Limbajul corpului in reclame

Cuprins:

Comportamentul ritual, prin utilizarea diferitelor semne de recunoaștere, a fost adesea legat de
anumite comportamente umane: creșterea mâna, aplecându-și capul pentru a saluta, sunt gesturi
care îndeplinesc aceleași principii ca și în comunicarea animală. Cel mai bun din

aceste comportamente rituale observate la copii. Dacă noi, adulții, mascam adesea discursul
verbal, în cel al copiilor

comportamentul poate fi observat cu ușurință. Un copil de 2 ani, în comunicare cu alți copii de

aceeași vârstă,

prezintă mai întâi comportamente sociale pozitive: mângâiere, acceptare, iar pe de altă parte,
comportament social negativ: amenințări. Pentru

exemplu: la 18 luni, copilul imită mușcătura; la 2 ani isi proiecteaza capul si gura deschisa emite
a

sunet puternic, amenințător, fără a încerca să muște; intre 2-3 ani, comportamentul amenintator
devine mai mult

simbolic, copilul ridică brațul, aruncându-l înainte cu palma întoarsă spre amenințare. Dacă
adultul dă un

răspuns ritualizat de amenințare de împăcare (zâmbet, cu capul plecat pe umăr), este imediat
imitat de

copil care este calm, amenințarea este astfel rezolvată (Amado & Guittet, 1975, pp.16). Toate
aceste ritualuri constituie

regulile necesare vieții sociale. Copiii care nu le respectă sunt excluși din grup. Astfel, copilul
este
forțat să învețe același limbaj care formalizează relația dintre membrii grupului, mimica pe care
o învață,

aceste gesturi rituale care pot comunica și pot fi acceptate de alți membri. Această sensibilitate la
non-verbal

comunicarea consta parțial intuiția copiilor în raport cu adulții care percep rapid intențiile și

sentimente. Odată cu vârsta, aceste mijloace de exprimare sunt atenuate, dar încă prezente în
limbajul non-verbal.

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbală (limbajul corpului) este

interesantă pentru at cel puțin două motive: 1) rolul său este adesea minimalizat; 2) în
comunicarea orală, 55% din informații sunt percepute și reținut prin limbaj non-verbal (expresii
faciale, gesturi, postură etc. Acest procent a fost stabilit la mijlocul anilor '70 de A. Mehrabian și
M. Weiner ("Decoding of Inconsistent Communications", citat în Birkenbihl, 1999). Ei stabilesc
următorul raport de percepție a informațiilor de către un receptor de comunicare orală

Primul motiv este acela de a minimiza adesea rolul acțiunii non-verbalizate, de fapt nu percepem
doar vârful

aisberg într-o conversație. Care este „al șaselea simț” care primește informații care nu sunt
exprimate verbal de către

emitent? Se consideră că femeile au acest „al șaselea simț” mai bine dezvoltat decât bărbații. O
posibilă explicație ar putea

fie că femeile sunt mai pricepute în interpretarea limbajelor non-verbale. În gesturile lor, copiii
experimentează creșterea în

primii ani de viață, în care comunică predominant prin limbaje non-verbale. Un alt posibil

explicația ar fi că dezvoltarea acestei abilități compensează lipsa lor (femeilor) de forță fizică

(Keenan, 1997).

Dar până când știința va descoperi acest „simț” de intervenție suplimentară în procesul de
comunicare, adoptăm
imaginea umană cu cinci simțuri care comunică în mare parte non-verbal și uneori exprimată
prin cuvinte. oameni

au abilitățile de a interpreta semnalele care vin din cele cinci simțuri, abilități care se dezvoltă
de-a lungul vieții, experiență

si invatare.

Să realizezi importanța limbajului corpului, să te gândești la mimi care exprimă întreaga poveste
doar prin limbajul corpului, este

suficient pentru a-ți aminti filmele mute și expresia feței lui Charlie Chaplin care face cuvinte
inutile și întreabă

de ce atunci când discutați ceva important eviți să comunicați prin telefon și preferați față în față

comunicare. Explicația este: comunicarea prin telefon blochează comunicarea prin limbajul
corpului

iar comunicarea în acest fel este incompletă, incertă (Ury, 1994; Stanton, 1997).

Comunicarea limbajului corpului contribuie la expresiile faciale, mișcările corpului (gesturile),

forma și postură, aspectul general și comunicarea tactilă.

Expresie faciala

Comunicarea include expresia feței (încruntarea sprâncenelor, sprâncenele ridicate, încrețirea

nasului, buzele care urcă etc.), zâmbetul (cu caracteristici și gata de utilizare) și ochii (sau
evitarea contactului vizual, expresia ochilor, direcția privirii și așa mai departe). Mai tind ca,
involuntar, sa zambeasca, sa se incrunte, sa se roteasca, sa reduca sau sa dilate pupilele.

Fața este partea cea mai expresivă a corpului, iar expresia ei este un mijloc de exprimare
neprețuit.

În mod normal, ochii și partea de jos a feței sunt considerate cele mai intense în timpul
comunicării. Se consideră, de exemplu, că într-o conversație cu o femeie, expresiile ochilor sunt
mai importante decât cuvintele expres.

Mimica este partea feței noastre care comunică. Fruntea încruntă înseamnă îngrijorare, furie,
frustrare; ridicat sprancene, ochii deschisi - surpriza, surpriza; nas încrețit - nări mărite neplăcute
- furie sau, în alt context, excitare senzuală; buzele strânse - incertitudine, ezitare, ascunderea
unor informații (Stripp & Weiss, 1985; Scott, 1996).

Zâmbetul este un gest complex, capabil să exprime o gamă largă de informații, de la plăcere,
bucurie, satisfacție, până la promisiune, cinism, jenă (zâmbetul Mona Lisa este renumit pentru
semnificație, dar și pentru ambiguitate). Nou interpretarea sensului zâmbet poate varia de la
cultură la cultură (sau subcultură), strâns corelată cu specificul ipoteze; sunt realizate în raport cu
relațiile umane din cadrul acelei culturi (Dupont, 1994; Hall & Hall, 1990).

Privirea

Se spune că ochii sunt „fereastra către suflet”. Parem legat de nevoile noastre: aprobare,
acceptare, încredere și prietenie.

Chiar și a privi sau a nu privi pe cineva are un sens. Pe cineva să confirme că recunoaște prezența
acolo pentru ne privim interceptarea dorinta de a comunica mijloacele cuiva. O privire directă
poate însemna onestitate și intimitate, dar în unele cazurile pot însemna amenințări comune. În
general, o minte continuă.Contactul cu clipiri scurte indică faptul că nu există priviri prietenoase.
Mișcarea ochilor în sus exprimă încercarea amintește-ți ceva; în jos - din păcate, modestie,
timiditate sau ascunderea emoțiilor. Priviți în lateral sau nu priviți cineva poate manifesta lipsă
de interes, răceală. Evitarea ochilor înseamnă a ascunde sentimente, disconfort sau vinovăție
(Floyer, 1998).

Oamenii care nu sunt încrezători vor evita situațiile în care cealaltă parte pare a fi simțită
amenințată, dar vor căuta circumstante favorabile. Există chiar și sintagma „agățați” de a privi.

Privirea este un mod „nu direct” de a atinge pe cineva, de unde și expresia „a-i mângâia ochii”.
Pupile dilatate indică emoții puternice. Elevii lărgiți au în general o vedere plăcută, față de care
avem o atitudine de sinceritate. 108 Răzvan C. Dinică / Procedia - Științe Sociale și
Comportamentale 137 ( 2014 ) 105 – 111

Scăderile elevilor sunt expresia mai puțin sinceră și a nemulțumirii. Clipirea frecventă indică
anxietate (Floyer,1998).

Mișcarea corpului

Corpul comunică prin gesturi, poziție și tip de mișcare.

Gesturi

Pentru a ne da seama cât de comune sunt gesturile pe care le folosim, încercăm să vorbim cu
mâinile la spate.

Unele elemente ale gesturilor limbajului - cum ar fi ridicarea pumnilor - denotă ostilitate și furie
sau, în funcție de context, determinare, solidaritate, stres; brațele deschise - onestitate, acceptare;
mână la gură - surpriză; acoperind gura cu mâna - ascunde ceva, nervozitate . Capul sprijinit în
palmă înseamnă plictiseală, dar mâna (degetele) pe obrazul, dimpotrivă, manifestă un interes
extrem. Mâinile ținute înapoi pot exprima superioritatea sau autotestul (Floyer, 1998; Stanton,
1995).

Trebuie să avem grijă totuși la diferențele culturale. De exemplu, prin mișcarea majorității
capului în sus și în jos

popoarele spunând „da”, dar oamenii din Sri Lanka și bulgarii au jucat la fel prin mișcarea
capului de la dreapta la

stânga. Arătarea gestului cu degetul este considerată nepoliticos pentru noi, insultă în Thailanda
și indicator absolut neutru în

S.U.A. (Hall & Hall, 1990, p.32).

Folosirea excesivă a gesturilor este considerată nepoliticos în multe țări, dar gesturile mâinilor au
devenit celebre

italieni oameni pasionați.

Americanii modul în care își încrucișează picioarele (relaxați, mișcări libere, fără nicio reținere),
diferă de cel al

Europenii (controlați cu atenție până la poziția finală) și bărbații diferă de femei. Un american va
pune picioarele pe

sol chiar dacă înseamnă a fi confortabil sau dacă dorește să demonstreze control asupra situației.
În europeanul nostru

Țările, oamenii tind să fie destul de conștienți de modul în care acţionează, diferit și îl asociază
cu formalitatea, competiția,

tensiune. Tremurul picioarelor indică plictiseală, nerăbdare sau stres (Salanick & Pfeffer, 1978;
Hall & Hall, 1990;

Stripp & Weiss, 1985).

Postură

Postura/Poziția comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, cred că îl au sau
doresc să îl aibă. In acest

respect, este o modalitate prin care oamenii se relaționează unii cu alții atunci când sunt
împreună. Urmăriți postura ne oferă informații despre

atitudinile, emoțiile, gradul de curtoazie, căldura.

O persoană dominantă tinde să-și țină capul înclinat în sus și în jos deasupra subiectului. În
general, corpul aplecat înainte

înseamnă interesul partidului, dar uneori înseamnă anxietate și îngrijorare. Poziție relaxată,
înclinat scaunul pe spate, mai

indica detașare, plictiseală sau încredere excesivă în sine și apărare celor care cred că au un statut
mai înalt decât

interlocutorul.

Poziția oamenilor, legată de relația lor atunci când sunt împreună, poate fi clasificată în trei
categorii

(Amado & Guittet, 1975): 1. Incluziune/neincluziune, postură care definește activitatea de

comunicare în spațiu și

acces limitat la grup. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc care se poate
întoarce/apleca spre

centru; întindeți un braț sau un picior peste restul deschis, indicând faptul că accesul prin acest
grup este limitat; 2.

Corpul de ghidare – este faptul că două persoane pot alege să stea față în față (peste stradă) sau
împreună (paralel).

Prima situație comunică predispoziție pentru conversație, iar a doua – neutralitatea; 3. Poziția de
potrivire/nopotrivire care comunică intensitatea cu care o persoană este implicată în cealaltă
persoană spune sau face.

Participarea crescută duce la o poziție congruentă (asemănătoare cu cea a ascultătorului),

schimbarea posturii ascultătorului declanșează în acest sens.

caz; schimbarea posturii este puternic implicată în comunicare. Acolo unde există diferențe între
comunicatori
statutul, opiniile sau opiniile, pozițiile apar incongruente: persoana nu interacționează în niciun
fel.

Cum să miști corpul

Conduita unei persoane într-o comunicare, în ceea ce privește modul în care poate fi
caracterizată mișcarea corpului: prin

miscarea laterala este considerata buni comunicatori; prin mișcarea din față și din spate este
considerat un om de acțiune; de

mișcările verticale sunt considerate un om de persuasiune;

În America au apărut așa-numiții „vânători de cap” - consultanți specializați în găsirea

problemelor oamenilor potriviți pentru un

funcţie de management anume. Acești specialiști folosesc intens aceste indicii (Salanick &
Pfeffer, 1978).