ACCENTUL

Accentul este pronunțarea mai intensă a unei silabe dintr-un cuvânt.

Accentul nu se notează cu semn special decât în lucrările de
specialitate, în care vocala accentuată se subliniază.
În limba română, accentul este liber, putând fi: • pe ultima silabă: 
fe-li-nar; 
• pe silaba penultimă: 
a-ler-gă-tu-ră; 
pe antepenultima silabă: 
cra-ti-mă; 
pe a patra silabă de la sfârșit: 
chel-ne-ri-ță. 
Variantele accentuale reprezintă situațiile în care se permite
accentuarea fie pe o silabă, fie pe alta, fără a se schimba sensul
cuvântului. De exemplu: antic/antic, gingaș/gingaș
Variantele accentuale se datorează filierei prin care vorbitorii consideră
că a intrat cuvântul (profesor, pentru filiera germană, dar profesor
pentru varianta franceză). Unele cuvinte nu permit variante
accentuale, deși în vorbirea cotidiană acestea sunt utilizate; ele
reprezintă greșeli de pronunție. Corect este altădată, nu altădată;
călugăriță, nu călugăriță, mârșav, nu mârșav etc.
Există și cuvinte care se scriu identic, dar se accentuează diferit și au
sensuri diferite (omografe). Acestea nu intră în categoria variantelor
accentuale. De exemplu: acele/acele, torture/torture,
companie/companie etc.