altă nouă, înlocuire ce avea loc
printr-un contract;
c) operaţie juridică prin care debitorul stingea obligaţia, eliberându-se de aceasta
prin plata, cu consimţământul creditorului a unui alt lucru datorat.

11. Soluționați următoarele spețe:

 a) Gaius s-a angajat să construiască o navă, incluzând în devizul de cheltuieli
costul estimativ al materialelor, pe care le-a cumpărat din cont propriu. Cu o
noapte înainte de livrarea lucrării, șantierul naval a luat foc, în urma căruia a ars
şi nava. Clientul a refuzat să plătească pentru munca lui Gaius, invocând faptul
că nu a obținut rezultatul aşteptat.
Consideraţi acest refuz justificat? Comentaţi.

b) Nimerius a semnat un contract de vînzare-cumpărare prin care s-a obligat să-i

livreze lui Titus cinci nave cu grâu, din Egipt. Pe drum nava s-a scufundat în
timpul unei furtuni. Cumpărătorul a declarat că el nu va plăti banii până când
nu va primi bunurile. Vânzătorul l-a acţionat în judecată.
Care va fi decizia instanţei de judecată?Argumentaţi răspunsul.

c) Cu acordul tatălui, fiul a fost înrolat în armată. Cu timpul, acesta a fost ridicat
în grad și și-a cumpărat moșie. Având afaceri dubioase, tatăl său a dat faliment.
Este acesta în drept sau nu să se rasplătească cu creditorii săi din averea
fiului?

Tema 9. IZVOARELE OBLIGAȚIILOR ÎN DREPTUL PRIVAT ROMAN

Obiectivele temei de studiu

 utilizarea adecvată a noţiunilor şi conceptelor referitoare la tema studiată;

 determinarea și analiza elementelor esenţiale ale contractului: obiectul,
consimţământul părţilor, capacitatea părţilor;
 clasificarea contractelor după diverse criterii;
 elucidarea specificului contractelor formale, reale, consensuale şi nenumite;
 delimitarea și exemplificarea categoriilor de contracte: solemne şi nesolemne,
reale şi consensuale;
  evidenţierea trăsăturilor distinctive ale contractelor din dreptul roman vis-à-vis
de cele din dreptul contemporan;
 deducerea incapacităţilor generale şi speciale la încheierea diferitor tipuri de
contracte;
 aplicarea legislaţiei romane, a jurisprudenţei la soluţionarea litigiilor privind
încheierea, modificarea şi derularea contractelor în dreptul roman;
 comentarea articolele din Legea celor XII Table care se referă la delicte și
desemnarea sancțiunilor utilizate în dependență de diverse acțiuni ilicite înfăptuite;
 determinarea categorilor de delicte sancţionate cu amendă;
 demonstrarea importanţei legii talionului pentru poporul roman (cu argumente
pro şi contra);
 interpretarea articolelor din legile romane, textele jurisconsulţilor romani
referitoare la tema studiată.

Cuvinte-cheie
contract, contract formal, contract real, contract consensual, contract nenumit, viciu de
consimţământ, condiție de valabilitate, capacitate, delict, cvazidelict, furt flagrant,
sancțiune, legea talionului, amendă

Structura temei

9.1. Contractele în dreptul privat roman

9.2. Cvasicontractele
9.3. Obligațiile delictuale
9.4. Obligațiile cvasidelictuale

9.1. Contractele în dreptul privat roman

9.1.1. Noțiunea și elemente esenţiale ale contractelor

Expresia contractus însemnă a pune la un loc, fiind generalizată în sistemul
dreptului privat roman, apoi preluată de toate legislațiile care au urmat [3, p. 228].
Fiind principalul izvor al obligaţiilor, contractul reprezintă acordul de voinţă între
două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice.
Oricum am privi contractul din acele timpuri, reținem că romanii au creat un drept
contractual empiric și logic, cu un grad mare de perfecțiune și cu principii valoroase

Ulpian, lib. 4 ad Edictum, Dig. 2, 14, 1, 2
transmise posterității, dintre care stabilirea structurii tehnice pentru orice contract
(capacitate, consimțământ, obiect, cauză) sunt valabile și în zilele noastre [21, p. 297].
Contractele în dreptul roman aveau două tipuri de elemente (figura 9.1.):
– elemente esenţiale: fără de care un contract nu poate să existe;
– elemente accidentale: care pot fi cuprinse sau nu de un contract, fără ca lipsa lor să
aibă vreo influenţă asupra valabilităţii contractului.

Contract – înțelegere dintre două persoane care

naște, modifică sau stinge un raport juridic

Elementele contractului

Esențiale Accidentale (facultative)

Capacitatea Termenul

Consimțământul Condiția

Obiectul Sarcina

Fig. 9.1. Elementele contractului

În dreptul roman, elementele esenţiale ale contractului, adică elementele fără de
care un contract nu putea fi valabil (sine qua non est), au fost: capacitatea de a contracta,
consimţământul şi obiectul.
a) Capacitatea reprezintă aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi de a-şi
asuma obligaţii [24, p. 277].
Aveau deplină capacitate de a încheia contracte cetăţenii romani sui iuris, deoarece
întruneau toate cele 3 elemente ale personalităţii: libertatea, cetăţenia sau calitatea de
pater familias. În cazul altor persoane, capacitatea de a încheia acte juridice, implicit şi
contracte, lipsea sau era limitată.
Astfel, în dreptul vechi erau incapabili de drept, deci lipsiţi total de capacitate de
folosinţă: sclavii, peregrinii şi persoanele alieni iuris.
 – sclavii: nu pot contracta în nume propriu, potrivit dreptului civil; în dreptul
clasic s-a permis însă ca sclavul să contracteze în nume propriu doar o obligaţie
naturală (sancţionată prin excepţie pe care o putea opune creditorul în cazul în care
debitorul intenta acţiunea în repetire);
– peregrinii: dacă nu au commercium (id est dreptul de a încheia acte juridice
potrivit dreptului civil roman), nu pot încheia decât acte potrivit dreptului ginţilor;
– persoanele aflate sub puterea părintească (in patria potestate); în dreptul
clasic s-a admis că fiul de familie poate să contracteze în nume propriu, id est să
devină debitor sau creditor prin contractele sale.
În dreptul clasic s-a admis că sclavul se poate obliga natural, că peregrinii pot
încheia acte conform dreptului ginţilor şi chiar conform dreptului civil dacă au obţinut ius
commercii, iar la sfârşitul Republicii, fiii de familie au obţinut dreptul de a se obliga civil.
Erau incapabili de fapt, adică lipsiţi de capacitate de exerciţiu: alienaţii mintal,
exceptând momentele de luciditate, persoanele sub vârsta de 25 de ani, risipitorii, precum
și femeile sui iuris:
 nebunii şi infantes (cei care nu pot încă vorbi corect) erau loviţi de incapacitate
totală;
 prodigii (risipitorii), minorii de 25 de ani (numai cei ce se găsesc sub curatelă
nu se pot obliga fără consimţământul curatorului);
 femeia puberă sui iuris (se putea obliga în prezenţa tutorelui).
b) Obiectul contractului. În sens strict, obiectul contractului constă în crearea
unei obligaţii - în acest sens obiectul contractului se confundă cu efectele sale (întrucât
contractul are ca efect crearea unei obligaţii).
În sens larg, obiectul contractului se confundă cu obiectul obligaţiei, care constă în
prestaţia (dare, facere, praestare) pe care debitorul trebuie s-o facă în folosul creditorului.

Obiectul contractului reprezintă prestaţia la care se obligă debitorul faţă de creditor

şi constă fie în transmiterea proprietăţii (dare), fie în executarea unei prestaţii (facere
sau praestare).
Obiectul contractului trebuie să satisfacă următoarele cerințe:
 – să fie determinat, astfel ca judecătorul să aibă suficiente elemente să fixeze,
dacă este cazul, condamnarea în bani a debitorului [15, p. 378];
– să fie posibil, deoarece nimeni nu se poate obliga la o obligație imposibilă;
– să fie licit, adică în corespundere cu ordinea juridică și bunurile moravuri;
– să prezinte interes pentru creditor, de regulă, un interes pecuniar, dar, în mod
excepțional, interesul putea fi și de natură morală sau afectivă (de exemplu, în
situația eliberării sclavului care era fiul natural al contractantului) [24, p. 284].
c) Consimţământul părţilor – reprezintă manifestarea de voinţă a fiecărei părţi
la încheierea contractului. Expresia latină consensus provine de la cum sintire care
înseamnă a simți în comun [20, p. 234].
După modul de manifestare, consimţământul poate să fie expres, când este exprimat
verbal sau în scris, adică prin cuvinte sau semne care înlocuiesc cuvintele, sau tacit, când
o persoană săvârşeşte acţiuni care nu admit altă explicaţie rezonabilă decât aceea că a
dorit să-şi dea consimţământul. Consimţământul dat ulterior încheierii actului se numeşte
ratificare (ratihabitio) şi are, în general, aceleaşi consecinţe ca şi consimţământul expres
ori tacit.
Condiţiile de valabilitate a consimţământului. Pentru a fi valabil consimţământul
trebuia să fie serios şi neviciat.
Consimţământul neserios este consimţământul dat în glumă (iocandi causa) sau în
împrejurări care nu lasă nicio îndoială asupra lipsei intenţiei de a se obliga (de exemplu:
actorul care a promis prin stipulaţiune atunci când e pe scenă - în acest caz se consideră
că consimţământul nu există).
Consimțământul exprimat cu încălcarea deplinei libertăți a părții era considerat
viciat și uneori era considerat inexistent.
Consimțământul dat din eroare, smuls prin dol ori prin violență, nu se consideră
valabil exprimat. Viciile de consimțământ stabilite de dreptul roman sunt: eroarea, dolul
și violența.
1) Eroarea (error) constă într-o reprezentare greşită a realităţii în momentul
încheierii actului juridic. Nu orice eroare constituie un viciu de consimţământ, ci
numai o eroare gravă, aşa-numita iustus error, care alterează voinţa exprimată la
încheierea contractului, astfel că respectivul contract este lovit de nulitate absolută.
Dreptul roman nu cunoaşte şi nulitatea relativă. Sunt considerate vicii de
consimţământ următoarele cazuri de eroare: error in negotio, error in corpore, error in
substantia, error in peroana şi error in quantitate.
 Error in negotio – eroarea asupra contractului, eroarea asupra naturii actului
juridic. Eroarea asupra naturii contractului se produce când o parte crede că
participă la un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că e vorba de o altă
operaţiune juridică (ex.: cineva crede că sumă de bani îi este dată cu titlul de
împrumut, în timp de în realitate îi este dată cu titlu de depozit, spre
păstrare).
 Error in persona – eroarea asupra identităţii persoanei cu care se
contractează, fie că persoana respectivă are calitatea de creditor (aşa cum
este cazul într-un contract de donaţie), fie că are calitatea de debitor (aşa cum
este cazul într-un contract încheiat cu un artist, intuitu personae, în vederea
realizării unei opere de artă) [24, p. 283].
 Error in quantitate – eroarea asupra cuantumului, atunci când acesta este
un element esenţial al contractului. De exemplu: vânzătorul crede că este
vorba de o sumă mai mare, în timp ce cumpărătorul de o sumă mai mică și
nu se înţeleg să se plătească sau, după caz, să se restituie diferenţa de preţ.
Această eroare nu era admisă în cazul contractelor verbis unde formele
solemne o împiedicau să se nască nici la contractul nesolemn stricti iuris
(mutuum) care, prin firea lucrurilor o exclude. În schimb, la contractele
sinalagmatice bonae fidei, era posibilă errorin quantitate [23, p. 43]. Cu
timpul, acest tip de eroare a fost asimilată de error in corpore.
 Error in corpore – eroarea asupra identităţii lucrului se produce când o
parte crede că obiectul contractului este un anumit lucru, pe când cealaltă
parte crede că este un alt lucru (ex.: cineva vinde sclavul Seius, în timp ce
cumpărătorul crede că cumpără sclavul Philippus). Error in corpore este deci
eroarea asupra identităţii lucrului care face obiectul unui contract.
  Error in substantia – prin eroare asupra substanţei lucrului romanii
înţelegeau numai eroarea asupra materiei lucrului sau asupra sexului unui
sclav (ex.: cineva cumpără aramă, crezând că e aur sau cumpără plumb,
crezând că e argint, ori o sclavă, crezând că este vorba de un sclav).
2) Violenţa (metus) constă în constrângerea fizică sau morală pe care o parte sau
un terţ o exercită asupra celeilalte părţi contractante să încheie contractul. Prin
violenţă se urmăreşte ca cealaltă parte să fie silită să încheie contractul contra
voinţei ei [21, p. 303]. Teama nu duce la inexistenţa contractului ci numai la vicierea
sa. Victima violenţei dispune de anumite mijloace juridice prin care poate obţine, e
drept, pe cale indirectă, anularea contractului.
Romanii făceau distincţia între:
 violenţa fizică – întrebuinţarea forţei fizice, de exemplu: cineva sileşte pe altul
să semneze, ţinându-i mâna. În această situație, nu există consimţământ, deci
nu există contract;
 violenţa morală – faptul de a provoca cuiva o teamă, determinându-l a face un
act juridic. În această situație, există consimţământ, întrucât partea a ales între
a suferi răul cu care era ameninţată şi facerea acelui act.
Romanii nu considerau în acest caz contractul ca inexistent: „o voinţă constrânsă
este totuşi o voinţă”. Potrivit dreptului civil, contractul rămâne valabil. Este soluţia pe
care a dat-o mult timp dreptul civil roman, care deci nu ţinea seama de violenţă ca viciu
al consimţământului. Pretorul, însă, a permis părţii să nu execute contractul dându-i o
excepţie întemeiată pe teamă (exceptio metus) cu care se paraliza acţiunea reclamantului
şi o acţiune întemeiată pe teamă (actio metus) prin care se ajungea la anularea
contractului.
3) Dolul (dolus malus) sau înșelăciunea constă în manoperele frauduloase,
mijloacele viclene la care recurge una din părțile contractante, urmărind să
determine cealaltă parte contractantă să încheie contractul în alte condiţii decât ar fi
dorit.
În perioada veche a dreptului roman, dolul nu a atras nulitatea actului. În acea
perioadă dolul era irelevant din punct de vedere juridic, fiind greu de imaginat manopere
dolozive în perioada formalismului la încheierea actelor. Părțile aveau posibilitatea să
includă în actele lor o clauză penală (stipulatio poena) cu scop de protecție pentru
eventualele înșelăciuni.
Dolul a fost sancţionat la sfârşitul Republicii, fiind create 2 acțiuni [18, p. 131]:
– actio de dolo, prin care victima înşelăciunii lua iniţiativa anulării contractului;
– exceptio doli, pe care victima înşelăciunii o putea opune cu succes autorului
dolului, dacă era chemată în judecată de către acesta.
Actio metus şi actio de dolo nu erau acţiuni pentru anularea contractului, deoarece
romanii nu au cunoscut asemenea acţiuni, ci erau doar procedee în anulare, prin
intermediul cărora anularea contractului se obţine pe cale indirectă, deoarece ambele
acţiuni menţionate sunt arbitrare.

9.1.2. Elemente accidentale ale contractelor

Elementele accidentale ale contractului pot sau nu să existe într-un contract, fără ca
lipsa lor să condiţioneze existenţa contractului. Părţile pot să introducă sau nu astfel de
elemente, dar odată introduse, atrag consecinţe în cazul nerespectării acestora.
Vorbind despre elementele obligațiilor, jurisconsultul Paul menționează ca elemente
accidentale ale contractului: termenul (dies); condiția (condicio); alternativa dată
debitorului de a executa unul sau altul din obiectele stipulate (modus), precum și
posibilitatea debitorului de a executa prestația nu doar față de creditorul său, ci și, dacă
dorește, față de un terț desemnat să primească plata (accesio) [26, p. 290].
1. Termenul (dies) este un eveniment viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea
sau stingerea unui drept.
Termenul este suspensiv (dies a quo) când priveşte exigibilitatea creanţei, adică
suspendă sau amână executarea obligaţiei. De exemplu, într-un contract de împrumut
debitorul se obligă să restituie banii împrumutaţi la la data de 20 ianuarie, această dată
reprezentând un termen suspensiv. Obligaţia debitorului a luat naştere în momentul
încheierii contractului, dar executarea, adică restituirea banilor împrumutaţi, se va putea
cere numai după împlinirea acestui termen. Astfel, plata este amânată sau suspendată
până la împlinirea termenului respectiv.
 Dacă debitorul s-a obligat să dea sau să facă un lucru în cursul unui anumit an sau al
unei anumite luni, termenul se consideră împlinit în ultima zi a anului sau a lunii
respective.
Termenul este extinctiv sau rezolutoriu (dies ad quem) când afectează durata
obligaţiei, în sensul că împlinirea lui produce stingerea obligaţiei. De exemplu, părțile au
încheiat un contract de locațiune pe un termen de 3 ani. În acest caz, termenul de trei ani
este un termen extinctiv, ceea ce presupune că la împlinirea sa, se desfiinţează contractul,
stingându-se orice obligaţie ce rezultă din contract.
O altă clasificare a termenelor este aceea care deosebeşte termenul cert (dies certus)
de cel incert (dies incertus).
Termenul cert este fixat printr-o dată calendaristică (de exemplu data de 15 mai),
printr-o sărbătoare religioasă care se ţine în fiecare an în aceeaşi perioadă (de exemplu,
Saturnaliile, care începeau pe 17 decembrie şi durau şapte zile) sau în perioade diferite,
dar prestabilite după un anumit criteriu (de exemplu, sărbătoarea de Paşti), sau printr-o
dată stabilită la capătul unei perioade de timp al cărui punct de plecare este cunoscut (de
exemplu, termenul extinctiv de trei ani de la data încheierii contractului de locaţiune). În
cazul în care termenul era o sărbătoare sau un târg care dura mai multe zile, s-a ridicat
problema dacă termenul trebuie considerat ca împlinit în prima zi sau în ultima zi a
sărbătorii, respectiv a târgului. Opinia sabinienilor consta în sensul că trebuie luată în
considerare numai prima zi, pe când proculienii au susţinut că termenul se împlineşte în
ultima zi. A prevalat opinia şcolii proculiene, împărtăşită şi în dreptul lui Iustinian [24, p.
285].
TermenulTermenul (dies) – eveniment viitor şi sigur
dar de care depinde
incert constă într-un eveniment sigur, a cărei dată de realizare nu se
exigibilitatea sau stingerea unui drept.
cunoaşte. De exemplu, într-un contract de rentă viageră, moartea creditorului constituie
un eveniment cert, care va marca stingerea obligaţiei debitorului, dar a cărei dată de
realizare nuSuspensiv
se cunoaşte– în termen careîntocmirii
momentul Termenul cert – este fixat printr-o
afecteazăcontractului.
exigibilitatea unui drept. De exemplu: dată calendaristică, printr-o
debitorul a promis să plătească la sfârșitul sărbătoare religioasă sau printr-o
lunii. În acest caz, creditorul nu poate dată stabilită la capătul unei
intenta o acțiune în judecată până la perioade de timp al cărui punct de
expirarea lunii. plecare este cunoscut.

Extinctiv – termen care indică un

eveniment viitor de care depinde stingerea
unui drept. De exemplu: moartea unei
persoane.
Termenul incert constă într-un
eveniment sigur, dar a cărei dată
de realizare nu se cunoaşte.

Fig. 9.2. Clasificarea termenelor

 2. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur că se va întâmpla de care depinde
naşterea sau stingerea unui drept. Dacă prin realizarea unei condiţii dreptul se naşte,
condiţia este suspensivă. Dacă prin realizarea condiţiei dreptul se stinge, condiţia este
rezolutorie.
În primul caz (condiţia suspensivă) obligaţia nu exista până la realizarea condiţiei,
deşi exista totuşi chiar înainte de realizarea condiţiei o legătură de drept – dovada e faptul
că pentru a aprecia capacitatea părţilor trebuie să te situezi în momentul încheierii
contractului, nu în momentul realizării condiţiei; în al doilea caz (condiţia rezolutorie)
contractul îşi produce efectele imediat, însă dacă condiţia se realizează atunci contractul
este desfiinţat.
3. Prin modus se înţelege sarcina impusă persoanei în folosul căreia s-a făcut o
liberalitate (donaţie sau testament). Uneori prin modus se înţelege şi o obligaţie
alternativă, însă acest sens era rar întrebuinţat [16, p. 177].
Etimologic, cuvântul modus semnifică o limită. Din acest punct de vedere, modus
era la romani o clauză introdusă într-un act juridic cu titlu gratuit fie inter vivos, fie
mortis causa, prin care se impunea beneficiarului liberalităţii o anumită conduită (să dea,
să facă, sau să nu facă ceva). De exemplu: Primus îi lasă lui Secundus un legat de o sută
de mii de sesterţi ca să-i facă un monument. Actele juridice afectate de sarcină urmăresc
un scop principal, constând în realizarea unei liberalităţi (o donaţie sau un legat) şi un
scop accesoriu, care constă în aducerea la îndeplinire a sarcinii. De aceea, în cazul în care
îndeplinirea sarcinii este fie imposibilă, fie ilicită, fie imorală, liberalitatea rămâne
valabilă. În exemplul dat mai sus, dacă Secundus murea înainte de a realiza monumentul,
moştenitorii lui Primus nu puteau cere. pentru acest motiv, revocarea legatului [24, p.
288].

9.1.3. Clasificarea contractelor

Problema clasificării contractelor a fost abordată de către romanişti din diverse
perspective: după criteriul modului de formare; după subiecţii de drept cărora li se
aplicau; în funcţie de efectele juridice produse; luând în considerare tipul de acţiune care
sancţiona dreptul izvorât din contract [7, p. 68].
1. În dependență de modul de formare, distingem: contracte solemne şi contracte
nesolemne.
a) Contractele solemne (sau formale) constituiau forma cea mai veche a
contractelor. Ele se caracterizează prin faptul că pentru a lua naștere, trebuia ca
acordul de voință să fie exprimat printr-o anumită formă. Astfel, în dreptul
roman se aplica regula: „dintr-un pact simplu nu se naște o acțiune”.
Caracteristic contractelor formale era faptul că nu se admitea interpretarea
acestora, adică erau neflexibile. Judecătorul nu cerceta intenția părților și nu
interpreta clauzele contractului. Din categoria contractelor solemne fac parte:
contractele verbale, nexum și contractul litteris.
b) Contracte nesolemne sunt contractele care nu reclamă condiţii de formă şi se
împart în trei categorii: contracte reale, contracte consensuale și contracte
nenumite:
– contractele reale se formează prin consimţământul părţilor însoţit de
remiterea materială a lucrului. Din categoria contractelor reale fac parte:
mutuum, fiducia, gajul, comodatul şi depozitul;
– contractele consensuale se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor,
fără a fi necesară vreo formă şi fără să fie nevoie de remiterea lucrului. În
dreptul clasic se distingeau următoarele contracte consensuale: vânzarea,
locaţiunea, societatea, mandatul, iar de la împăratul Zeno (sec. V) a mai fost
adăugat încă un contract consensual: emfiteoza;


Ex nudo pacto, actio non nascitur
 – contractele nenumite erau cele recunoscute ca atare, deşi nu intrau în nici
una din categoriile pe care le-am cercetat. Pentru formarea contractelor
nenumite era necesară o convenţie însoţită de executarea obligaţiei de către una
din părţi.
2. După subiecţii de drept cărora li se aplicau, contractele se grupau în contracte
de drept civil şi contracte de dreptul ginţilor.
a) Contractele de drept civil erau reglementate de vechiul drept civil roman şi
erau accesibile doar cetăţenilor romani, precum și persoanelor care dispuneau
de ius commercium;
b) Contractele de dreptul ginţilor erau accesibile tuturor locuitorilor Imperiului
roman.
3. În funcţie de efectele juridice produse, contractele se divid în contracte
unilaterale ce dau naştere la obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţi şi contracte
sinalagmatice ce dau naştere unor obligaţii în sarcina ambelor părţi ale contractului.
a) Contractul unilateral este cel care face să nască obligaţii doar în sarcina uneia
dintre părţile contractante. Nu trebuie să se facă confuzie între actul unilateral şi
contractul unilateral. Actul unilateral emană de la o singură voinţă, de la un sigur
individ (de ex.: testamentul), pe când contractul unilateral implică un acord de
voinţă ca orice alt contract. Prin urmare, în mod necesar doi indivizi participă la
formarea lui.
b) Contractul bilateral sau sinalagmatic face să se nască obligaţii şi drepturi în
sarcina ambelor părţi.
4. Luând în considerare tipul de acţiune care sancţiona dreptul izvorât din
contract, existau contracte de drept strict, sancţionate de acţiuni de drept strict şi
contracte de bună credinţă, sancţionate de acţiuni de bună credinţă.
a) Contractele de drept strict sunt cele sancţionate printr-o acţiune de drept strict,
ca de exemplu: stipulaţia.
b) Contractele de bună credinţă sunt cele sancţionate printr-o acţiune de bună
credinţă, ca de exemplu: contractele consensuale.
 În primul caz, judecătorul pentru interpretarea contractului va trebui să ţină seama
numai de termenii întrebuinţaţi, id est de intenţia părţilor, astfel cum rezultă din termenii
actului, pe când în al doilea caz va putea să ţină seamă şi de intenţia reală a părţilor.

9.1.4. Contractele formale

Contractele formale sau solemne, cea mai veche categorie de contracte, sunt acte
juridice care necesită îndeplinirea anumitor formalităţi, constând fie în folosirea balanţei
de aramă, fie în pronunţarea anumitor cuvinte, fie în redactarea unui înscris.
Formalităţile cerute pentru însăşi validitatea actului juridic au determinat unele
trăsături caracteristice ale acestor contracte care, cu timpul, au devenit neajunsuri
importante. Din acest motiv, unele contracte solemne au început să dispară încă din epoca
veche, iar altele, chiar dacă au supravieţuit până în timpul lui Iustinian, au suferit impor-
tante transformări [24, p. 325].
În dreptul roman se cunoșteau patru forme ale contractelor: forma religioasă
(sponsio religiosa şi iusiurandum liberti); forma verbală (contractele verbale (sponsio
laică şi dotis dictio)); forma autentică (nexum) și forma scrisă (contractul litteris) (figura
9.3).
 CONTRACTELE FORMALE

Religioase – Verbale – contractele a Autentice (nexum) – Literale (în scris) –

contractele încheiate căror încheiere se făcea prin contractele încheiate în faţa contracte care se
prin înţelegerea pronunţarea de către părţi a magistratului prin care înregistrau în cartea
dintre părţi însoţită unor cuvinte solemne, ce debitorul se angaja să bancherului prin
de pronunţarea unui constau dintr-o întrebare şi lucreze pentru creditor un înscrierea sumei datorate
jurământ religios de un răspuns. anumit număr de zile şi a numelui debitorului.
către un garant sau
de un dezrobit.
Sponsio laica – contractul dintre
păgubaş şi un garant care constă
Sponsio religiosa – formă de contract într-o întrebare şi un răspuns.
intervenită între un păgubaş şi un garant, Deosebirea principală de sponsio
care constă dintr-o întrebare şi un răspuns, religiosa consta în faptul că nu se
iar garantul pronunţă şi un jurământ religios. pronunţă jurământul religios.
Debitorul se obligă prin pronunţarea
cuvântului „Spondeo” (promit).
Dotis dictio (constituirea de dotă)
– constă într-o declaraţie
unilaterală a viitoarei soţii faţă de
Iusiurandum liberti (jurământul viitorul soţ, prin care se obliga să
dezrobitului) – contract încheiat între stăpân remită acestuia anumite bunuri.
şi dezrobit potrivit căruia dezrobitul se Contractul Dotis dictio îşi are
obliga să lucreze 10 zile pe an pentru stăpân. originea în obiceiul romanilor de
a le înzestra pe fete cu bunuri în
vederea uşurării viitoarei căsnicii.

Stipilaţiunea – formă de contract care constă într-o

întrebare şi un răspuns la care au acces şi peregrinii.
În locul cuvântului spondeo, pronunţarea căruia era
interzisă peregrinilor, au început să fie utilizate alte
verbe cu înţeles similar: Fidepromittissne?
Fidepromittio; Promittis? Promitto; Dabis? Dabo.
Facies? Facio. Fig. 9.3. Clasificarea contractelor formale
182
 Contractele formale sunt contracte unilaterale, care dau naştere unei singure creanţe
şi unei singure datorii şi care necesită prezenţa personală a părţilor, nefiind posibilă
reprezentarea. De asemenea, ele sunt contracte de drept strict, ceea ce presupune că sunt
guvernate de principiul interpretării literale, adică la soluţionarea litigiilor izvorâte din
astfel de contracte, judecătorul trebuie să respecte numai termenii formulei, respectiv
instrucţiunile transmise de magistrat, voinţa părţilor fiind irelevantă.
Contractele formale sunt de trei tipuri: nexum, contractul verbal şi contractul literal.

9.1.5. Contractele reale

Sunt contractele ce se formează prin remiterea materială a lucrului (res) alături de
acordul de voinţă al părţilor. Cele două elemente, lucrul (res) şi acordul de voinţă
formează un tot unitar pe fundamentul cărora are loc contractul fără nici o formalitate
scrisă sau orală.
Din rândul contractelor reale făceau parte: împrumutul, comodatul, fiducia, gajul și
depozitul.
1. Împrumutul (mutuum). Mutuum este împrumutul de consumaţie prin care o
persoană remite proprietatea unor lucruri de gen consumptibile cu obligaţia pentru
primitor ca la scadență să restituie lucruri de acelaşi gen, calitate și cantitate. Rezultă că
acest contract are ca obiect bunuri nес mancipi consumtibile şi fungibile. Mutuum este un
contract gratuit, iar lucrurile care au fost împrumutate se determină prin cântărire,
numărare, măsurare.
Împrumutul cu dobândă (foenus). În dreptul roman împrumutul cu dobândă nu era
un contract special în raport cu împrumutul propriu-zis. Mutuum însoţit de stipulaţia
dobânzilor poartă numele de foenus. Mutuum, fiind un contract de drept strict, simpla
consemnare a dobânzilor rămânea fără efect dacă nu se utiliza stipulaţia.
2. Comodatul (commodatum). Prin intermediul contractului de comodat, o
persoană (comodantul) remite alteia (comodatar) un lucru corp cert, pentru a se folosi în
mod gratuit şi a-l restitui ulterior. Este un contract sinalagmatic imperfect, care în
perioada veche dădea naştere numai la obligaţii în sarcina comodatarului. Ulterior, prin
excepţie, au fost admise obligaţii şi în sarcina comodantului. Comodatul are ca obiect
183
bunuri mobile corporale. Pot forma obiect al contractului de comodat şi bunuri privite în
genere, atunci când au fost împrumutate cu condiţia ca cel care a primit împrumutul să
restituie tot aceleaşi bunuri. De pildă, banii împrumutaţi unui bancher cu scopul expunerii
lor în galantar [26, p. 318]. Comodatul se formează prin acordul de voinţă al părţilor şi
remiterea materială a bunului. Beneficiarul din contractul de comodat nu devine
proprietarul lucrului, remiterea materială îi conferă numai detenţia. Pentru formarea
contractului părţile trebuie să aibă capacitatea de a se obliga juridiceşte, iar
împrumutătorul nu este necesar să fie proprietarul lucrului.
Pentru existența contractului de comodat erau obligatorii următoarele cerințe [21, p.
323]:
– lucrul dat în comodat trebuie să fie remis efectiv;
– scopul remiterii lucrului să fie folosinţa gratuită;
– lucrul să nu fie fungibil și nici consumptibil pentru a putea fi restituit în natură;
– lucrul să fie mobil. S-a susținut că şi imobilele puteau fi date în comodat, deşi
jurisconsultul Labeon susţinea contrariul.
3. Fiducia este contractul real care se naşte prin transmiterea proprietăţii, prin
mancipaţiune sau prin in iure cessio, transmitere însoţită de o convenţie prin care
dobânditorul promite să retransmită proprietatea asupra lucrului celui de la care l-a primit
[7, p. 67]. Contractul de fiducie a îndeplinit, la origine, mai multe funcţii care, treptat, au
fost preluate de către alte contracte reale, pe măsura apariţiei acestora.
Astfel, fiducia a fost utilizată în mai multe scopuri [3, p. 284; 7, p. 67]:
– pentru a garanta o datorie. Debitorul transfera creditorului proprietatea unui
lucru, cu obligația de restituire la data plății datoriei;
– în vederea realizării împrumutului de folosinţă;
– în scopul păstrării unui lucru de către debitor, care promitea să-l retransmită
creditorului la cererea acestuia (mai târziu, această funcţie a fost preluată de către
contractul de depozit);
– pentru dezrobirea unui alieni iuris, mancipat de pater familias, adică în vederea
realizării adopțiunii, emancipării etc.

184
 4. Gajul este contractul real prin care debitorul transmite cu titlu de garanţie, prin
tradiţiune, creditorului său, posesia asupra unui lucru mobil sau imobil, însoţită de o
convenţie prin care creditorul promite să restituie lucrul în momentul în care debitorul a
achitat datoria [24, p. 338].
Contractul de gaj poate fi încheiat de creditor cu debitorul sau cu o altă persoană,
nefiind interzis ca altcineva decât debitorul să garanteze o datorie pe care nu a angajat-o
[16, p. 221].
Contractul de gaj este un contract sinalagmatic imperfect, deoarece presupune
obligaţii în sarcina creditorului care a primit posesia lucrului, iar uneori, şi obligaţii în
sarcina debitorului care a predat lucrul.
Obligaţiile creditorului gajist sunt următoarele: să retransmită lucrul creditorului din
contractul de gaj (debitorul iniţial) de îndată ce acesta şi-a achitat datoria, să păstreze
intact lucrul pe care l-a primit, iar în cazul în care îl întrebuinţează, să răspundă pentru
furtum usi şi pentru culpa levis in abstracte în cazul pieirii lucrului.
5. Depozitul (depositum). Contractul de depozit (depositum) face parte din
categoria contractelor reale constând în transmiterea detenției unui lucru prin traditio de
către o parte denumită deponent către o alta denumită depozitar, acesta din urmă
obligându-se să păstreze gratuit lucrul și să-l restituie la cererea deponentului.
Depozitul este un contract de bună-credinţă (bonae fidei). Astfel, „fără nicio
îndoială acțiunea ce rezultă din depozit este acțiune de bună credință”.
Dat fiind faptul că depozitarul păstra lucrul în mod gratuit, el răspundea doar de
dolul său (dolus malus). Mi târziu, s-a admis răspunderea depozitarului şi în caz de
neglijență grosieră (culpa lata) [12, p. 255].
Prin depozit, depozitarul nu dobândea proprietatea lucrului primit în depozit şi nici
posesia acestuia.
Elementele esențiale ale contractului de depozit sunt:
– acordul de voință al deponentului și depozitarului;
– lucrul care se lasă în depozit întotdeauna trebuie să fie bun mobil;
– gratuitatea depozitului.

Depozitul este ceea ce, se încredințează pazei altuia. (L.1, Pr. Dig., Depositi vel contra 16, 3).

L. 1 § 23, Dig., Depositi vel contra, 16.3.
185
 Începând cu perioada clasică, pe lângă depozitul obișnuit, au fost cunoscute mai
multe varietăți ale contractului de depozit:
a) depozitul necesar sau mizerabil – tip de depozit care se încheia în condiții
deosebite cum ar fi: în caz de incendiu, inundații, război etc. În acest caz, deponentul
era silit de împrejurări să încheie un astfel de depozit. Acest tip de depozit se
deosebea de cel obișnuit prin faptul că depozitarul care nu înapoia de bună voie
bunul primit în depozit, era condamnat la duplum [26, p. 319];
b) depozitul sechestru apare când un lucru mișcător sau nemișcător este obiect de
dispută într-un proces sau contestație (neînțelegere) între două sau mai multe
persoane, caz în care bunul este încredințat în custodia celui de-al treilea cu
îndatorirea să-l păstreze și să-l remită aceleia dintre părți care a câștigat procesul
[16, p. 220]. Custodele este, de regulă, persoană dezinteresată de contractul de
depozit, nimic nu împiedică ca să fie custode și una din părți cu consimțământul
celeilalte. Această varietate de depozit a fost sancționată printr-o acțiune specială
denumită actio sequestraria depositi;
c) depozitul neregulat – varietate de depozit având ca obiect bunuri fungibile, cel
mai adesea sume de bani. Dreptul roman a admis la un moment dat ca o persoană să
încredințeze alteia diferite lucruri fungibile și consumptibile (bani, alimente) și să-i
permită acesteia să devină proprietarul bunurilor depozitate, să le consume, cu
îndatorirea de a înapoia ulterior aceeași specie, cantitate și calitate de bunuri (ut
tantumdem redderet), precum și o dobândă, dacă părțile au stabilit aceasta.

9.1.6. Contractele consensuale

Există în dreptul roman o anumită categorie de contracte care se puteau încheia în
lipsa formalismului impus celorlalte acte. Ele poartă denumirea de contracte consensuale
putând fi încheiate prin simplul consimţământ al părţilor.
Spre deosebire de contractele solemne, care se caracterizau prin formalism și
rigoare, și contractele reale, care impuneau predarea efectivă a lucrului în momentul
perfectării lor, contractele consensuale se formau doar pe baza manifestării de voință a
părților [18, p. 282].
186
 Contractele consensuale au principala caracteristică comună faptul de a da naștere la
obligaţii și drepturi reciproce în sarcina ambelor părţi.
Principalele contracte consensuale în dreptul roman au fost: vânzarea-cumpărarea
(emptio-venditio), arvuna (arha), locaţia (locatio-conductio), mandatul (mandatum) şi
societatea (societas).
1. Contractul de vânzare-cumpărare (venditio-emptio) – contract din dreptul
roman prin care una din părţi denumită (venditor) se obligă să procure posesiunea liniştită
a unui lucru altei părţi denumită (emptor) care la rândul ei se obliga sa plătească în
schimb o suma de bani denumită (pretium, merx) [28, p. 451]. Contractul de vânzare-
cumpărare se încheie prin liberul consimţământ al părţilor.
Acest contract atât de răspândit astăzi la vremea respectivă se încheia prin două
stipulaţiuni reciproce care aveau între ele numai o legătură economică, fiind independente
total una de cealaltă din punct de vedere juridic: vânzătorul stipula preţul, iar
cumpărătorul marfa.
Din elementele contractului (marfă-preţ) revine denumirea actuală de vânzare-
cumpărare. Prin vânzare nu avea loc în mod direct transferul proprietăţii de la vânzător la
cumpărător; mai întâi, era transmisă posesiunea lucrului. Vânzătorul se obliga la predarea
posesiunii, iar cumpărătorul la plata preţului. Transferul proprietăţii în cazul contractului
de vânzare-cumpărare avea loc ulterior transmiterii posesiunii printr-unul din modurile de
dobândire a proprietăţii cunoscute.
În cazul vânzării lucrurilor mancipi, transferul proprietăţii are loc prin mancipaţiune,
iar pentru lucrurile nec mancipi proprietatea se transferă prin tradiţiune. Vânzarea prin
mancipatio este de origine romană, iar vânzarea prin traditio (predarea lucrului în
momentul când cumpărătorul număra suma), este de drept natural asemănătoare trocului,
cu deosebirea că în cazul vânzării, cel care vinde primeşte monedă nu alte bunuri [15, p.
487].
2. Arvuna (arha) – constă într-o sumă de bani sau orice lucru de valoare, altul
decât cel care se vinde, pe care una din părţile contractante îl remite către cealaltă, ca
semn că înţelegerea lor este perfectă şi ca mijloc de a asigura indirect executarea
contractului [16, p. 197].
187
 Pentru existenţa arvunei, este necesară o altă convenţie (convenţie principală), nu
neapărat o vânzare, suficientă fiind orice convenţie care să dea naştere la obligaţii civile
sau naturale între părţi, cum ar fi mandatul, locaţiunea etc. Nu are importanţă dacă
convenţia principală este pură şi simplă sau afectată de modalităţi (termen, condiţie,
sarcină). De regulă, arvuna se dă de cumpărător vânzătorului în caz de vânzare, de locatar
locatorului, în cazul închirierii etc. În toate cazurile, scopul arvunei este de a asigura
executarea convenţiei principale.
3. Contractul de închiriere este un contract prin care o persoană se obligă către
alta să-i procure folosinţa unui lucru sau să execute o lucrare ori să pună la dispoziţie
serviciile sale în schimbul unui preţ pe care cealaltă parte se obligă să-l plătească.
Din definiţie rezultă că locaţiunea în dreptul roman îmbrăca trei forme:
 locatio-condictio rei - când o parte pune la dispoziţia celeilalte un lucru mobil
sau imobil spre folosinţă, contra unei sume de bani denumită chirie (închiriere
sau arendă);
 locatio-conductio operarum - apare în ipoteza în care o parte își oferă serviciile
sale către cealaltă parte contra unei remuneraţii. Această formă de locaţiune se
află la originea contractului de muncă din perioada modernă;
 locatio-conductio operis faciendi - când o parte se obligă să execute pentru
cealaltă o anumită lucrare contra unei plăţi. Este varianta veche a contractului
de antrepriză. Diferența dintre locatio operarum și locatio operis faciendi este
următoarea: pe când prima are ca obiect munca procurată, fără să intereseze
rezultatul final (de pildă, un anumit număr de zile de lucru), la cea de-a doua se
avea în vedere rezultatul final al muncii (de exemplu, construcția unui edificiu,
reparația unei corăbii etc.).
Părțile contractului de locațiune se numeau locator și conductor. Romanii desemnau
prin cuvântul locator persoanele care iau iniţiativa contractului cum ar fi: proprietarul
care dă cu chirie bunurile sale, lucrătorul care-şi oferă serviciile, antreprenorul care
convine cu o altă persoană să execute o lucrare.
Prin conductor se înţelege cealaltă parte din contract, persoana care ia cu chirie un
lucru, un sclav, o moşie, angajează pe cineva să-i lucreze etc. [15, p. 415-416].
188
 4. Contractul de mandat. Etimologic, cuvântul mandat vine de la mama datio (a
da mâna), pentru că, probabil dominus strângea mâna mandatarului ca semn de prietenie
şi de încredere la încheierea contractului [21, p. 336].
Mandatul este contractul prin care o persoana numita mandant însărcinează pe o altă
persoană numită mandatar să presteze un serviciu fără plată în folosul său [18, p. 306].
Contractul de mandat a apărut târziu în dreptul roman, ca o consecinţă a dezvoltării
economiei, deoarece era imposibil ca aceleaşi persoane să fie prezentă în acelaşi timp în
mai multe locuri. În general, negustorii se expuneau riscului ca lipsa lor la încheierea
diferitelor tranzacţii să genereze consecinţe nefaste. Sclavul nu putea fi însărcinat să
rezolve astfel de probleme pentru că nu era considerat persoană. Deseori stăpânul era
nevoit să apeleze la un om de încredere care să îndeplinească în locul său toate activităţile
necesare. În acest context, s-a născut contractul de mandat.
Contractul de mandat are următoarele caractere:
– este contract consensual pentru că se formează în baza acordului de voință al
părților fără alte formalități;
– este contract sinalagmatic imperfect, dat fiind faptul că din momentul când se
încheie convenția, apar obligații numai în sarcina mandatarului (procurator).
Ulterior, și numai eventual, au fost admise obligații și în sarcina mandantului;
– este contract de bună credință;
– gratuitatea – inițial a funcționat regula potrivit căreia mandatul care nu este
gratuit este nul. Mai târziu au început să fie admise excepții de la regula gratuității
mandatului [22, p. 294]. Suma de bani primită de mandatar purta denumirea de
honorarium sau de salarium. Astfel, avocații pentru serviciile aduse clienților în
justiție pot cere honorarium, doicele pentru alăptarea sugarilor pot cere salarium,
mijlocitorii de vânzări și cumpărări (proxenetae) pot cere proxeneticum [16, p. 300].
Raportat la interes, Gaius consideră că există trei forme de mandat:
a) mandat încheiat în interesul exclusiv al mandantului;
b) mandat încheiat în interesul ambelor părți contractante;


Obligația mandatarului are loc prin simplul consimțământ al părților. (L. 1, Pr., Dig., Mandati, vel contra, 17. 1).

Orice mandat trebuie să fie gratuit, întrucât provine din amiciție, fiind un serviciu ce se aduce unui prieten. (Dig., Mandati,
vel contra, 17. 1, L. 1 § 4).
189
 c) mandat încheiat în interesul mandatarului și al unui terț [10, p. 205].
Deoarece mandatul este gratuit, rezultă că acesta putea fi revocat oricând de către
mandant.
5. Contractul de societate. Societatea este contractul prin care două sau mai
multe persoane se întovărăşesc şi convin să formeze un fond comun, prin aporturi
acordate de fiecare din ele, urmărind atingerea unui scop comun şi licit, prin mijloace
comune, împărţind beneficiile şi pierderile care rezultă din contract [6, p. 232].
Societatea este un contract care se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor.
În cazul contractului de societate suntem în prezenţa unei convenţii de bună credință între
părţi, împrejurare ce conferă judecătorului posibilitatea să interpreteze dispoziţiile
contractului prin prisma criteriilor de echitate. Raporturile dintre asociaţi (soci) au
caracter personal şi se sting prin moartea unuia dintre ei. Moştenitorul poate succede în
drepturile şi obligaţiile asociatului, dar nu obţine calitatea de asociat, în afară de cazul
când este vorba de o societate publicanorum. În privinţa scopului pentru care asociaţii
formează societatea, el trebuie să fie licit şi să nu încalce bunele moravuri. Scopul
societăţii poate fi intelectual, moral, social, bănesc etc.

9.1.7. Contractele nenumite

Contractul nenumit este un contract neformal prin care se nasc obligaţii în sarcina
părţilor, dacă cel puţin una din părţi îşi execută obligaţia. Convenţia trebuie să fie
bilaterală, una din părţi să fi executat obligaţia care îi revine şi să nu facă parte dintr-o
altă clasă de contracte deja cunoscute [20, p. 279].
Practica vieţii comerciale romane a scos la lumină o serie de convenţii cu caracter
sinalagmatic utilizate mult mai frecvent decât altele. Încadrarea lor în rândul contractelor
nenumite nu se referă la faptul că ele nu au un nume, deoarece au efectiv unul, ci la faptul
că, prin caracteristicile lor, aceste convenţii nu se potrivesc nici unei categorii de
contracte numite [7, p. 81].
Contractele nenumite are următoarele caractere comune:
– nu sunt desemnate printr-o denumire specială fiecărui contract, dar se încadrează în
categorii sau tipuri;
190
– toate contractele au aceeaşi sancţiune. Acţiunea care sancţionează unul din aceste
contracte - aestimatium - are o denumire deosebită faţă de cea comună (praescriptis
verbis).
– toate contractele nenumite au elemente similare.
În dreptul roman, din categoria contractelor nenumite fac parte: schimbul, contractul
estimator, precariul, tranzacţia, donaţia cu sarcini.
1. Schimbul (permutatio). Operaţiunea schimbului constituie una din primele
manifestări economice ale populaţiei primitive. De aici începe legătura economicului cu
juridicul; trocul a dominat viaţa juridică a popoarelor, cu începere din cele mai vechi
timpuri.
Schimbul constă în cedarea unui lucru contra altui lucru (troc) [19, p. 122].
Mecanismul schimbului nu presupune existența elementului etalon: moneda. Din acest
punct de vedere, schimbul este părintele vânzării. Fiind contract nenumit, se formează
prin transmiterea proprietăţii unui lucru de către una din părţi, cealaltă parte având
obligaţia să transmită proprietatea altui lucru. Apariţia monedei a dus la crearea vânzării
fără să împiedice în totalitate existenţa schimbului, care a continuat să existe în paralel cu
vânzarea numai că în timp şi-a pierdut din importanţă. Între schimb şi vânzare există
delimitări clare încă din perioada romană, cele două neputându-se confunda.
2. Contractul estimator (aestimatium) este convenţia prin care o persoană
primeşte un lucru a cărui valoare este preţuită în prealabil la o anumită sumă de bani cu
sarcina de a-l vinde şi de a preda preţul, iar dacă nu îl vinde, să-l restituie. Aestimatium se
apropie de vânzare, locaţie ori mandat dar nu se identifică cu ele.
3. Precarium (precariul). Este contractul nenumit ce se formează prin remiterea
de către o parte în mod gratuit a posesiunii unui lucru, în vederea folosirii lui de către
cealaltă parte, care se obligă să-l restituie la cerere.
4. Tranzacţia este convenția prin care părțile renunţă reciproc la pretențiile lor
pentru a evita sau stinge un proces.
5. Donaţia cu sarcini (Sub modo). Prin donaţie se înţelege contractul prin care o
persoană transmite din patrimoniul său către o altă persoană, unul sau mai multe bunuri,
fără să primească nimic în schimb. În ce priveşte donaţia cu sarcini, este contractul de
191
donaţie făcut prin tradiţie cu sarcina pentru beneficiarul donaţiei de a executa o prestaţie
în interesul donatorului sau în interesul altei persoane.
În afară de aceste contracte, jurisconsultul Paul procedează la următoarea
sistematizare a contractelor nenumite:
– do ut des (dau ca să-mi dai). Îţi transmit proprietatea unui lucru pentru ca tu să-mi
transmiţi proprietatea lucrului tău;
– do ut facias (dau ca să-mi faci). Îţi transmit proprietatea unui lucru pentru ca tu să
îndeplineşti ceva pentru mine;
– facio ut des (fac ca să-mi dai). Fac ceva pentru tine pentru ca tu să-mi transmiţi
proprietatea lucrului tău;
– facio ut facis (fac ca să-mi faci). Fac ceva pentru tine ca tu la rândul tău să faci
altceva pentru mine.

9.2. Cvasicontractele
Quasicontractele sunt fapte licite, care deşi nu sunt contracte, nu se bazează pe
consimţământul părţilor, creează obligaţii ca şi cum ar fi contracte. Intră în această
categorie gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză,
policitaţiunea, votum, indiviziunea etc.
1) Gestiunea de afaceri (negotium gestio) este actul unilateral de voință care dă
naștere la obligații constând în intervenția cu știință a unei persoane în afacerile alteia
fără ştirea acestuia din urmă (dominus) cu scopul de a-i face un serviciu [11, p. 236].
Gestiunea de afaceri nu presupune nicio legătură anterioară, nicio înțelegere între cel
care gestionează interesele altuia (gestor) și cel pentru care se gestionează (dominus).
Ipoteza clasică prin care jurisconsulții romani raționează negotium gestio este a
proprietarului absent iar bunurile sale sunt lăsate la voia întâmplării [1, p. 312].
Condițiile de existență ale gestiunii de afaceri sunt următoarele:
– intervenţia gestorului trebuie să aibă loc din proprie inițiativă în interesul altei
persoane nu în interesul său propriu;
– gestorul trebuie să execute acte de administrare cu caracter material (de
exemplu: reparația unei clădiri care amenință să se dărâme) sau acte de administrare
192
 cu caracter juridic (de exemplu: plata unei datorii, obținerea consimțământului altei
persoane în vederea încheierii unui anumit act cu patronul etc.);
– intervenţia să aibă loc fără ştirea lui dominus, fără mandat din partea acestuia
din urmă. Dacă stăpânul a cunoscut despre intervenția lui gestor în afacerile sale și
nu s-a opus, este presupus că a dat mandat tacit. Aceeași regulă se aplică și în
situația în care dominus aprobă acțiunile lui gestor;
– gestorul să fi îndeplinit actele de administrare cu intenția de a-l obliga pe stăpân
(animus obligandi) nu cu intenția de a face un act gratuit.
Dacă sunt întrunite condițiile de mai sus, pe temeiul gestiunii de afaceri gestorul
putea să oblige pe dominus să-i restituie toate cheltuielile [14, p. 324-325].
2) Plata lucrului nedatorat reprezintă executarea de către o persoană a unei
prestații către altă persoană, la care nu era obligată, și pe care a efectuat-o fără intenția de
a plăti datoria altuia.
Jurisconsulții romani, bazându-se pe fundamentul echității, au arătat că nu este
permis nimănui să se îmbogățească fără cauză legitimă în detrimentul altuia (îmbogățire
fără justă cauză) [8, p. 237].
Plata lucrului nedatorat este un act producător de efecte juridice. În baza plății
nedatorate se naște un raport juridic de obligație în virtutea căruia cel care a efectuat plata
(solvens), are dreptul să pretindă de la cel care a primit plata (accipiens) restituirea plății.
Pentru nașterea obligației de restituire a plății nedatorate sunt necesare următoarele
condiții:
– trebuie să existe o plată (o prestaţie efectuată de accipines către solvens pentru
stingerea unei obligaţii);
– plata să fie nedatorată. Vorbim de plată nedatorată atunci când între cel care face
plata (accipines) și cel care o primește (solvens), datoria nu a existat niciodată între părți
cu caracter civil sau natural [9, p. 198];
– plata să fie făcută din eroare. Dacă plata s-a făcut din partea debitorului știind că nu
are nici o datorie față de creditor, nu ne aflăm în prezența plății nedatorate, ci în prezența
unei liberalități;

193
– cel care primeşte plata (accipines) să fie de bună-credinţă. Dacă a fost de rea-
credinţă, primind plata în cunoștiință de cauză că nu are dreptul să o primească se poate
introduce împotriva lui acțiunea condictio furtiva.
3) Policitaţiunea (Pollicitatio) consta în actul unilateral prin care un cetăţean
roman (pollicitus) promitea să realizeze în favoarea unei localităţi (civitas) o operă de
utilitate publică (opus) sau o altă prestaţie (cum ar fi donarea unei sume de bani).
Policitaţiunea nu presupunea şi actul acceptării, dar, odată făcută, în caz de neexecutare
civitas putea să-l constrângă pe debitor să-şi execute promisiunea pe cale administrativă
în cadrul procedurii extraordinare. În timpul lui Iustinian, pentru a se ajunge la
constrângerea debitorului, nu era suficientă o simplă promisiune, ci era necesar ca
promitentul să fi început executarea promisiunii. Dacă executarea nu mai era posibilă,
deoarece promitentul sărăcise sau decedase, în primul caz debitorul era obligat să cedeze
oraşului o cincime din averea sa, iar în cel de-al doilea caz, dacă averea lăsată nu era
suficientă pentru aducerea la îndeplinire a promisiunii, moştenitorii pentru a fi exoneraţi
trebuiau să cedeze oraşului o zecime sau o cincime din ceea ce moşteniseră, după cum era
vorba de descendenţi, respectiv de ceilalţi moştenitori [24, p. 390].
4) Votum era o promisiune efectuată în scop religios, prin care o persoană se
obliga să efectueze o anumită prestaţie pentru un zeu în vederea obţinerii favoarei
divinităţii respective sau ca o manifestare de gratitudine. În cazul neîndeplinirii obligaţiei,
preoţii acelei divinităţi puteau să acţioneze împotriva debitorului sau a moştenitorilor săi
în cadrul procedurii extraordinare. Se cerea însă ca obiectul promisiunii să fi fost licit, iar
promitentul să fi fost o persoană capabilă să se oblige.
5) Indiviziunea – este o stare de fapt prin care mai multe persoane sunt
proprietari asupra aceluiaşi bun. Indiviziunea lua naştere în mai multe moduri, dintre care
cel mai frecvent este succesiunea. În acest caz, obligația de ieșire din indiviziune era
sancționată prin actio familiae herciscundae reglementată prin legea celor XII Table.
Starea de indiviziune poate să provină şi din alte cauze cum ar fi convenţia [18, p.
330]. Exemplu: două persoane cumpără împreună un sclav sau o casă etc. În acest caz,
obligația de a ieși din indiviziune era sancționată prin acţiunea de partaj a lucrului comun.

194
 Câtă vreme durează comunitatea, fiecare coproprietar are dreptul să folosească bunul
comun cu învoirea celorlalți coproprietari, dar cu îndatorirea de a conserva substanța
lucrului indiviz. Dacă unul dintre coindivizari se împotrivește folosinței de către ceilalți,
nimeni nu se poate folosi de lucru.
Foloasele și pierderile se suportă în comun în proporția drepturilor de care
beneficiază fiecare coindivizar. La fel se pune problema cheltuielilor ocazionate pentru
lucrul comun.
Starea indiviză poate fi eliminată prin împărțirea bunului față de toți coindivizarii,
dacă acest lucru este posibil. Coindivizarii răspund unii față de alții pentru evicțiune, fiind
ținuți totodată să răspundă pentru toate obligațiile pe care și le-au asumat cu prilejul
împărțelii [21, p. 356-357].
Dacă starea indiviză nu poate fi eliminată prin partaj în natură, coindivizarii pot să
apeleze la vânzarea bunului și împărțirea prețului. De asemenea, unul dintre copărtași
poate să cedeze partea sa altui copărtaș în schimbul unei prestații la care se obligă acesta
din urmă față de cel care a cedat dreptul său.
În afară de împărțeala voluntară care, în realitate, este o convenție putând fi
desființată pentru toate cazurile prevăzute în convenții, dreptul roman a cunoscut și
împărțeala judecătorească.

9.3. Obligațiile delictuale

9.3.1. Noțiunea și clasificarea delictelor

Din cele mai vechi timpuri şi până la sfârşitul Imperiului roman delictele au avut o
evoluţie extrem de complexă. De la forma primitivă a răzbunării victimei de către
membrii gintei din care făcea parte, trecând prin legea talionului şi prin aşa-zisele
compoziţii voluntare (victima putea să renunţe la răzbunare în schimbul unui bun cum ar
fi de pildă metalul, animalele etc.), se ajunge la o formă evoluată de pedeapsă: dreptul de
răzbunare al victimei este înlocuit printr-o înţelegere dintre autor și victimă.

195
 O lunga perioadă de timp doar un număr limitat de fapte erau considerate delicte
însă evoluţia generală a societăţii, condiţiile politice şi economice ale vremurilor au
generat apariţia de noi delicte.
Delict (delinquere = a lipsi, a se abate) reprezintă faptele antisociale care sunt
pedepsite de lege.

În general, prin delicte (delictum, maleficum) se înţeleg fapte ilicite care afectează
interesele particularilor sau interesele publice. De aici putem concluziona că delictele
erau de două categorii [21, p. 358-359]:
a) delicte publice (delicta publica) - sunt cele care lezează interesele statului, din
rândul lor fac parte: parricidium (asasinatul) și perduellio (înaltă trădare). Delictele
publice erau sancţionate, de regulă, cu moartea.
b) delicte private (delicta privata) - erau sancţionate, în principiu, cu amendă.
Asupra amenzii victima are drepturile unui adevărat creditor, de unde şi ideea că
delincventul este obligat ex delicto.
La un moment dat, anumite fapte au fost considerate atât delicte private, cât şi
publice. Din punct de vedere structural, cele două categorii nu se deosebesc. Există
diferenţe numai în ce priveşte organele înaintea cărora pot fi invocate, procedura de
judecată, sancţiunea şi judecata (tabelul 11.1).
Tabelul 9.1. Diferența dintre delictele publice și delictele private în dreptul roman
Criterii de Delicte publice Delicte private
delimitare
fapte antisociale care lezează fapte antisociale care lezează
Definiție
interesele statului, ordinea publică interesele particularilor
de către rege, magistraţi sau chiar
Organele care
de către popor (comitia centuriata), de către judecătorul privat
judecă
senat, înalți funcționari imperiali
Procedura de erau judecate după normele erau sancţionate potrivit
judecată procedurii penale normelor procedurii civile
Sancţiunea erau pedepsite cu moartea, exilul erau sancţionate prin plata unor

196
 sume de bani (de regulă) –
sau amenzi în folosul statului
amenzi cu titlu de despăgubire

Delictele private se împart în două mari categorii:

– delicte private vechi, sancţionate de dreptul civil;
– delicte private noi, sancţionate de către pretor.
Delictele private vechi pot fi de trei tipuri:
a) furtul;
b) iniuria (delictul de vătămare corporală);
c) damnum iniuria datum (paguba cauzată pe nedrept).
Ele au fost sancţionate prin dispoziţii ale legii: furtul şi iniuria prin Legea celor XII
Table, iar damnum iniuria datum prin Legea Aquilia. Cu timpul, pretorii au introdus noi
reglementări în materia delictelor private vechi, sancţionând, în paralel, noi fapte
delictuale. Pretorul a introdus următoarele delicte:
– metus (violenţa);
– dolus (înşelăciunea);
– rapina (tâlhăria);
– fraus creditorum (frauda creditorilor).

9.3.2. Trăsăturile caracteristice delictelor private

Obligațiunea delictuală are unele caractere aparte, care exprimă originea sa
îndepărtată și în care persistă unele urme ale sistemului răzbunării de sânge. Aceste
caractere s-au păstrat multă vreme, determinând anumite deosebiri între fizionomia
obligației delictuale și cea a obligației contractuale [17, p. 249].
Astfel, printre trăsăturile obligaţiei delictuale, putem enumera:
– implică întotdeauna un fapt din partea autorului delictului;
– datoriile izvorâte din delicte nu trec asupra moştenitorilor, deoarece victima are
un drept de răzbunare doar asupra autorului delictului, drept care se stinge odată cu
moartea acestuia. Cu timpul, s-a admis că în cazul delictului de violență și de dol,

197
 moștenitorii declincventului să fie urmăriți în măsura în care acel moștenitor a
profitat de pe urma delictului săvârșit [3, p. 343-344];
– obiectul obligaţiei delictuale este întotdeauna o sumă de bani. Obligaţia
delictuală este sancţionată printr-o acţiune penală cu scopul de a obţine o amendă
(poena);
– capacitatea delictuală a făptuitorului era interpretată mai larg decât in contracte.
Ulpian scrie că la un moment dat sclavii pot fi obligaţi delictual chiar după dreptul
civil;
– în vechime se menționa și faptul „embrionului” răspunderii obiective de astăzi,
pentru că nu se lua în considerare minoritatea, nebunia, faptele produse de animale
sau dacă făptuitorul are calităţi ori însuşiri deosebite. În toate cazurile avea loc
răzbunarea.
– între persoane care aparţin aceleiaşi familii nu exista drept de creanţă pentru că
nu exista drept de răzbunare. Se menţinea dreptul de a pedepsi al şefului de familie;
– în caz de pluralitate de făptuitori, se admitea cumulul acţiunilor delictuale,
fiecare fiind obligat la plata întregii datorii [21, p. 360].

9.3.3. Principalele delicte private vechi

După cum s-a menționat mai sus, în dreptul roman au existat delicte private
principale și delicte private secundare. La categoria delictelor private principale erau
atribuite: furtul, iniuria și damnum iniuria datum.
a) Furtul
Etimologia expresiei furtum își găsește originea în furvum care înseamnă negru și
aceasta pentru că furturile de obicei au loc noaptea; sau că etimologia se leagă de expresia
ferre, auferre care înseamnă a lua cu sine.
În perioada veche, furtul (furtum) era considerat la Roma delict privat în care
victima se baza pe răzbunarea individuală ca singura regulă religioasă și civică [9, p.
200]. Măsura era determinată din împrejurările de fapt și de propria sa forță. Mai târziu se
admite dreptul victimei la despăgubiri.

198
 Treptat, de-a lungul secolelor, delictul de furt trece din sfera dreptului privat și
începe să devină delict de drept public în care statul roman este direct interesat să
pedepsească pe cel care a comis furtul [5, p. 161].
În delictele de drept privat făptuitorul, de regulă, era predat de către membrii
familiei sale victimei, iar în delictele de drept public era predat magistratului.
După jurisconsultul Paul, furtul este definit astfel: însuşirea frauduloasă a unui
lucru, fie a lucrului însuşi, fie chiar a folosinţei sau a posesiunii cu intenţia de
îmbogăţire.
În lucrările lui Gaius găsim o altă definiţie: furtul se comite nu numai când cineva ia
un lucru străin pentru a-l sustrage, ci, în general, când cineva îşi însuşeşte un lucru fără
voia stăpânului [13, p. 396].
Se considera furt la vremea respectivă, nu doar însușirea pe nedrept a lucrului altuia
ci și faptul de a avea în mână lucrul altuia (fraudulos), de a lua posesiunea sau folosința
lucrului de la cel care-l deține legal [11, p. 422-431].
Juriștii romani Servius Sulpicius și Masurius Sabinius distingeau patru categorii de
furt: furtum manifestum (furtul flagrant); furtum nec manifestum (furtul neflagrant);
furtum conceptum (furtul tăinuit) și furtum oblatum (furtul oferit).
Elementele furtului. Pentru existența delictului de furt se luau în considerare
următoarele momente:
a) contrectatio rei, constă în luarea în mână a lucrului altuia (animo domini) cu
scopul de însușire. Pe timpuri se considera furt și al comodatarul care folosea bunul
primit în comodat. Contrectatio trebuia să aibă loc fără drept şi cu rea-credinţă;
b) fraus, consta în elementul intențional al celui care comite delictul de furt. În alți
termeni, însușirea lucrului altuia trebuia să se sprijine pe intenția frauduloasă a
făptuitorului furtului. Jurisconsultul Paul susținea că furtum est contrectatio reai
fraudulosa;
c) lucrum, este însușirea în scop de câștig (lucri faciendi gratia) pe care delincventul
o comite asupra lucrului altuia. Nu se considera furt dacă cineva își însușește lucrul fără
voia proprietarului cu scopul de a-l distruge [20, p. 305].


Dig. 47, 2 de furtis, I § 3.
199
 Furtul în Legea celor XII Table. Furtul flagrant (furtum manifestum). Potrivit
Legii celor XII Table, furtul în care hoţul era surprins asupra faptului sau ducând lucrul
furat, era considerat flagrant. Dacă hoţul era om liber, pedeapsa era corporală prin lovituri
cu nuiele după care făptuitorul era atribuit (adictus) de magistrat victimei. La rândul ei,
victima avea dreptul să vândă autorul furtului ca sclav, respectând regulile vremii în
domeniu. Furtul comis de către sclavi se pedepsea cu uciderea făptuitorului prin aruncare
de pe stânca Tarpeia.
În două cazuri, delincventul om liber, puber putea fi omorât:
– când furtul era comis noaptea;
– când furtul era săvârșit în timpul zilei, dar delincventul era înarmat și se apăra
pentru a nu fi prins. În această situație, victima furtului trebuia să cheme vecinii,
pentru ca aceștia să ia cunoștință de felul în care a fost comisă fapta [17, p. 251].
Victima furtului avea dreptul la percheziţie domiciliară (lance et licio) şi consta într-
o procedură solemnă: victima îmbrăcată sumar, doar cu un brâu (lucium), având în mână
o bucată de metal lucios şi strălucitor (lanx) ca simbol al forţelor supranaturale și un taler
care semnifica principiul echităţii şi al dreptăţii făcea o cercetare în casa unde se credea
că a fost ascuns făptaşul cu bunul furat [21, p. 363].
Îmbrăcămintea sumară urmărea să împiedice victima de a aduce el bunul în locuinţă
ca apoi să-l învinuiască pe nedrept pe făptuitor.
Prezenţa martorilor la percheziţie era obligatorie. Ei păzeau toate ieşirile casei
pentru ca făptuitorul să nu dispară. Deseori obiectul în casă echivala cu prinderea hoţului
asupra faptului.
Furtum nес manifestum este acel furt în care hoţul nu era prins asupra faptului. În
acest caz, hoţul era obligat sa plătească de două ori valoarea lucrului sustras. Persoana
care primise spre păstrare lucrul furat era sancţionată cu o amenda echivalentă cu triplul
valorii lucrului furat. Dacă persoana fusese de bună-credinţă, se putea îndrepta tot printr-
o acţiune la triplu împotriva celui de la care primise lucrul.
În dreptul clasic, sancţionarea furtului a suferit unele modificări în comparaţie cu
dreptul vechi. Astfel, edictul pretorului a înlăturat pedepsele corporale pentru furtum
manifestum, stabilind o amendă echivalentă cu cvadruplul valorii obiectului furat atât
200
pentru hoț, cât și pentru persoanele la care s-a găsit lucrul furat. În cazul unui furtum nec
manifestum, amenda eră echivalentă cu dublul valorii lucrului furat [25, p. 162].
b) Iniuria
Iniuria reprezintă ofensa intenționată și ilicită adusă unei persoane libere prin vorbe
sau prin fapte [27, p. 223]. Legea celor XII Table cunoștea următoarele forme de iniuria:
– membrum ruptum, adică distrugerea ori invalidarea completă a unui organ al
omului (scoaterea ochiului, mutilarea, ruperea membrelor etc.). În acest caz,
pedeapsa este talionul;
– os fractum, adică oase fracturate ori vătămate în alt mod. Pedeapsa era de 300
ași, dacă victima este om liber, respectiv 150 ași, dacă victima era sclav;
– iniuria - violențe mai ușoare (palme, îmbrânceli, pumni aplicați victimei), se
pedepseau cu 25 ași. La un moment dat, pedepsele iniuriei din Legea celor XII Table
nu au mai corespuns realităților vremii, fiind deturnate de la scopul pentru care au
fost impuse. Se consideră că la un moment dat cavalerul Lucius Veratinus, ca să se
distreze, se plimba prin for și pălmuia pe oricine întâlnea în cale. În urma sa venea
sclavul său casier și achita pe loc fiecărui pălmuit câte 25 ași de fiecare palmă
aplicată [16, p. 368].
Legea celor XII Table, în afară de vătămarea corporală și de lovirea simplă ca forme
de injurii, mai pedepsea și întrebuințarea descântecelor și a riturilor magice rău făcătoare
care nu erau considerate injurii propriu-zise, ci delicte magice (occentatio,incantatio,
malum carmen). Pe timpurile când se aplica Legea celor XII Table, asemenea forme de
iniurie erau pedepsite cu moartea [2, p. 297].
Potrivit autorului S. G. Longinescu, la un moment dat au fost considerate injurii
următoarele fapte [16, p. 370]:
– cele prin care se jignește reputația, onoarea, libertatea sau sănătatea unei
persoane (urmărirea injurioasă pe stradă a unei femei cinstite, atentat la pudoare
asupra femeilor, insultarea unui convoi funebru);
– fapte prin care cineva împiedică o altă persoană să beneficieze de drepturile ce
i se cuvin comise fără nici un drept, indiferent dacă au avut loc sau cu intenția de

201
 uzurpare (este cazul obstrucțiilor puse de o persoană ca alta să își ridice recolta de
pe propriu ogor);
– fapte care împiedică pe altul să-și exercite drepturile ce decurg din calitatea de
cetățean sau de ființă umană, comise de persoane lipsite de putere legală chiar dacă
lipsește intenția lor de uzurpare (când cineva nu permite altuia să pescuiască în
mare ori să navigheze sau să se plimbe pe calea publică).
c) Damnum iniuria datum reprezintă paguba cauzată de către cineva pe nedrept,
intenționat sau din neglijență, care creează un prejudiciu lucrurilor sau animalelor altei
persoane. Acest delict a fost creat prin legea Aquilia și prevedea următoarele situații:
– pentru uciderea unui sclav sau animal al altuia făptuitorul era obligat la o amendă
egală cu valoarea maximă a lucrului.
– fraudarea creditorului principal de către creditorul accesoriu (adstipulator), dacă
declara necinstit că i s-a făcut plata datoriei, prejudiciind astfel creditorul principal.
– rănirea sau uciderea animalelor altei persoane precum și distrugerea oricărui obiect
corporal.

9.3.4. Delictele private secundare

În afară de delictele private principale vechi (furtum, injuria, damnum iniuria
datum), dreptul roman pedepsea şi anumite fapte de mai mică importanţă. În categoria
faptelor considerate delicte de mică importanță erau incluse:
– fapta tutorelui de a sustrage bunuri din averea pupilului;
– pagubele cauzate de animale. În acest caz, Legea Aquilia stabilește două
principii: dacă delictele au fost comise de animale sălbatice aflate sub paza unei
persoane, răspunderea incumbă acelei persoane pe întreaga durată cât animalele se
găsesc sub pază. Imediat ce animalele sălbatice au scăpat de sub paza persoanei,
apoi comit o pagubă altuia, persoana care le-a avut sub pază nu este răspunzător.
Pentru animalele domestice s-a admis o altă regulă: răspunderea incumbă celui care
le are sub pază și în situația în care animalele nu se mai află sub paza sa directă.
Rațiunea constă în animus revertendi, constatată prin posibilitatea (intenția) de
reîntoarcere a animalelor la stăpânul lor, pe când animalele sălbatice imediat ce
202
 scapă din mâinile stăpânului, acesta va fi eliberat de orice responsabilitate [21, p.
366-367].
Totuși, potrivit autorului român Em. Antonescu, romanii nu mergeau cu regula
enunțată la extrem. De pildă, dacă cineva scapă un leu pe care l-a ținut în cușcă și
acesta făcea victime, proprietarul nu putea să invoce principiul prin care animalele
sălbatice nu au animus revertendi și să scape pe această cale de răspundere. Regula
impunea ca animalul sălbatic să-și recapete complet libertatea lui naturală. Or,
libertatea lui naturală nu se afla în localități și nici în Italia, ci în zone ori în păduri
pentru ca regula cuprinsă în legea Aquilia să fie aplicată. Numai păsările, animalele
mici ori insectele (albine), imediat ce scapau de la stăpân se consideră că și-au
recăpătat libertatea lor naturală [4, p. 288];
– fapta persoanei de a mancipa lucruri care nu-i aparţin;
– fapta persoanei care lasă să-i pască vitele pe terenul altuia;
– tăierea de arbori de pe terenul altui proprietar;
– întrebuinţarea unei grinzi furate la construcţia casei;
– coruperea sclavului altuia (să fure, să fugă etc);
– profanarea de morminte.

9.3.5. Delictele private noi

Pretorii au creat delicte private noi (față de cele pedepsite prin legi), sancţionând
fapte care până atunci nu au fost pedepsite sau nu erau cunoscute în practica socială. Din
acest considerent, delictele private noi poartă denumirea şi de delicte pretoriene. Din
rândul delictelor private noi fac parte: rapina, metus şi dolus malus. Ele nu au fost
singurele delicte create de pretor, dar au fost printre cele mai importante.
a) Rapina – furtul comis cu violenţă (tâlhăria) sau stricăciunile comise de către
cineva prin acte de violenţă.
Spre sfârşitul Republicii, pretorul Lucullus a creat pentru victimele furtului comis cu
violenţă – în bandă sau cu arme actio vi bonorum raptorum (acţiunea relativă la bunurile
luate cu violență), prin care o astfel de faptă era sancţionată cu cvadruplul prejudiciului
suferit, cu condiţia ca acţiunea sa fie introdusă intra annum, adică în termen de maxim un
203
an de la data comiterii tâlhăriei. În cazul în care acțiunea era introdusă peste termenul de
un an (post annum), putea fi obligat numai la o sumă de bani echivalentă cu valoarea
prejudiciului suferit de victimă [25, p. 164].
b) Violența (metus) – teama pe cineva o inspira cuiva pentru a-l determina să
comită un act [3, p. 351].
Delictul de violență (metus) a fost creat de pretorul Octavius. El a trăit în perioada
de sfârșit a Republicii, când partizanii lui Sylla au comis acte de violență asupra
cetățenilor în legătură cu situația lor politică, dar și cu scopul de a obține proprietatea
asupra anumitor bunuri. În acest context, s-a resimțit nevoia reprimării lor, deși
constrângeri asupra persoanelor exercitate cu scopul de a încheia acte juridice erau
cunoscute de mai înainte [15, p. 465].
Violența nu a fost la Roma numai delict, ci și viciu de consimțământ. O perioadă
îndelungată violența nu a fost admisă ca delict, deoarece actele se săvârșeau în prezența
martorilor, așa încât violența nu se putea înfăptui. Abia la sfârșitul Republicii, când au
avut loc tulburări la Roma, dar și datorită faptul că au început să ia avânt contractele
lipsite de formalități (contracte consensuale sau încheiate prin remiterea materială a
bunului), mulți au fost amenințați să încheie acte juridice împotriva voinței lor. În aceste
împrejurări intervine pretorul care sancționează actele de violență [21, p. 368].
Violența este de două feluri: fizică și psihică.
Violența fizică implică acțiuni materiale de constrângere fizică a persoanei. Ea nu
are efecte asupra încheierii actului (acesta fiind inexistent), dar poate duce la calificarea
faptei ca delict de iniuria [10, p. 235].
Violența psihică (metus) constă în insuflarea temerii, astfel încât partea contractantă
încheie actul sub stăpânirea fricii că anumite consecințe grave urmează să le suporte ea
sau apropiații ei.
Violența a fost sancționată printr-o acțiune metus prin intermediul căreia victima
putea să obțină împătritul pagubei suferite. Fiind o acțiune arbitrală, judecătorul cerea
delincventului să restituie ce s-a obținut prin violență, iar în caz contrar, îl condamna la
plata sumei împătrite [3, p. 352].

204
 c) Dolul grav (dolus malus). Prin cuvântul dolus, romanii înțelegea mijloacele
viclene pe care o parte le folosește pentru a determina cealaltă parte să încheie un anume
act juridic. Cicero definea dolul ca pe o înșelătorie: dolul constă în a simula ceva și a face
altceva [17, p. 257].
Romanii au cunoscut două forme ale dolului: dolus bonus și dolus malus. Numai cel
de-al doilea era considerat delict, în schimb dolus bonus pentru romani era o activitate
benefică.
Dolus malus (dolul rău) era definit ca o manoperă întrebuințată pentru a înșela pe
cineva, deci orice șiretenie, înșelăciune [3, p. 352] sau ca ansamblul manoperelor
frauduloase întrebuințate de o persoană să încheie un act pe care altfel nu l-ar fi încheiat
[25, p. 164].
Dolus bonus (dolul bun) nu a fost niciodată sancționat de romani. El consta în
mijloace viclene, lipsite de gravitate, folosite în general în practică, de exeplu: lăudarea
exagerată a mărfurilor [25, p. 164].
În anul 66 î.e.n., pretorul Aquilius Gallus a creat actio de dolo malo, prin care
victima delictului putea pretinde în justiție, de la autor, o despăgubire echivalentă cu
prejudiciul suferit.
Actio de dolo malo avea următoarele caractere:
– era o acțiune arbitrară și, drept urmare, judecătorul, în calitate de arbitru,
ordona pârâtului să restituie ceea ce a primit prin dol;
– se acorda numai după cercetarea faptelor de către magistrat;
– era o acțiune personală, putând fi intentată doar împotriva delincventului;
– avea caracter subsidiar, putând fi intentată numai în situația în care victima nu
avea altă posibilitate de a acționa;
– era anuală, adică se putea intenta doar în termen de un an de la data comiterii
delictului. După acest termen, victimei i se putea acorda doar ceea ce a mai rămas de
pe urma îmbogățirii.
În afară de acțiunea pusă la dispoziția victimei de către pretor, victima se mai putea
folosi și de exceptio doli, când delincventul îl cheama în judecată și avea pretenții
rezultate din actul încheiat prin dolus malus.
205
 d) Faudarea creditorilor (fraus creditorum) consta în înstrăinarea bunurilor
făcută de debitor cu scopul de a-și crea sau mări insolvabilitatea în detrimentul
creditorilor săi. În epoca veche, fraudarea creditorilor nu era considerat drept delict,
deoarece executarea obligației se făcea asupra persoanei, debitorul insolvabil putând fi
vândut ca sclav „trans Tiberim” sau chiar omorât. Abia în epoca clasică, când executarea
s-a făcut asupra bunurilor, debitorul putea să pună în discuție posibilitatea de a-și realiza
creanțele. Astfel, a apărut posibilitatea sancționării lui fraus creditorum.
Spre sfârșitul Republicii, a fost creată acțiunea pauliană, prin care creditorii puteau
anula actele încheiate de debitor în paguba lor.
Condițiile de exercitare a acțiunii pauliene erau:
– debitorul să fi suferit o micșorare a patrimoniului. Micșorarea patrimoniului se
putea produce fie printr-o acțiune (de exemplu înstrăinarea unor bunuri), fie printr-o
inacțiune (de exemplu debitorul nu intentează o acțiune contra unui debitor al său);
– debitorul să fi fost conştient că prin actul său prejudiciază creditorii, adică în
mod intenţionat îşi creează sau măreşte insolvabilitatea;
– terţul dobânditor să fie complice la fraudă, respectiv să cunoască faptul că, prin
actul respectiv sunt păgubiţi creditorii. În acest caz, trebuie să se facă distincţie între
dobânditorii cu titlu oneros şi dobânditorii cu titlu gratuit, iar între dobânditorii cu
titlu oneros, distincţia trebuie făcută şi după cum dobânditorii sunt de rea-credinţă
sau de bună-credinţă. Astfel, dobânditorii de rea-credinţă pierd lucrurile primite de
la debitorul insolvabil, fără a putea pretinde vreo despăgubire, în timp ce
dobânditorii de bună-credinţă vor veni în concurs cu creditorii debitorului insolvabil.
În privinţa dobânditorilor cu titlu gratuit, buna sau reaua lor credinţă este irelevantă
întrucât, în ambele situaţii actul va fi anulat. La această soluţie s-au avut în vedere
considerente de echitate căci, în timp ce creditorii luptă să evite o pagubă,
dobânditorul cu titlu gratuit luptă să realizeze un câştig) (tabelul 9.2.);

206
 Tabelul 9.2. Distincţie între dobânditorii cu titlu oneros şi dobânditorii cu titlu gratuit
Dobânditorii cu titlu oneros Dobânditorii cu titlu
de rea-credinţă de bună-credinţă gratuit
pierd lucrurile primite de la vor veni în concurs cu buna sau reaua lor credinţă
debitorul insolvabil, fără a creditorii debitorului este irelevantă întrucât, în
putea pretinde vreo insolvabil ambele situaţii actul va fi
despăgubire anulat.
– actul să fi cauzat o pagubă reală creditorilor.

9.4. Obligațiile cvasidelictuale

Pe lângă obligaţiile care se nasc fie din acte licite, fie din fapte licite în condiţiile
stabilite de dreptul civil sau de către cel pretorian, romanii au stabilit că pot rezulta
obligaţii juridice şi din anumite fapte licite sau ilicite care nu se înscriu în formele
prestabilite pentru contracte şi delicte. Producând efecte juridice ca şi cum ar izvorî din
contract (quasi ex contractu) sau ca şi cum ar izvorî din delict (quasi ex delictu), ele au
fost grupate de Gaius sub formula generică de variae causarum figurae [7, p. 95].
Cvasidelictele sunt acele faptele ilicite producătoare de prejudicii care au fost
săvârşite fără intenţia de a face rău ori fără vinovăţie.
Izvorul cvasidelictelor îl reprezintă anumite fapte ilicite apropiate de delicte, dar
care nu se confundă cu acestea. Aceste fapte poartă denumirea de quasidelicte, pentru că
obligația izvorăște din fapte nepermise, iar debitorul este obligat ca și cum obligația lui
provine din delict (quasi ex malefico, guasi ex delicto) [22, p. 305].
Instituţiile lui Iustinian (IV, 5, pr.-3) evidențiază următoarele cazuri:
a) fapta judecătorului care, prin corupere sau neglijenţă, devine imparţial.
Judecătorul care și-a călcat obligațiile funcției sale, dând o sentință greșită sau
neprezentându-se pentru a judeca la termenul stabilit, indiferent de buna sau reaua
credință, dacă a fost mituit sau doar neglijent, era condamnat la o sumă de bani egală cu
paguba suferită. Conform prevederilor Legii celor XII Table, judecătorul, dacă lua mită,
era pedepsit cu moartea.

Legea celor XII Table, Tabla IX.2. Dacă un judecător sau un arbitru numit de magistrat va fi primit bani pentru aceasta să
fie pedepsit cu pedeapsa capitală.
207
 Pretorul nu a mai făcut însă distincție între buna și reaua credință a judecătorului și
l-a condamnat la plata unei sume egale cu prejudiciul suferit de reclamant prin pierderea
procesului. În consecință, dintr-un fapt grav în epoca clasică, luarea de mită a devenit un
simplu quasidelict. Acest fapt se explică prin interesul nobililor și al cavalerilor care
îndeplineau funcțiile de judecător [3, p. 362-363].
b) Vărsarea sau aruncarea unui lucru. Dacă se vărsa ori se arunca din locuința
cuiva un lucru cauzând prin aceasta prejudicii altor persoane inclusiv moartea, rănind sau
ucigând animalul ori sclavul altuia, cel vătămat sau proprietarul lucrurilor vătămate, după
caz, putea să folosească actio in duplum prin care putea obține îndoitul pagubei suferite.
Dacă era rănit sau ucis un om liber, sancțiunea era mai aspră [21, p. 371].
c) Atârnarea obiectelor. Dacă în exteriorul locuinței erau atârnate obiecte care
au căzut și au produs pagube altora, se dădea acțiune contra celui care locuia în casă
indiferent dacă era sau nu vinovat de paguba produsă [28, p. 342]. Victima avea dreptul
să introducă acțiune cu privire la lucrurile puse și suspendate (actio de positis et
suspensis), putând obține obligarea celui din locuință la amendă [10, p. 243].
d) Proprietarul de navă, hangiul sau proprietarul de han deveneau
răspunzători pentru furturile comise de angajaţii lor. Ei se făceau vinovaţi pentru
culpa de a fi angajat persoane necorespunzătoare (culpa in eligendo) [7, p. 96-97].

Referințe bibliografice

1. Alexandresco D. Dreptul civil român în comparație cu legiuirile vechi și cu

principalele legislații străine. Tomul III. partea I-a. Ediția a II-a. București: Editura
Tipografiei ziarului „Curierul Judiciar”, 1906.
2. Analele lui Cornelius Tacitus/Traducere de E. Lovinescu. București: Tipografia
Romania Nouă, 1922. - 364 p.
3. Anghel Ion M. Drept privat roman. Vol. II. București: Hyperion, 1991. - 392 p.
4. Antonescu Em. Curs de drept civil, (curs stenografiat). Facultatea de Drept
București, 1936. - 355 p.
5. Buzea N. T. Filosofia dreptului penal. Iași: Institutul de arte grafice „Tătărași”,
1932. - 224 p.
208
6. Cocoș Șt. Drept roman. București: ALL Beck, 2000. - 273 p.
7. Diaconescu Amelia. Drept roman. Vol. II. Curs în tehnologie ID/IFR.
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014. - 101 p.
8. Dimitrescu Gr. Drept roman. Vol. II. București: Imprimeriile Independența,
1933. - 744 p.
9. Dumitrescu M. A. Manual de drept roman. Vol. II, București: Librăria
ALCALAY & Comp., 1920. - 254 p.
10. Gidro R., Gidro A., Nistor V. Instituții juridice romane. Vol. II. Cluj-Napoca:
Galaxia Gutenberg, 2009. - 288 p.
11. Girard P. F. Manuel élémentaire de Droit Romanin. Septième édition. Paris,
1924. - 1220 p.
12. Hanga Vl., Bocșan M.-D. Curs de drept privat roman. București: Rosetti, 2005.
13. Hanga Vl. Drept privat roman, București: Didactică și enciclopedică, 1977.
14. Hanga Vladimir, Bob Mircea Dan. Curs de drept privat roman. Ediția a V-a.
București: Universul Juridic, 2013. - 265 p.
15. Jakotă M. Dreptul roman. Vol. II, Iași: Chemarea, 1993. - 566 p.
16. Longinescu S. G. Elemente de drept roman. Volumul II. București: Carierul
judiciar, 1929. - 1263 p.
17. Molcuț E. Drept privat roman. Note de curs. București: Universul Juridic,
2003. - 318 p.
18. Molcuț E., Drept privat roman. Ediție revăzută și adăugită. București:
Universul Juridic, 2007.
19. Mommsen Th. Istoria romană. Vol. I, II, III, IV. București: Editura științifică
și enciclopedică, 1987.
20. Murzea Cr. Drept roman, Ediţia a II-a. Bucureşti: ALL Beck, 2003, 352 p.
21. Negru Ion. Drept roman. Universitatea Europeana „Dragan” din Lugoj,
Facultatea de Drept. - 435 p.
22. Popa V., Motica R. Drept privat roman. Ediția a II-a revizuită și adăugită.
Timișoara: Mirton, 2000.
23. Popescu-Spineni I. Teoria generală a contractelor romane. Prelegeri
universitare. București: Tiparul universitar, 1936.
24. Sâmbrian T. Instituţii de drept roman UCV-FD material didactic protejat prin
Legea nr. 8/1996, https://www.academia.edu/29664567/Drept_roman_Sambrian
(vizitat: 02.03.2019). - 392 p.

209
 25. Sâmbrian T. Drept roman. Principii, instituții și texte celebre. București:
ȘANSA, 1994. - 272 p.
26. Stoicescu M. Curs elementar de drept roman. Ediția a III-a revăzută și
adăugită. București: Institutul de arte grafice „Bucovina”, 1931.
27. Talamanca M., Institutioni di dritto romano. Dott a Giuffre Editore, 1990. - 838
p.
28. Tomulescu C. Șt. Drept privat roman. București: Tipografia Univ. din
București, 1973. - 500 p.

Sarcini pentru autoevaluare

1. Argumentați care din situaţiile enumerate mai jos pot fi considerate viciu
de consimțământ ce afectează validitatea contractului:
– persoana a spus una, dar a vrut să spună altceva;
– persoana nu a spus cel mai important lucru pentru contractul dat;
– persoana a considerat că i se donează, dar i se acorda în împrumut;
– persoana a crezut că este posibil, dar s-a dovedit a fi interzis de lege.

2. Determinați aspectele comparative dintre obligațiile contractuale și

obligațiile delictuale.

3. Soluționați următoarele spețe:

a) Soția lui Titus, dorind să-i facă un cadou, i-a plătit acestuia datoria pe care o
avea. Socrul lui Titus, acuzându-și fiica de risipă, s-a adresat juristului în
vederea declarării acestei plății ca ilegale.
Există temeiuri juridice pentru declararea nevalabilității acestei
tranzacții?

b) Gnaeus a încheiat cu Tiberius un contract de vânzare-cumpărare a unei statui și

a plătit imediat costul statuii. Tiberius a înmânat cumpărătorului cheile de la
magazia unde se afla bunul, indicând faptul că Gnaeus este în drept să ia bunul

210
 în orice moment. Gnaeus a ridicat bunul o lună mai târziu. La trei ani după
încheierea contractului, Titus a intentat un proces împotriva lui Gnaeus pentru
recuperarea statuii sale, pe motiv că acest bun fusese furat de la el acum 4 ani.
Gnaeus a indicat că el a posedat bunul cu bună credință timp de 3 ani și, prin
urmare, bunul a intrat în proprietatea sa; Titus a contestat, menționând că de
fapt statuia se afla în casa pârâtului de 2 ani și 11 luni.
Ce va decide instanța de judecată?

c) Lucius i-a vândut lui Marcus o casă, dar nici unul dintre ei nu știa adevărata
valoare a bunului imobil. Atunci, vânzătorul i-a propus cumpărătorului să
determine singur prețul imobilului. Contractul a fost încheiat cu această
condiție. A doua zi Marcus a venit să preia bunul imobil și i-a înmânat lui
Lucius suma de bani. Vânzătorul a refuzat să o accepte, spunând că suma este
prea mică. Marcus a solicitat executarea contractului, conform condițiilor
prestabilite.
Cine are dreptate în această situație?

d) Decimus a ascuns un sclav fugar, intenționând să-l ducă într-un oraș din
apropiere și să-l vândă. El l-a rugat pe Publius să-l țină la el pe sclav, dar
aflând că clavul fusese furat, Publius a refuzat să-l returneze lui Decimus,
spunând că îl va întoarce doar adevăratului proprietar. Decimus l-a acuzat pe
Publius că a încălcat contractul de depozit și s-a adresat la instanța de judecată.
Care va fi decizia instanței? Argumentați.

e) Un fost rob, dezrobit de colegiul brutarilor din orașul spaniol Corduba se ocupa
cu asigurarea acestui oraș cu porumb din Africa, astfel îmbogățindu-se. Unul
din membrii colegiului a împrumutat de la acesta bani pe care nu i-a întors la
timp. Creditorul dezrobit l-a acționat în instanța de judecată. Magistratul
provinciei i-a refuzat cererea precizând că aceasta reprezintă ingratitudine faţă
de fostul stăpân.
211
 A procedat corect sau nu magistratul?

4. Cum era definită gestiunea de afaceri (negotiorum gestio)?

a) reprezintă administrarea bunurilor unei persoane, fără a avea acordul acesteia;
b) reprezintă actul juridic prin care o persoană, care din greşeală se consideră
debitor, remite proprietatea unui bun sau o sumă de bani în favoarea unei alte
persoane, presupusă creditor;
c) reprezintă starea de fapt prin care mai multe persoane sunt proprietare asupra
aceluiaşi bun.

5. Care erau condiţiile pe care trebuiau să le întrunească cumulativ persoana

care administra bunurile altei persoane, fără acordul acesteia?
a) elementul de fapt, adică actul efectiv de gestiune şi elementul negativ consta în
administrarea bunurilor fără ştirea proprietarului acestora;
b) elementul de fapt, adică actul efectiv de gestiune; elementul intenţional, adică
intenţia de a administra bunurile unei persoane şi elementul negativ consta în
administrarea bunurilor fără ştirea proprietarului acestora;
c) elementul de fapt, adică actul efectiv de gestiune şi elementul intenţional, adică
intenţia de a administra bunurile unei persoane.

6. Cum se definea plata lucrului nedatorat (solutio indebiti), în dreptul

roman?
a) reprezintă administrarea bunurilor unei persoane fără a avea acordul acesteia;
b) reprezintă actul juridic prin care o persoană, care din greşeală se consideră
debitor, remite proprietatea unui bun sau o sumă de bani în favoarea unei alte
persoane, presupusă creditor;
c) reprezintă starea de fapt, prin care mai multe persoane sunt proprietare asupra
aceluiaşi bun.

7. Cum se definea gestiunea tutorelui pentru pupil în dreptul roman?

212
 a) reprezintă administrarea bunurilor unui pupil de către persoană autorizată să
exercite tutela acestuia;
b) reprezintă actul juridic prin care o persoană, care din greşeală se consideră
debitor, remite proprietatea unui bun sau o sumă de bani în favoarea unei alte
persoane, presupusă creditor;
c) reprezintă starea de fapt prin care mai multe persoane sunt proprietare asupra
aceluiaşi bun.

8. Calificați următoarele tipuri de obligații și acțiunile utilizate pentru a le

proteja:
a) Pomponius urma să facă o călătorie. El împrumutase telescopul său lui Aulus și
acum Pomponius își cere bunul înapoi, însă Aulus dorind să-l mai folosească,
nu l-a returnat. Pomponius sparge ușa casei lui Aulus și își ia telescopul înapoi.
b) Julius, a trimis către prietenul său Pomponius un vizitiu care l-a transportat
până la corabie. Pomponius a achitat taxa pentru transport vizitiului, care
primise deja plata de la Julius;
c) când Pomponius trece pe lângă calul care l-a adus, trecătorul Tullius lovește
calul cu un băț; calul îl lovește pe Pomponius, deteriorându-i și murdărindu-i
îmbrăcămintea;
d) Pomponius se oprește la un hotel. În absența sa, cu ajutorul unei chei-duplicat,
camerista intră în camera lui și îi fură o parte din bunuri;
e) lovitură de fulger provoacă un incendiu, iar restul bunurilor lui Pomponius pier;
f) când Pomponius se întoarce acasă, sclava stăpânului casei vecine varsă peste el
apă murdară, fără însă a-l observa.

Tema 10. PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

Obiectivele temei de studiu

213
  perceperea şi utilizarea limbajului juridic bazat pe terminologia latină privind
succesiunile în dreptul roman;
 identificarea și descrierea tipurilor de proceduri romane (procedura
legisacţiunilor, procedura formulară, procedura extraordinară);
 explicarea și exemplificarea caracterelor procedurii legisacţiunilor (judiciar,
formalist, legal);
 analiza acţiunilor în dreptul roman (sacramentum (in rem/in personam),
iudicis arbitrive postulatio, condictio, manus iniectio, pignoris capio);
 expunerea părţilor (principale şi secundare)procedurii de judecată;
 distingerea trăsăturilor specifice ale fiecărei proceduri;
 stabilirea diferenţelor dintre formula de judecată din dreptul roman şi
structura hotărârii judecătoreşti reglementată de Codul de procedură civilă al RM;
 elaborarea discursurilor, susţinerilor orale bazate pe texte ale jurisconsulţilor
romani, și legislaţia romană;
 interpretarea articolelor din legile romane, textelor jurisconsulţilor romani
referitoare la tema studiată.

Cuvinte-cheie
procedura judiciară, procedura legisacţiunilor, procedura formulară, procedură
extraordinară, reclamant, pârât, in iure, in iudicio, iurisdictio, imperium

Structura temei

10.1. Noțiuni introductive privind procedura civilă romană

10.2. Procedura legisacţiunilor
10.3. Procedura formulară
10.4. Procedura extraordinară

10.1. Noțiuni introductive privind procedura civilă romană

Orice drept care se recunoaște unei persoane are valoare practică doar în măsura în
care este sancționat, pentru că valorificarea lui se face prin recursul la sancțiune. Calea
urmată pentru sancționarea dreptului subiectiv o constituie procedura [1, p. 365].

214
 Romanii numeau procedura ius actionum (dreptul acţiunilor), deoarece actio
(acţiunea) constituia mijlocul procedural normal de realizare a drepturilor părţilor în urma
unui proces.
Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează desfăşurarea proceselor private în cadrul celor 3 sisteme procedurale pe
care le-au creat romanii:
1) procedura legisacțiunilor, care s-a aplicat în epoca veche;
2) Procedura formulară, aplicată în epoca clasică;
3) Procedura extraordinară, aplicată în epoca postclasică.
Procedura legisacţiunilor şi procedura formulară are anumite particularităţi comune,
întrucât ambele proceduri cunosc desfăşurarea procesului în două faze distincte:
– faza in iure, care se desfăşoară în faţa magistratului;
– faza in iudicio, care se desfăşoară în faţa judecătorului.
În procedura legisacţiunilor, magistratul nu putea desfăşura o activitate creatoare,
rolul său reducându-se la supravegherea părţilor, în sensul de a observa dacă acestea
pronunţă corect formulele solemne proprii fiecărui tip de proces. La rândul său,
magistratul pronunţa anumite cuvinte solemne cu efecte juridice bine precizate.
În procedura formulară, magistratul desfăşura o susţinută activitate creatoare prin
utilizarea unor mijloace procedurale, putând sancţiona noi drepturi subiective, precum şi
noi principii de drept.
În procedura extraordinară, introdusă în epoca postclasică, a dispărut diviziunea
procesului în două faze, dezbaterile fiind conduse de o singură persoană, de la începutul
până la sfârşitul procesului.
În dreptul roman, procesele între particulari aveau loc în faţa unor organe cunoscute
sub numele de ordo iudiciorum (judecată între particulari). Începând cu sec. I î. H., apare
o nouă instituţie procedurală, judecata extra ordinem iudiciorum privatorum care, în
paralel cu primele organe, a subzistat până la sfârşitul sec. al III-lea [9, p. 38].
Judecata proceselor între particulari avea loc în cadrul a două categorii de acţiuni:
procedura acţiunilor legii (legis actionae), care a fost folosită până în sec. al II-lea î. H.,
ulterior fiind folosită în paralel procedura formulară.
215
 În cadrul primei instituţii procedurale (ordo iudiciorum privatorum), procesul
parcurge două faze: prima se desfăşoară în faţa magistratului (in iure), iar a doua avea loc
în faţa judecătorului (in iudicio), care ca şi în cazul recuperatorului şi arbitrului era ales
de părţi. La început, procesul între particulari era organizat de consuli, iar din 367 î.H.,
după întemeierea preturii, judecarea litigiilor în prima fază a trecut asupra pretorilor și
asupra edililor curuli, consulii păstrându-şi prerogativele pentru jurisdicţia graţioasă.
Din anul 242 î. H., procesele între peregrini şi romani erau judecate de un pretor cu
atribuţii speciale numai în acest domeniu - denumit şi pretor peregrin. Procesele de mai
mică importanţă din Italia erau judecate de magistraţii municipali sau de prefecţii iure
dicundo, în provinciile în care exista procedura, iar în restul provinciilor, guvernatorul
judeca procesul personal ori prin delegarea unui funcţionar sau militar.
În prima parte a epocii imperiale, denumită principat, prefecţii în iure dicundo îşi
încetează activitatea, procesele mai importante fiind judecate de pretor, iar restul cauzelor
de către magistraţii municipali.
Pretorii (urbani şi peregrini) şi guvernatorii de provincie erau învestiţi cu imperium
şi iurisdictio.
Imperium era puterea de a comanda în domeniul civil şi militar, având dreptul de a
lua măsuri privind procesele, de exemplu, trimiterea în posesie, repunerea în starea
anterioară, interdictele etc.
Jurisdictio constituia dreptul de a da părţilor un judecător după ascultarea acestora
(dat iudicium). În legătură cu procedura din prima fază erau utilizaţi o serie de termeni:
– cuvântul dico era folosit când se atribuia uneia din părţi posesiunea provizorie a
lucrului asupra căruia exista proces, utilizându-se formula: dicere vindicias secund
uni aliquem;
– addico era cuvântul folosit când se atribuia reclamantului lucrul aflat în litigiu
(addicit reni), iar când pârâtul nu şi-a făcut o apărare corespunzătoare în raport de
acţiunea reclamantului, era trecut în puterea acestuia conform formulei indefensus,
non defendere utioportet. Aceeaşi formulă era folosită şi în faza de executare a
sentinţei, când pârâtul, pierzând procesul, era condamnat, întrucât nu putea plăti
suma datorată.
216
 Judecătorul ales de părţi era fie un jurat unic, care avea atribuții de judecată asupra
conflictelor mai grele, fie un arbitru care judeca conflicte mai uşoare dintre rude, vecini
etc. Exista în timpurile celea posibilitatea ca procesul să fie judecat şi de judecători
multipli după cum se putea constitui o instanță permanentă fie o instanță doar pentru
afacerea aflată pe rol [7, p. 393].
Ca instanţe de judecată sunt cunoscute tribunalele permanente, decemvirii şi
centumvirii. Decemvirii judecau procesele în care se pretindea că o persoană liberă este
sclav (vindicatio ex libertate in seni tu tem). În urma reformelor judiciare care au avut loc
în timpul împăratului Augustus, competenţa decemvirilor trece la tribunalul
centumvirilor, iar decemvirii devin preşedinţii secţiilor acelui tribunal. Fiecare trib avea
un număr de 3 decemviri. În total, numărul lor fiind de 105, ca în timpul domniei
împăratului Traian să ajungă la 180 [9, p. 39].
Tribunalul era prezidat de un preot hastarius şi împărţit în secţii - hastae.
Centumvirii judecau procesele relative la succesiune şi la libertate, procedură folosită în
faţa acestor tribunale până în sec. al III-lea, când au fost desfiinţate, fiind cea a acţiunii
legii.

10.2. Procedura legisacţiunilor

Termenii pronunţaţi de părţi în faţa magistratului se numeau formulele
legisacţiunilor. Expresia legis actiones arată că acţiunea, ca mijloc de realizare a dreptului,
se întemeiază pe lege, în special pe Legea celor ХII Table.
La început toate drepturile se valorificau și se executau prin una din cele cinci
acțiuni: (sacramentum – jurământ; iudicis postulatio – cererea de judecător; condictio -
chemarea în judecată; manus iniectio – aplicarea mâinii și pignoris capio - luarea de gaj).
Primele trei erau legisacțiuni cu privire la judecată, iar ultimele două se refereau la
punerea în executare a drepturilor recunoscute prin judecată sau prin lege.
Procedura legisacțiunilor se caracterizează prin următoarele trăsături comune:
caracterul lor judiciar, legal, formalist și secret [8, p. 7].

217
 – judiciar – avea loc un proces, în două etape: in iure şi in iudicio. Exceptând
pignoris capio, părțile litigante urmau să se prezinte obligatoriu în fața
magistratului și să pronunțe formulele legisacțiunilor.
– formalist – presupune că magistratul şi părţile trebuiau să folosească anumite
cuvinte (verba certa), termeni formulaţi de către pontifi conform textului legii [10,
p. 113].
De exemplu, când un proprietar îşi revendica lucrul, el trebuia să spună exact
că lucrul este al său ex iure Quiritium. De asemenea, această procedură presupunea
şi folosirea unor gesturi sacramentale, cum ar fi punerea mânii pe umărul debitorului
ori simularea unei lupte. Orice abatere de la ritualul prevăzut de lege era sancţionată
cu pierderea procesului. În acest sens, Gaius dă următorul exemplu: „Un cetăţean a
reclamat că o altă persoană i-ar fi distrus viţa-de-vie. În cursul procesului,
reclamantul a pronunţat cuvântul vites care semnifica viţe-de-vie la data când avea
loc procesul. Deoarece acţiunea prevăzută de lege se referea la tăierea arborilor,
nerostind cuvântul arbores, aşa cum cerea legisacţiunea, reclamantul a pierdut
procesul” .
– legal – îşi avea izvorul exclusiv în lege (Legea celor XII Table şi legile Silia şi
Calpurnia), care prevedea limitativ acţiunile ce puteau fi utilizate;
– caracterul secret este consecința lipsei de publicitate a formulelor solemne la
care urmau să recurgă părțile din proces. Termenii solemni erau monopolul exclusiv
al pontifilor, în conformitate cu legea și ritualurile vremii fără ca publicul larg să
aibă cunoștință destre ei.
Procedura legisacțiunilor se derulează în două faze: prima fază are loc în fața
magistratului (in iure), iar a doua fază în fața judecătorului (in iudicio). Fazele pe care
părțile urmau să le parcurgă nu constituiau două instanțe în judecarea procesului, în
realitate este vorba despre două etape ale aceluiași proces.

10.2.1. Desfășurarea procesului în faza in iure


Gaius, 4.12
218
 Faza in iure (figura 10.1) începea cu citarea pârâtului. Chemarea în judecată şi
aducerea pârâtului (reus) la proces era obligația reclamantului (actor). El avea dreptul să
folosească orice mijloace chiar forţa, dacă este cazul, putând fi ajutat de rude, prieteni sau
de alte persoane.
În acest sens, reclamantul avea la dispoziţie 3 procedee de citare:
1) In ius vocatio – este cel mai vechi procedeu de citare. Acesta consta în
somarea pârâtului, care este chemat să vină în faţa magistratului prin pronunţarea
unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem în faţa magistratului), cuvinte care nu
puteau fi rostite la domiciuliul pârâtului, întrucât domiciliul cetăţeanului roman era
considerat un templu, fiind inviolabil. Dacă pârâtul refuza să se prezinte în faţa
magistratului, reclamantul putea să îl aducă prin utilizarea forţei, imediat ce refuzul
pârâtului era constatat cu in
Faza martori.
iure înJurisconsulţii clasici considerau că acest procedeu
procedura legisacțiunilor
de citare era primitiv. a obligațiilor
2) Vadimonium extrajudiciar consta într-o invitaţie solemână de a se prezenta în
faţa magistratului în ziua şi la ora stabilită, făcută de reclamant pârâtului şi urmată
Citarea pârâtului acestuia printr-o
de promisiunea Aflareastipulatio
părților în
de fața
a plăti o sumă deAtribuțiile
bani în cazul în care
magistratului și magistratului
nu se va prezenta . pronunțarea termenilor Iurisdictio+imperium
3) vocatio solemni
Condictio era somaţia prin care reclamantul chema in iure pe pârâtul peregrin.
In ius

Adoptarea
Vadimonium
Activitatea părţilor în faţa magistratului. Dacă ambele părţi se hotărârii
prezentau în faţa
extrajudiciar Reclamantul
magistratului, începeau dezbaterile contradictorii prin utilizarea formulelor solemne
Pârâtul
corespunzătoare procesului care se organiza. Faţă de pretenţiile
Doreclamantului,
- prin pronunţareapârâtul
Condictio lui, magistratul arată că
putea adopta una din următoarele atitudini:
pronunța procesul trece în faza
recunoştea
pretențiile sale pretenţia in iudicio şi numea
folosind termenii judecătorul
solemni necesari
nu se apără Dico - prin
cum trebuie pronunţarea acestui
cuvânt magistratul
respinge pretențiile atribuia obiectul
reclamantului, litigios uneia din părţi
folosind anumiți cu titlu provizoriu
termeni solemni


Gaius, 4, 184-187 Addico - prin
219 pronunţarea lui,
magistratul recunoştea
cerinţele uneia din
Fig. 10.1. Faza in iure în procedura legisacțiunilor părţi
 – să recunoască acele pretenţii în faţa magistratului (confessio in iure), iar cel ce
recunoştea era asimilat cu cel condamnat. Într-un asemenea caz, procesul nu mai
trecea la faza a doua;
– să nege pretenţiile reclamantului, dar să nu nu-şi dea concursul la
desfăşurarea procesului. Şi în acest caz pârâtul era asimilat cu cel condamnat, iar
procesul nu trecea în faza a doua;
– să nege pretenţiile reclamantului, dându-şi, în acelaşi timp, concursul la
desfăşurarea procesului.
În acest caz, procesul trecea în faza a doua şi se finaliza cu pronunţarea unei
sentinţe de condamnare sau absolvire.
Principalele legisacţiuni de judecată erau:

220
 a) Legis actio per sacramentum (procedura prin jurământ) – procedură de drept
comun (actio generalis) care era folosită ori de câte ori legea nu indica o altă
acţiune.
Procedura prin jurământ era de două feluri;
– sacramentum in rem (jurământul asupra unui lucru) – legisacțiunea în legătură cu
proprietatea unui lucru;
– sacramentum in personam (jurământul asupra unei persoane). Este procedura
specifică urmării drepturilor de creanţă. Această procedură este mai puţin cunoscută
ca urmare a imposibilităţii descifrării unor texte vechi, dar se presupune că era
similară cu sacramentum în rem.
b) Legis actio per iudicis postulationem, constă într-o cerere adresată
magistratului pentru ca acesta să desemneze un judecător sau un arbitru. Această
formă procedurală avea un caracter excepţional, deoarece se folosea acolo unde
procedura prin jurământ sacramentum nu se putea aplica. Această legisacţiune se
aplica atunci când trebuia să se facă o evaluare a unei creanţe.
c) Legis actio per condictionem sau condictio (procedura prin somaţie), a fost
introdusă între anii 200-150 î. Hr prin lex Silia şi lex Calpurnia. Aceasta se aplica în
două situaţii distincte:
– în materie de certa pecunia (o sumă de bani determinată);
– în materie de alia certa res (un alt lucru determinat).
Părţile se prezentau în faţa magistratului, unde reclamantul afirma că pârâtul îi
datora o sumă de bani sau un anumit lucru şi îi cerea acestuia să recunoască sau să nege
această datorie. Dacă răspunsul era negativ, reclamantul îl soma pe pârât să se prezinte,
peste 30 de zile din nou în faţa magistratului pentru alegerea judecătorului. Partea care
pierdea procesul trebuia să plătească o sumă de bani cu titlu de pedeapsă, respectiv o
treime din valoarea bunului revendicat.
Principalele legisacțiuni de executare erau:
a) Legis actio per manus injectionem Manus injecto (punerea mâinii) era o
legisacţiune pentru executarea unei sentinţe de condamnare care privea o sumă de

221
 bani. Întrucât în dreptul roman sentinţa era pronunţată de o persoană particulară, era
necesar un nou proces pentru ca magistratul să dispună asupra executării sentinţei.
b) Legis actio per pignoris capionem (luarea de gaj) este considerată legisacţiune
cu toate că îi lipsea caracterul judiciar, întrucât nu presupunea existenţa unei sentinţe
de condamnare ca urmare a unui proces, nici prezenţa magistratului şi nici măcar a
debitorului. Creditorul, după rostirea unor formule solemne, în prezenţa unor
martori, putea să ia un bun din patrimoniul debitorului pentru a-l constrânge în acest
fel să-şi plătească datoria. Bunul luat nu putea să fie însuşit de creditor, nici vândut,
ci doar păstrat până când debitorul putea plăti, sau până când intenta un proces
pentru a se stabili dacă s-a procedat corect sau nu în luarea de gaj. Creditorul putea
însă să distrugă bunul luat drept gaj.

10.2.2. Desfășurarea procesului în faza in iudicio

Faza in iudicio (figura 10.2) se desfăşura în altă zi, în faţa unui arbitru sau judecător,
persoană privată aleasă de părţi de comun acord sau trasă la sorţi de pe o listă. În această
fază avea loc judecata propriu-zisă. Pe baza probelor administrate, judecătorul trebuia să
decidă cine a jurat drept şi cine a jurat strâmb şi implicit cine pierdea procesul.
Aici formalisumul rigid și sancționator din faza anterioară lipsește. Ambele părți au
dreptul ca în fața judecătorului să utilizeze termeni obișnuiți, fără formule solemne [4, p.
1034].
Cel care câştiga procesul putea să treacă la executarea silită prin intermediul acţiunii
numite manus iniectio, care implica luarea în stăpânire a debitorului şi ţinerea lui ca
ostatic timp de 60 zile, pentru a-l constrânge să plătească. Dacă datoria nu era achitată,
debitorul putea fi vândut ca sclav dincolo de Tibru.

222
 Fig. 10.2 Faza in iudicio în procedura legisacţiunilor

10.3. Procedura formulară

Procedura formulară a fost introdusă prin legea Aebutia (149-126 î.Hr.) şi prin legea
Iulia Judiciaria (17 î. Hr). Noua procedură tinde la înlocuirea vechilor formule ale
legisacțiunilor ca urmare a laicizării anumitor instituții ale dreptului. De acum procesul se
desfășoară pe baza unei formule constând în expunerea succintă, în scris, a litigiului, iar
magistratul o înmâna părților pentru a o prezenta judecătorului [7, p. 392].
Legea Aebutia nu a interzis ca în paralel cu procedura formulară să existe şi
procedura legisacţiunilor. În schimb, legea Iulia Judiciaria a abolit definitiv existența
legisacțiunilor în afară de câteva cazuri excepţionale.
Noua procedură, introdusă prin legea Aebutia, a fost numită procedură formulară,
deoarece se baza pe formula de judecată. Era o procedură mai flexibilă, care dădea
posibilitate magistratului să aibă un rol activ în proces.
Formula de judecată – set de instrucţiuni pe care magistratul le transmitea
judecătorului din cea de a doua fază procesuală, prin care erau stabilite limitele
procesului. Formula de judecată era alcătuită din părţi principale şi părţi secundare.
Înaintea acestora, formula începea întotdeauna cu numirea judecătorului unic sau a
recuperatorilor. De exemplu: Titius index esto (să fie judecător Titius) sau Lucius

223
Cornelius, Marcus Sempronius et Caius Octavius recuperatores sunto (să fie recuperatori
Lucius Cornelius, Marcus Sempronius şi Caius Octavius).
Părţile principale sunt: demonstratio, intentio, adiudicatio şi condemnatio (tabelul
10.1). Se numesc principale pentru că nu trebuie să lipsească niciodată din formulele
aceluiaşi tip de acţiune care sancţionează un anumit drept, iar nu pentru faptul că s-ar găsi
în orice formulă. Cu excepţia lui intentio, care este cuprinsă, practic, în orice formulă,
celelalte părţi principale pot să lipsească din formulă.

Tabelul 10.1. Părțile principale ale formulei de judecată

Denumirea părții
Esența Exemple
formulei
Demonstratio Acea parte a formulei care cuprinde fiindcă Aulus Agerius
cauza juridică, respectiv actul sau l-a vândut pe sclavul
faptul juridic pe care reclamantul îşi Stichus lui Numerius
întemeiază pretenţiile sale (de exemplu, Negidius
un contract). Demonstratio se găseşte
în formulă la început, imediat după
numirea judecătorului.
Intentio Partea esenţială a formulei în care Daca se constată că
certa – pretenţie reclamantul afirmă dreptul său, îşi Numerus Negidius
determinată expune pretenţia, spune ceea ce trebuie să-i dea lui
incerta – pretenţie doreşte. Ea exista în toate formulele in Aulus Agerius 10.000
nedeterminată. ius, adică în acele procese în care de sesterţi;
reclamantul pretindea un drept existent. Ceea ce se va constata
Intentio (ca şi demonstratio) nu exista că trebuie să-i dea şi
într-o formulă in factum, fiind înlocuit să-i facă Numerius
printr-o expunere a faptelor. Negidius lui Aldus
Agerius.

Adiucatio (atribuire) Acea parte principală a formulei prin Judecătorule, să faci

224
se întâneşte numai în care se dă judecătorului puterea să adjudecarea lui Titius
trei acţiuni civile: împartă un bun mai multor persoane, să la atât cât trebuie să
acţiunea în atribuie părţilor un drept de proprietate fie adjudecat.
hotărnicie, acţiunea asupra a ceea ce le-a revenit.
pentru ieşirea din
indiviziune şi
acţiunea în partaj
succesoral.
Condemnatio Partea finală a formulei prin care Judecătorule, să-l
este de trei feluri: magistratul învesteşte pe judecător cu condamni pe Numerius
certa, incerta cum dreptul de a condamna sau de a absolvi Negidius față de Aulus
taxatione şi incerta. pe pârât, după cum pretenţiile Agenus la 10.000 de
reclamantului se dovedesc exacte sau sesterţi, iar dacă nu se
inexacte. dovedeşte, absolvă-l.
Condemnatio este certa (determinată) Judecătorule,
în cazul în care se arată suma la care condamână-l pe
judecătorul urma să-l condamne pe Numerius Negidius
pârât, dacă reclamantul avea dreptate. către Aulus Agenus
Condemnatio este incerta cum până la suma de
taxatione (nederminată de fixarea unei 10.000 de sesterţi,
limite) când se fixa maximul sumei dacă nu socoti,
până la care va putea fi condamnat absolvă-l.
pârâtul. Judecătorule,
Condemnatio este incerta condamnă-l pe
(nedeterminată) dacă suma la care Numerius Negidius
urma să fie condamnat pârâtul era faţă de Aldus Agerim
lăsată la aprecierea judecătorului. la cât va fi (valora)
acel lucru, dacă nu ţi
se pare, să-l absolvi.
PĂRŢI PRINCIPALE
225
 Părţile accesorii (tabelul 10.2) pot să lipsească din formulă. Ele sunt introduse numai
la cererea părţilor, fie pentru a preciza sau limita cererea reclamantului, fie pentru a atrage
atenţia judecătorului asupra unui mijloc de apărare al pârâtului.
Tabelul 10.2. Părțile principale ale formulei de judecată

Denumirea părții formului Esența

Praescriptiones (prescripțiunile) Părţi secundare ale formulei prin care se aduc în
– pro actore atenţia judecătorului anumite aspecte care pot
– pro reo influenţa cauza, fie în favoarea reclamantului,
fie a pârâtului.
Sunt amplasate înaintea lui demonstratio sau
intentio.
Exceptiones Părţi secundare ale formulei care se constituie în
– dilatorii mijloace de apărare ale părătului prin care
– peremptorii acesta nu neagă pretenţia reclamantului, ci
aduce în atenţia judecătorului anumite aspecte
care fie amână, fie paralizează acţiunea.

10.4. Procedura extraordinară

După instaurarea imperiului, în societatea romană au avut loc profunde schimbări
social-politice, care nu puteau rămâne fără influenţe asupra organizării instanţelor şi
procedurii de judecată. Treptat, în mâna împăratului se concentrează tot mai multe
prerogative, iar justiţia se înscrie printre instrumentele eficace ale dominaţiei politice [9,
p. 54].
Alături de procedura formulară apare, la început în mod sporadic, o nouă procedură
de judecată care, datorită caracterului ei de excepţie faţă de procedura de drept comun, a
fost denumită extraordinară, adică în afara ordinii (extraordinem) obişnuite în care se
judecau procesele. Potrivit noii proceduri, procesele nu se mai judecau în două etape,
adică în drept (in ius) şi în fapt (in iudicio), ci se dezbăteau în întregime în faţa unui
singur funcţionar imperial care era subordonat într-o formă sau alta conducerii centrale,

226
interesate să fie sancţionată cât mai eficace orice încălcare a rânduielilor ordinii sociale
sclavagiste.
Până în sec. al III-lea d. H., procedura extraordinară s-a aplicat concomitent cu cea
formulară. La finele secolului, deci în momentul instaurării regimului imperial absolutist,
procedura extraordinară o înlocuieşte definitiv pe cea formulară.
Noua procedura se caracterizează prin următoarele:
a) dispariţia diviziunii procesului în cele două faze: in iure şi in iudicio;
b) dispariţia judecătorului privat (iudex privatus), astfel că desfăşurarea proceselor
avea loc de la început şi până la sfârşit în faţa unui magistrat-judecător, care era un
funcţionar imperial ce reprezenta autoritatea publică;
c) trecerea noii proceduri sub autoritatea statului, părţile jucând un rol secundar în
proces;
d) procedura extraordinară nu mai este o procedură orală şi gratuită;
e) desfăşurarea procesului într-o clădire administrativă în prezenţa judecătorului, a
părţilor, a avocaţilor şi a funcţionarilor administrativi;
f) procedura de judecată avea următoarea modalitate de desfăşurare: reclamantul
şi pârâtul expuneau contradictoriu faptele, după care judecătorul supunea părţile la
un interogatoriu sau le invita să depună un jurământ;
g) în cadrul procedurii extraordinare începe să se contureze o anumită ierarhizare
a probelor. Astfel, înscrisul (instrumentum) este considerat ca având o forţă
probantă mai mare decât probele orale.
Organizarea judecătorească avea următoarea ierarhie:
– împăratul, care era judecătorul suprem;
– prefecţii pretorului;
– vicarii;
– guvernatorii;
– prefecţii oraşelor.

227
 Existau 4 forme ale procedurii extraordinare:
a) Procedura prin notificare (denuntatio), prin care pârâtul este înștiințat de
reclamant printr-o notificare cu caracter semioficial, făcându-i cunoscute pretențiile
și somându-l să se prezinte în fața magistratului la un anumit termen [11, p. 115].
b) Procedura prin rescript. Reclamantul se putea adresa direct împăratului.
Acesta fie judeca pricina, dând un decret, fie numea un judecător căruia îi trimitea
cererea reclamantului printr-un rescript [10, p. 147].
c) Procedura prin litis denuntatio. Pe vremea împăratului Constantin, citația
către pârât era remisă de un funcționar inferior al magistraturii, înlocuind astfel
citarea pârâtului direct de către reclamant. Remiterea citaţiei nu se mai face de către
reclamant, ci de către un funcţionar inferior. După înmânarea citaţiei, părţile
trebuiau să se prezinte în faţa tribunalului în termen de 4 luni. Dacă pârâtul nu se
prezenta, procesul se judeca în lipsa acestuia.
d) Procedura prin libel. În conformitate cu procedura prin libel, reclamantul
sesizează autoritatea pe baza unei cererii denumită libellus conventiones, unde sunt
inserate pretențiile pe care le solicita împotriva pârâtului. Scopul principal al cererii
reclamantului fiind obținerea aprobării de citare a pârâtului prin intermediul
judecătorului. Primind cererea, judecătorul putea să accepte sau să refuze
posibilitatea de citare specială a pârâtului. Acceptul sau refuzul cererii impune ca
judecătorul să folosească, după caz, una din expresiile: dare, denegare actionem [1,
p. 116].
În cadrul acestei proceduri, hotărârea judecătorească de condamnare are ca obiect şi
lucrul care făcuse obiectul litigiului şi nu doar o sumă de bani. În ceea ce priveşte
executarea sentinţei, aceasta era asigurată de funcţionarii imperiali, cu alte cuvinte se
putea realiza prin forţa de constrângere a statului. Partea nemulţumită putea face apel
împotriva sentinţei de condamnare imediat, oral sau în scris în termen de maxim 10 zile.

228
 Referințe bibliografice

1. Anghel Ion M. Drept privat roman. Vol. II. București: Hyperion, 1991. - 392 p.
2. Cocoș Șt. Drept roman. București: ALL Beck, 2000. - 273 p.
3. Diaconescu Amelia. Drept roman. Vol. I. Curs în tehnologie ID/IFR.
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014. - 107 p.
4. Girard P. F. Manuel élémentaire de Droit Romanin. Septième édition, Paris,
1924. -1220 p.
5. Hanga Vl. Drept privat roman, București: Didactică și enciclopedică, 1977.
6. Molcuț E. Drept privat roman. Note de curs. București: Universul Juridic,
2003. - 318 p.
7. Negru Ion. Drept roman. Universitatea Europeana „Dragan” din Lugoj,
Facultatea de Drept. - 435 p.
8. Oancea D. Introducere în dreptul roman. București: C. H. Beck, 2009.
9. Puşcă Andy, Mironov Gabriela, Costache Mirela. Drept roman, anul I, sem. I.
Galaţi: Editura Universitară Danubius, 2010. - 110 p.
10. Sâmbrian T. Instituţii de drept roman UCV-FD material didactic protejat prin
Legea nr. 8/1996, https://www.academia.edu/29664567/Drept_roman_Sambrian
(vizitat: 02.03.2019). -392 p.
11. Tomulescu C. Șt. Drept privat roman. București: Tipografia Univ. din
București, 1973. - 500 p.

Sarcini pentru autoevaluare

1. Care este structura completă a formulei de judecată? Analizați formula de

judecată de mai jos și identificați părțile sale principale (Intentio, Demonstratio,
Adiudicatio, Condemnatio).
Fiindcă Numerius Nigidius a împrumutat 50 de sesterți de la Aulus Aherius și dacă
se constată că Numerius trebuie să-i returneze lui Aulus 50 de sesterți, dar pârâtul nu-și
229
îndeplinește obligația, referindu-se la faptul că reclamantul, în schimbul serviciului
prestat de către pârât a promis să amâne executarea creanței pentru un an, Judecătorule,
clarifică, și dacă Aulus a promis, respinge pretenția.

2. Stabiliți corelația dintre părțile componente ale procedurii formulare cu conținutul său (exemplu, 4-
a):

1) nominatio: a) parte din formulă prin care reclamantul îşi expune

2) condemnatio: pretenţiile;
3) demonstratio: b) fundamentul juridic al pretenţiei;
4) intentio: c) numirea judecătorului;
5) exceptio: d) judecătorului i se dă puterea de a împărți un bun mai
6) prescriptio: multor persoane;
7) adiudicatio: e) mijloace procedurale create în favoarea pârâtului;
f) o excepție ce anulează cerința reclamantului;
g) sentința de condamnare.

3. Numiți părțile principale ale procedurii formulare și argumentați (exemplu, 1-b):

1) nominatio: a) Partea esențială a formulei în care reclamantul

2) demonstratio: afirmă dreptul său, spunând ceea ce dorește;
3) intentio: b) numirea unui judecător care să permită trecerea de
4) condemnatio: la faza in iure la faza in iudicio;
5) adiudicatio: c) partea de formulă care figurează la început, după
6) exeptio: numirea judecătorului, şi arată fundamentul juridic al
7) praescriptio: pretenţiei, cauză pentru care reclamantul înțelege să se
judece;
d) partea de formulă care dă judecătorului (simplu
particular învestit de pretor cu dreptul de a pronuța
sentința) puterea de a obliga pe pârât sau de a-l absolvi de
obligaţie față de reclamant.
4. Pretorul, în procedura formulară, a tipizat acțiunile aplicabile. Stabiliți conformitatea dintre acțiuni
și conținutul acestora:
230
1) actio stricti juris: a) acțiune personală, rezultată din neîndeplinirea unei
2) actio in rem: obligaţii;
3) actio bonae fidei: b) acțiune civilă de îmbogățire fără justă cauză;
4) actio in personam: c) acțiune în care pârîtul era condamnat la plata unei
5) actio ficticiae: sume de bani cu titlu de amendă;
6) actio mixtae: d) acțiune reală pentru apărarea unui drept absolut;
7) actio poenales: e) acțiune civilă în care puterea de apreciere a
8) actio populares: judecătorului este limitată;
9) condictio: f) acțiune civilă care permite judecătorului să aprecieze
mai liber actul părțilo,r urmărind să stabilească voința lor
reală;
g) acțiune unde este folosită ficțiunea;
h) acțiune care combină încasarea prejudiciilor cu
pedeapsa pârâtului (încasarea amenzii);
i) acțiuni ce urmăresc ocrotirea unui interes general.

5. Soluționați următoarele spețe:

a) Titus a reclamat, prin intermediul procedurii legisacțiunilor, că vecinul său
Octavius i-ar fi distrus viţa-de-vie și solicită recuperarea prejudiciului în
valoare de 125 ași, pentru distrugerea a 5 tufe de viță-de-vie. Magistratul,
referindu-se la prevederile Legii celor XII Table, a constatat o greșeală a
reclamantului, care a dus la pierderea procesului de către Titus.
De ce Titus a pierdut procesul?
Extras din Legea celor 12 Table. Tabla II.6: „Dacă cineva taie arbori
străini, să plătească pentru fiecare câte douăzeci și cinci de ași (de câte o
libră) de aramă”.

b) „O dezlănțuire puternică a vântului a tras țigla de pe acoperiș și a aruncat-o

într-o curte vecină, unde a ucis un animal patruped” (D. 39.2.24.6).

231
 Este în drept vecinul, proprietarul animalului de a solicita acțiune în
instanță?
Dacă da, ce fel de acțiune (reală sau personală) ar trebui să aducă
împotriva pârâtului? Întocmiți formula de chemare în judecată.

c) Un tânăr giuvaergiu, Claudius, a văzut o piatră prețioasă la Junona, o tânără de

12 ani, care îl vizita frecvent. Referindu-se la faptul că această piatră iese din
modă, a convins-o pe Junona să i-o vândă, oferindu-i un preț extrem de mic.
Junona, aflând prețul real al pietrei, s-a adresat cu o acțiune pretorului.
Ce măsuri a întreprins pretorul?

d) O turmă de bovine străine a intrat din întâmplare pe un teren din apropiere.

Proprietarul câmpului a cerut vecinului să înlăture imediat animalele de pe
câmp. La rândul său, vecinul a cerut ca proprietarul terenului să-și repare
gardul, pe care l-a deteriorat neglijent vara trecută și prin care bovinele au intrat
pe teren.
Este posibilă în acest caz implicarea pretorului în rezolvarea litigiului?
Explicați.

e) Un cetățean a primit o sumă de bani în urma vinderii unui bou. Însă boul a
pierit în scurt timp din cauza consumului excesiv de grăunțe. Împotriva
vânzătorului a fost intentat un proces pe motivul comercializării unui animal
bolnav. Pe perioada numeroaselor amânări ale procesului, părțile s-au împăcat.
Cu toate acestea, în timpul procesului, reclamantul a cerut prezența pârâtului.
Are dreptate?
Ce acțiuni va întreprinde pârâtul pentru a se apăra?
Cum va sesiza pretorul acțiunea reclamantului?

Tema 11. SUCCESIUNEA ŞI CATEGORIILE EI

232
 Obiectivele temei de studiu

 perceperea şi utilizarea limbajului juridic bazat pe terminologia latină privind

succesiunile în dreptul roman;
 identificarea și analiza principiilor fundamentale ale dreptului succesoral
roman;
 elaborarea unei hărți de idei privind clasificarea succesiunilor;
 determinarea categoriilor de moştenitori conform Legii celor XII Table;
 analiza categoriilor de moştenitori după dreptul civil, dreptul pretorian şi
conform dreptului imperial;
 caracteristica tipurilor de testamente și a condițiilor de valabilitate ale
testamentului;
 expunerea modurilor de acceptare ale succesiunii;
 stabilirea efectelor acceptării şi renunţării la succesiune;
 interpretarea articolelor din legile romane, textele jurisconsulţilor romani
referitoare la tema studiată.

Cuvinte-cheie
succesiune, moștenire, testament, moștenire legală, moștenire deferită contra
testamentului, capacitate succesorală, legat, fidecomise, erede, repudiere, substituire de
moștenitor

Structura temei

11.1. Noţiunea succesiunii, categoriile ei. Principiile fundamentale ale dreptului

succesoral roman
11.2. Succesiunea legală (ab intestat)
11.3. Succesiunea deferită contra testamentului
11.4. Succesiunea testamentară
11.5. Dobândirea moștenirii
11.6. Sancțiunea moștenirii
11.7. Legatele: noţiunea şi caracterele, categoriile, condiţiile şi efectele. Fidecomisele

11.1. Noţiunea succesiunii, categoriile ei. Principiile fundamentale ale dreptului

succesoral roman
233
 Prin succesiune sau moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane
decedate către una sau mai multe persoane aflate în viaţă. Pe de altă parte, prin
succesiune se înțelege însăși patrimoniul transmis prin moștenire, drepturile și obligațiile
cu caracter patrimonial deținute de către defunct [15, p. 161].
Persoana decedată se numește prescurtat de cujus, abreviere de la expresia latină de
cujus succesione agitur (cel despre a cărui moştenire este vorba).
Succesiunea înseamnă o continuitatea a unei situaţii juridice de la o persoană la alta,
înlocuirea persoanei putând avea loc în integralitatea patrimoniului său, ceea ce constituie
o succesiune cu titlu universal, sau numai într-un raport juridic, ceea ce constituie o
succesiune cu titlu particular. Succesiunile (hereditas) reprezintă o transmitere a
patrimoniului ce a aparţinut unei persoane care a murit, succesorilor săi. Hereditas este
definită şi totalitatea bunurilor lăsate de o persoană decedată [6, p. 5].
Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenţa a două tendinţe:
– Tendinţa ocrotirii rudeniei de sânge, deoarece în epoca foarte veche, la
succesiune erau chemate doar rudele civile, pe când rudele de sânge, care nu erau în
același timp și rude civile, nu aveau vocație succesorală.
– Tendinţa de înlăturare a formalismului în dobândirea succesiunii. La origine,
testamentul roman îmbrăca forma unei legi pe care o vota poporul. În dreptul
evoluat deja, testamentul putea fi întocmit printr-o simplă manifestare de voință.
Romanii au cunoscut trei moduri de transmitere mortis causa a patrimoniului sau 3
sisteme succesorale:
a) succesiunea legală (ab intestat);
b) succesiunea testamentară – este cea lăsată prin tesatament;
c) succesiunea deferită contra testamentului.
Indiferent de modalitatea de transmitere a moștenirii, existau anumite principii
generale pe baza cărora avea loc devoluțiunea succesorală.
a) Principiul continuității persoanei defunctului. În dreptul roman se considera
că moștenitorul continua persoana defunctului. Potrivit acestui principiu, existau două
puncte de vedere cu privire la momentul de la care moștenitorul dobândea succesiunea:

234
 – potrivit jurisconsultului Gaius, moștenitorul acceptant devenea titular al
succesiunii, în mod retroactiv, la data decesului lui de cujus. Această concepție avea
drept consecință acoperirea întregii perioade de la decesul de cujusului, până la data
acceptării succesiunii;
– conform opiniei jurisconsultului Iulianus, moștenitorul acceptant devenea
titular al succesiunii, la data acceptării, deci acceptarea nu avea un efect retroactiv.
Din momentul decesului și până la acceptarea succesiunii se considera, făcându-se
apel la o ficțiune, că defunctul a supraviețuit datorită succesiunii care l-a reprezentat.
b) Principiul potrivit căruia nimeni nu poate muri în parte cu testament și în
parte fără testament. Acest principiu este reglementat de Legea celor XII Table și
presupune că moștenitorii ab intestat vor veni la succesiune doar dacă nu există un erede
testamentar, deci nu este admisă existența în același timp a moștenitorilor testamentari și
a celor legali, moștenitorii testamentari trecând înaintea celor legali.
Potrivit doctrinarului român Anghel I. M. [2, p. 167-168], efectele acestui principiu
sunt:
– persoana instituită moștenitor prin testament numai pentru o parte din averea
succesorală lua întreaga moștenire, înlăturând moștenitorii ab intestat. În cazul în
care unul din cei doi moștenitori instituiți prin testament nu venea la succesiune, de
partea acestuia nu profitau moștenitorii legali, ci se alipea la partea celuilalt
moștenitor testamentar;
– dacă se instituia prin testament un moștenitor sub condiție, până la realizarea
condiției, moștenitorii ab intestat nu aveau nici un drept la succesiune;
– în cazul în care testamentul a fost atacat numai în privința uneia din persoane
instituită moștenitor, el va fi anulat numai față de aceasta, așa încât vr veni la
moștenire un succesor testamentar și un succesor ab intestat;
– testamentul militar nu este supus acestui principiu.
c) Principiul o dată erede, totdeauna erede . În baza acestui principiu, dreptul
eredelui nu poate fi atins nici prin ajungerea la un termen, nici prin realizarea unei
condiții [2, p. 168].

Nomo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest

Semel heres, semper heres
235
 11.2. Succesiunea legală (ab intestat)

1. Succesiunea după dreptul civil. Sistemul Legii celor XII Table

Succesiunea ab intestat, fiind cea mai veche formă de transmitere mortis causa a
patrimoniului, se mai numeşte şi moştenirea legală sau legitimă, întrucât este
reglementată de Legea celor XII Table. Expresia „ab intestat” provine de la „ab
intestato”, ceea ce înseamnă o moştenire lăsată de o persoană decedată fără testament.
Moștenirea ab instestat intervenea în una din următoarele situații:
– persoană decedată nu a lăsat un testament;
– testamentul a fost întocmit cu încălcarea normelor de drept, fiind lovit de
nulitate;
– eredele refuza sau era incapabil să primească moștenirea.
Conform Legii celor XII Table, existau trei clase de moştenitori: sui heredes,
adgnatus proximus şi, respectiv, gentiles.
a) Prima clasă — sui heredes (se traduce prin cei ce se moştenesc pe ei înşişi) —
cuprinde persoanele care se găseau sub puterea lui pater familias şi prin moartea
acestuia devin sui iuris. Intrau în această categorie aşa-numiţii agnați privilegiaţi
(fiii, fiicele, soţia căsătorită cu manus şi nepoţii fiilor decedaţi anterior), adică cei ce
se aflau sub puterea lui pater familias la moartea lui și care prin efectul morții
acestuia deveneau sui iuris [14, p. 94].
b) În lipsa moştenitorilor din prima clasă, veneau la moştenire ruda agnată cea mai
apropiată — adgnatus proximus. Intrau în această categorie rudele colaterale de la
cele mai apropiate la cele mai îndepărtate: fraţi şi surori, nepoţi și nepoate de fraţi,
unchi şi mătuşi, veri etc. În lipsa unor rude colaterale mai apropiate veneau la
moştenire, în calitate de adgnatus proximus, următorii colaterali, oricât de
îndepărtaţi ar fi ca rude. În situaţia în care însă cel mai apropiat agnat refuza
moştenirea, aceasta nu putea fi transmisă următorului agnat, deoarece acesta din
urmă nu avea calitatea de adgnatus proximus [2, p. 171].

236
 Dacă existau mai mulţi agnaţi de acelaşi grad, moştenirea se împărţea pe
capete.
c) A treia clasă de moştenitori legali — gentiles, venea la moştenire în lipsa
moştenitorilor din celelalte două clase. Această denumire este legată de vechea
reglementare gentilică în conformitate cu care în lipsa unor agnați și a unui
testament valabil, moștenirea revine nu unei persoane, ci întregii comunități
gentilice din care a făcut parte defunctul. Gentilii primeau succesiunea în părţi egale.
Reglementarea moştenirii după dreptul civil s-a dovedit necorespunzătoare pentru că
nu ţinea seama de rudenia cognatică şi excludea de la succesiune copii emancipaţi şi
celelalte rude de sânge (cognaţi) [13, p. 376].

2. Succesiunea ab intestat după dreptul pretorian

Spre sfârşitul Republicii, pretorul a introdus o serie de noi reglementări în materia
succesiunilor, care au avut drept scop ocrotirea rudelor de sânge, precum şi a soţiei
căsătorită fără manus. Moştenirea pretoriană era desemnată prin expresia bonorum
possession (posesiunea de bunuri) și cunoştea următoarele clase de moştenitori: bonorum
possessio unde liberi, bonorum possessio unde legitimi, bonorum possessio unde cognati
şi bonorum possessio unde vir et uxor [14, p. 94]:
a) în prima clasă de moştenitori intrau descendenţii (liberi), adică sui heredes şi cei
care după dreptul civil îşi pierduseră drepturile succesorale, de exemplu, fiul
emancipat şi descendenţii săi;
b) a doua clasă de moştenitori (legitimi) cuprindea agnaţii (frații, surorile, nepoții de
frați și de surori, unchi, mătuși ș.a.). Clasa aceasta este chemată la succesiune în
lipsa descendenților din prima clasă. În realitate această clasă de moștenitori este
identică cu cea stabilită de dreptul civil, fiind vorba aici de agnați colaterali ai
succesiunii civile [13, p. 376];
c) în lipsa moştenitorilor din primele două clase, urmează a treia clasă de
moştenitori (cognati), care include rudele de sânge ce nu sunt şi rude civile, de
exemplu, descendenţii femeilor sau colateralii emancipaţi. Cel mai apropiat cognat
era însă exclus de la moştenire de orice agnat, oricât de îndepărtat ar fi fost acesta.
237
 d) a patra clasă de moştenitori (vir et uxor) cuprindea soţul supravieţuitor, în cazul
căsătoriei fără manus, care venea la moştenire în lipsa rudelor civile şi a celor de
sânge, caz întâlnit practic, extrem de rar.

3. Succesiunea ab intestat după dreptul imperial

În dreptul imperial se constată adâncirea tendinţei de ocrotire a rudelor de sânge în
materia succesiunilor. Astfel, în timpul împăratului Hadrian (117—138), prin
senatuseonsultul Tertullian s-a acordat mamei care avea ius liberorum (ingenua cu trei
copii sau dezrobita cu patru copii) dreptul de a veni la moştenirea copiilor sui iuris,
rezultaţi din căsătoria fără manus, alături de ceilalţi agnaţi. Prin senatusconsultul Orfitian
(178 e.n.), copiii rezultaţi din căsătoria fără manus au fost chemaţi la moştenirea mamei
lor înaintea tuturor agnaţilor.
Prin reformele împăratului Iustinian, rudenia de sânge a devenit unicul criteriu al
sistemului succesoral, stabilindu-se patru clase de moştenitori:
a) descendenţii, indiferent de sex şi indiferent dacă se aflau sau nu sub puterea
părintească;
b) ascendenţii şi colateralii foarte privilegiaţi (părinţi, bunici, străbunici, respectiv
– fraţii şi surorile buni şi copiii lor);
c) colateralii privilegiaţi: fraţii şi surorile consangvini şi uterini şi copiii lor;
d) ceilalţi colaterali.
Tot Iustinian a instituit în favoarea soţului supravieţuitor quarta soţului sărac. Soțul
sau soția săracă luau din succesiune ¼ în plină proprietate. Dacă existau mai mult de 3
copii moștenitori, soția săracă căpăta o parte egală cu cea a fiecărui copil.

11.3. Succesiunea deferită contra testamentului

Succesiunea deferită contra testamentului (hereditas contra testamentum)
reprezintă o transmitere a succesiunii în alt mod decât este stipulată în testament [6, p.
18].
238
 Succesiunea deferită contra testamentului se constata în două situaţii:
– în cazul dezmoştenirii neregulate sau al omisiunii;
– în cazul dezmoştenirii regulate sau al testamentului inoficios.
Dezmoştenirea neregulată sau omisiunea reprezintă cazul cel mai vechi de
succesiune contra testamentului, fiind prevăzut în Legea celor XII Table [2, p. 175].
Testatorul care avea sui heres nu putea să întocmească testament fără să se ocupe și de
moștenitorii sui heres, omisiunea fiind interzisă.
Omiterea unui moștenitor din act nu echivala cu dezmoștenirea, aceasta trebuind să
rezulte fără nici un dubiu [1, p. 362].
Testamentul în care heres sui nu erau instituiți sau exheredați, era considerat nul sau
rectificat. Testamentul se considera nul dacă cel omis era fiu de familie, împrejurare în
care pentru acesta se deschidea moștenirea legală (ab intestat). Dimpotrivă, testamentul
se considera rectificat (modificat) și menținut cu această corectură, dacă persoanele omise
de la succesiune erau fica sau nepotul testatorului [13, p. 388].
Până către sfârşitul perioadei clasice exheredarea era permisă fără nici o restricție și
fără nici un motiv. Dreptul roman nu a contestat cetățeanului posibilitatea de a exclude de
la moștenire pe proprii săi copii, însă i-a impus obligația de a respecta formalitățile cerute
unui asemenea act.
Cu începere din perioada lui Iustinian, exheredarea a fost limitată la anumite situații
expres prevăzute de lege. Totodată, pe cale de echitate s-a urmărit ca întotdeauna să
existe corelație între drepturile și obligațiile moștenitorului obținute prin moștenire.
Dezmoştenirea regulată sau testamentul inoficios. Acestă teorie porneşte de la faptul
că testatorul nu poate dezmoşteni fără motive întemeiate rudele sale, chiar dacă a
respectat formele cerute de lege. Testamentul inoficios este o creaţie a practicii
judecătoreşti romane, care a permis rudelor apropiate ale testatorului să atace un astfel de
testament, sub pretextul că autorul nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale atunci
când a formulat testamentul [6, p. 20].
Această acţiune în justiţie se numea plângere cu privire la testamentul inoficios. De
acesta beneficiau doar ascendenţii şi descendenţii, iar dintre colaterali numai fraţii şi

Nu trebuie pretinsă mai multă favoare și mai multe foloase, decât drepturile care sunt moștenite. (L. 175 § 1, Dig., De div.
regulis iuris antiqui, 50. 17).
239
surorile; aceştia din urmă numai dacă testamentul a fost întocmit în favoarea unei
persoane turpis (exp. curtezană). Cerinţele pentru a putea introduce o astfel de cerere
erau: titularul acţiunii să nu fi primit cel puţin un sfert din ceea ce ar fi putut primi ca
moştenitor legal şi să nu fi existat o altă cale de acţiune. Exista chiar posibilitatea ca
testamentul să fie desfiinţat parţial în ciuda principiului care guverna succesiunea, atunci
când acesta viza o persoană morală.
În timpul lui Justinian s-au stabilit: rudele care puteau uza de acţiunea în instanţă,
partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit dezmoştenitorilor şi cauzele care justificau
atitudinea testatorului de a-şi dezmoşteni descendenţii. Din punct de vedere al acceptării
succesiunii, moştenitorii se clasificau în trei categorii:
– heredes sui et necesarii, adică moştenitorii din clasa sui heredes, din această
clasă făceau parte toţi aceia care după moartea lui pater familias deveneau sui iuris;
– heredes necesarii – din această categorie făceau parte sclavii instituiţi ca
moştenitori prin testament şi totodată dezrobiţi;
– heredes voluntarii – era categoria de moştenitori din care făceau parte
voluntarii sau moştenitorii străini şi cuprindea persoanele străine de familie şi
colateralii.

11.4. Succesiunea testamentară

Testamentul este un act solemn, de ultimă voință, prin care o persoană numită
testator, instituie unul sau mai mulți moștenitori pentru ca aceștia să asigure executarea
voinței sale după moarte [12, p. 138; 8, p. 3]. Persoana care dispune prin testament poartă
denumirea de testator, iar beneficiarul desemnat prin testament se numește heredis
institutio.
Potrivit jurisconsulților romani, testamentul este definit în felul următor:
– testamentul este declarația intențiilor noastre, declarație legitimă, făcută sub o
formă solemnă înaintea martorilor și destinată a avea efect după moartea noastră 
(Ulpian, Frag. 20 § I).


testamentum est mentis nostrae justa contestatio, id est solemniter facta ut post mortem nostram valeat
240
 – testamentul este o fidelă ordonanță a voinței, prin care cineva arată ce trebuie
făcut cu patrimoniul său, după moartea sa (Modestin, Dig. 28, I, I).
– testamentul este o declarație solemnă de ultimă voință, prin care voim a avea
moștenitor după moartea noastră [5, p. 16-17].

11.4.1. Formele testamentului

Categoriile de testamente cunoscute în dreptul roman corespund fiecărei etape
istorice în care au apărut [4, p. 26-27].
În epoca veche au fost cunoscute trei forme de testament:
1) Testamentum calatis comitiis (testamentul prin convocarea adunării) este cel
mai vechi testament roman şi îmbrăca forma unei legi votată de comitia curiata. Acesta
cunoştea inconvenientul că era accesibil doar patricienilor, deoarece doar aceştia
participau la lucrările comitiei curiata. Adunările poporului erau convocate de două ori pe
an: pe data de 24 martie, respectiv pe 24 mai. Cele două date pentru întocmirea
testamentului calatis comitiis sunt controversate; pe de o parte, se obiectează că datele
sunt prea apropiate (de la 24 martie la 24 mai), iar pe de altă parte, aceleași date sunt prea
îndepăratate (de la 24 mai la 24 martie următor) interval în care nu se putea testa prin
această modalitate [11, p. 813]. Testamentul calatis comitiis era public și nu putea să fie
revocat de testator decât printr-o lege posterioară a adunării poporului. La finele
Republicii această formă de testament este căzută în desuetudine [4, p. 29].
2) Testamentul în faţa armatei gata de luptă sau în apropierea luptei
(testamentum in procinctu). Era accesibil soldaţilor, deci bărbaților cu vârsta cuprinsă
între 17 și 46 de ani. Acest testament se practica numai în vreme de război de către
soldaţi înainte de a începe lupta. Se încheia în faţa tovarăşilor de arme (exercitus armatus
expeditusque) și putea fi încheiat de toți cei care făceau parte din oaste [13, p. 382].
3) Testamentul prin aramă şi balanţă (testamentum per aes et libram) –
reprezenta o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare. A cunoscut în evoluţia sa trei faze
principale [6, p. 13]:


testamentum est voluntatis nostrae justa sententia, de eo quod quis post mortem suam fieri vellit

testamentum est suprema voluntatis nostrae contestatio, in id solemniter facta, ut quem volumus post mortem nostram
habeamus heredem
241
–mancipatio familiae – vânzarea fictivă a patrimoniului. Se transmitea proprietatea
bunurilor succesorale unui executor testamentar (emptor familiae) în baza unei
convenţii numită pact fiduciar;
–testamentul per aes ei librarum publicum – presupunea transmisiunea bunurilor
succesorale către emptor familiae doar cu titlu de detențiune, acesta fiind un simplu
detentor;
–testamentum per aes et libram secretum – când numele moştenitorilor nu este
cunoscut dinainte.
În epoca clasică existau următoarele forme de testament:
1) testamentul nuncupativ – act care constă într-o declaraţie verbală, pronunţată cu
voce tare, în prezenţa a şapte martori;
2) testamentul pretorian – înscris care purta sigiliile a şapte martori;
3) testamentul militar – testamentul întocmit de soldat; acesta nu presupunea vreo
condiţie de formă, singura condiție necesară fiind ca voința testatorului să fie clar
exprimată [14, p. 97].
În epoca postclasică au fost cunoscute următoarele forme de testament:
1) Tertamentum tripartitum – era redactat în faţa unui notar. A fost introdus de

împăraţii Teodosiu şi Valentinian şi era numit astfel, pentru că în vederea încheierii

lui formalităţile impuse aveau o triplă origine:

a) de la dreptul pretorian a fost împrumutată formula celor șapte peceţi care se

aplicau pe testament;
b) de la dreptul civil a fost preluată prezenţa martorilor la întocmirea
testamentului;
c) de la constituţiile imperiale s-a luat formalitatea ca testamentul să fie subscris
la final de martori şi testatori. Dacă testatorul nu putea sau nu ştia să scrie,
venea al 8-lea martor care suplinea această lacună.
2) Testamentum parentis inter liberos – testamentul părinţilor în favoarea copiilor.
3) Testamentum per holographam scripturam (testamentul olograf) – nu necesita
prezenţa martorilor;
242
 4) Testamentum principi oblatum – testament scris şi apoi remis spre păstrare într-
o arhivă publică;
5) Testamentum apud acta conditium – testament înscris într-un registru de către
funcţionarii publici;
6) Testamentum ruri conditum (testamentul rural) – testament care admitea ca cei
5 martori să fie şi necunoscători de carte;
7) Testamentum tempore pestis conditum – testament întocmit în timpul unei
calamităţi;
8) Testamentum excepţional – întocmit în condiţii deosebite, când testatorul era în
imposibilitatea de a vorbi, auzi sau vedea.
Întocmirea testamentului reprezenta capacitatea unei persoane de a-şi face
testamentul sau de a fi martoră la întocmirea unui testament, precum şi capacitatea de a
veni la succesiune în calitate de succesor.

11.4.2. Condițiile de valabilitate ale testamentului

Pentru ca un testament să fie valabil, era necesară întrunirea unor condiții de formă
și de fond. Pe lângă cerințele de formă, prevăzute pentru fiecare testament, se mai cerea o
capacitate specială, numită testamenti factio, acre putea fi activă sau pasivă [2, p. 184].
Atât persoana care întocmea testamentul, cât și beneficiarul testamentului trebuiau să fie
capabile: prima să testeze cea de-a doua să dobândească printr-un act de ultimă voinţă. La
fel, această capăacitate se cerea și din parea martorilor.
Capacitatea testatorului. Nu aveau capacitate de a testa: cei care nu aveau
patrimoniu, nebunii, impuberii, prodrigii, peregrinii pentru că nu aveau ius comercii și
ereticii. De asemenea, sunt incapabili de a testa latinii iunieni, sclavii, femeile și fiii de
familie. Augustus acordă fiilor de familie militari dreptul de a dispune prin testament de
peculiu castrense. În caz contrar, peculiu castrense îl lua tatăl supravieţuitor. La fel se
proceda dacă fiul murea fără a avea copii sau fraţi [13, p. 379].
Cetățeanul roman mort în captivitate, în conformitate cu legea Cornelia, se
considera că a murit înainte de căderea în prizonierat. Prin această ficțiune creată de lege,
sunt menținute ca valabile testamentele întocmite de cetățenii romani înainte de a ajunge
243
în captivitate. În lipsa ficțiunii legii, testamentele nu erau valabile, deoarece pentru
valabilitatea testamentului era necesar ca testatorul să fie capabil în momentul redactării
testamentului, dar și în momentul morții [3, p. 311].
Pot primi prin testament orice persoană fizică sau morală, chiar şi zeii pot fi
beneficiari testament, dar și sclavul.
Nu puteau primi prin testament: cei care nu aveau ius comerci (peregrinii);
alienații mentali în afară de perioada în care se aflau în stare de luciditate; femeile pe
temeiul legii 1Vocania din 169 î. Hr.; persoanele incerte (despre care nu se mai ştie nimic
precis) [8, p. 186].
În timpul lui Augustus au fost votate niște legi caducare, ce luau drepturile
succesorale ale celor care nu se căsătoreau (ale celibatarilor) până la o anumită vârstă,
bunurile revenind statului. Interesul instituției era de a crea venituri statului, pe de o parte,
iar pe de altă parte – de a crea greutăți vânătorilor de succesiuni [2, p. 187]. Într-o
societate precum cea romană, în care celula familială era atât de solidă, măsura impusă de
lege împotriva celor care refuză căsătoria, nu trebuie să stârnească nedumerire [8, p. 186].
Eredele trebuia să fie capabil în momentul în care era instituit moștenitor, la
deschiderea succesiunii și la acceptarea succesiunii. Incapacitatea survenită între primul
și al doilea moment rămânea fără efect, nu însă și cea dinaintea acceptării, care atrăgea
nulitatea testamentului.

Condiții de fond la încheierea testamentului:

1) un moștenitor trebuia instituit definitiv și nu pe un termen;
2) instituirea trebuia să fie universală, adică nu se putea institui pentru o parte
testamentară, iar pentru altă parte succesiunea legală [2, p. 187-188].
În epoca postclasică se putea face instituirea fără a se folosi termeni solemni și chiar
în altă limbă decât cea latină.

11.4.3. Substituirea de moştenitori

Substituirea de moştenitori consta în instituirea unei persoane, ca moştenitor, în
locul alteia.
Subtituirea de moştenitor îmbracă trei forme:
244
 – substituirea vulgară - cea mai obişnuită şi frecvent folosită. De exemplu: Titus
să fie moștenitor. Dacă Titus nu va fi, să fie moștenitor Maevius;
– substituirea pupilară – constă în desemnarea unui moştenitor pentru fiul
impuber în situaţia în care aceta ar deceda înainte să devină puber;
– substituirea quasipupilară – constă în numirea de către testator a unui
moştenitor pentru fiul alienat.

11.5. Dobândirea moștenirii

11.5.1. Clasificarea moștenitorilor din punctul de vedere al acceptării moștenirii

Nimeni nu poate să devină moștenitor în contra voinței sale, dar cel care a devenit
moștenitor păstrează această calitate.
La deschiderea succesiunii, succesibilul are posibilitatea să opteze: să primească
moștenirea sau să renunțe la ea.
Au existat trei categorii de moștenitori care dobândesc moștenirea de plin drept la
moartea lui de cuius:
– descendenții (heredes sui et necessarii), din rândul cărora fac parte persoanele
din familie care la data morții lui de cuius se găseau sub puterea lui și o dată cu
moartea au devenit sui iuris (fii și ficele aflate în puterea tatălui lor);
– herezii necesari (heredes necessari) - erau sclavii cărora li se acordă în același
timp libertatea și ereditatea [10, p. 541];
– moștenitorii străini/voluntari (heredes extranei/voluntarii) – sunt toți ceilalți
moștenitori care dobândeau moștenirea printr-o manifestare de voință menită să
concretizeze intenția lor de acceptare a succesiuni.

11.5.2. Acceptarea moștenirii

Potrivit dreptului civil, existau trei moduri de acceptare a moştenirii: cretio, pro
herede gestio şi nuda voluntas.
– Cretio (declaraţie de acceptare a unei moşteniri) este cel mai vechi mod de
acceptare a moştenirii; este un procedeu formalist, constând în pronunţarea de către
245
 moştenitor în faţa martorilor a unei formule de acceptare. De la Gaius avem
următorul exemplu de cretio: Fiindcă P. Maevius m-a instituit moştenitor în
testamentul său, accept această moştenire. Acceptarea solemntă trebuie să se
producă în fața martorilor care iau parte la ceremonie. Succesibilului i se acordă un
interval de timp în care să hotărască dacă acceptă sau nu succesiunea, iar dacă nu o
acceptă în acest interval, Gaius consideră că moștenitorul respectiv era înlăturat de
la benficiul succesiunii. Intervalul de timp acordat succesibiliului era, de regulă, de
100 zile [7, p. 401];
– pro herede gestio (gestiunea ca moştenitor) constă într-o acceptare tacită,
printr-o comportare ca a unui moştenitor, de exemplu prin efectuarea unui act de
dispoziţie cum ar fi vânzarea unui lucru din moştenire. Un act de administrare sau
conservare nu era suficient pentru a se trage concluzia în legătură cu acceptarea
moştenirii;
– nuda voluntas (simpla voinţă) constă în acceptarea expresă a moștenirii fără
pronunţarea vreunei anumite formule, modalitate care s-a generalizat și a înlocuit-o
pe cretio în dreptului Iustinian.
Persoana care accepta moştenirea trebuia să aibă capacitatea de a se obliga, întrucât
prin acceptare se producea confuziunea dintre patrimoniul moştenitorului cu cel al
defunctului, ceea ce presupunea şi transmiterea eventualelor sarcini ce grevau
succesiunea.
11.5.3. Repudierea moștenirii
Doar moştenitorii străini sau voluntari puteau să refuze moştenirea.
Repudierea moştenirii se putea face în mod tacit sau expres, fără a fi necesar un act
solemn.
Repudierea avea ca efect ius adcrescendi în sensul că, dacă existau mai mulţi
moştenitori de acelaşi grad, partea celui care renunţa la moştenire revenea celorlalţi
moştenitori care au acceptat moştenirea.
Dacă testatorul instituia un singur moştenitor și acesta renunța la moştenire, venea ls
succesiune substituitul, iar dacă testatorul nu prevăzuse un substituit se deschidea succesi


Quod mе Publius Maevius testamento suo heredem instituit eam hereditatem adeo cernoque”
246
unea legală. În situația în care nu existau nici moștenitori legali, moștenirea revenea
statului.

11.6. Sancțiunea moștenirii

Moștenirea civilă era sancționată printr-o acțiune numită petițiune de ereditate.
Petițiunea de ereditate era o acțiune generală, care se intenta de către o persoană în
vederea recunoașterii ei ca moștenitor, deci, se referea la totalitatea bunurilor succesorale.
Pentru ca acțiunea în ereditate să fie admisă, reclamantul trebuia să dovedească faptul că
este moștenitor potrivit dreptului civil [2, p. 189].
În cazul succesiunii pretoriene, pentru a obține interdictul quorum bonoum (prin care
intra în posesiunea moștenirii), succesorul trebuia să facă dovada că este moștenitor
pretorian.

11.7. Legatele: noţiunea şi caracterele, categoriile, condiţiile şi efectele.

Fidecomisele
Legatul este o dispoziţie în cuprinsul testamentului pe care testatorul o impune în
sarcina unui moştenitor spre a gratifica o anume persoană.
Legatul se făcea în termeni scramentali. Din perioada imperială, pe timpul domniei
lui Nero, formalismul legatelor se atenuează. Legea Furia testamentaria stabileşte că
nimeni nu poate întocmi legate mai mari de 1000 ași, iar Legea Voconia stipulează că nici
un legatar nu poate primi mai mult decât cel mai puţin favorizat dintre moştenitori. În
sfârșit, Legea Falcidia stabileşte că moştenitorul primeşte un sfert din succesiune, iar
legatele rămân valabile numai în limitele resului de ¾ din masa succesorală.
Fideicomisul este actul de ultimă voință prin care de cujus în timpul vieții roagă o
altă persoană (fiduciar) să transmită la moartea sa altei persoane (fideicomisar), un
anumit lucru sau o parte din moștenire.
Actul se numea fideicomis de la fidei comitio (rog, încredinţez).

Printr-un rescript al împăratului Hadrian erau lovite

cu incapacitatea de a primi legate sau fideicomise
247
persoanele incerte (cele despre care testatorul nu putea
să-și facă o ideea precisă la data întocmirii
testamentului). De aici rezultă că întotdeauna persoana
legatarului trebuia să fie determinată prin arătările
cuprinse în testament [13, p. 389].

Referințe bibliografice

1. Anghel I. M. Dreptul roman. Ediția a II-a revăzută și adăugită. București:

Lumina Lex, 2000.
2. Anghel Ion M. Drept privat roman. Vol. I. București: Hyperion, 1991. - 191 p.
3. Bichicean Gh., Drept roman. Instituții. Izvoare. Jurisdicții. București: C. H.
Beck, 2008.
4. Bocșan M. D. Testamentul. Evoluția succesiunii testamentare în dreptul roman.
București: Lumina Lex, 2000.
5. Demetriad C. I. Formele testamentului în dreptul roman și român. Teză pentru
licență. Craiova: Tipografia română N. I. Macavei, 1899.
6. Diaconescu Amelia. Drept roman. Vol. II. Curs în tehnologie ID/IFR.
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014. - 101 p.
7. Dimitrescu Gr. Drept roman (Izvoare. Procedura. Persoane. Drepturi reale).
Vol. I. București: Imprimeriile Independența. - 507 p.
8. Dumitrescu M. A. Manual de drept roman. Vol. II, București: Librăria
ALCALAY & Comp., 1920. - 254 p.
9. Gidro R., Mihuţiu O. Drept roman. Partea I. Cluj-Napoca: Casa cărții de
știință, 1996.
10. Jakotă M. Dreptul roman. Vol. II. Iași: Editura Fundației „Chemarea”, 1993. -
566 p.

248
 11. Longinescu S. G. Elemente de drept roman. Volumul II. București: Carierul
judiciar, 1929. -1263 p.
12. Molcuț E., Oancea D. Drept roman. București: Şansa, 1993. - 342 p.
13. Negru Ion. Drept roman. Universitatea Europeana „Dragan” din Lugoj,
Facultatea de Drept. - 435 p.
14. Sâmbrian T. Drept roman. Principii, instituții și texte celebre. București:
ȘANSA, 1994. - 272 p.
15. Tomulescu C. Șt. Drept privat roman. București: Tipografia Univ. din
București, 1973. - 500 p.

Sarcini pentru autoevaluare

1. Numiți condițiile, nerespectarea cărora duc la nulitatea testamentului:

a) testamentul este întocmit de un tânăr de 16 ani;
b) testamentul este întocmit de un risipitor;
c) testamentul intermediarului;
d) în testament este stipulat: „Să fie moștenitor cel pe care îl alege Pavel”;
e) în testament este stipulat: „îl numesc moștenitor pe Liviu”;
f) în testament este stipulat: „Transmit proprietatea mea lui Octaviu și lui Titus”;
g) testamentul este întocmit verbal în prezența a 7 martori.

2. În care dintre sistemele succesorale cunoscute de dreptul succesoral roman

era recunoscuta posibilitatea testatorului de a-şi dezmoşteni descendenţii cu
condiţia respectării anumitor forme solemne?
a) succesiunea legală sau ab intestat;
b) succesiunea testamentară;
c) succesiunea deferită contra testamentului în situaţia dezmoştenirii neregulate
sau omisiunii.

249
 3. Care erau categoriile de moştenitori civili prevăzute de Legea celor XII
Table, lege ce reglementa succesiunea legală sau legitimă:
a) sui heredes (cei ce se moştenesc pe ei înşişi) şi agnatus proximus (cei mai
apropiaţi colaterali);
b) sui heredes şi gentiles (membrii ginţii chemaţi la moştenire);
c) sui heredes, agnatus proximus şi gentiles.

4. Completați următorul tabel cu informația privind clasele de moștenitori

din dreptul roman:

După dreptul civil După dreptul pretorian După dreptul imperial

Cercul de Mărimea Cercul de Mărimea Cercul de Mărimea

moștenitori cotei moștenitori cotei moștenitori cotei

5. Soluționați următoarea speță:

Un cetățean roman (Ceciliu) s-a vândut ca sclav pentru a-i da fiului său banii primiți
în vederea efectuării studiilor și a carierei. Acest lucru a reușit. Fiul său a ocupat o
funcție înaltă și a îmbogățit. Fiind recunoscător tatălui său, fiul și-a răscumpărat tatăl
și l-a eliberat din sclavie. Peste câțiva ani, fiul a murit în timpul unei vânători,
nelăsând testament. Toată averea lui, conform legii, a trecut la fiul minor și mamei
acestuia, care nu-și iubea socrul. Dorind să îngrijească de nepot și fiind nevoit să se
întrețină singur, Ceciliu s-aadresat magistratului în vederea adoptării minorului,
motivând că el este bunicul și cel mai apropiat agnat al copilului.
Ce decizie va lua instanța?

250
 EXPRESII ŞI MAXIME JURIDICE LATINE

A fortiori - argument obţinut prin interpretarea legii. Cu atât mai mult, cu atât mai
puternică raţiune. După unii autori ar fi o particularizare a maximei a maiori ad minus -
cine poate mai mult poate și mai puţin.
A priori - în prealabil, mai înainte.
A posteriori - în urmă, ulterior.
Ab absurdo sensu - fără sens sau în sens nepotrivit, absurd.
Ab initio - de la început, de la origine.
Ab intestat - fără testament.
Accesorium serquitur principale - accesoriul urmează soarta principiului.
A contrario - prin opoziţie (argument dedus) din ceea ce este contrar.
Accipiens - cel care primeşte plata.
Actio de in rem verso - acţiunea în justiţie a persoanei care fără nici un temei juridic a
fost sărăcită în patrimoniul său. Acţiunea era îndreptată împotriva aceluia al cărui
patrimoniu a fost mărit urmărind pe această cale restituirea bunului sau, după caz, a
valorii cu care a fost sărăcit patrimoniul său.
Actori incumbit probatio - proba incumbă reclamantului. Cel care face o propunere
înaintea judecăţii trebuie să o dovedească; sarcina probei incumbă reclamantului,
deoarece el este cel care solicită recunoașterea dreptului său încălcat sau nerecunoscut.
Ad hoc - pentru aceasta, în acest scop.
Ad hominem - la om, la persoană.
Ad literam - cuvânt cu cuvânt, în mod literal.
Ad solemnitatem - pentru solemnitate.
Ad validitatem - pentru valabilitate.
Ad valorem - la valoare, potrivit valorii.
Bis de eadem re ne sit actio - o singură acţiune pentru aceeaşi pricină.
Bonus pater familias - bun părinte al familiei.
Bona fides - cu bună credinţă.

251
Brevi manu (traditio brevi manu) - tradiţiune de mână scurtă.
Capitis deminutio - restrângerea capacităţii.
Consensus - acord, consimţământ.
Causa debendi - cauza cererii de chemare în judecată.
Causa proxima - cauză apropiată (scopul imediat).
Causa remota - cauză îndepărtată (scopul mediat).
Certat de lucro captando - se ceartă (se judecă) pentru a dobândi un lucru.
Certat de damno vitando - se ceartă (se judecă) pentru evitarea pagubei.
Cessante causa, cessant effectus - dacă încetează cauza, încetează (şi) efectul.
Colatio bonorum - strângerea (împreună) a bunurilor (raportul donaţiilor).
Consuetudo - obicei (juridic), cutumă.
Corpore alieno - prin intermediul altuia. De pildă, în cazul detenţiei, detentorul are
elementul material (corpus), însă îi lipseşte elementul intenţional (animus). Detentorul
exercită puterea asupra lucrului ca reprezentant al altuia (corpore alieno).
Curator bonorum - curatorul bunurilor.
Culpa in committendo - vinovăţie (culpă) prin acţiune
Culpa in elligendo - vinovăţie (culpă) în alegere.
Culpa in vigilando - vinovăţie (culpă) în vigilenţă.
Culpa lata - greşeală (culpă) gravă.
Culpa levis - greşeală (culpă) uşoară.
Culpa levissima - greşeală (culpă) foarte uşoară.
Curiculum vitae - cursul vieţii. Documente privind activitatea unei persoane, statului
civil, studii, activitatea profesională etc.
Da mihi factum, dabo tibi ius - arată-mi faptele şi îţi voi spune ce drept ai.
Damnum emergens - pagubă ce se iveşte (vizibilă). În vechiul drept roman daunele erau
limitate la preţuirea efectivă a lucrului (vera rei aestimatio) sau la adevăratul preţ (verum
rei pretium). Mai târziu, pentru întinderea pagubei se folosesc criterii superioare; pe lângă
paguba efectiv suferită (damnum emergens) apare un al doilea criteriu, câştigul nerealizat
(lucrum cessans).
Datio in solutum - dare în plată.
252
De cuius - defunctul. Termenul este prescurtarea din formula is de cuius successione
agitur, pentru a desemna pe autorul succesiunii, persoane despre a cărei moştenire este
vorba. Brevitas causa se foloseşte expresia de cuius.
De facto - de fapt.
De lege lata - în sensul legii care se aplică unei situaţii determinate, el trebuie aplicat ca
atare aşa cum l-a gândit legiuitorul.
De lege ferenda - în perspectiva unei legi viitoare. Sintagma semnifică reforma unei legi
în vigoare printr-o alta care să înlăture lacunele legii prezente.
De iure - de drept.
Dies a quo - ziua de la care.
Dies ad quem - ziua până la care.
Dolus bonus - viclenie admisibilă (dol admis), mai cu seamă la încheierea anumitor acte
juridice constând în alegaţii exagerate.
Dolus incidens - viclenie incidentă (dol incidental), secundar sau accesoriu care cade
asupra unor elemente nedeterminante la încheierea actelor juridice.
Dolus malus - viclenie exagerată (dol grav) prin care o parte determină pe alta să încheie
un anumit act juridic. În dreptul roman dolus malus era sancţionat prin actio de dolo.
Dura lex sed lex - legea e aspră, dar aceasta este legea.
Donatio sub modo - donaţie cu sarcină.
Electa una via non datur recursus ad alteram - o dată aleasă o cale nu se mai admite
utilizarea alteia.
Eo ipso - prin lucrul însuşi.
Erga omnes - faţă de toţi, faţă de terţi.
Error communis facit ius - greşeala comună (eroarea comună statorniceşte) creează
dreptul.
Error in corpore - eroare cu privire la identitatea obiectului.
Error in negotio - eroare asupra afaceri (asupra naturii juridice a actului).
Error in personam - eroare asupra persoanei.
Error in rem - eroare asupra lucrului.
Error in substantiam - eroare asupra substanţei.
253
Ex aequo et bono - din (consideraţii) de echitate şi bunătate.
Exceptio est strictissimae interpretationis - excepţiile sunt de strictă interpretare.
Exceptio non adimpleti contractus - excepția de neexecutare a contractului. Se invocă
de partea care şi-a executat angajamentul luat sau este gata să şi-l execute, ca mijloc de
apărare împotriva celeilalte părţi care refuză să-şi îndeplinească obligaţia.
Ex lege - în virtutea legii (din lege).
Ex contractu - din contract.
Exceptio rei iudicate - excepţia (puterii) de lucru judecat.
Ex nihilo, nihil - nimic nu rezultă din nimic.
Ex nunc - cu începere de acum.
Ex tunc - cu începere de atunci, de la origine.
Ex propriis sensibus - după propriile simţuri.
Expressis verbis - în termeni expliciţi (chiar cu aceste cuvinte).
Extra petita - ceea ce nu s-a cerut.
Facta futura - fapte viitoare.
Facta pendentia - fapte care nu au fost încă decise, fapte care nu s-au împlinit.
Facta praeterita - fapte care au trecut.
Fiat iustitia, pereat mundus - să se facă dreptate (chiar de ar fi) să piară lumea.
Fraus omnia corumpit - frauda distruge totul.
Furtum usus - furtul folosinţei.
Generalia specialibus non derogant - legile generale nu derogă de la cele speciale.
Genera non pereunt - lucrurile de gen nu pier.
Grosso modo - în mare, abordare generală, în chip imperfect, în linii mari.
Habes corpus (ad subiiciendum) - să ai corpul liber. În sens juridic este dreptul oricărei
persoane de a se adresa judecătorului dacă consideră că a fost deţinută ilegal.
Hereditas personam defuncti sustinet - moştenirea continuă personalitatea defunctului.
Hominum causa omne ius constitutum est - orice regulă de drept este constituită prin
oameni.
Honoris causa - datorită meritelor.
In extenso - în totalitate, în întregime, pe larg.
254
Impossibilum nulla est obligatio - nimeni nu este obligat să facă ceea ce este imposibil.
In extremis - în ultimul moment, în caz de nevoie.
In dubio pro reo - îndoiala profită celui îndatorat.
In faciendo - (Obligaţia) de a face.
In limine litis - la începutul procesului (prima zi de înfăţişare).
Infas conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur - copilul conceput
este considerat născut întotdeauna când aceasta este în interesul său.
In pari causa turpitudinis cessant repetitio - dacă turpitudinea este egală, nu există
repetiţiune.
In solidum - în întregime, cu toate bunurile.
Inter partes - între părţi ipso facto - din chiar acel fapt.
Ipso iure - de plin drept.
Iura in re aliena - drepturi reale asupra lucrului altuia.
Iura novit curia - Curtea cunoaşte dreptul.
Intra vires hereditatis - în limitele activului succesoral.
Iuris et de iure - de drept şi pentru drept. Prezumţie absolută.
Iuris tantum - numai de drept. Prezumţie relativă.
Intuitu personae - în consideraţia persoanei.
Ius utendi, fruendi et abutendi - acestea sunt atributele dreptului de proprietate.
Ius abutendi - dreptul de a dispune material sau juridic de lucru aflat în proprietate.
ius fruendi - dreptul de a culege fructele lucrului. Fructele lucrului pot fi: naturale,
industriale sau civile.
Ius utendi este dreptul de folosinţă al lucrului.
Iurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia iusti atque iniusti
scientia - ştiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa de a deosebi
ceea ce este drept de ceea ce este nedrept.
Ius publicum privatorum pactis mutari non potest - dreptul public nu poate fi
modificat prin convenţii particulare.
Iustitia domina et regina omnium virtutum (est) - justiţia este stăpâna şi regina tuturor
virtuţilor.
255
Lato sensu - în sens larg.
Legitimatio ad causam - calitate procesuală.
Legis virtus est haec: imperare, vetare, permittere, punire - puterea legii este aceasta:
să poruncească, să oprească, să permită, să pedepsească .
Lex contractus - legea contractului (legea părţilor care l-au făurit).
Lex comissoria - pact comisoriu.
Lex rei sitae - legea locului unde se află bunul.
Lex posterior derogat priori - legea ulterioară derogă de la cea anterioară.
Locatio operarum - închirierea de servicii.
Locatio rei - închirierea de bunuri.
Locatio operis (faciendi) - închirierea pentru executarea unei lucrări.
Lucrum cessans - câştigul nerealizat.
Magna cum laude - cu mare laudă.
Mala fides superveniens non impedit usucapionem - reaua-credinţă nu împiedică
uzucapiunea.
Malitiis non est indulgendum - nu există indulgenţă pentru reaua-credinţă.
Manu propria - cu mână proprie.
Mater în iure semper certa est - în drept mama este întotdeauna sigură.
Mea culpa - din vina mea.
Mora – întârziere.
Mutatis mutandis servatis servandis - schimbând ceea ce trebuie schimbat, păstrând
ceea ce trebuie păstrat
Minus petita - mai puţin decât s-a cerut.
Modus probandi - mod de a demonstra.
Mutus consensus, mutus disensus - prin acord reciproc, prin dezacord reciproc.
Mortis causa - pentru cauză de moarte.
Negotiorum gestio - gestiunea de afaceri.
Nemo auditur propriam turpitudinem alegans - nimeni nu poate să facă sursă de
drepturi din propria greşeală.

256
Nemo causam possessionis sibi mutare potest - nimeni nu poate să schimbe (el însuşi)
cauza posesiunii sale.
Nemo censetur ignorare legem - nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii.
Nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet - nimeni nu poate
transmite altului mai multe drepturi decât are el însuşi.
Nemini res sua servit - nu există servitute asupra lucrului propriu.
Neminem laedit qui suo iure utitur - cel care uzează de dreptul său nu lezează pe
nimeni.
Nomen, tractus, fama - nume, tratament, reputaţie.
Non bis in idem - nu se poate da o altă hotărâre într-un caz judecat definitiv.
Non reformatio in peius - nu se agravează situaţia părţii în propria sa cale de atac.
Nulla poena sine lege - nici o pedeapsă fără lege.
Nulla viventis hereditas - nu există succesiune dacă persoana trăieşte.
Omne testamentum morte consummatum est - testamentul devine eficace după
moartea testatorului.
Onus probandi incumbit actori - sarcina probei revine reclamantului.
Pacta sunt servanda - convenţiile trebuie respectate.
Pactum de non alienando - clauză (pact) de neînstrăinare.
Pater est is, quem nuptiae demonstrant - tatăl este acela pe care îl arată căsătoria.
Per a contrario - prin opoziţie.
Plus petita - mai mult decât s-a cerut.
Prior tempore, potior iure - mai întâi în timp mai tare în drept.
Qui in mora est culpa non vocat - cel care este în întârziere nu este lipsit de culpă.
Qui possidet dominus esse praesumitur - cel care posedă este prezumat a fi proprietar.
Qui potest plus, potest minus - cine poate mai mult poate şi mai puţin.
Qui suo iure utitur neminem laedit - cine se foloseşte de dreptul său nu vatămă pe
nimeni.
Quod nullum est nullum producit effectum - ceea ce este nul (actul) nu produce nici un
efect.
Ratio legis - raţiunea (scopul) legii.
257
Ratione materiae - în raport cu materia.
Rebus sic stantibus - cât timp lucrurile vor sta aşa.
Res certa - bun cert.
Res nullius - lucrul nimănui (fără stăpân).
Res judicata pro veritate habetur - lucrul judecat se presupune că exprimă adevărul.
Res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest - lucrul convenit
(înţelegerea) de unii nu poate fi vătămătoare sau de folos altora.
Restitutio in integrum - restituirea integrală.
Resoluto iure dantis resolvitur ius accipiendis - anularea dreptului transmiţătorului
atrage anularea dreptului dobânditorului.
Res perit creditori - bunul piere în dauna creditorului.
Res perit domino - bunul piere în dauna proprietarului.
Restitutio in integrum - restituire integrală.
Scriptae in rem - obligaţii opozabile terţilor.
Secundum legem - după lege.
Semel heres, semper heres - odată moştenitor, pentru totdeauna moştenitor.
Sic utere tuo ut ad alienum non laedas - foloseşte-te de ce-i al tău astfel încât să nu
lezezi pe altul.
Sine die - fără termen.
Sine qua non - fără de care nu. Condiţie esenţială impusă şi fără de care actul (situaţia)
nu poate fi rezolvată.
Solo consensu - simpu consimţământ.
Solvens - care plăteşte. Se referă la persoana care a efectuat plata.
Specialia generalibus derogant - (legile) speciale derogă de la cele generale.
Statu - quo - situaţie în care.
Stricto sensu - în sens strict.
Superficies solo cedit - ceea ce este la suprafaţă aparţine solului.
Tale-quale - aşa cum este; neschimbat.
Tandum devolutum quantum appellatum - instanța trebuie să se pronunţe nu mai mult
decât s-a cerut, dar nici mai puţin decât s-a dovedit.
258
Tempus regit actum - timpul (legea în vigoare de la un moment dat) cârmuieşte actul
(juridic).
Tertium non datur - a treia (posibilitate) nu există.
Testis unus, testis nullus - un singur martor (înseamnă) nici un martor.
Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge, nici noi
nu trebuie să distingem.
Ultra vires - peste puteri (în afara împuternicirilor).
Ultra vires hereditatis - peste activul succesoral.
Uno ictu - dintr-o dată.
Verba volant, scripta manet - cuvintele zboară, cele scrise rămân.
Vinculum iuris - legătură juridică.

259
 ANEXE

Anexa nr. 1. LEGEA CELOR XII TABLE

Potrivit: fuiPelat, Manuale juris synopticum lui Bouchaud, Commentaire de la loi
des XII Tables
Tabla I-a
1. Dacă cineva cheamă pe altul înaintea magistratului (in jus) şi nu vine să probeze
aceasta cu martori să pună mâna pe el.
2. Dacă încearcă să fugă, să pună mâna pe el.
3. Dacă e bolnav sau bătrân, cel ce-l cheamă înaintea magistratului să-i dea o trăsură
deschisă; dacă nu o vrea pârâtul, să nu-i dea închisă. Dacă va fi cineva care să se
prezinte pentru pârât ea vindex, să i se dea drumul (dună Bouchaud).
4. Unui cetăţean înstărit să-i fie garant un cetăţean înstărit; celui sărac să-i fie garant
oricine.
5. Acelaşi drept să aibă sanații ca şi forţii (neam din vecinătatea Romei — n.a.).
6. Şi dacă s-au împăcat, s-o spună.
7. Dacă nu s-au împăcat înainte de amiază, să aducă pricina în comiţii sau în for şi apoi
ambii prezenţi s-o expună în întregime.
8. După amiază, să se dea câștig de cauză celui prezent.
Tabla a II-a
1. Părţile să dea garanţii, subgaranţii • • • afară numai dacă vreo boală gravă, sau vreun
vot, sau o cauză de absenţă în interesul statului, sau un termen de judecat într-un proces
cu un străin nu va fi piedică. Dacă vreuna din aceste cauze de piedică va exista pentru
judecător, arbitru sau pentru una din părţi, termenul înfăţişării să fie amânat.
2. Cui îi va lipsi martorul, să meargă trei zile de-a rândul să-l cheme la mărturie
înjurându-l.
3. Dacă cineva comite furt ziua şi este prins asupra faptului, să fie bătut şi să fie
atribuit aceluia în paguba căruia a făcut furtul; dacă este sclav, să fie bătut cu nuiele și să
fie azvârlit (de pe stânca Tarpeia) dacă este impuber, să fie bătut după arbitratul pretorului
şi să despăgubească pe victima delictului; dacă hoţii se vor fi apărat cu armele, victima
furtului să strige şi să ceară ajutor şi apoi, dacă va omorî pe hoţi, să nu fie trasă la
răspundere.
4. Dacă furtul a fost cercetat cu taler în mână și încins numai cu un brâu și descoperit,
să fie urmărit ca flagrant.
5. Dacă intentează acţiune pentru furt nemanifest, să fie despăgubit cu dublul.
6. Dacă cineva taie arbori străini, să plătească pentru fiecare, câte douăzeci și cinci de
ași (de câte o libră) de aramă.
7. Dacă s-au împăcat pentru furt, victima furtului să nu mai intenteze acţiunea.

260
8. Eternă (imprescriptibilă) să fie revendicarea lucrului răpit cu violenţă.
Tabla a III-a
1. Dacă depozitarul a comis vreun dol relativ la lucrul depus, să plătească dublu.
2. Nimeni să nu împrumute cu o dobândă mai mare de unu la sută; de va face altfel, să
plătească ca pedeapsă de patru ori atât (cvadruplu).
3. În contra unui străin să fie eternă (imprescriptibilă) revendicarea.
4. Termen de treizeci de zile legitime să aibă cel ce a recunoscut înaintea magistratului
sau cel condamnat de judecător conform legii ca să plătească.
5. După aceea să pună mâna pe el şi să-l aducă înaintea magistratului.
6. Dacă nu se supune hotărârii judecătoreşti, sau nu se prezintă nimeni ca garant, să-l
ducă creditorul cu dânsul; să-l lege sau cu cătuşa sau cu obezi la picioare, care să nu fie
mai grele de cinsprezece libre; sau de va vrea (creditorul — n.a.) poate să fie şi mai
uşoare.
7. Dacă vrea, să trăiască din al său; dacă nu, cel care îl are legat să-i dea pe fiecare zi
câte o libră de făină; dacă vrea poate să-i dea mai mult.
8. În acest răstimp să se poată face învoială (între creditor și debitor): dacă nu se vor fi
învoit, să-l ţină 60 de zile, în intervalul cărora să-l ducă din nou în trei zile de târg care
se ţin din nouă în nouă zile înaintea pretorului în comitium, unde să se strige cu glas tare
suma pentru care a fost condamnat.
9. După aceea să ia (creditorul) pedeapsa relativ la capul addictului (adică să-i aplice
addictului pedeapsa capitală) sau dacă vrea să-l vândă în afara oraşului dincolo de Tibru.
10.Dar dacă a fost atribuit la mai mulţi creditori, după cele trei duceri şi strigări la târg
din nouă în nouă zile, creditorii să-l taie în bucăţi; dacă unul va fi tăiat mai mult sau mai
puţin decât o parte proporţională cu partea sa din creanţă, să nu fie tras la răspundere.
Tabla a IV-a
1. Tatăl să omoare îndată copilul însemnat pentru diformitatea sa.
2. Tatăl să aibă asupra fiului său legitim puterea de viaţă și de moarte şi de trei ori să
aibă dreptul să-l vândă; dacă tatăl va vinde de trei ori pe fiul său, fiul să fie liber de tatăl
său (emancipat – n.a.).
3. Dacă vreun postum se va naşte în următoarele zece luni de la moarte, să fie
legitim.
Tabla a V-a
1. După cum cineva va lăsa prin testament asupra averii sale sau asupra tutelei, aşa să fie
şi în drept.
2. Dacă cineva moare fără să fi lăsat testament şi nu lasă „heres suus”, cel mai
apropiat agnat să-i ia moştenirea; dacă nu există agnat, gentilii să-i ia moştenirea.
3. Creanţele (ca şi datoriile) să fie de drept divizate între coerezi în porţiuni
proporţionale cu părţile erezilor în ereditate. Iar pentru moştenirea în indiviziune, dacă
fiecare crede va vrea să aibe partea sa, s-o împartă și pretorul pentru facerea împărţelii
261
să numească trei arbitri.
4. Dacă cineva moare fără să fie lăsat testament şi are „heres suus” impuber, cel mai
de aproape agnat să capete tutela.
5. Dacă cineva este nebun (furiosus) agnaţii şi gentilii lui să aibe puteri asupra lui și
averii lui, dar să nu-i fie şi custode.
Tabla a VI-a
1. Când se va contracta un un nexum,sau se va face o mancipaţiune, cum va rosti
limba, aşa să fie şi în drept.
2. Pentru fonduri (lucrurile imobile: pământ şi clădiri) uzucapiunea să opereze după
doi ani de posesiune; pentru celelalte, un an.
3. Femeia care a fost (a locuit) la bărbat un an are pentru cauză de căsătorie, dacă nu va
fi întrerupt şederea trei nopţi la rând, să fie uzucapată (să cadă „in manu muriti”).
4. Dacă două părţi adverse revendică dreptul de proprietate asupra unui lucru înaintea
magistratului, să se atribuie în faţa martorilor oricăreia dintre părţile prezente posesia
provizorie asupra lucrului pe durata procesului; dacă părţile se judecă într-un proces de
libertate pictorul să acorde posesia provizorie în favoarea libertăţii (adică să aprobe ca
persoana a cărei libertate este contestată să fie provizoriu liberă până când judecătorul
va pronunţa hotărârea definitivă).
5. Materialul de construcţii unit la o casă, sau arcul pus la o viţă să nu fie separat
(desfăcut); cel ce 1-a unit să fie condamnat la dublu. Materialul lucrat numai, dar neunit
în construcţie, încă să aibă drept proprietarul său să-l revendice.
Tabla a VII-a
1. Dacă un patruped a comis vreo stricăciune, stăpânul său să ofere valoarea
prejudiciului; dacă nu vrea, să abandoneze păgubaşului animalul stricător.
2. Dacă cineva a comis fără drept vreo stricăciune, să repare paguba.
3. Cel care va fi atras prin vrăji roadele pământului (altuia), să fie sacrificat zeiţei Ceres.
4. Cel ce va fi scuturat sau luat noaptea pe furiş grânele produse cu plugul, de este
vârstnic (puber), să fie spânzurat şi sacrificat zeiţei Ceres; dacă este nevârstnic pretorul
să hotărască să fie bătut şi să plătească dublu despăgubirea.
5. Cel ce va fi dat foc cu ştiinţă și viclenie la o casă sau la o grămadă de grâu pusă lângă
o casă, să fie legal, bătut şi ucis prin ardere; dacă din imprudenţă şi fără viclenie va fi
făcut paguba, să o plătească; dacă nu este apt s-o plătească, să fie pedepsit mai uşor.
6. Dacă cineva va fi provocat altuia ,,injuria", pedeapsa să fie douăzeci şi cinci de aşi.
7. Dacă cineva zbiară la altul, adică — insultă cu vorba, sau scrie în contra-i vreo
scriere injurioasă care să-i atingă considerațiunea şi să-i facă vreun rău, să fie bătut cu
nuiele.
8. Dacă cineva rupe altuia vreun membru şi nu s-a împăcat cu victima, să fie supus la
pedeapsa talionului.
9. Dacă cineva, prin lovitura sa, va fi scos unui om liber dinţii sau măselele, să
262
plătească ca amendă 300 aşi; dacă va fi scos unui sclav, amenda să fie de 150 de aşi.
10.Dacă cineva a primit să fie martor sau „libripens” la o mancipaţiune şi refuză în urmă
să depună mărturie, pe viitor să fie incapabil de a mai figura ca martor.
11.Cel ce va fi făcut vreo mărturie falsă, să fie aruncat de pe stâncă.
12.Dacă cineva cu ştiinţă şi cu viclenie va omorî un om liber, sau îi va fi făcut farmece
producătoare de moarte, sau va fi preparat pentru el otravă rea, sau îi va fi dat Otravă
rea, să fie considerat ca paricid.
13.Cine va omori pe părintele său, să i se acopere capul şi cusut într-un sac să fie
aruncat în apa curgătoare (râu).
14.Dacă un tutor gerează cu viclenie, să-l dezaprobe şi când se va termina tutela, pentru
orice furt să plătească dublu.
15.Dacă un patron comite vreo fraudă în detrimentul clientului său, să fie sacrificat
(pedepsit cu moartea ca victimele sacrificate zeilor).
Tabla a VIII-a
1. Spațiul din jurul casei să fie de două picioare și jumătate.
2. Membrii unei asociaţii, să-şi facă legile ce vor voi, cât timp nu ating ceva din
interesele publice.
3. Imprescriptibil să fie dreptul de a folosi cele cinci picioare între proprietăţi.
4. Dacă se ceartă vecinii în legătură cu hotarele, pretorul, pentru stabilirea lor, să
numească trei arbitri.
5. Dacă arborele atârnă deasupra fondului vecinului, să-l cureţe de ramuri până la
cinsprezece picioare înălţime de la pământ.
6. Dacă o ghindă (în genere, orice fruct) cade pe fondul vecinului, să aibă dreptul
stăpânul să o ridice de pe fondul vecin.
7. Dacă apa de ploaie poate să cauzeze stricăciuni vecinului, pretorul, pentru
împiedicarea stricăciunii, să numească trei arbitri, care să ceară ca autorul pagubei să
garanteze.
8. Drumurile în linie dreaptă să fie de opt picioare, la cotituri de şaisprezece picioare.
Tabla a IX-a
1. Să nu se facă legi excepţionale care privesc anumite persoane.
2. Dacă un judecător sau un arbitru numit de magistrat va fi primit bani pentru aceasta
să fie pedepsit cu pedeapsa capitală.
3. În legătură cu viaţa cetăţeanului să nu se hotărască decât de către marea adunare
(adică de comiţiile centuriate).
4. Să se creeze de popor cvestori ai paricidului care să ancheteze crimele capitale (care
merită pedeapsa cu moartea).
5. Dacă cineva ar întreţine, adunări nocturne în oraş, să i se aplice pedeapsa cu moartea.
6. Dacă cineva aţâţă pe inamic (în contra patriei sale) sau predă un cetăţean inamicului,
să fie pedepsit cu moartea.
263
7. Dacă cineva comite furt noaptea şi este omorât, să fie pe drept omorât.
Tabla a X-a
1. Nici un mort să nu fie îngropat sau ars în oraş.
2. Cheltuielile pentru înmormântare şi lamentările restrângeţi-le în limitele legii; nu
faceţi mai mult decât este prescris; nu şlefuiţi rugul cu tesla.
3. Să fie permis a scoate (mortul) afară (din casă) cu trei şaluri cu panglici purpurii şi
zece flautişti.
4. Femeile să nu-şi zgârie faţa, nici să-şi radă genele, nici să scoată bocete la
înmormântare.
5. Să nu se adune oasele unui mort pentru a i se face după aceea undeva o
înmormântare, afară de cazul în care ar fi murit în război sau la duşman.
6. Să dispară orice ungere a cadavrelor sclavilor, precum şi orice „circumpatatio
(băutul la rând de către comeseni); să nu se pună pe mort băutură parfumată cu mir, nici
să se stropească rugul cu vin, nici să se aducă coroane mari, nici căţuie.(de ars tămâie).
7. Cine a dobândit o coroană prin el însuşi sau prin averea sa, pentru aceasta ea să se
pună şi la moartea sa „şi a părinţilor săi cât” timp (cadavrul) este înăuntru (în casă) sau
este scos afară şi să fie pusă în mod cinstit. Şi să nu se pună aur. Cu aurul cu care sunt
legaţi dinţii să se poată îngropa sau arde.
8. Să nu se aşeze nici un rug sau mormânt nou mai aproape de şasezeci de picioare de
casa altuia daca proprietarul acesteia nu a r vrea.
9. Imprescripitibilă să fie autoritatea (să nu se poată uzucapa niciodată proprietatea
vestibulului unui mormânt sau a mormântului.
10. Când se scoate afară din casă şi se urmează cadavrul să nu se ocărască în public.
Tabla a XI-a
1. Ordinul poporului şi părerile sale să fie ceea, ce poporul a ordonat mai în urmă:
aceasta să fie legea şi să aibă tărie.
2. Patricienilor să li se interzică dreptul de a se căsători cu plebeii.
Tabla a XII-a
1. Dacă cineva a consacrat (zeilor) un lucru (adică din lucru privat l-a făcut public),
să plătească dublu drept pedeapsă.
2. Dacă cineva pe nedrept a obţinut posesiunea provizorie a unui lucru pretorul să
numească trei arbitri pentru lucrul litigios care să condamne pe posesorul nedrept la
restituirea dublului valorii fructelor.
3. Dacă un sclav, cu ştirea stăpânului său a comis un furt, sau a adus o pagubă să fie
predat victimei delictului cu titlu de despăgubire.

CUPRINS Alege

INTRODUCERE 3
264
Tema 1. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE PRINCIPALE ALE DREPTULUI
PRIVAT ROMAN. ORGANIZAREA STATULUI ROMAN 5

1.1.....................................................................................Obiectul dreptului privat roman

...........................................................................................................................................6
1.2..................................................................................Importanţa dreptului privat roman
...........................................................................................................................................9
1.3.................................................................................Diviziunile dreptului privat roman
.........................................................................................................................................12
1.4.............................................................Istoria socială şi politică a Romei. Scurt istoric
.........................................................................................................................................16
Tema 2. IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN 33

2.1..................................................................................Izvoarele dreptului în sens formal

.........................................................................................................................................34
2.2..........................................................................................................................Obiceiul
.........................................................................................................................................35
2.3..............................................................................................................................Legea
.........................................................................................................................................36
2.4......................................................................................................Edictele magistraţilor
.........................................................................................................................................39
2.5...................................................................................................................Jurisprudenţa
.........................................................................................................................................41
2.6............................................................................................................Senatusconsultele
.........................................................................................................................................46
2.7................................................................................................Constituţiunile imperiale
.........................................................................................................................................47
2.8......................................................................................Opera legislativă a lui Justinian
.........................................................................................................................................48
Tema 3. PERSOANELE ÎN DREPTUL PRIVAT ROMAN 54

265
3.1.............................................Noţiunea de persoană. Capacitatea juridică a persoanelor
.........................................................................................................................................54
3.2.............................................................................................................................Sclavii
.........................................................................................................................................57
3.3.................................................................................................................Oamenii liberi
.........................................................................................................................................59
3.4................................................................Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială
.........................................................................................................................................66
3.5............................................................................................................................Colonii
.........................................................................................................................................66
3.6..............................................................................................Persoana juridică (morală)
.........................................................................................................................................67
Tema nr. 4: FAMILIA ROMANĂ 73

4.1........................................................................................................Noțiunea de familie
.........................................................................................................................................73
4.2...........................................................................................................................Rudenia
.........................................................................................................................................75
4.3.........................................................................................................Puterea părintească
.........................................................................................................................................77
4.4.........................................................................................................................Căsătoria
.........................................................................................................................................78
4.5...............................................................................................Adopţiunea și legitimarea
.........................................................................................................................................82
4.6...................................................................................................................Emanciparea
.........................................................................................................................................83
4.7.............................................................................................................Tutela și curatela
.........................................................................................................................................84
Tema nr. 5. BUNURILE 91

5.1...................................................................................Noţiunea şi clasificarea bunurilor

.........................................................................................................................................91
266
5.2......................................................................................................................Posesiunea
.........................................................................................................................................96
5.3.....................................................................................................................Proprietatea
.........................................................................................................................................98
5.4..............................................................Restricţiile (limitările) dreptului de proprietate
.......................................................................................................................................100
Tema 6. MODURILE DE DOBÂNDIRE ŞI DE STINGERE A PROPRIETĂŢII
105

6.1.....................................Clasificarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate

.......................................................................................................................................106
6.2.......................................................................................................Ocupaţia (occupatio)
.......................................................................................................................................107
6.3............................................................................................................Tradiţia (traditio)
.......................................................................................................................................109
6.4......................................................................................................Accesiunea (accesio)
.......................................................................................................................................110
6.5......................................................................................................Amestecul (confusio)
.......................................................................................................................................113
6.6.....................................................................................................................Specificaţia
.......................................................................................................................................114
6.7.......................................................................................................Dobândirea fructelor
.......................................................................................................................................115
6.8................................................................................................................Mancipaţiunea
.......................................................................................................................................115
6.9........................................................................................Procesul fictiv (in iure cessio)
.......................................................................................................................................116
6.10.................................................................................................................Uzucapiunea
.......................................................................................................................................117
6.11................................................................Moduri de dobândire a proprietăţii prin lege
.......................................................................................................................................122
267
6.12.................................................................................Stingerea dreptului de proprietate
.......................................................................................................................................122
Tema 7. DREPTURILE REALE ASUPRA UNOR BUNURI STRĂINE127

7.1.........................................Generalități privind drepturile reale asupra bunurilor străine

.......................................................................................................................................127
7.2.........................................................Servituţile reale (prediale) și servituțile personale
.......................................................................................................................................128
7.3..................................................................................................Constituirea servituţilor
.......................................................................................................................................133
7.5.......................................................................................................Stingerea servituţilor
.......................................................................................................................................135
7.6....................................................................Alte drepturi reale asupra lucrurilor străine
.......................................................................................................................................136
Tema 8. OBLIGAŢIILE ÎN DREPTUL ROMAN 139

8.1..................................................Noţiunea de obligaţie şi evoluţia istorică a obligaţiilor

.......................................................................................................................................139
8.2......................................................................................................Elementele obligaţiei
.......................................................................................................................................141
8.3..................................................................................................Clasificarea obligaţiilor
.......................................................................................................................................143
8.4........................................................................................................Efectele obligaţiilor
.......................................................................................................................................146
8.5......................................................................................................Stingerea obligaţiilor
.......................................................................................................................................154
Tema 9. IZVOARELE OBLIGAȚIILOR ÎN DREPTUL PRIVAT ROMAN 167

9.1................................................................................Contractele în dreptul privat roman

.......................................................................................................................................168
9.1.1. Noțiunea și elemente esenţiale ale contractelor...........................................168

9.1.2. Elemente accidentale ale contractelor.........................................................173

268
 9.1.3. Clasificarea contractelor..............................................................................176

9.1.4. Contractele formale......................................................................................178

9.1.5. Contractele reale..........................................................................................180

9.1.6. Contractele consensuale...............................................................................183

9.1.7. Contractele nenumite....................................................................................187

9.2..............................................................................................................Cvasicontractele
.......................................................................................................................................189
9.3.......................................................................................................Obligațiile delictuale
.......................................................................................................................................192
9.3.1. Noțiunea și clasificarea delictelor..................................................................192

9.3.2. Trăsăturile caracteristice delictelor private...................................................194

9.3.3. Principalele delicte private vechi....................................................................195

9.3.4. Delictele private secundare.............................................................................199

9.3.5. Delictele private noi........................................................................................200

9.4..............................................................................................Obligațiile cvasidelictuale
.......................................................................................................................................204
Tema 10. PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ 211

10.1.................................................Noțiuni introductive privind procedura civilă romană

.......................................................................................................................................212
10.2..............................................................................................Procedura legisacţiunilor
.......................................................................................................................................214
10.3.....................................................................................................Procedura formulară
.......................................................................................................................................220
10.4................................................................................................Procedura extraordinară
.......................................................................................................................................223
Tema 11. SUCCESIUNEA ŞI CATEGORIILE EI 230

11.1................Noţiunea succesiunii, categoriile ei. Principiile fundamentale ale dreptului

succesoral roman...........................................................................................................231
269
11.2...................................................................................Succesiunea legală (ab intestat)
.......................................................................................................................................233
11.3....................................................................Succesiunea deferită contra testamentului
.......................................................................................................................................236
11.4.............................................................................................Succesiunea testamentară
.......................................................................................................................................237
11.6...................................................................................................Sancțiunea moștenirii
.......................................................................................................................................244
11.7.............................Legatele: noţiunea şi caracterele, categoriile, condiţiile şi efectele.
Fidecomisele..................................................................................................................244
EXPRESII ŞI MAXIME JURIDICE LATINE 248

ANEXE 257

Anexa nr. 1. LEGEA CELOR XII TABLE 257

270