CURS nr.

Ortografie și punctuație
• Semnele de punctuație și de ortografie
• Reguli de scriere și de pronunțare literară
• Scrierea cu literă mică și scrierea cu literă mare

Ortografia1 se definește ca fiind un sistem de reguli precise, fixe și unitare, care se

compun din explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei
limbi și din formarea condițiilor de folosire a acestor semne.
În afară de litere, ortografia se bazează pe anumite semne auxiliare, numite semne
ortografice2, folosite, în scris, la nivelul cuvântului – în interiorul unor cuvinte, pe lângă
segmente de cuvinte sau între cuvinte care formează o unitate – precum și în unele abrevieri.

➢ Apostroful ʼ
- Este singurul semn numai ortografic, fără a avea funcție și în punctuație, dar este
și semn grafic convențional în anumite domenii.
- Funcția specifică a apostrofului este aceea de a marca grafic absența accidentală
sau voită a unei/unor litere/sunete, rar, cifre. Apostroful se folosește când
segmentele sonore ajunse, ca urmare a căderii unor sunete, în alăturare nemijlocită
nu devin parte din aceeași silabă: fărʼde

Apostroful marchează căderea:

- Unui sunet (consoană sau vocală), ori a mai multor sunete/ a unei silabe sau a
mai multora: alʼfel, luʼ (Mihai), numaʼ, ʼneața, domʼle, vino-ncoaʼ;
- A una sau a două cifre arabe înaintea reprezentării prescurtate a unui an
calendaristic: ʼ98 etc.

Apostroful este obligatoriu în cuvinte străine ( provenind din limbi în care îndeplinește,
conform normelor ortografice ale acelor limbi, și alte funcții decât în limba română):

1
Cuvântul este format din etimoanele grecești orthos („drept”, „corect”) și graphein („a scrie”).
2
Conform DOOM, distincția semne ortografice – semne de punctuație este într-o oarecare măsură artificială, atât
pentru faptul că scrierea corectă include și punctuația, ci și pentru faptul că acestea sunt folosite, ca semne
grafice cu diverse valori convenționale, și în alte domenii.
 - subst. comune neadaptate: engl. five oʼclock, rockʼn-roll; fr. trompe-lʼoeil; it.
commedia dellʼarte etc.
- nume proprii de locuri, de persoane, de formații muzicale etc.: Cortina dʼAmpezzo,
DʼAnuzzio, OʼNeill, OʼToole etc.
- nume proprii de firme străine conținând articolul hotărât în franceză (LʼOccitane),
sau genitivul saxon din engleză (Mc Donaldʼs)

➢ Bara oblică /

- Bara oblică este o liniuță înclinată, de sus în jos, de la dreapta spre stânga,
aproximativ de înălțimea unei litere mari.
• Ca semn ortografic, bara oblică se folosește:
- obligatoriu, în simbolurile unităților de măsură derivate, în care înlocuiește
prepozițiile la, pe: km/h, m/s, rot/min etc.
- obligatoriu, în abrevierile/ simbolurile unor unități monetare, raportate la o
unitate de timp, de spațiu, când înlocuiește prepoziția pe: EUR/m2, , EUR/mp etc.
- facultativ, în compusul scris/cititul ( se poate scrie și cu cratimă).
• Ca semn de punctuație, bara oblică se folosește între:
- cuvinte care exprimă o relație (transferul spațiu/timp), o alternativă (plata în
avans/ la livrare), o opoziție (artistic/nonartistic);
- numere care exprimă date calendaristice de tranziție (cu valoarea pe, spre): În
noaptea de 27/28 martie 2021 s-a schimbat ora.
- numere care exprimă durata: intervalul 9/18, perioada 1/31 ianuarie ( aici, se
poate utiliza și cratima sau linia de pauză).

➢ Blancul
- Blancul, numit și pauză albă/grafică sau spațiu (alb) – constă într-un spațiu liber.
În DOOM 3, acesta este tratat exclusiv ca semn ortografic, caz în care este dispus
între cuvinte și are aproximativ dimensiunea unei litere cu lățime medie.
- Se lasă blanc între:
o Elementele cuvintelor compuse nesudate, ale locuțiunilor și a altor grupuri
de cuvinte: Baia Mare, ceea ce, altă dată etc.
 o Componentele numelor proprii compuse care desemnează unități teritorial-
administrative ( Satu Mare, Târgu Mureș etc.), state ( Costa Rica, Capul Verde
etc.), persoane – prenume, nume de familie (Ion Marin Sadoveanu, Valeria
Guțu Romalo etc.), personaje folclorice sau literare (Moș Crăciun, Don Juan
etc.), corpuri cerești (Steaua Polară etc.), sărbători (Adormirea Maicii
Domnului, Anul Nou etc.)

➢ Cratima
Numită și linioară sau liniuță de despărțirea sau de unire – este o liniuță orizontală cu
lungimea medie a unei litere pline, plasată aproximativ la jumătatea înălțimii literelor
mici. Cratima este în principal semn ortografic, dar și semn de punctuație.
I. Ca semn ortografic, cratima se utilizează din rațiuni fonetice sau lexico-
gramaticale. Astfel, se notează cu cratimă:
a. Leagă în scris cuvinte pronunțate fără pauză: Cuvinte neaccentuate atașate prin
cratimă pot fi în encliză (dă-l) sau în procliză (l-a dat)
b. Semnalează afereza în cuvinte compuse sau derivate a lui î: ne-mpăcat, de-
nmulțit etc., eliziunea: dintr-o, dintr-un etc., sinereza: de-a dreptul, le-a dat
etc.
c. Leagă elemente unor compuse mai slab sudate decât cele scrise într-un cuvânt:
așa-zis, bun-platnic, astă-iarnă, azi-noapte, an-lumină, argint-viu, de colo-
colo, (adevărul)gol-goluț, doar-doar, foarte-foarte, ala-bala, cri-cri-cri etc.
d. Leagă articolul hotărât enclitic sau desinența de plural de cuvintele greu
flexionabile: x-ul, z-uri, 10-le, bleu-ul, show-ul, standby-ul /staendbaĭul/, site-
ul, mouse-ul
e. Leagă nume proprii compuse: Bistrița-Năsăud, Caraș-Severin, Cluj-Napoca,
Ana-Maria, Ioan-Aurel (Pop), Ștefănescu-Delavrancea etc.
➢ Linia de pauză / ̶ /
- Linia de pauză este o liniuță orizontală plasată aproximativ la jumătatea înălțimii
literelor mici; este mai lungă decât cratima și nu trebuie înlocuită cu aceasta și nici
folosită în locul ei; este în general precedată și urmată de blanc;
- Ca semn ortografic, are o funcție limitată, fiin doar utilizată în mod specific, numai
în structura bipartită: nord – nord-est (dinspre nord și nord-est); limite de spațiu și
timp: 27 – 28 martie, distanța București – Ploiești etc.
 ➢ Punctul / . /
- Punctul este, în principal, semn de punctuație, dar și semn ortografic.
- Ca semn ortografic, punctul se folosește în abrevieri și simboluri în cazuri precum:
✓ Abrevierile care nu păstrează ultima literă a cuvântului abreviat: acad., adj.,
masc., mil., conf., coord., jud., lect., univ. .
✓ Ca punct interior fără blanc și final în abrevieri complexe precum:
B.P.Hasdeu, I.L.Caragiale, M.S. (Majestatea Sa) m.m.c.p., c.m.m.m.c. etc.

!!! Utilizare interzisă după abrevierile care păstrează ultima literă a cuvântului abreviat: dl,
dle, dna, d-ta, d-voastră etc.

Semnele de punctuație
❖ Punctul
Punctul este semnul grafic care marchează pauza ce se face în vorbire între propoziţii
sau fraze independente ca sens.
Se foloseşte în următoarele situaţii:
- după enunțuri asertive: Maria cântă la chitară.
- după fraze alcătuite din enunțuri asertive care se află în raport de coordonare: Marele
istoric îşi potolea respiraţia accelerată cu câteva spirite, căuta neliniştit prin sală,
fulgera uşa cutremurată de forfota staţionarilor pe culoar, se aprindea, vocifera,
decapita cu degetul spatele prin aer un duşman nevăzut. (G. Călinescu – Istoria
literaturii române de la origini până în prezent).
- la sfârşitul unei propoziţii optative sau la sfârşitul unei fraze alcătuite din propoziţii
dependente de o optativă, când tonul nu este imperativ: Ar fi trebuit să-i spun ca să
exprim exact ceea ce simţeam, că mi-e atât de neplăcută vederea lui încât aş fi în stare
să rămân repetent de atâtea ori până când s-ar căra el din şcoala noastră. (M.
Preda,Viaţa ca o pradă).
- la sfârşitul unui enunț imperativ, când aceasta are un ton neutru: Culcă-mi-te
trândavă pe coarne, fă-te jugul meu de carne, / stăpâna mea frumoasă ca aurul, / de
care tremură taurul. (T.Arghezi , Mirele).

Nu se pune punct după titlurile de cărţi, de opere literare, muzicale, după formulele de
adresare etc.
 ❖ Semnul exclamării marchează grafic intonația enunțurilor exclamative sau imperative.
Se foloseşte după :

- interjecţii şi vocative care exprimă stări afective şi sunt considerate cuvinte independente:
Nu se poate, domnule director! v-aţi înşelat! uitaţi-vă la probe! (I.L. Caragiale, Triumful
talentului)
- interjecţii: ho, ho !
- exclamaţii redate prin substantive la vocativ, izolându-se de restul propoziţiei sau al frazei: -
Până aici, Spânule! (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb).

Semnul întrebării este folosit în scriere pentru a marca intonaţia enunțurilor interogative.
- Se pune semnul întrebării după cuvintele, grupurile de cuvinte şi frazele care au caracter
interogativ şi care sunt întrebări directe.: Dar tu ştii pentru ce loc e concurs Ghiţă? (Ioan
Slavici, Moara cu noroc)

Virgula delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi de propoziţie
în cadrul propoziţiei.
- Virgula arată felul în care fraza şi propoziţia se despart în elementele lor constitutive, pe baza
raporturilor sintactice dintre ele.
- Virgula marchează grafic anumite pauze scurte făcute în cursul rostirii unei propoziţii sau
fraze. Ea redă grafic ritmul vorbirii şi al intonaţiei.

- În propoziţie, virgula se foloseşte în următoarele situaţii:

o între părţi de propoziţie de acelaşi fel, când nu sunt legate prin conjuncţia şi, copulativă ori
prin sau: Otilia era familiară, liberă în mişcări…(G. Călinescu, Enigma Otiliei).
o se desparte prin virgulă un substantiv de o apoziţie explicativă; dacă după apoziţie urmează
altă parte de propoziţie apoziţia se intercalează între virgule: Şi cea dintâi şcolăriţă a fost
însăşi Smărăndiţa popii, o zgâtie de copilă ageră la minte şi aşa de silitoare, de întrecea mai
pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii. (I. Creangă, Amintiri din copilărie).
o se despart prin virgulă de restul frazei substantivele în vocativ: Ce ai, Felix? (G. Călinescu,
Enigma Otiliei).
o se pune virgulă în locul unui verb (predicativ sau auxiliar) omis prin elipsă: adesea, (fiind/
sunt) puse alături, caietul lui ai fi zis că este modelul de caligrafie, scris de mână. (I.L.
Caragiale, Triumful talentului).
o construcţiile gerunziale şi participiale, cu sau fără determinări, aşezate la începutul frazei, se
despart prin virgulă, indiferent de funcţia sintactică pe care o au.: Schimbând ceea ce e de
schimbat, N. Iorga a jucat în cultura română, în ultimele patru decenii, rolul lui Volaire. (G.
Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent).
o complementele circumstanţiale aşezate între subiect şi predicat se pun între virgule, dar numai
când subiectul este aşezat înaintea predicatului;
o se pune virgulă după adverbele de afirmaţie şi de negaţie când acestea sunt echivalente unei
propoziţii: Da, răspunse el.
o Se despart prin virgulă de restul propoziţiei cuvintele şi construcţiile cu topica schimbată sau
incidente.
o Nu se pune virgulă:
- Între subiect şi predicat
- între complementele directe şi indirecte care sunt aşezate după predicat;
Aplicații:
Explică rolul semnelor de ortografie și punctuație în sintagmele de mai jos:
-Ho,ho! Câţi pofteşti. (I. Creangă, Ivan Turbincă)
- Nu se poate, domnule director! v-aţi înşelat! (I. L. Caragiale, Triumful)

Goe zice cu ton de comandă:

- Mam mare, de ce nu mai vine? (I.L.Caragiale)

Dar cerul e atât de greu de stele / C-atârnă uneori pân`la pământ (Ana Blandiana, Despre
ţara din care venim)

„Iubeşte, amice, cât poţi să iubeşti, dar păstrează-ţi bunul cumpăt când e vorba de
manifestarea iubirii tale, căci nu slăbiciune, ci tărie este iubirea şi dacă iubirea ne face buni
şi îngăduitori,.. tot iubirea ne face şi drepţi, tot ea ne dă tăria de a fi aspri, neînduplecaţi şi
neînduraţi” (Ion Slavici)