MIRON COSTIN

Orice demers critic care îşi propune o analiză structurală a operei meditativului Miron
Costin ar trebui, poate, să fie circumscris justei afirmaţii făcute de G. Călinescu, şi anume că:
„Tot ce iese de sub pana lui este rodul unei arte.”1
Miron Costin este personalitatea dominantă a celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVII-
lea. Aşa cum opinează Elvira Sorohan, acest „umanist prin formaţie” şi „meditativ prin vocaţie”
este „cărturarul care, înainte de Dimitrie Cantemir, a contribuit la diversificarea culturii
româneşti din a doua jumătate a secolului al XVII-lea”2.
Conştiinţă a scrisului în limba română, cronicarul a impus ideea de operă, de carte ca
element civilizator şi a făcut, ca nimeni altul până la el, elogiul artei de a lectura: „că nu iaste
alta mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”.
Prin ceea ce a scris, cărturarul a dorit să impună la nivel european ideea latinităţii
poporului român şi a structurii lingvistice unitare.
Miron Costin s-a născut în anul 1633 şi a crescut într-o familie de mari boieri, care au fost
exilaţi în Polonia. Aici, a urmat cursurile Colegiului din Bahr unde a avut prilejul să-şi formeze o
cultură de umanist. A studiat gramatica, retorica, filozofia, limba şi literatura latină. Anii
petrecuţi la colegiul polonez şi climatul familial au exercitat o influenţă puternică asupra formării
intelectuale a celui care a deschis în cultura naţională latura contemplativă, meditativă a
specificului românesc.
Opera costiniană se plasează în perspectiva renascentistă, fiind prima de acest tip pentru
acea epocă a culturii noastre, deşi nu de dimensiuni atât de ample pe cât i le-ar fi putut asigura
personalitatea sa. Opera de scriitor epic şi-o inaugurează prin poemul filozofic Viiaţa lumii, creat
între 1671-1673 (deci la vârsta de aproape 40 de ani), înainte de tipărirea Psaltirii în versuri a lui
Dosoftei, una din intenţiile autorului fiind „să se vază că poate şi în limba noastră a fi acest
feali de scrisoare ce să chiamă stihuri.” Îi urmează Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron
Vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche vornicul de Ţara de Gios, încheiat la Iaşi în 1675.
Faptul că poezia a fost o preocupare constantă a umanistului ne-o confirmă şi cele şase „Stihuri
de descălecatul ţării” aşezate înaintea textului cronicii, versuri care reprezintă un veritabil
memento al unităţii şi latinităţii românilor:
1
G. Călinescu, op. cit., p.
2
Elvira Sorohan, op. cit., p. 265.

1
 „Neamul Ţărâi Moldovei de unde să trăgănează?
Din ţărâle Râmului, tot omul să creadză.
Traian întâiu, împăratul, supuindu pre dahii
Dragoş apoi în moldoveni predomenindu pre vlahi,
Martor este Troianul, şanţul în ţara noastră
Şi Turnul-Severinul, munteni, în ţara voastră.”
Cei doi ani petrecuţi în Polonia între 1683-1685 (fusese luat prizonier împreună cu Duca
Vodă, după campania împotriva Vienei) se dovedesc rodnici pentru opera cărturarului. În tihna
castelului regal de vânătoare al lui Jan Sobieski (de la Daszow), elaborează la cererea regelui
Istoria în versuri polone despre Moldova şi Muntenia, cunoscută sub numele de Poema polonă
(1684). Acest text, scris în limba polonă, urmează unei Cronici a Ţării Moldovei şi Munteniei
(Cronica polonă) tot în limba polonă, datată 1677.
●Scopul Cronicii polone a fost acela de a arăta că românii sunt de ginte latină, motiv
pentru care autorul şi-a extins interesul şi asupra Ţării Româneşti. Costin scrie despre Dacia şi
cucerirea ei de către romani, despre limba moldovenească numită de el “rumânească”. Atrage
atenţia că orice limbă este schimbătoare, însă fondul ei rămâne constant. Dovedeşte că fondul de
cuvinte din limba noastră provine din limba latină şi, în acest scop, face o foarte riguroasă
selecţie a termenilor. (Pentru a exemplifica e suficient să facem trimitere la primul capitol,
intitulat Omul, în care Miron Costin afirmă că termenii care denumesc părţi ale corpului
omenesc, obiecte şi elemente importante din mediul înconjurător – casă, stat, ţară, zână, vânt – şi
cuvintele care denumesc culorile primare sunt, fără nici o îndoială, de origine latină. Alcătuieşte
un minidicţionar latin-român, cuprinzând 57 de substantive şi 30 de verbe denumind activităţi
foarte importante în existenţa umană şi probează, astfel, latinitatea fondului principal lexical
românesc). În anexă oferă cititorilor informaţii despre organizarea administrativă a Moldovei
medievale.
●În Poema polonă închinată lui Sobieski, atenţia ne este reţinută de legendele legate de
întemeierea Moldovei şi a Ţării Româneşti şi de remarcabile descrieri ale frumuseţilor acestor
ţinuturi. Sub aspect literar, partea cea mai valoroasă a poemului este a treia (şi ultima) – „Despre
a doua descălecare a Moldovei şi a Munteniei după alungarea tătarilor”-, în care sunt realizate
ample descrieri de natură. Contribuţia epică nu este deloc de neglijat şi, ceea ce este mai
important, se integrează spiritului românesc. Merită atenţie şi tonul participativ al autorului,

2
lirismul aproape imnic. Cărturarul român dorea să-i atragă atenţia lui Sobieski asupra
frumuseţilor pământului românesc şi, de aceea, Moldova e prezentată ca o Arcadie în care
dominantă este atmosfera bucolică, de mare belşug („câmpii pline de flori, asemenea raiului”;
„Egiptul nu întrece luncile Prutului în bogăţie”; “Peste tot câmpuri mănoase, păşuni întinse,
care alte pământuri se pot asemăna în lume cu acestea ?”). Descrierea este nu numai expresivă,
ci şi de o amploare pe care scrierile cronicarilor nu au mai cunoscut-o.
►Revenirea lui Miron Costin în patria natală, din Polonia, a coincis cu debutul unei
perioade de mari tulburări şi a avut evidente consecinţe asupra narării evenimentelor din
Letopiseţ. Acele „cumplite vremi” „de griji şi suspinuri” şi de „cumpănă mare pământului
nostru şi nouă” despre care vorbeşte în Predoslovie, se resimt în atmosfera apăsătoare în care se
derulează faptele pe tot parcursul cronicii, dar mai ales din momentul în care nararea lor se
bazează pe calitatea de martor a autorului, (evenimentele din perioada 1648-1661). Predoslovia
către “cetitoriu” influenţează lectura cronicii, având – aşa cum afirmă Elvira Sorohan –
„valoarea de metaforă expansivă”. De la început autorul se dovedeşte un anxios, neliniştea lui
planând asupra textului de evocare a istoriei moldave de la 1595 (Aaron-vodă) până în 1661
(până la moartea lui Ştefăniţă-vodă Lupu). Intenţia cronicarului a fost de a scrie un „letopiseţ
întreg”al Ţării Moldovei de la primul descălecat „carele au fost de Traian împăratul”, dar nu a
putut să-şi finalizeze proiectul din cauza „cumplitelor vremi”, a vremurilor istorice tulburi şi
potrivnice.
Principalul izvor al operei îl constituie Cronica principalelor fapte din Europa,
aparţinând lui Paul Piasecki (Piasecius), care însă i-a fost necesară mai mult pentru informaţii
privitoare la evenimente petrecute în Europa. În ceea ce priveşte faptele istorice derulate în
Moldova, în perioada precizată în titlul amplu al Letopiseţului, Miron Costin a utilizat sursa
orală, îndeosebi pentru perioadele de domnie a familiei Movilă (informaţiile fiindu-i oferite de
boierii vârstnici, supravieţuitori ai evenimentelor), experienţa proprie, pentru că el însuşi a fost
martor al unor întâmplări şi ceea ce i-au relatat membrii familiei sale (de exemplu, tatăl său, Ion
Costin, a fost în timpul Movileştilor boier de divan şi hatman, iar mama sa făcea parte dintr-o
veche familie de boieri care moşteneau odată cu proprietăţile şi tradiţia faptelor de istorie).
Semnificativ este şi aspectul privitor la circulaţia textului costinian, întrucât despre aceasta
se poate vorbi începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea (deci imediat ce cronicarul l-a
finalizat), când a fost tradus în limba latină de un anonim şi a circulat în Polonia în formă

3
manuscrisă. În 1729 a fost tradus în limba greacă de către Alexandru Amiras, iar după această
traducere s-a făcut alta, în limba franceză, la Ankara,de către un anonim, în secolul al XIX-lea.
Deci, cronica lui Miron Costin a circulat în copii manuscrise dincolo de spaţiul românesc. În
România a văzut lumina tiparului în anul 1852, când a fost inserat în Letopiseţele Moldovei ,
tom.I, Iaşi, sub îngrijirea mentorului „Daciei literare”, Mihail Kogălniceanu.
♦În ceea ce priveşte structura, organizarea discursului narativ al Letopiseţului, constatăm
că Miron Costin manifestă interes deosebit nu atât pentru derularea propriu-zisă a faptelor
domnitorilor, cât mai ales pentru ansamblul de determinări şi motive ale crizei şi ale înălţării şi
căderii domnilor. Autorul ne oferă întregul complex cauzal al jocului puterii, din care nu lipsesc
factorul politic, economic, factorul psihologic, “şoapta” (vocea intrigilor) şi fatum-ul. Măsura
vocaţiei de literat a lui Miron Costin o dă corelarea acestor factori, capacitatea lui de a stăpâni
întregul câmp evenimenţial şi unghiurile din care acesta poate fi privit. Ceea ce uneori lipsea
cronicii lui Ureche, coerenţa epică şi înlănţuirea cauzală a evenimentelor istorice, la el devin
constante şi preocupări de maxim interes. Miron Costin stăpâneşte, poate cel mai bine dintre toţi
cronicarii, dialectica relaţiei cauză-efect, afirmaţie-negaţie şi dovedeşte o reală capacitate de a
interoga şi de a manifesta o atitudine dubitativă faţă de ceea ce în aparenţă este atribut al
adevărului. De aceea, faptele sunt selectate în raport cu intenţiile sale şi cu o anumită atmosferă,
premeditată de autor.
O lumină de crepuscul al unui veac în declin îmbracă întreaga cronică. Accentul cade pe
dramatismul istoriei românilor, ridicat, uneori, până la tonuri tragice. Cultura sa filozofică i-a
permis cronicarului să dezvolte o viziune tragică asupra existenţei. În acest context ontologic se
înscrie nu doar Letopiseţul, ci întreaga operă.
O temă dominantă a istoriei noastre medievale, surprinsă de finul observator Miron Costin,
este tema “vrajbei” pe care o proiectează în planul literar al cronicii. După el, Dimitrie Cantemir
îi conferă maximum de literaritate, plasând-o în centrul romanului alegoric Istoria ieroglifică. În
repetate rânduri, cronicarul apelează la cupluri (Mihai Viteazul-Ieremia Movilă; Matei Basarab-
Vasile Lupu) şi chiar la triunghiuri (Matei Basarab-Vasile Lupu-Gheorghe Rakoczy)
conflictuale.
Letopiseţul se încheie cu moartea a trei voievozi ai românilor: Vasile Lupu abia eliberat
din închisoare „Într-acest an s-au sfârşit zilele vieţii sale şi Vasile-vodă, domn vestit între
domnii ţării şi cu fericită domnie”), Gheorghe Rakoczy al II-lea al Transilvaniei („…şi mai

4
vârtos luptând Rakoczy singur în război, l-au rănit un turc dirept în cap cu rană foarte grea, din care
rană i s-au prilegit şi moartea”) şi Ştefăniţă Lupu, domnul Moldovei („Şi cât au trecut la Tighina
Nistrul, au stătut a treia zi mort”). Ultimul episod este al învrăjbirii boierilor moldoveni de la
alegerea succesorului lui Ştefăniţă Lupu („Însă nu era cu ştirea tuturor pentru Dabija Vodă, alţii
trăgea cu alte chipuri, pre carii să-i treacă condeiul nostru pentru urâta pomenire”), iar ultima
frază consemnează înmormântarea lui Ştefăniţă vodă despre care Miron Costin spune cu reţinută
tristeţe: „Hirea acestei domnii a judeca nu putem, că nu era încă copt în vârsta sa.”
►Veritabil umanist şi artist al cuvântului, nu se lasă dominat de evenimentele istorice, ci
îşi impune propria viziune. Raţiunea creaţiei sale, privită din perspectiva permanenţei, este
superioară finalităţii istorice. Mai mult decât istoric, Miron Costin este un cugetător care are în
faţa ochilor imaginea lumii, a ţării în curgerea ei prin timp, iar în centrul acesteia se află omul.
Totul este aşezat sub semnul trecerii şi al zădărniciei. Evenimentele nu-şi mai găsesc finalitatea
în justificarea şi cauzalitatea lor imediată, ci în imanenţa destinului şi într-o organizare interioară
aparţinând esteticului. G. Călinescu surprinde acest aspect: „Darul de scriitor al lui Miron
Costin nu se mai nutreşte din concreteţea individuală a cuvintelor (…) Miron Costin observă
sistematic, compune şi ceea ce iese de sub pana lui, mult mai puţin spontan, este rodul unei arte.
El are lunga respiraţie epică, simţul sublim al destinului uman, meşteşugul patetic de a se opri
din când în când să răsufle de greitatea faptelor şi să le contemple de sus (…) Nu mai avem de-a
face cu o cronică, ci cu desfăşurarea organică a unei epoci, în valuri mari vestite şi susţinute cu
expresii de popas şi trimitere”3.
●El este primul dintre cronicari care trece de la prezentarea evenimentelor istorice la re-
prezentarea lor, după un scenariu propriu, menit să servească şi unei alte finalităţi decât
consemnarea faptelor. E vorba de moralism, coordonată a scrisului costinian, moralism care ţine
de etnic, dar care este în acelaşi timp integrat ideilor europene ale acelor timpuri.
▼Miron Costin dispune de resurse mult mai bogate, mai variate din punct de vedere
artistic, decât precursorul său Ureche. În Letopiseţ se pot distinge trei tipuri de naraţiune, cu
precizarea că foarte rar le întâlnim în stare de puritate absolută: naraţiunea lineară, digresiunea şi
naraţiunea ocurenţială.
→ A) Naraţiunea lineară, practicată de Grigore Ureche, poate fi observată şi în
Letopiseţul costinian, însă pe suprafeţe mici, ca prolog sau epilog al unor serii epice de

3
G. Călinescu, op. cit., p.18-19.

5
anvergură şi cu un grad sporit de dramatism. Raţiunea utilizării naraţiunii lineare este aceea de a
pregăti atmosfera sau de a coborî o cortină peste evenimentele încărcate de tensiune. Astfel,
scurta povestire a morţii lui Răzvan Vodă (aliatul din Moldova al lui Mihai Viteazul) este
pretextul pentru introducerea într-un amplu spaţiu epic a voievodului muntean. Modelul
predecesorului este respectat întocmai, de la începutul ex abrupto la dezvoltarea conflictului şi
până la notarea riguroasă a datelor calendaristice. Nu lipseşte nici acea „Nacazanie silnâm”
(Învăţătură şi certare): “Cât l-au adus pre Răzvan la Ieremie-vodă, după câtăva mustrare i-au
tăiat îndată capul şi l-au pus într-un paru împotriva cetăţii. Iară pre unguri i-au gonit oştile
până la munţi cu mare vărsare de sânge. Fost-a acesta războiu în anul 7104 (1595) dechevrie 5
dzile. Aşea s-au plătit şi lui Răzvan răul ce făcuse şi el lui Aron-vodă.”
Evenimentele realităţilor istorice sunt comprimate, tocmai pentru că are conştiinţa
scrisului, iar importanţa unei domnii constituie principiul ordonator al epicului, cele mai puţin
semnificative fiind grupate într-un singur capitol (de exemplu, capitolul 13). Invarianta scrisului
costinian, ca, în general, a scrisului cronicăresc, o reprezintă inserarea diacronică a materiei
narate, abaterile de la această ordine fiind reduse: cugetări pe marginea evenimentelor, citate
selectate din istoria universală, anticipări ale evoluţiei personajelor istorice, digresiuni.
→ B) Digresiunea, observată de mulţi dintre exegeţii cronicii lui Costin, este una din
mărcile textuale importante. După cum sublinia G. Călinescu, digresiunea face parte dintr-o
strategie narativă. Intenţia autorului este aceea de a-l trimite pe cititor către anumite interpretări
şi sensuri. Digresiunea sugerează adesea dezordinea, lipsa de logică şi de motivaţie a
schimbărilor care se succed, în orânduirea domnilor, în atitudinea puterilor faţă de Moldova, în
mişcările care se produc aici în toate păturile sociale. Cu bună ştiinţă, cronicarul ne trimite în plin
absurd al istoriei, într-o epocă agitată şi ne lasă să judecăm adevărul din „vanitas vanitatum” şi
„fortuna labilis”. Caracteristic este episodul domniilor lui Alexandru-vodă (fiul lui Radu cel
Mare), Moise Movilă şi Alexandru Iliaş. Suntem de la început avertizaţi că gruparea într-un
sungur capitol a celor trei domnii nu se datoreşte unor factori istorici sau epici de coeziune, ci
lipsei lor de substanţă: „Aceste trei domnii a lui Alexandru-vodă, feciorul lui Radului-vodă şi a
lui Moisei-vodă, domnia întâiu, şi a lui Alexandru-vodă Iliaş, supt un cap închidem, căci ca
toate aceste domnii şi scurte. Câte giumătate de an unile, altele peste un an oarece cu puţin,
trăitoare au fostu şi nice lucruri aşea însămnate în anii lor pribegite nu s-au tâmplatu”.

6
 Incoerenţa epică este justificată şi prin faptul că informaţiile au fost adunate cu dificultate
din amintirile unor martori lipsiţi de competenţa necesară: „Ce cât am pututu a înţelege din
boieri bătrâni den dzilele lor…”. În consecinţă, pe axul epic se aglomerează întâmplări
incidentale, cum ar fi tentativa lui Miron Barnovschi de a reveni la tron după mazilirea lui
Alexandru, uneltirile boierilor contra lui Moise Movilă, solia la Înalta Poartă, a adversarilor lui
Alexandru Iliaş, mazilirea lui Leon-vodă din Ţara Românească, lupta dintre Radu cel Mare şi
Matei Basarab, revolta ţăranilor din Moldova (pusă la cale de boieri) împotriva lui Alexandru
Iliaş etc. Toate aceste secvenţe epice sunt introduse de cronicar pentru a ne convinge de haosul
domnesc şi de vrajba care dominau acele timpuri istorice. Intervine chiar autorul în text,
subliniind absurdul situaţiilor: „O! nestătătoare şi niciodată încredinţate lucrurile lumii,
vărsteadză toate şi turbură şi face lucruri împotrivă / Cându cu cale să fie frică celoru mai mici
de cei mai mari, iară cursul lumii aduce de este de multe ori celui mai mare de cei mici grije.”
Semnificativ pentru strategia narativă este şi finalul cronicii lui Miron Costin, realizat printr-o
expunere entropică.
Se remarcă anecdoticul, fina ironie, într-un amestec insolit cu situaţii de un puternic
dramatism. Digresiunile (care sunt mici inserţii alerte) - secvenţa alegerii lui Ştefăniţă Lupu ca domn,
expediţia turcească organizată împotriva lui Racoţi, conflictul lui Ştefan cu cazacii, moartea lui
Racoţi - ecranează obiectul principal al ultimului capitol (al XXII-lea), şi anume domnia
tânărului voievod Ştefăniţă până la sfârşit, care iese la suprafaţă conferind tragism finalului
Letopiseţului.
→ C) Un alt tip de naraţiune este cea ocurenţială. Dacă digresiunea este
modalitatea prin care autorul reliefează amorfismul istoriei, absenţa raţiunii imediate a
evenimentelor, naraţiunea ocurenţială reprezintă suportul uneia dintre temele fundamentale ale
cărţii, cea a destinului implacabil. În poemul Viiaţa lumii, Miron Costin îi conferă o dezvoltare
filozofică, în timp ce în cronică aduce argumente imediate din istorie. Remarcabile sunt
capitolele despre Vasile Lupu, „epopee a necrologului bazileic” (Elvira Sorohan), un autentic
roman in nuce. Grija pentru proporţiile ansamblului se conjugă cu tratarea riguroasă a detaliilor,
cu descrierea. Nu lipseşte nici reflecţia sau divagaţia cu finalitate sapienţială. Amplul fragment
începe cu „Fericita domnie” a lui Vasile Vodă, care a durat 19 ani. Pe axul evenimenţial,
cronicarul plasează întâmplări care susţin această afirmaţie. Un exemplu este episodul nunţii
fiicei celei mari a domnitorului, Maria, cu cneazul Ragivil, „om de casă mare din cneazii Litfei.”

7
Printre nuntaşi se află şi viitorii duşmani, cei care i-au pricinuit căderea lui Vasile Lupu şi pe
care nu întâmplător îi numeşte cronicarul: „Iară soli trimişi era de la Racoţi cneazul Ardealului,
Chimini Ianaş, cu daruri şi de la Matei Vodă domnul muntenescu, singur Ştefan mitropolitul
Ţării Munteneşti şi Radul Logofătul şi Dücul spătariul…” Notele dominante ale acestei
ceremonii sunt opulenţa şi veselia: “Şi aşea cu petrecanii trăgându-se veselia câteva săptămâni,
au purces cneazul Ragivil cu doamna sa în Ţara Leşească, cu zestre foarte bogate.” Dar, acesta
este ultimul episod luminos al domniei, ascensiunea lui Vasile Lupu apropiindu-se de sfârşit.
Miron Costin trasează linia de demarcaţie: „Şi cu vremile până aice istovim o parte de domnie a
lui Vasilie Vodă, că până aice, pre cât au fostu fericită domniia aceasta, cu atâta mai cumplite
vremi s-au început de atunce, din care au purces din scădere în scădere această ţară până
astădzi”.
În continuare, cronicarul prezintă începutul şi cauza declinului: „…povestea lui Hmil,
hatmanului căzăcescu, de la care vremi s-au început şi răul nostru, în care până astădzi ne
aflăm cu acest pământu la cumplite vremi şi Dumnedzău ştie de nu şi peste veacul nostru
tăritoare. Izvorul tuturor răutăţilor şi pustiilor acestor părţi, începutul căderii şi împuţinării
Crăiei Leşeşti, răsipa şi pustiirea cazacilor, stingerea şi ţării noastre”. Treptat, în jurul
scaunului domnesc se acumulează factori de presiune, neîncrederea turcilor, jaful tătarilor,
adversitatea lui Racoţi (din Transilvania) şi a lui Matei Basarab (din Ţara Românească) şi
încuscrirea nefericită cu hatmanul cazacilor. Acest din urmă eveniment, opunându-se celeilalte
nunţi domneşti, se încadrează în strategia narativă a autorului: “Şi într-acesta anu au căutat a
face Vasilie vodă şi veselia fiicei sale, Roxandrei, după Timuş, feciorul lui Hmil, hatmanul
cazacescu, în anul 1652. Mare netocmeală în depotriva caselor şi hirelor! Aceasta parte era o
domnie de 18 ani şi împărăţiei cu belşug şi cu cinste sămănătoare, iară ceelaltă parte de doi ani
ieşită den ţărănie. Ruşcile cu «lado, lado», pen toate unghiurile, gimirile singur faţa numai de
om, iară toată hirea de hiară.”
Orizontul se întunecă treptat. Pentru instituirea atmosferei de inexorabil declin, Miron
Costin recurge consecvent şi nu în afara unui anumit ritm lăuntric al epicului, la alte povestiri
adiacente pe care le grefează abil pe trunchiul narativ al domniei lui Vasile Lupu.
Deciziile orgoliosului voievod sunt lipsite acum de logică, eficienţă, clarviziune, iar
evenimentele nu mai pot fi ţinute de el sub control. Nunta domniţei Ruxandra, din care făcuse un
act politic, produce mai mult rău decât bine: părăseşte Iaşii lăsându-i pradă hoardelor tătăreşti

8
care jefuiesc şi incendiază; trimite solii nesigure, cele mai neinspirate fiind misiunile conduse de
logofătul Gheorghe Ştefan, viitorul uzurpator al domniei.
În întâmplări, Miron Costin caută semnificaţiile unui destin, semnificaţii etern-umane.
Căderii lui Vasile Lupu din domnie îi conferă proporţii grandioase, proporţiile unui fenomen
geologic: „Precum munţii cei înalţi şi malurile cele înalte, când se năruiesc de vreo parte, pre
cât sântu mai înalţi, pre atâta să fac mai mare, când să pornescu şi copacii cei înalţi; mai mare
simetrii fac, cându să coboară, aşea şi casele cele înalte şi întemeiate cu îndelungate vremi, cu
mare răsipă purcegu la cădere când cad. Într-acela chip şi casa lui Vasile-vodă, de atâţia ani
întemeiată, cu mare cădere şi răsipă şi apoi la deplina stingere, au purces de atuncea.”
Observăm aici, pe lângă amploarea nu lipsită de eleganţă a comparaţiei, selecţia riguroasă a
vocabularului, ritmul interior al frazei şi muzicalitatea acesteia.
Tema trădării, care traversează întregul text, devine pregnantă şi dă forţă literară faptului
istoric propriu-zis. Căderea lui Vasile Lupu are o dimensiune tragică, iar personalitatea atât de
complexă a voievodului, dar în acelaşi timp plină de paradoxuri, străbate, prin lumini şi umbre,
paginile cronicii.Dintr-un profil uman contradictoriu, autorul creează, în paginile cronicii, un
veritabil personaj literar, prezentat în evoluţia sa spectaculoasă „de la strălucirea bazileică la
umilinţa învinsului”4.
♦ O altă dovadă a vocaţiei de prozator o constituie prezenţa în operă a caracterizării.
Cronicarul poate fi situat în familia spirituală a moraliştilor prin talentul de a caracteriza. În
general, personajul costinian este încadrat unei scheme, autorul urmărindu-i atitudinea faţă de
supuşi, abilitatea politică, religiozitatea, curajul. Primind proporţiile unei microbiografii,
portretele sunt surprinse fie în imobilitatea care motivează că „lupul părul îşi schimbă, iar nu
hirea”, fie în devenirea lor. Pentru a doua situaţie un exemplu memorabil este portretul lui Ştefan
Tomşa, schimbat radical de la o domnie la alta ,încât cititorul are impresia că sunt puşi la un loc
doi domnitori: „Domnul Ştefan-vodă Tomşea, mare vărsătoru de sînge, gros la hire şi prostatec
câtu îi părea că iese aşa de bine, cum domniia întâi. Iară la a doa, domniia, cu multu schimbatu
într-altu chipu după patime ce-i venise şi lui la capu. Şi el au făcut şi biserica domnească pe
poarta curţii şi cu domniie fericită ţării.”

4
Elvira Sorohan, op.cit., p.366.

9
 La Miron Costin întâlnim portrete în vechea tradiţie a lui Grigore Ureche: creionări ale
unor figuri marcante, referitoare la personalitatea celui vizat. Relevant este crochiul lui Matei
Basarab: “…omu fericit preste toate domniile aceii tari, nemândru, blându, direptu om de ţară,
harnic la războaie, aşea neînfrântu şi nespăimat, cât poţi să-l asameni cu mari oşteni ai lumii.”
La acest cronicar apare însă şi o strategie cu totul nouă pentru proza cronicărească:
vorbirea directă şi introducerea, uneori, a referinţelor livreşti. Astfel, domnitorului Radu-vodă îi
construieşte o imagine complexă. Episodul domniei acestuia în Moldova debutează printr-un
portret elogios şi plin de dinamism. După ce justifică supranumele de “cel Mare”, lansează
calitatea definitorie a voievodului – înţelepciunea – şi o sprijină cu dictoane din Plutarh sau din
Biblie:
„Încep.1. Domniia Radului-vodă celui Mare împărăţiei, nu domniei sămănătoare şi pentru
lucrurile şi tocmelele casei lui i-au dzis Radul-vodă cel Mare.
Zac.2. Scrie Pliutarhu, vestitu istoricu, la Viiaţa lui Alexandru Machidon care au scris
Alixandriia cea adevărată, nu basne, cum scrie o Alexandrie den grecie ori dintr-altă limbă
scoasă pre limba ţărâi noastre, plină de basne şi scornituri, el dzice că hărniciia împăraţilor şi
domnilor mai multu să înţelege din cuventele lor şi sfaturi grăite de dânşii, care cum şi păn încât
au fostu, decât den războaie făcute de dânşii, că războaiele, avuţiia şi prilejul vremii face mai de
multe ori.Iară cuvântul şi sfat înţeleptu den singură hirea izvoreşte, pănă în cât ieste, precum
dzice şi Înţelepciunea lui Solomon:<Den rostul direptului izbucneşte înţelepciunea>.
Zac.3. Fost-au acestu domnu, Radul-vodă, deplin la toate şi întreg la hire.Cuvântul ce-l
grăiia ca o pravilă era tuturora, giudeţele cu mare dreptate şi socoteală, fără făţărie, cu cinste,
iar nemăruia cu voie veghiată.Avea acestu cuvântu:<Domnul hiecare, cându giudecă pre un
boierin, iară giudeţul pre calea sa să margă. Şi aşea, cându să pârăşte un curteanu c-un ţăran,
mai de cinste să fie curteanul şi la cuvântu, şi la căutătura domnului, iară nu abătându-să
giudeţul din calea sa cea direaptă>.Şi la multe divanuri, cătră vornicii cei de gloată
dzicea:<Vornice, dzi celui om mâine să mai iasă la divan>, ferindu să nu să hie greşit cumva
giudeţul.Şi de să prilejiia cumva negăcitu giudeţul la un divanu, să îndrepta la altul.Dzicea de
multe ori:<Nemică nu ocăreşte pre domnulu aşea ca cuvântul nestătător>.Pentru boieri
dzice:<De mare-folos şi cinste este este domniei şi ţărâi boeirinul înţeleptu şi avut, că de are
domnulu cinci-şase boieri avuţi, nice de o nevoie a ţărâi nu săteme>.Cu boieriul ca c-un

10
boieriu, cu slujitoriul ca c-un slujitoriu, cu ţăranul ca c-un ţăran făcea voroave, şi tot cu
blândeţe şi cu mare înţelepciune, că deşi era răpit la vremea sa, iar nu îndelungu.”
Ne aflăm nu în faţa unui istoric, ci a unui scriitor preocupat să reorganizeze evenimentele
în vederea comunicării unor dominante ale condiţiei umane. Uneori, îşi permite momente de
confesiune, stabilind o intimă legătură cu virtualul lector: „Mă vei ierta, iubite cititorule, căci nu
ţ-am scris aceste seamne la locul său. Creade neputinţei omeneşti, creade valurilor şi
cumplitelor vream, întreabă pe ce vreami am scris şi cât am scris.”
O figură retorică şi stilistică întâlnită uneori în cronică şi care augmentează valenţele
artistice ale discursului narativ, inexistentă la Grigore Ureche, este anticipaţia, care are funcţia
de a avertiza cititorul asupra celor ce urmează să fie relatate.Potrivit opiniei formulate de Elvira
Sorohan, anticipaţia(fraza introductivă a episodului) „ar îndeplini funcţia prologului folosit
uneori în teatru”5. Un astfel de exemplu îl reprezintă începutul capitolului douăzeci: În mică
cumpănă stau lucrurile oameneşti şi răssipele a mare case şi domnii, şi bine au dzis un dascal
că lucrurile războaielor în clipala ochiului stau”, prin care autorul prefigurează dramatismul
evenimentelor din istoria Moldovei, la întoarcerea lui Vasile Lupu împreună cu „oardele
tătărăşti”.
● În general, istoria povestită de cronicar este una dominată de ameninţări, de situaţii
conflictuale care pun sub semnul incertitudinii însăşi existenţa individului. Naratorul dovedeşte o
deosebită percepţie a dramatismului vremurilor sub care se află fiinţa umană şi, pentru a-l releva,
apelează la un vocabular adecvat, la un ritm interior in crescendo al frazei, la imagini vizuale
sugestive, la tonul meditativ şi chiar la adresarea directă: „Nu s-au pomenit de semnele ceriului,
carile s-au prilejit mainte de acestea toate răutăţi şi Crăiei Leşeşti şi ţărâi noastre, şi stângerea
casei aceştii domnii a lui Vasilie-vodă, la rândul său.Că era să să pomenească la domnia lui
Vasilie-vodă, pentru cometa, adică steaoa cu coadă, care s-au prilejit cu câţva ani mainte de
aceasta aşea de grea premeneală aceştii domniei şi întunecarea soarelui, în anul acela, în care
an s-au rădicat Hmil-hatmanul cu căzacii asupra leşilor, foarte groadznică întunecare în postul
mare, înaintea Paştilor, în anul <7156>[1648], într-o vineri, şi tot într-acela an lăcustele
neaudzite vacurilor, care toate semnele în loc bătrânii şi astronomii în Ţara Leşască a mare
răutăţi că sintu acestor ţări meniia.Mă vei ierta, iubite cititoriule, căci nu ţ-am scrise aceste
semne la locul său.Crede neputinţii omeneşti, crede valurilor şi cumplitelor vremi, întreabă pe

5
Ibidem, p. 372.

11
ce vremi am scris şi cât amu scris.Aş hi lipit aceste semne la rândul său, ce amu era trecut
rândul la izvodul cel curat, şi scriitori carii izvodescu puţini să află, iar tipar nu-i.Deci aicea de
aceste semne îţi dau ştire, şi ales povestea lăcustelor, care cu ochii cumu veniia am
prăvit”(Zac.4 din Capulu alu doodzecile).
► Un alt „ornament”narativ în paginile cronicii, îl reprezintă descrierea invaziei lăcustelor,
din vremea când autorul studia la Bahr, în Polonia.Fragmentul este realizat cu deosebită
măiestrie artistică, printr-o detaliere minuţioasă, în aceeaşi lungă „respiraţie epică” (Elvira
Sorohan), specific costiniană, şi care este un prilej de abatere de la povestirea evenimentelor
istorice propriu-zise, dar de reliefare a „cumplitelor vremi”:
„Zac.5. Cu un anu mainte de ce s-au rădicat Hmil hatmanul căzăcescu, asupra leşilor,
aproape de secere, eram pre atuncea la şcoală la Baru, în Podoliia, pre cale fiindu de la sat
spre oraş.Numai ce vădzum despre amiadzădzi unu nuor, cum să rădică deoparte de ceriu, un
nuor sau o negură.Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, pănă ne-am timpinat cu
nuorul cel de lăcuste, cum vine în oaste stol.Înloc ni s-au luat soarele de desimea muştelor.Cele
ce zburau mai sus, ca de trei sau patru suliţe nu era mai sus, iar carile era mai gios, de un stat
de om şi mai gios zbura de la pământu.Urlet, întunecare asupra omului sosindu,să rădica
oarece mai sus, iar multe zbura alaturea cu omul, fără sfială de sunet, de ceva.Să rădica în sus
de la om o bucată mare de ceia poiadă, şi aşea mergea pe deasupra pământului, ca de doi coţi,
pănă în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip.Un stol ţinea un ceas bun şi, dacă
trecea acela stol, la un ceas şi giumătate sosiia altul, şi aşea, stol după stol, cât ţinea de la
aprândzu pănă îndesară.Unde cădea la mas, ca albinele de gros dzăcea;nice cădea stol preste
stol, ce trecea stol de stol, şi nu să porniia pănă nu să încăldziia soarele spre aprândzu şi
călătoriia pănă îndesară şi pănă la căderea de mas.Cădea şi la popasuri, însă unde mânea,
rămânea pământul negru, împuţit.Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de sămănătură, nu
rămânea.Şi să cunoaşte şi unde poposiia, că era locul nu aşea negru la popas, ca la masul aceii
mâniei a lui Dumnedzău.Câteva dzile au fostu aceia urgie;den părţile de gios în sus mergea.Şi
tot atuncea au fostu şi aicea în ţară lăcuste, şi după acela anu şi la al doilea, însă mai puţine.Şi
apoi şi în dzilile a lui Ştefan-vodă au fostu lăcuste, însă pre une locuri, şi nu ca aceia desime, ca
în cela anu, de care s-au scris.Iarna se găsiia în pământu îngropate pre multe locuri”(Capulu
alu doodzecile).

12
 Acest fapt rememorat de cronicar constatăm că apare în viziunea sa ca un semn al justiţiei
divine şi, ca atare, descrierea primeşte dimensiunea, specific medievală, a unui sfârşit de lume.
Pentru a exprima marile adevăruri, Miron Costin recurge la dicton, la maximă. Moralismul,
componentă a existenţei spirituale româneşti, este o invariantă structurală a operei cronicarului.
Miron Costin foloseşte în Letopiseţ peste 50 de dictoane şi proverbe, alături de episoadele
exemplificatoare, în scop didactic, fără ca logica interioară a textului să sufere modificări. Ca şi
Tacit sau Erasmus, adesea naratorul se retrage în dicton pentru a exprima adevăruri fundamentale
şi pentru că prin această modalitate poate deveni cel mai bun mediator între istorie şi cititorul
care asistă tăcut la o lecţie de conduită, la o lecţie despre existenţă.
Cuvântul „ca o pravilă” este instrumentul prin care Miron Costin coboară abstractul în
concretul istoriei pe care o revitalizează, oferind contemporanilor şi urmaşilor săi o adevărată
lecţie despre demnitate, despre perisabilitatea fiinţei şi despre puterea iluzorie.
● Cartea De neamul moldovenilor se plasează şi ea, parcă mai acut decât celelalte
scrieri, în spaţiul dramei imanente a destinului poporului român. Miron Costin coboară până la
izvoarele originii românilor, înţelegând că un popor nu-şi poate reclama identitatea şi drepturile,
dacă nu-şi fixează şi nu-şi afirmă originile. Cărturarul mărturiseşte: „Îndemnatu-ne-au mai mult
lipsa de ştiinţă a începutului acestii ţări, de discălicatul ei cel dintâi, toate alte ţări ştiind
începuturile sale.” Însuşi titlul cărţii este semnificativ. Pentru scriitor, obârşia este importantă,
întrucât relevă fondul unei naţiuni.
Presiunea puterilor străine asupra ţărilor române era, în veacul cronicarului, din ce în ce
mai mare. Privind în trecut, Miron Costin vedea istoria tragică a unui popor divizat în trei ţări,
care luptase secole de-a rândul pentru a-şi păstra teritoriul şi identitatea, fără însă a avea
conştiinţa întregului său trecut. Ceea ce se întâmpla în a doua jumătate a veacului al XVII-lea îi
părea a depăşi calvarul trecutului. Era conştient că afirmarea identităţii vine cu întârziere:
“Dzicea-va neştene prea târziu ieste; după sutele de ani cum se vor putea şti poveştile
adevărate, de atâtea veacuri”, însă cărturarul are argumentul forţei reparatoare a cuvântului
scris, al istoriei, căci “Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusita oglinda minţii omeneşti,
scrisoarea.” Miron Costin aduce în sprijin recuperarea târzie a vieţii şi a faptelor lui Alexandru
cel Mare şi a istoriei Romei. Conştient de rolul autorului şi al cărţii scrise („scrisoarea este lucru
veşnic”), el adoptă strategia îndoielii de sine, pentru că istoria despre care scrie este foarte veche
şi nu va putea scrie cu exactitate despre toate.

13
 Mai dureroasă şi mai primejdioasă i se pare a fi falsificarea identităţii românilor.
Aserţiunile lui Simion Dascălul la cronica lui Ureche „nu letopiseţe, ce ocări sunt” şi, ca atare,
savantul autentic se întreabă cu naivitate: Dacă n-au fost clară dintâi scrisoare în ţară, şi nici
streinii n-au ştiut şi nemica n-au scris, de unde sunt aceste basne, cum să fi fost moşii ţării
acesteia din temniţele Rimului, daţi întru ajutor lui Laslău, craiul unguresc?”. Indignarea
cronicarului se obiectivează şi generează una dintre cele mai frumoase ziceri retorice din
literatura noastră medievală: „De aceste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici este
şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea este lucrul vecinic. Când ocărăsc într-o zi
pre cineva, este greu a răbda: dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”.
Cartea cuprinde şapte capitole şi este structurată logic, deoarece totul se poate reduce la un
silogism: italienii sunt latini, noi suntem fraţi cu italienii, deci noi suntem latini.
Primul capitol, intitulat De Italia, se remarcă atât prin valoarea documentară, cât şi prin cea
literară. Miron Costin descrie cu nostalgie spaţiul îndepărtat spre care aspiră, un spaţiu pe care şi-
l imaginează şi pe care nu l-a văzut. Astfel, Italia e un fel de locus amoenus, un spaţiu ideal. Tot
ce este italic îi apare autorului ca fiind sacru. Călătoria imaginară are un scop utilitar, acela de a-i
determina pe români să ajungă prin puterea gândului la izvoare, la origini.
Despre Dacia, Miron Costin scrie succint, întrucât i-au lipsit informaţiile, însă nu omite să
elogieze vitejia strămoşilor de pe aceste meleaguri.
Din ultimele trei capitole, mult mai ample, aflăm informaţii preţioase privind numele
poporului (cronicarul insistă asupra termenului „român”), despre obiceiuri, mai ales despre
rostirea bocetelor la înmormântare, ritual care seamănă cu cel al poporului roman.
Cert este că De neamul moldovenilor este, în cultura română, prima monografie istorică,
geografică şi etnografică, dar totodată şi prima scriere polemică ştiinţifică, primul pamflet.
Problema latinităţii românilor şi raportul om-istorie sunt temele fundamentale ale scrisului
costinian. Cărturarul, “cel mai bun vorbitor de limbă latină” din spaţiul românesc al secolului al
XVII-lea, rămâne o permanenţă a culturii naţionale.

Bibliografie
a) OPERA
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei.De neamul moldovenilor, Editura

14
 Junimea, Iaşi, 1984.

b) REFERINŢE CRITICE
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva,
Bucureşti,1982.
Curticăpeanu, Doina, Orizonturile vieţii în literatura veche româneasc, Editura Minerva,
Bucureşti, 1975.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române.5 secole de literatură, Editura
Paralela45, Piteşti, 2008.
Mazilu, Dan Horia, Recitind literatura română veche.Partea a II-a.Genurile literare, Editura
Universităţii din Bucureşti, 1998.
Negrici, Eugen, Naraţiunea în cronicile lui Gr.Ureche şi Miron Costin, Editura Minerva,
Bucureşti, 1972.
Piru, Al., Literatura română veche, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961.
Rotaru, Ion, Valori expresive în literatura română veche, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
Scarlat, Mircea, Introducere în opera lui Miron Costin, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
Sorohan, Elvira, Introducere în istoria literaturii române, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 1997.
Sorohan, Elvira; Pricop, Constantin; Stancu, Valeriu P., Naratori şi modelare umană în
medievalitatea românească, Editura Junimea, Iaşi, 2000.
Velciu, D., Miron Costin, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
x x x , Cartea cronicilor, texte antologate şi comentate de Elvira Sorohan, Editura Junimea,
Iaşi, 1986.

Temă propuse în vederea pregătirii pentru examen

•Reliefaţi trăsăturile distinctive ale tehnicii narative din Letopiseţul Ţării Moldovei de Miron
Costin.

15
16