Tema și viziune- Ion

Liviu Rebreanu – 1920 – roman realist de tip obiectiv

Opera literară „Ion” publicată în 1920, reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu fiind
o capodoperă care înfățișează universul rural în mod realist. După criticul Eugen
Lovinescu, „Ion este cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”.
„Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv aparținând prozei interbelice.
De asemenea este roman social, cu tematică rurală. Se încadrează în curentul literar
realist prin tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, construirea personajelor în
relație cu mediul în care acestea trăiesc și prin tehnicile narative folosite ( tehnica simetriei
circulare, tehnica contrapunctului, tehnica anticipării si tehnica detaliului).
Fiind roman de tip obiectiv prin intermediul naratorului omniscient, omniprezent, se
realizează narațiunea la persoana a III a. Viziunea „dindărăt” presupune un narator
obiectiv, detașat, care nu se implica în faptele prezentate. Naratorul omniscient știe mai
mult decât personajele sale și prin caracterul omniprezent, acesta dirijează evoluția lor,
creând existența personajelor, conform unui destin prestabilit.
De asemenea, textul conține semne ce prevestesc sfârșitul fiecărui personaj, care este o
victima a propriului destin.
Astfel, prin înlănțuire, faptele sunt credibile, verosimile și obiective.
Titlul operei este sintetic prin faptul ca este compus dintr-un substantiv propriu iar Ion devine
personaj eponim. Prin dragostea lui pentru pământ devine exponent al țărănimii însă este
individualizat prin modul în care decide să obțină pământul.
De asemenea, titlurile celor două părți ale romanului „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”
evidențiază simetria compoziției și drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de
calitățile sale, nu-si accepta condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru
Florica și averea Anei, eroul oscilând între cele două pasiuni.
Tema romanului este problematica pământului, în condițiile satului ardelean de la începutul
secolului XX. Romanul prezinta lupta unui taran sărac pentru a obține pământul și
consecințele faptelor sale.
Tema centrală (posesiunea pământului) este conturată de tema iubirii, destinul protagonistului
plasându-se între planurile: Eros și Thanatos.
Caracterul monografic al romanului conduce cititorul spre un spațiu al lumii rurale: obiceiuri
legate de marile momente din viată omului (nașterea, nunta, botezul, înmormântarea), relații
sociale generate de diferențele economice (stratificarea sociala) sau culturale (universul
țăranilor, universul intelectualității), relații de familie.
 Două episoade relevante pentru ilustrarea viziunii autorului ce înfățișează tema romanului
sunt hora din curtea văduvei lui Maxim Oprea și scena sărutării pământului.

O primă secvență reprezentativă este hora, descrierea jocului tradițional, someșana, este o
reprezentare etnografica memorabilă prin portul popular, pașii specifici, vigoarea dansului și
cântecele susținute de lăutari, iar forma de cerc a dansului denotă simplitatea vieții rurale și
ierarhizarea claselor sociale.
În plan simbolic, este considerată „o horă a sorții” (Nicolae Manolescu), astfel prefigurând
evenimentele ulterioare, iar în viața comunității sătești are rolul de a facilita întemeierea
noilor familii, dar cu respectarea principiului economic.
Așezarea privitorilor reflectă relațiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaților respectă
stratificarea economică. Fruntașii satului, primarul și chiaburii, discută separat de țăranii
mijlocași, așezați pe prispă, prin faptul că în satul tradițional lipsa pământului (averea) fiind
echivalentă cu lipsa demnității umane.
Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele și babele, mai retrase, vorbesc despre
gospodărie iar copiii se amestecă în joacă printre adulți. Este prezentă și Savista, oloaga
satului, purtătoare a veștilor rele, înfățișată cu un portret grotesc. Intelectualii satului, preotul
Belciug și familia învățătorului Herdelea, vin să privească „petrecerea poporului”, fără a se
amesteca în joc.
Dansul tradițional este elementul compozițional ce se realizează prin tehnica simetriei
circulare. Acesta susține caracterul simetric, circular al romanului și marchează începutul
conflictului interior al eroului.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițional, unde posesiunea
averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui Ion este
drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu își acceptă condiția
și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei.
Conflictul exterior, social, între ion și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între
glasul pământului și glasul iubirii. Cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație
limită, pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu simultan.

A doua secvență reprezentativă este scena sărutării pământului. „Glasul pământului” este
o metaforă care simbolizează atracție irezistibilă, uneori irațională, pe care o are pământul
asupra protagonistului.
În relația cu omul, elementul primordial este perceput în trei trepte de manifestare: pământul-
mama („De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”), pământul-ibovnică („Îl
cuprinse o pofta sălbatică să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în sărutări”) și
pământul-stihie, care îi spulberă dorințele și iluziile efemere prin moarte.
 Instinctul de posesiune și lăcomia sunt accentuate în secvența în care sărută pământul
(„Fără să-și dea seama se lăsă în genunchi și își lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și
în sărutarea aceea rece simți un fior amețitor"). „Glasul pământului” pătrunde „ năvalnic în
sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l”, măreția pământului făcându-l să se simtă
„mic și înfricoșat”.
De asemenea, episodul sărutării pământului anticipează moartea eroului, nu întâmplător fiind
ucis cu sapa, instrumentul de lucru al pământului.

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră și iese din
satul Pripas, loc al acțiunii romanului. Personificat cu ajutorul verbelor (se desprinde, urcă,
aleargă, înaintează), drumul este o metaforă a vieții ce anticipează destinul tragic al
personajelor cât și destinul sinuos al lui Ion. Asemenea ramei unui tablou el delimitează
planul fictiv de cel real separând viața reală a cititorului de viața ficțională a personajelor din
roman.
Detaliile toponimice, îi oferă veridicitate textului și introduce cititorul în viața satului
ardelean de la începutul secolului XX. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect și așezare,
condiția socială a locuitorilor și anticipează rolul unor personaje. Crucea strâmbă de la
marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginită, semnifică sacrificiul și suferința, astfel se
anticipează tragismul destinelor unor personaje.
Descrierea finală închide simetric romanul și face mai accesibilă semnificația simbolistică a
drumului prin metafora vieții ( „Statul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat.
Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul”).

Așadar, „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală ce se
încadrează în curentul literar realist prin tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative,
construirea personajelor în relație cu mediul în care acestea trăiesc și prin tehnicile narative
folosite ( tehnica simetriei circulare, tehnica contrapunctului, tehnica anticipării si tehnica
detaliului), Nicolae Manolescu considerând că Liviu Rebreanu este creatorul romanului
modern, astfel, creația literară „Ion” este o scriere modernă ce îmbină trăsături ale
modernismului cu cele ale tradiționalismului.