UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ
MASTER

Specialitatea : Relații internaționale și cooperare transfrontalieră

Disciplina de studiu: Integrarea Europeană și politici publice europene

TEMA: POLITICA TRANSPORTURILOR UE

MASTERAND: COROI RODICA

PROFESOR : CORNEA VALENTINA

CAHUL 2021
Cuprins
I. Scurt istoric
II. Principalele reglementări
III. Actorii implicați în Politica Comuna de Transport a UE
IV. Principalele realizări în domeniu
V. Transporturile în Uniunea Europeana
 POLITICA TRANSPORTURILOR UE

Încă  de la fondarea sa, Uniunea Europeană a vizat crearea unei piețe unice, aplicabilă
tuturor domeniilor de interes economic, juridic și social. Unul dintre principalele puncte ale
acestui proiect este reprezentat de domeniul transporturilor, reglementat în stadiul primar. În
cadrul lucrării de față vom analiza modul în care a evoluat, de-a lungul anilor, politica
transporturilor în Uniunea Europeană, aducând în discuție principalele realizari în domeniu, fie
ele de ordin teoretic, legislativ sau practic.
 
I.                Scurt istoric
Transportul desfășurat pe teritoriul Uniunii Europene, fie el rutier, maritim, fluvial,
feroviar, aerian sau inter-modal este reglementat prin Capitolul IV, articolele 74-78, din cadrul
Tratatului semnat în 1957 la Roma. Acesta prevede reguli comune pentru transportul desfășurat
in statele membre, condiții aplicabile transportorilor ce-și desfășoară activitatea pe teritoriul
acestora, precum și măsuri privind siguranța transporturilor si modalități de îmbunătățire a
acesteia. De asemenea, în cadrul Tratatului s-a acordat Consiliului dreptul de a promulga, pe
baza unei majorități a voturilor, reglementări pentru transportul maritim și aerian.
Tratatul de la Roma prevedea faptul că politicile de transport să fie coordonate de Consiliul de
Ministri, prevedere ce a ramas valabila pana in 1985 cand acesta își pierde o parte din  atributii,
în urma procesului pe care Parlamentul European i-l intentase în 1983, la Curtea Europeană de
Justiție, pentru “nereușită în implementarea unei politici comune de transport, și în particular în
stabilirea unei astfel de politici cu caracter obligatoriu”.
Incepand cu anul 1985, în cadrul sau general, politica transporturilor este supusă procedurii de
codecizie, procedura ce presupune trimiterea de propuneri de către Comisia Europeană către
Parlament și Consiliu, care își impart puterea legislativa. În cazul în care dintre cele două foruri
nu se creeaza un acord în ceea ce privește propunerea Comisiei, se fondeaza un “comitet de
conciliere”, format din parte egală din reprezentanți ai Parlamentului si ai Comisiei, pentru
soluționarea problemei. Propunerile privind reglementări ce pot afecta standardul de viata și al
forței de muncă ale cetățenilor europeni nu sunt însă supuse acestei proceduri, ci trec prin
procedura de consultare în Consiliul European, fiind votate prin unanimitate.
II.              Principalele reglementări
1985. Comisia Europeana a publicat “Cartea Alba privind finalizarea Pieței Interne”,
transformand politică de transport într-o piesa cheie a strategiei comunitare generale.
1992. Comisia publica “Comunicare asupra Dezvoltarii Viitoare a Politicii Comune de
Transport”, lucrare ce schimba abordarea sectorială[1] asupra politicii transporturilor într-o
politică integrată[2] bazată pe mobilitate durabilă. Se aduc în discuție probleme ca siguranța
transporturilor, relațiile externe, politicile de taxare, protecția socială și a mediului.
1995. Este publicată “Cartea Verde” care aduce în discuție latura fiscală a politicii
transporturilor- “Către taxarea echitabilă și eficienta în transporturi”.
1995. Comisia publica o a doua Carta Alba “Taxarea echitabila pentru utilizarea infrastructurii:o
abordare pe etape a unui cadru comun de taxare pentru utilizarea infrastructurii în Uniunea
Europeană”
1998. Prin “Mobilitate durabilă: Perspective pentru viitor” Comisia a stabilit obiectivele pentru
2000-2004
2001. Se publica Carta Alba privind Politica Comunitara de Transport prin care se încearcă
evitarea pierderilor economice cauzate de ambuteiaje, poluare și accidente.
2004. Este adoptată “O nouă Constituție pentru Europa” în care se acorda atribuții sporite
Consiliului care, după consultarea cu Comitetul Economic și Social, are drept de reglementare
asupra regulilor comune de transport internațional și condițiile în care transportatorii pot opera
pe teritoriul statelor membre.
 
III.            Actorii implicati in Politica Comuna de Transport a UE
Parlamentul European. Comitetul de Transport și Turism
Se ocupă de: siguranța transporturilor, stabilirea rețelelor transeuropene, elaborarea regulilor
privind transportul în UE, relațiile de transport cu statele din afara uniunii.
Consiliul European[3] defineste direcțiile politice generale ale UE.
Comisia Europeană[4]. Directoratul General pentru Energie și Transport  se ocupă de
implementarea politicilor în domeniul energiei și al transporturilor, acestea fiind orientate în
avantajul tuturor sectoarelor societății: cetățeni, companii, municipalități, etc.
Comitetul Economic si Social[5] reprezinta grupurile de interese ce intra în alcatuirea
“societății civile organizate”, apărând interesele membrilor in fața instituțiilor UE.
Comitetul Regiunilor[6] verifică respectarea intimitatii si a prerogativelor locale și regionale.
Banca Europeana de Investitii[7] sprijina proiectele Uniunii Europene, imprumutand bani mai
ales pentru realizarea proiectelor ce vizează zonele mai puțin dezvoltate. Utilizand fonduri de pe
piețele de capital, BEI finanțează autostrăzi, aeroporturi, legături feroviare, etc.
IV.            Principalele realizari în domeniu
Incepand cu anii ’70, Comisia Europeană a întreprins o serie de acțiuni menite să
liberalizeze circulatia cetățenilor UE, dar și a mărfurilor de pe teritoriul statelor membre și
înspre acestea. Sfarsitul anilor ’80 aduce în discuție, în cadrul Uniunii, crearea de rețele
Transeuropene, vizând soluționarea a doua probleme de interes central: dezvoltarea
infrastructurii și impactul acesteia asupra mediului, avand totodata ca scop întărirea coeziunii
socio-economice. Acestea au devenit una dintre cele mai importante măsuri premergătoare
realizării pieței unice, întrucât din bugetele lor s-au alocat fonduri pentru numeroase proiecte de
interes comun pentru UE și statele membre.
Primul sector reglementat este cel al transportului aerian pentru care, in 1980, a fost
creata o politica ce viza introducerea unei licențe unice de transport pentru companiile statelor
membre, modificarea condițiilor de acces pentru transportatorii aviatici, pe rutele comunitare,
acordarea tuturor piloților din statele membre UE a dreptului de a se angaja în orice companie
dintr-un stat membru. Odată cu înflorirea transportului aerian, statele din componenta UE se
confruntă cu o problema ce vizează apropierea aeroporturilor de limita de saturație, nerezolvarea
acesteia ducand la limitarea companiilor ce prestează pe piața.
La 1 ianuarie 1993, PCT inregistreaza un  progres prin promulgarea reglementărilor
privind transportul în cadrul Uniunii. Se hotărăște ca orice transportate dintr-un stat membru
poate transporta fără restricții bunuri către alt stat membru, iar transportul fluvial cunoaște o
scădere a restricțiilor în domeniu, urmând ca la 1 ianuarie 2000 sa fie liberalizat complet,
intrucat reprezinta un sector de maxim interes economic, fiind mult mai avantajos pentru
transportul de marfa, datorită faptului ca o cursa raportata la tona/kilometru menține raportul
cantitate transportată/ consum în cote optime companiilor. De asemenea, faptul ca aproximativ
20% dintre zborurile desfășurate pe teritoriul statelor UE au intarzieri de pana la 15 minute
reprezinta o problema pe care Uniunea are în vedere sa o solutioneze.
În anii următori, respectivă 2001, 2002 si 2004, UE a adoptat o serie de reglementări ce
au în vedere reformarea și îmbunătățirea transportului feroviar care a scăzut drastic în ultimii 30
ani, din cauza lipsei îmbunătățirilor în domeniu, dar și a timpului ridicat necesar  transportului
bunurilor la destinatie. Una dintre cele mai mari realizari în acest sector este sporirea sigurantei
clienților și compensațiile introduse în cazul intarzierilor, menite sa suprime pagubele suferite,
atat de către călătorii, cât și de către transportatori.
In ceea ce priveste transportul maritim, anul 2004 reprezinta momentul in care se pun bazele a
patru coridoare, “autostrăzi marine”, menite sa asigure o circulatie a bunurilor mai performanta.
Acestea sunt: Autostrada Marii Baltice, Autostrada Maritimă a Europei de Vest, Autostrada
Maritimă a Europei de Sud- Est și Autostrada Maritimă a Europei de Sud- Vest. Un alt progres
în acest sector este reprezentat de acceptarea “pavilionului[8] de complezenta”[9], sub care
desfășoară activități de navlosire aproximativ 59% între nave,  pe teritoriul statelor membre,
pavilion ce are statut de  tolerat în alte regiuni.
  
V.   Transporturile în Uniunea Europeană
A. Transportul terestru -  se împarte în transportul auto, feroviar și fluvial.
Transportul auto s-a desfășurat conform normelor existente pe piețele naționale decât conform
unora comunitare până în anii 1960. Comisia Europeană și-a început acțiunea de comunitarizare
prin armonizare conditiilor existente de concurenta și fixarea prețurilor, în acest sens eliberandu-
se Regulamente ale Consiliului:
-        n.11/1960/CEE, nr.141/1962/CEE și n.1017/1968/CEE - normele de concurentă la nivelul
Comunității Economice Europene.
-        n.11/1960/CEE și n.1174/1968/CEE – s-a stabilit nivele maxime și minime de tarifare.
-        n.4059/1989/CEE – Consiliul elimina sistemul prețurilor, acestea liberaliza ndu-se complet.
În privința condițiilor pe care transportorii trebuiau sa le indeplineasca, acestea au fost
reglementate prin Regulamentul nr.3572/1990/CEEA ce decidea condițiile ce trebuiau sa fie
îndeplinite pentru un transportor auto de mărfuri și persoane dar și recunoașterea reciprocă a
certificatelor și diplomelor în scopul asigurării liberei circulatii. De asemenea s-au definit și
normele tehnice ale transportului auto[10], la aceasta adăugându-se Directiva Parlamentului
European și a Consiliului European din anul 2000[11].
O schimbare a reprezentat-o Directiva Consiliului[12] privind liberalizarea totala a cabotajului;
prin aceasta se eliminau orice restricții cantitative la intrarea pe șoselele dintr-un stat membru.
Incepand cu anul 2000, Comisia Europeană împreună cu Consiliul European și Parlamentul
European s-a axat pe îmbunătățirea legislației comunitare destinata unui transport auto[13].
 
B. Transportul feroviar - Existența unei piețe internaționale a făcut ca la început sa nu existe
inițiative de liberalizare și integrare a acestui tip de transport terestru. Incepand cu anul 1969,
apare un Regulament al Consiliului[14] prin care se stabilesc mecanisme comune de evidenta
contabilă a companiilor feroviare naționale[15].
În anul 2000, Parlamentul European și Consiliul European adopta o Propunere de Regulament cu
privire la evidenta statistica a transportului feroviar.[16]
În perioada 1981-1996 s-a intensificat dorința de cooperare între societățile naționale de căi
ferate în cazul traficului internațional de mărfuri și persoane. După anul 1995 au existat
propuneri de liberalizare a transporturilor feroviare, în 1996 fiind publicată o strategie cu privire
la revitalizarea transportului feroviar (fapt cu care se constata ramanerea în urma a acestora și
pierderea cotei de piață). În vederea garantării accesului liber la piața feroviara se propune
insanatosirea economica si integrarea rețelelor naționale într-o rețea europeană, prin patru
Directive elaborate de Comisia Europeană:
 - Directiva PE Consiliu n. 2001/12/CE din 26 februarie 2001 prin care se modifică Directiva
Consiliului nr. 91/440/CEE referitoare la dezvoltarea transportului feroviar comunitar. Se
reclama liberalizarea, accesul liber al operatorilor posesori de licenţe valabile, dar şi garantarea
independenţei societăţilor naţionale de cale ferată în gestionarea, administrarea şi controlul
intern;
- Directiva PE Consiliu n. 2001/13/CE din 26 februarie 2001 care modifica Directiva Consiliului nr.
95/18/CE asupra acordării licenţelor[17];
- Directiva PE Consiliu n. 2001/14/CEE din 26 februarie 2001 prin care se promova integrarea
transportului pe calea ferată şi creşterea competitivităţii;
- Directiva PE Consiliu n. 2001/16/CE referitoare la interoperabilitatea sistemului feroviar
european.
 
C. Transportul fluvial - reprezinta o importanta majora in cadrul transporturilor terestre.
Pentru acest sector de transport terestru primele acte normative au apărut incepand cu
1968:
- Recomandarea Comisiei din 31 iulie 1968 referitoare la însănătoşirea structurală a
transporturilor fluviale de mărfuri;
- Regulamentul Consiliului n. 1191/1969/CEE referitor la atribuţiile statelor dat fiind caracterul
de serviciu public al transporturilor fluviale;
- Regulamentul Consiliului nr. 1107/1970/CEE referitor la ajutorul public;
- Regulamentul Consiliului nr. 1108/1970/CEE referitor la contabilizarea cheltuielilor pentru
infrastructură.
Reformarea și liberalizare transporturilor fluviale începe odată cu anul 1989, Consiliul
European adoptand o serie de acte normative:
- Regulamentul Consiliului nr. 1101/1989/CEE din 27 aprilie 1989 referitor la însănătoşirea
structurală a navigaţiei interioare, dispoziţie modificată ulterior prin Regulamentul Consiliului
nr. 742/1998/CE din 13 martie 1998;
- Regulamentul Consiliului nr. 718/1999/CE (modificat din nou în 2000) referitor la capacitatea
flotei comunitare utilizate în transportul fluvial.
În ceea ce privește transportul fluvial dintre actele normative importante putem aminti:
- Directiva Consiliului nr. 80/1119/CEE din 17 noiembrie 1980 referitoare la statistică;
- Directiva Consiliului nr. 82/174/CEE din 4 octombrie 1982 referitoare la caracteristicile tehnice
a vaselor fluviale;
- Regulamentul Consiliului n. 3912/1992/CEE din 17 decembrie 1992 referitor la controlul
exercitat de către CEE;
 - Directiva Consiliului nr. 96/75/CEE din 19 noiembrie 1996 referitoare la preţuri;
- Directiva PE Consiliu n. 2000/18/CE din 17 aprilie 2000 referitoare la transporturile
periculoase.
- Propunerea de Regulament a PE şi Consiliului din 2000 referitoare la atribuţiile statelor în
adjudecarea contractelor de servicii publice pentru transportul de călători;
- Propunerea de Directivă din anul 2000 prin care se modifică Directiva nr. 82/174/CEE;
- Propunerea de Directivă din anul 1999 privind aproximarea legislaţiilor statelor membre
privind transporturile fluviale de mărfuri periculoase;
- Regulamentul Consiliului n 3921/1991, CEE din 16 decembrie 1991 referitor la condiţiile de
admitere ale transportatorilor nerezidenţi pe apele navigabile din CEE.

D. Transportul maritim

În ceea ce privește transporturi maritime Uniunea Europeană are trei axe principale:
acceptarea sistemului mondial de “Conferințe maritime” drept metoda de organizare a traficului,
stabilirea mijloacelor de protectie a flotei comunitare și promovarea mijloacelor necesare
asigurării securității maritime.
Consiliul European a aprobat prin Regulamentul n.954/1979, ratificarea de către statele
membre a Convenției ONU, privind codul de conduită a Conferințelor Maritime. In 1985,
Comisia Europeana impreuna cu Parlamentul European publica un memorandum privind politica
de transport maritime comunitar[18]. Prin aceasta se dorea apărarea transporturilor maritime
comunitare în fata concurentei mondiale și accesul liber al statelor membre ale Uniunii Europene
la respectivul sector din statele asociate Uniunii Europene.
Că principale acte normative privind transportul maritime putem aminti:
- Regulamentul Consiliului nr. 4055/1986/CEE cu privire la libertatea de a presta servicii de
transport maritim, altele decât cele dintre două porturi ale aceluiaşi stat;
- Regulamentul Consiliului nr. 4056/1986 prin care se stabilesc modalităţile prin care se aplică
art. 85 şi 86 TCE transporturilor maritime;
- Regulamentul Consiliului 4058/1986 care stabilea acţiuni coordonate în scopul salvgardării
accesului la traficul maritim transoceanic.
In ceea ce priveste concurenta, in sectorul transportului maritime, o serie de acte normative
comunitare au fost adoptate incepand cu anii 1990:
- Regulamentul Consiliului n. 479/1992/CEE din 25 februarie 1992 cu privire la aplicarea art.
85 TCE;
 - Regulamentul Comisiei nr. 2842/1998/CE din 22 decembrie 1998 referitor la aplicarea art.
86 TCE;
- Regulamentul Comisiei nr. 2843/1998/CE din 22 decembrie 1998 de aplicare a
Regulamentelor Consiliului n. 1017/1968, 4056/1986 și 3975/1987 privind concurenţă;
- Propunerea de Regulament din anul 2000 a Consiliului de modificare a normelor de
competenţă prevăzute în Regulamentele Consiliului n. 1017/1988, 2988/1974, 4056/1986 şi
3975/1987.
Cu privire la buna funcționare a pieței maritime de transport și în privința securității maritime au
fost adoptate drept acte normative următoarele:
- Regulamentul Consiliului nr. 613/1991/CEE referitor la Registrele navale;
- Directiva Consiliului nr. 94/58/CE din 22 noiembrie 1994 referitoare la nivelul minim
profesional al marinarilor;
- Propunerea de Directiva a PE şi Consiliului din anul 2001 asupra formalităţilor de informare
ale navelor ce acostează în porturile comunitare.
- Directiva Consiliului nr. 93/75/CEE asupra condiţiilor minime ce trebuie îndeplinite de navele
care transportă mărfuri periculoase sau contaminante la intrarea sau ieşirea dintr-un port
comunitar;
- Directiva Consiliului nr. 95/21/CE din 19 iunie 1995 asupra obligativităţii îndeplinirii normelor
internaţionale de securitate maritimă, prevenirea contaminării;
- Directiva Consiliului nr. 98/18/CE din 17 martie 1998 asupra regulilor şi normelor de securitate
pentru navele aflate în tranzit în apele europene;
- Propunerea de Directivă din anul 2000 de modificare a directivelor privind securitatea maritimă
şi prevenirea contaminării.
În ceea ce privește infrastructura sectorului de transport maritim, putem aminti Cartea Verde din
1997. Aceasta făcea referire la prajituri și infrastructure maritime prin care se dorea o
eficientizare a activității pe care acestea le întreprind[19], o integrare a infrastructurii maritime în
rețeaua multimodala europeană și aplicarea regulilor concurenței în acest sector.
E. Transportul aerian
A fost exclus, ca si cel maritime, din piata comuna a transporturilor europene pana în
anul 1979 cand Comisia Europeană a elaborate un memorandum asupra dezvoltarii serviciilor
aeriene de transport[20].
Comisia Europeana prezinta in 1984 un nou memorandum prin care se propune o serie de măsuri
menite să liberalizeze transportul aerian incepand cu 1987. Printre reglementările adoptate putem
aminti: Regulamentul Consiliului n. 3975/1987/CEEA[21] și Regulamentul Consiliului nr.
2299/1989[22]. Continuarea liberalizării transportului aerian continua din decada anilor 1990,
 prin Regulamentul Consiliului nr. 2342/1990/CEE[23] și Regulamentele n. 2343/90/CEE și n.
2344/90/CEE[24].     A treia faza a liberalizării transportului aerian începe în 1992, determinate
de evoluția anterioare din acest sector dar și datorită generalizarii Pieței Unice[25].
După 1992, actele normative s-au axat în principal pe accesul liber la piața, pe securitatea
aeriană, pe concurentă și pe repartizarea traficului. Drept acte normative putem aminti:
- Regulamentul Comisiei nr. 1617/1993/CEE din 25 iunie 1993 referitor la aplicarea art. 85 TCE;
- Regulamentul Comisiei nr. 2843/1998/CEE din 22 decembrie 1998 referitor la concurenţă.
- Decizia Consiliului din anul 2000 de aprobare a Convenţiei de unificare a regulilor transporturilor
aeriene internaţionale (Convenţia de la Montreal).
- Regulamentul Consiliului n05/1993/CE referitor la repartizarea franjelor orare în aeroporturile
comunitare;
- Rezoluţia Consiliului din 17 noiembrie 1995 referitor la aglomerarea aeroporturilor şi situaţiile de
criză în traficul aerian;
- modificarea Regulamentului Consiliului în. 3922/1991/CEEA referitor la armonizarea normelor
tehnice şi a procedurilor administrative aplicabile aviaţiei civile;
- Rezoluţia Consiliului din 2 octombrie 2000 referitoare la drepturile pasagerilor;
- Regulamentul PE şi al Consiliului din anul 2000 prin care se stabileau normele comune ale aviaţiei
civile şi se înfiinţa Agenţia Europeană de Securitate Aeriană.
 
F. Rețelele Transeuropene
În privința rețelelor transeuropene, acestea au reprezentat  o prioritate a Uniunii
Europene[26]. Principala problema a acestei acțiuni comunitare o reprezenta finanțarea, fapt care
a determinat Comisia să propună modificarea Regulamentului Financiar 2236/1995[27].
Importanța și necesitatea rețelelor transeuropene a fost dezbătută încă de la Tratatul de la
Maastricht, unde Uniunea Europeană, dorea sa dezvolte o rețea transeuropeană care sa permita
cetățenilor, operatorilor economici sa beneficieze pe deplin de avantajele unui spațiu fără
frontiere. În consecința acestui lucru, în 1996 s-a stabilit crearea unei rețele de transport compusă
din infrastructură și servicii[28]. Obiectivele pe care aceasta le viza erau oferirea unei
infrastructuri de calitate, promovarea interoperabilității, garantarea mobilității persoanelor și a
bunurilor, realizarea activității de cercetare, dezvoltarea rețelei transeuropene si cooperarea cu
statele terțe interesate[29]. Importanța rețelelor transeuropene pentru Uniunea Europeană,
recunoscute în Titlul XV al Tratatului de la Amsterdam și în Titlul XVI al Tratatului de la
Maastricht, era una ridicată deoarece acestea vor contribui la realizarea coeziunii economice și
sociale dar și la desavarsirea pieței unice, prin proiecte de interconectare a diferitelor regiuni. În
vederea îndeplinirii obiectivelor propuse, Tratatul Uniunii Europene oferă trei funcții esențiale
 pentru Uniunea Europeană: elaborarea orientărilor specifice rețelelor de transport, energie și
telecomunicații astfel incat Uniunea Europeană să-și stabilească obiectivele și măsurile ce se
impugn în scopul realizării politicilor, garantarea armonizării normelor tehnice[30] și sprijinirea
eforturilor financiare ale statelor membre în favoarea proiectelor de interes comun[31].
 

Bibliografie:

 “Politica regionala- o abordare integrata, o vedere de ansamblu” , Panorama, nr.34, 2010,

(http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/panorama/pdf/mag34/
mag34_ro.pdf )
 “Politică în domeniul transporturilor”, Institutul European din România, Master Print
Super Offset, 2005
 COMMISSION EUROPÉENNE, Agenda 2000, Pour une Union plus forte et plus large,
COM(97)2000, Bruxelles, 1997
 CONSILIULUI UNIUNII EUROPENE, Raport Anual 1997 asupra Rețelei de
Transporturi, Bruxelles, octombrie 1998
 COMISIA EUROPEANĂ, Cartea Albă a creşterii economice, competitivităţii şi muncii,
Bruxelles, 1992
 XII CONGRÈS DE L'UNION DES AVOCATS EUROPÉENS: L'Europe des transports.
Régulation, Dérégulation, Impact du passage à l'Euro, Editorial Bruylant, Bruxelles,
1999

 
 

[1] politică era structurată pe sectoare de acțiune si referinta- politică bazată pe moduri de transport

[2] politică ce vizează domeniul în ansamblul sau, fără a aloca resurse suplimentare pe sectoare individuale –
politică integrată a stat la baza Tratatului de la Roma, al cărui obiectiv a fost “sa consolideze unitatea
economiilor statelor membre și sa asigure dezvoltarea armonioasa a acestora prin reducerea decalajelor dintre
anumite regiuni și a dezvoltării lente în cazul regiunilor defavorizate”

[3]  este compus din șefi de state și guverne și președintele Comisiei Europene

[4]  se ocupă de respectarea tratatelor și a legislației, cheltuirea fondurilor, implementarea deciziilor politice

[5]  înființat în 1957 prin Tratatul de la Roma

[6] fondat în 1994 în urma Tratatului de la Maastricht sa format din reprezentanți ai autorităților locale și
regionale

[7] înființată în 1958

[8] mijloacele utilizate la bord pentru semnalarea nationalitatii navei

[9] proprietatea și controlul vasului se afla în alta tara decat în cea a pavilionului de navigatie

[10] Normele ce priveau utilizarea tahografelor, anvelope, frane, greutate maximă, dimensiuni, restricții,
controlul tehnic al vehiculelor, securitate în trafic etc.

[11] Aceasta modifică Directiva Consiliului 91/671/CEE cu privire la centurile de siguranta sau Directiva
Consiliului 95/50/CEE din 1995 privind transportul substanțelor periculoase precum și Regulamentul
Consiliului n.3916/1990/CEE referitor la măsurile ce trebuiau adoptate în situații de criza ale transporturilor
auto.

[12] Regulamentul nr.3118/1993/CEE

[13] Directiva 76/914/CEE referitoare la formarea profesională a șoferilor și Directiva 91/439/CEE cu privire la
carnetul de conducere.

[14] Regulamentul Consiliului n.1192/1969/CEE.

[15] Acestea se completează prin Regulamentul Consiliului n2830/1977/CEE prin care se stabilește
compatibilizarea bilanturilor anuale ale companiilor naționale de cale ferată.

[16]  La nivelul CEE exista un Regulament privind actiunile statelor membre din perspective intelegerii
transportului feroviar ca un serviciu public (Regulamentul Consiliului în. 1191/1969/CEEA, ulterior modificat
prin Regulamentul Consiliului n. 1893/1991/CEE). Astfel incat Propunerea de Regulament din 2000 vine ca o
completare cu privire la achizițiile publice ale acestui sector.

[17] aplicând principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii, această directivă garanta un tratament just,
nediscriminatoriu şi transparent tuturor agenţilor economici în acordarea licenţelor

[18] Prin aceasta se stabileau principiile ce trebuiau sa stea la baza relațiilor dintre statele membre.

[19] ştiut fiind că prin ele tranzita 90% din comerţul internaţional al UE, 30% din traficul intracomunitar şi 200
de milioane de călători anual

[20] Prin crearea unui sistem European de transport și depasirea situație care exista la momentul acela în ceea ce
privește transportul aerian.
[21] prin care se stabileau normele concurenţiale pentru societăţile din sectorul transportului aerian

[22] prin care se stabilea un cod de conduită.

[23] asupra tarifelor pentru zborurile regulate

[24] referitoare la accesul companiilor aeriene la rutele regulate intracomunitare şi repartizarea capacităţii de
transport de pasageri între companii

[25] Ceea ce a determinat la adoptarea măsurilor ce permiteau oricărui transportor sa ofere serviciile sale în
orice alt stat membru. În acest sens putem aminti Reglementările Consiliului n.2407/1992/CEE,
n.2409/1992/CEE și n.2401/1992/CEE.

[26] Fapt reflectat prin importanța acestui subiect în Agenda 2000 (COMMISSION EUROPEENNE, Agenda
2000, Pour une Union plus forte et plus large, COM(97)2000, Bruxelles, 1997)

[27] Cel care stabilea regimul ajutoarelor atribuite proiectelor de transport.

[28] Prin Decizia Consiliului din 23 iulie 1996.

[29] în anul 1997 s-a adoptat o Comunicare a Comisiei referitoare la realizarea conexiunii RTE cu statele vecine
în vederea creării unei reţele pan-europene de transport

[30] măsură menită a permite interoperabilitatea reţelelor

[31] măsură menită a permite interoperabilitatea reţelelor