Caracteristicile comunicării verbale

Una dintre cele mai vechi forme de interacţiune umană este reprezentată de comunicarea
verbală, cea în care nu se recurge la scriere. De la o simplă invocare a divinităţii, o întrebare
adresată de emiţător chiar lui (însuşi), până la un dialog cu părinţii, o conversaţie amuzantă cu
colegii, o alocuţiune, o prelegere în faţa studenţilor sau un discurs în faţa alegătorilor, toate sunt
manifestări ale comunicării verbale.
Înţelegerea acestui tip de comunicare presupune cunoaşterea particularităţilor sale. Cu toate
că la acest tip de comunicare pot participa unul sau mai mulţi emiţători şi unul sau mai mulţi
receptori, că se poate realiza direct (faţă în faţă) sau indirect prin intermediul unor dispozitive
tehnice (tefon), comunicarea verbală are câteva particularităţi.
Una dintre cele mai importante particularităţi ale comunicării verbale este caracterul ei
simbolic. Realizarea şi adoptarea unui sistem convenţional de semne arbitrare face din acest tip de
comunicare unul specific fiinţei umene, total diferit de sistemul de semnalizare sonoră, cromatică,
luminoasă, electrică etc. întâlnit în lumea animală. Adoptarea acestui sistem îi permite individului
să desemneze persoane, obiecte, fenomene in absentia, să facă referire la întâmplări trecute şi
viitoare.
Specifică comunicării verbale este şi productivitatea: capacitatea fiecărui individ ca pe baza
unur reguli gramaticale internalizate şi a unui vocabular însuşit să construiască enunţuri inteligibile
a cărora paternitate îi aparţine. Cu toate acestea, indivizii apelează destul de des la clişee, formule
prefabricate mai ales în unele situaţii fixe: urările cu ocazia diverselor evenimente (nută, botez,
înmormântare), formulele de salut etc. Dincolo de utilizarea acestor formule, trebuie remarcat că
prin productivitate, indivizii pot recurge la minciuni şi zvonuri.
O altă caracteristică a comunicării verbale este oralitate. Aceasta se manifestă conform unui
sistem propriu reguli şi norme, mult mai bogat decât în cazul comunicării scrise dacă avem în
vedere şi prezenţa factorilor extralingvistici, paralingvistici şi a cadrului situaţional. Privită din
perspectiva lingvisticii, a comunicării scrise, oralitatea pare, la o primă vedere, un domeniu al
anomiei, o abatere de la normele foneticii, morfologiei şi sintacticii. Dar dincolo de această
perspectivă, oralitatea dovedeşte o puternică influenţă asupra receptorilor. Spontaneitatea şi
efervescenţa replicilor, prezenţa mărcilor de exprimare a afectivităţii, precum interjecţiile,
exclamaţiile, substantivele în vocativ, dativul etic, utilizarea unor locuţiuni şi expresii populare,
regionale, a structurilor eliptice, formulelor repetitive şi tautologice, preponderenţa raporturilor de
coordonare, penetrează mintea şi inima ascultătorului, generează un magnetism aparte care, în unele
situaţii, poate avea efecte hipnotice.
La fel de semnificativă este şi tăcerea. Prin utilizarea ei se poate reda aprobarea, admiraţia,
surpriza sau, din contră, dezaprobarea, ostilitatea, dispreţul etc.
 O altă caracteristică a comunicării verbale este înregistrarea imediată a feedback-ului.
Prezenţa neîntârziată a reacţiilor receptorilor (feedback-ul) îi oferă ocazia emiţătorului de a-şi
corecta, ajusta, explica mesajele, de a neutraliza reacţiile negative şi astfel de a evita unele
neînţelegeri, conflice, dar şi de a le exploata pe cele pozitive.

„Produsele” comunicării verbale

„Produsele” finite ale comunicării verbale pot îmbrăca diferite forme: de la un dialog, o
conversaţie la un discurs public. Aceste produse pot fi destinate unui singur receptor, ca în cazul
confesiunii, sau mai multor receptori ca în cazul unui toast, unei prelegeri etc. Cele mai cunoscute
produse ale comunicării verbale sunt: dialogul, monologul, conversaţia, discursul, confesiunea,
diserataţia, conferinţa, expunerea, colocviul, prelegerea, conferinţa, relatarea, povestirea,
toastul, interpelarea, intervenţia, interviul, pledoaria, predica etc.
Dialogul, la nivel denotativ, este o convorbire între două sau mai multe persoane care pe rând
au atât rolul de emiţător, cât şi de receptor. Pe baza unei alternanţe de replici se solicită şi se
transmit informaţii, deci se realizează un schimb informaţional referitoar la diferite subiecte. În
funcţie de statutul, rolul interlocutorilor, de temele abordate, dar şi de locul de desfăşurare (cadru)
dialogul poate îmbrăca diverse forme: dialogul dintre părinţi şi copii, dintre prieteni, cunoştinţe,
dialogul didactic (profesor – elev/student) şi dialogul pacient –medic/terapeut. Atât dialogul
didactic, cât şi cel dintre pacient şi medic/terapeut sunt comunicări verbale între un prestator de
servicii şi beneficiarul serviciilor. Ambele se desfăşoară într-un cadru formal şi de cele mai multe
ori sunt abordate subiecte dintr-un anumit domeniu.
Monologul este o formă de comunicare prin care emiţătorul vorbeşte cu el însuşi sau vorbeşte
neîntrerupt fără a da dreptul la replică altcuiva. Deşi replicile lipsesc, nu trebuie să se înţeleagă că
lipseşte şi receptorul căci monolog este şi comunicarea unui actor care este singur pe scenă şi îşi
exprimă gândurile, iar în sală sunt ocupate toate locurile.
Conversaţia este cea mai întâlnită formă de comunicare verbală informală. Ea este considerată
un tip „curent, familiar de utilizare a limbii, de comunicare orală, dialogică, în care doi sau mai
mulţi participanţi îşi asumă în mod liber rolul de emiţător1”.
Ea se caracterizează prin concomitenţa emiterii şi receptării mesajului, utilizarea şi
cunoaşterea aceloraşi coduri de toţi participanţii la actul comunicaţional, schimbarea frecventă a
rolului dintre emiţător şi receptor, prezenţa imediată şi directă a feedback-ului, deci o atitudine
empatică şi participativă a interlocutorilor, prezenţă ezitărilor, elipselor, interjecţiilor,
onomatopeelor, tendinţa reformulării, rectificării mesajului, ceea ce duce la un grad ridicat de
redundanţă, o mai mică rigoare în privinţa stilului, a terminologiei utilizate (prezenţa
regionalismelor, arhaismelor), o anumită lejeritate în respectarea normelor gramaticale (prezenţa
anacolutului, a dezacordurilor, trecerea incorectă a unor verbe dintr-o conjugare în alta etc.,
prezenţa masivă a unor tipare comunicaţionale recurente, a paradigmelor mnemotehnice, a formelor
stereotipice etc., prezenţa numeroaselor juxtapuneri în detrimentul subordonării.
Discursul este forma cea mai complexă, elaborată de comunicare verbală prin care un
comunicator se adresează unui auditoriu mai mult sau mai puţin numeros prezentând, susţinând o
idee, temă, argumentându-şi opiniile, convingerile, punctele de vedere. Importanţa acestui gen de
comunicare a dus la apariţia şi dezvoltarea retoricii, arta de a vorbi frumos, de a convinge auditoriul
printr-o argumentaţie riguroasă, pusă în valoare de un stil ales.
Ca şi în cazul dialogului, discursul poate fi clasificat în funţie de scop, conţinut, context în:
discurs politic, didactic, mediatic, publicitar, ştiinţific, religios, academic,judiciar, artisti,
ocazional, funebru, inaugural/aniversar, narativ, descriptiv, argumentativ etc
Confesiunea poate fi considerată una dintre cele mai vechi forme de comunicare verbală
interpersonală, instituţionalizată. Apărută ca obligaţie a practicanţilor religioşi, confesiunea face
parte dintr-un întreg ritual ce constă în „mărturisirea păcatelor” în faţa preotului şi invocarea iertării
de către Dumnezeu. De fapt, confesiunea reprezintă o formă de comunicare prin intermediul căreia
individul, în urma introspecţiei, realizează o autoevaluare, îşi exprimă temerile, îndoielile, identifică
erorile sale comportamentale şi cauzele acestora. În societăţile laicizate, acest tip de comunicare
este foarte puţin aspectat fiind înlocuit, în numeroase cazuri, de comunicarea din cabinetul
psihoterapeutului, medicului, fizioterapeutului, kinetoterapeutului.
Diserataţia este o expunere publică, o prezentare amănunţită a unui subiect din perspectivă
ştiinţifică. De cele mai multe ori, urmarea unei disertaţii este obţinerea licenţei, a titlui de doctor sau
a unui nou grad ştiinţific, titlu didactic.
Expunerea este forma de comunicare verbală ce se bazează exclusiv pe părerile personale ale
emiţătorului cu privire la un subiect. În acest tip de comunicare emiţătorul se angajează în mod
direct, explicit prezentânt propriile valori, credinţe. Acţiunea receptorilor este imediată căci, după
încheierea expunerii, pot adresa întrebări sau pot solicita explicaţii suplimentare.
Colocviul este forma de comunicare verbală în care interlocutorii dezbat împreună un anumit
subiect, temă, dar este şi o formă de verificare a cunoştinţelor asimilate de studenţi de-a lungul unui
semestru sau an universitar.
Prelegerea poate îmbrăca forma unei comunicări didactice fiind, în această situaţie, o lecţie,
un curs într-o instituţie de învăţământ (de obicei într-o facultater) sau poate îmbrăca forma unui
discurs ştiinţific pentru un public avizat.
Conferinţa atât în varianta clasică, cât şi cea actuală este o formă de adresare publică, directă
ce are ca obiective informarea, instruirea receptorilor sau omagierea unei personalităţi. În prima
situaţie, tema poate fi una ştiinţifică sau artistică şi este adresată unui public avizat. Prezentarea
trebuie să fie neutră şi se recomandă evitarea opiniilor personale. În cazul conferinţelor cu
preopinenţi, după prezentare se propune un interval destinat întrebărilor, exprimărilor pro şi contra.
 Relatarea poate fi abordată atât din perspectiva comunicării verbale interpersonale, cât şi din
perspectiva comunicării verbale publice. În primul caz este o comunicare foarte apropiată de
povestire şi constă în redarea unor evenimete sau într-o dezvăluire. În cazul comunicării publice,
relatarea este un gen publicistic care constă în transmiterea directă a unor informaţii de ultimă oră
direct de la faţa locului sau în redarea unor întâmplări deja petrecute. Deşi în ambele cazuri se
impune o maximă obiectivitate, în practică s-au înregistrat şi situaţii în care emiţătorul s-a implicat
emoţional şi a prezentat într-o anumită lumină evenimentul.
Povestirea este considerată forma cea mai amplă a comunicării verbale interpersonale, de grup
în care atât emiţătorul, cât şi receptorul se pot implica semtimental, în care temele, stilurile,
registrele verbale se pot împleti, în care imaginaţia şi performanţa lingvistică joacă un rol esenţial.
De cele mai multe ori, codul lingvistic este însoţit, completat, întărit sau chiar înlocuit de cel
nonverbal.
Toastul este o formă de comunicare verbală de scurtă durată (3-4 minute) la care se apelează
cu ocazia unor evenimente deosebite, cu încărcătură pozitivă (căsătorie, botez etc.). Deşi se
recomandă ca mesajul să fie scurt, trebuie să fie emoţionant.
Interpelarea este o formă de comunicare verbală prin intermediul căreia se solicită explicaţii,
precizări suplimentare, se aduc reproşuri unei persoane publice sau unui reprezentant al instituţiilor
publice în legătură cu un subiect de interes public.
Intervenţia este o formă a comunicării verbale prin intermediul căreia un receptor sau o terţă
persoană intervine într-o conversaţie, într-un dialog etc. pentru a-şi exprima punctul său de vedere
ce poate coincide sau nu cu cel al emiţătorului.
Interviul, o succesiune de întrebări, este considerat cea mai răspândită formă de comunicare
pentru colectarea informaţiei. Specific acestei forme de comunicare este faptul că rolul
interlocutorilor nu se schimbă de-a lungul realizării sale. În funcţie de modul de realizare, de
conţinut, precum şi de circumstanţele realizării există mai multe tipuri de interviuri, inclusiv
interviul medical.
Bineînţeles că înafară de aceste forme de comunicare verbală există şi altele: alocuţiunea,
pledoaria, predica etc. Indiferent de tipul acestor forme de comunicare verbală, cert este că prin
toate acestea se urmăreşte obţinerea sau oferirea informaţiilor, mesajelor.

Stilurile comunicării verbale

Este evident că modul de construire a mesajelor, indiferent de forma comunicării este
dependent de o serie de factori precum situaţiile de comunicare, registrele de exprimare ( stil,
idiolect, sociolect, dialec) ce trebuie să se afle într-o anumită compatibilitate. Lipsa acestei
compatibilităţi poate genera o situaţie incongruentă ce se răsfrânge negativ aspra actului
comunicaţional.
 Analizând situaţiile de comunicare, atenţia trebuie focalizată pe rol, cadru şi moment.
Rolul vizează toate ipostazele în care interacţionează şi comunică orice individ. De-a lungul
aceleiaşi zile un individ poate îndeplini mai multe roluri: de exemplu rolul de soţ (în raport cu soţia
sa), de părinte (în raport cu copiii săi), de manager al unei instituţii (în raport cu ceilalţi angajaţi), de
coleg, prieten, călător în mijloacele de transport în comun etc. Adoptând unul sau altul dintre aceste
roluri, individul este nevoit să-şi modeleze felul de a comunica pentru a evita posibilele neplăceri.
Cadrul, locul în care se desfăşoară comunicarea, influenţează procesul comunicaţional. Cadrul
formal, spre deosebire de cel informal, impune selectarea anumitor construcţii, stiluri, dar şi
abordarea sau nu a anumitor subiecte. De exemplu, un subiect despre ritualurile de înmormântare nu
îşi are rostul la o conferinţă despre obiceiurile de nuntă ale românilor.
Momentul se referă la spaţiul orar în care anumite subiecte pot fi abordate: consultarea
managerului sau a unui cadru didactic cu privire la un subiect de serviciu ne se pot face la ora două
noaptea. Este evident că incongruenţa este dată de ora la care se desfăşoară actul comunicaţional.
În privinţa registrele de exprimare trebuie avute în vedere stilul, idiolectul, sociolectul şi
dialecul. Deşi stilul este abordat, de cele mai multe ori în raport cu estetica, cu teoria literaturii sau
cu lingvistica, el nu poate fi omis în cazul comunicării.
În literatura de specialitate sunt menţionate stilurile comunicării verbale, organizaționale. De
exemplu, Martin Joose în lucrarea The Five Clocks prezintă cinci stiluri specifice comunicării orale.
1. Stilul rece (frozen style) caracteristic formelor de comunicare necooperative, în care
interlocutorii nu se cunosc, mesajul nu poate fi ajustat în timpul actului comunicaţional, iar
emiţătorul nu-l poate influenţa pe receptor.
2. Stilul formal (formal style) se caracterizează printr-un grad înalt de coerenţă, prin
selectarea cu grijă a materialului lexical, evitarea clişeelor, argourilor, elipselor, mărcilor specifice
exprimării afective, repetiţiilor, păstrarea unui climat formal între interlocutori. Adoptarea acestui
stil denotă o atitudine de rezervă, distanță, sfidare, dispreţ sau chiar de deferenţă.
3. Stilul consultativ (consultative style) se adoptă mai ales în comunicarea organizaţională, în
negocieri, în timpul tratativelor, se creează premisele unei comunicări mai dinamice, cu frecvente
schimbări de rol. In acest caz, este posibil ca mesajele să conţină unele incoerenţe, erori de
exprimare uşor de corectat în timp real.
4. Stilul ocazional (casual style) este întâlnit mai ales în dialogurile, conversaţiile dintre
apropiaţi. Subiectele abordate pot fi din cele mai variate, trecerea de la un subiect la altul se poate
face fără nici un preambul, în construirea mesajului apar frecvent mărcile oralităţii.
5. Stilul intim (intimate style) este caracterizat de utilizarea unui cod personal (idiostil), de
exteriorizarea sentimentelor, gândurilor interlocutorilor. Obiectivul este de a marca emoţiile
interlocutorilor, de a se recreea, amuza. Limbajul este neprotocolar, lexicul poate cuprinde
regionaliste, expresii libere, construcţii eliptice etc.
 O altă clasificare a stilurilor de comunicare verbală îi aparţine lui Solomon Marcus care
studiind fenomenul empatic identifică patru stiluri de comunicare: pasiv, agresiv, manipulator şi
asertiv.
1 Stilul pasiv (atitudine de fugă-pasivă) denotă tendinţa individului de a se ascunde, de a
fugi, de a nu înfrunta problemele, situaţiile, opiniile altora. Discursul acestor indivizi se
caracterizează printr-un exces de amabilitate, prin tendinţa de a amâna concluziile, de a lua decizii,
prin încercări diperate de conciliere. Sunt frecvente propoziţiile, frazele în care se sugerează, se
insinuează, fără a se transmite direct informaţiile. La baza acestor manifestări se află o teamă
maladivă de a nu fi judecat de ceilalţi, de aceea se supune hotarârilor adoptate de ceilalţi. Această
supunere nu exclude sentimentele de frustrare.
2. Stilul agresiv (atitudinea de atac)denotă tendinţa individului de a avea ultimul cuvânt, de a
se impune cu orice preţ, chiar cu preţul lezării şi supărării altor persoane. Pentru a domina, orice
mijloc pare a fi utilizabil – ameninţarea, contrazicerea, umilirea, compromiterea celorlati, asumarea
unor riscuri excesive. Aceasta atitudine stimuleaza agresivitatea si antipatia partenerilor si are ca
efect pentru persoana in cauza sentimentul de a nu fi respectata, apreciata, fapt ce o fac si mai
agresiva. În această situaţie se creeaza un cerc vicios al agresivitatii. Aceste persoane nu ştiu să
asculte, vorbesc peste ceilalţi, iar discursul lor este direct, dur, clar, fără echivoc şi, în unele situaţii,
grosolan.
3. Stilul manipulator (atitudinea de manipulare) denotă preferinţa individului pentru un rol
de culise, tendinţa de a aştepta clipa prielnica pentru a se pune în valoare, tendinţa de a căuta intenţii
ascunse în spatele oricăror afirmaţii. Persoana evită să spună deschis ceea ce gandeşte, îşi schimbă
opiniile după cele ale interlocutorului, îi place să fie în preajma celor mari şi puternici sperând să
obţină beneficii din această vecinătate. Persoanele din această categorie urmăresc ca ceilalţi să facă
ceea ce ar dori ele, dar acest lucru să nu presupunî implicarea lor sau confruntări deschise,
constructive de tip asertiv şi nici confruntări conflictuale de tip agresiv. Problema persoanelor
manipulatoare este de a-şi ascunde slabiciunea, pentru că se tem de judecata celorlalţi, de a nu fi
marginalizaţi. Aceste persoane sunt cele care întotdeauna spun numai ceea ce trebuie. Discursul lor
este echilibrat, nuanţat, insinuant, sunt utilizate formele impersonale.
4. Stilul asertiv (atitudinea constructivă) denotă capacitatea individului de autoafirmare, de
exprimare onestă, directă şi clară a opiniilor şi a drepturilor proprii, fără agresivitate şi fără ai leza
pe ceilalţi. Persoana ştie să asculte, este dispusă să înţeleagă şi să caute soluţii pentru atingerea
scopurilor propuse fără a provoca resentimente celorlalţi, adesea câstigându-le chiar simpatia.
Discursul acestora este onest, clar.