Modele editabile pentru CALCULATIA COSTURILOR

6.0 METODA ALTERNATIVĂ DE EVIDENȚĂ A

PRODUSELOR FINITE

6.1 METODA COSTULUI STANDARD

Produsele finite sunt bunuri din categoria stocurilor produse de către entitate.

Ciclul de realizare a acestora poate fi unul scurt (de câteva zile, de câteva săptămâni) sau lung (de câteva

on
luni sau chiar mai mare de un an).
Odată produse, stocurile de produse
finite trebuie evaluate şi înregistrate în contabilitate.

Regula generală privind evaluarea şi înregistrarea în contabilitate a produselor finite – stabilită de IAS 2
at
„Stocuri” şi preluată şi în norma naţională – prevede că acestea se evidenţiază, la momentul obţinerii lor, la
costul de producţie.
tr
Costul de producţie este costul stabilit de entitatea producătoare şi conţine costurile tuturor materialelor,
serviciilor, utilităţilor şi manoperei care au fost angajate pentru realizarea produsului finit.
S

Însă este cunoscut faptul că valoarea certă, precisă a anumitor elemente de cost nu poate fi stabilită
p∧

decât la finalul lunii.

Ca urmare, costul de
producţie nu poate fi calculat şi cunoscut cu acurateţe decât la finalul lunii.
ro

În cursul lunii se produc, se obţin şi intră în gestiune produse finite, care trebuie evaluate şi înregistrate în
contabilitate.
nt

În această situație, la ce cost se pot evalua şi înregistra în contabilitate produsele finite obţinute, dacă
societatea nu poate calcula costul de producţie decât la finalul lunii?
Re

Tot o normă contabilă – internaţională şi naţională – prevede o variantă de evaluare şi înregistrare în

contabilitate a produselor finite obţinute în cursul lunii, până la definitivarea calculaţiei efective.

Această metodă poartă denumirea de metoda costului standard.

Metoda costului standard – după cum menţionează şi IAS 2 – este o tehnică simplificată de evaluare a
costului produselor finite la momentul obţinerii lor.

Costul standard se determină pe baza unei aşa-numite antecalculaţii – care are drept scop aproximarea
costului de evaluare şi înregistrare în contabilitate a produselor finite, până la stabilirea costului efectiv, real
de producţie, la finalul lunii.

Pentru stabilirea costului standard (denumit şi estimat sau prestabilit) – potrivit IAS 2 şi reglementării
naţionale – se iau în considerare nivelurile normale ale materialelor şi consumabilelor, ale manoperei, ale
eficienţei şi utilizării capacităţii. Aceste niveluri trebuie revizuite periodic şi ajustate, dacă este necesar, în
funcţie de condiţiile actuale.

Costul standard (estimat) este, de fapt, un cost prestabilit (estimat) de societate, care nu trebuie în mod
obligatoriu să aibă o valoare precisă, de maximă acurateţe, şi care îi permite entităţii să-şi evalueze şi
înregistreze în contabilitate produsele finite la data obţinerii lor, fără să aştepte finalul lunii, când stabileşte
costul de producţie efectiv.

Costul standard pentru produsele dintr-un an poate fi stabilit fie la nivelul costurilor efective de la finalul
anului precedent, fie la nivelul preţurilor de vânzare (dacă bunurile au o mişcare foarte rapidă de vânzare),
fie la o valoare oarecare estimată de societate.

Faptul că, în cursul lunii produsele finite sunt evaluate şi înregistrate în contabilitate la un cost standard
(estimat), nu exonerează societatea de la calculul costului efectiv de producţie, la finalul lunii.

Metoda costului standard reprezintă doar o abatere provizorie, în cursul lunii, de la evidenţierea produselor
la cost de producţie.

Produsele finite trebuie, totuşi, evaluate şi evidenţiate în contabilitate la cost de producţie, astfel că, pentru
respectarea acestei reguli de bază, la finalul lunii, societatea trebuie să efectueze o postcalculaţie de cost –
pentru determinarea costului efectiv de producţie al fiecărui tip de produs finit obţinut.

După efectuarea calculaţiei efective de cost de producţie, costul astfel obţinut nu mai poate fi alocat
pentru fiecare produs finit în parte, nici în contabilitate, nici în gestiune, acesta fiind deja înregistrat în
contabilitate la cost standard.

Or se cunoaşte faptul că, odată stabilit un cost pentru evaluare a bunurilor intrate în gestiune,
acesta nu se modifică.

Costul de producţie efectiv se alocă doar valoric întregii producţii obţinute în cursul lunii, pe baza metodei
diferenţelor de preţ calculate între valoarea produselor finite înregistrate la costul standard şi valoarea
produselor finite calculate (nu înregistrate) la cost efectiv.

on
Contabil, diferenţele de cost se evidenţiază cu ajutorul contului bifuncţional 348 „Diferenţe de preţ la
produse”. at
Diferenţele de cost reflectă – după cum le spune şi numele – însăşi diferenţa de cheltuieli dintre cheltuielile
incluse în costul standard (estimat) şi cele incluse în costul efectiv (de producţie).
tr
Cu ajutorul acestui cont de diferenţe se reglează valoarea cheltuielilor de producţie
(evidenţiate în balanţa
contabilă cu ajutorul conturilor din clasa 6) ce trebuie acoperite, contrabalansate, contracarate de contul
S

de venit 711 „Venituri aferente costurilor stocurilor de produse”.

p∧

Acest aspect vine să respecte principiul conform căruia toate cheltuielile efectuate trebuie să aibă
conectare la venituri.
ro

Or, în cazul produselor finite obţinute şi nevândute, odată ce nu există venit din vânzare, nu trebuie să existe
nicio cheltuială cu producerea lor.
nt

Rezultatul financiar (profit sau pierdere) se stabileşte doar în urma vânzării produselor finite, prin
înregistrarea venitului din vânzare concomitent cu înregistrarea cheltuielii efectuate cu produsul vândut.
Re

Aşadar, până la vânzarea (ieşirea) produsului, cheltuielile ocazionate de producerea lui nu trebuie să
genereze pierdere, ci contravaloarea acestora se contrabalansează cu un venit, şi anume cu ajutorul
contului 711, astfel încât rezultatul financiar din activitatea de producţie să fie zero.

Dacă pentru produsele obţinute şi evidenţiate în cursul lunii în contabilitate la cost standard, diferenţele de
cost sunt lesne de determinat [printr-o simplă scădere efectuată între valoarea tuturor produselor obţinute
la cost de producţie (stabilit prin procedeul calculaţiei de cost pentru fiecare tip de produs în parte) şi
valoarea acestora la costul de înregistrare (la cost standard)], pentru produsele ieşite, indiferent de
modalitate, alocarea diferenţelor de cost pentru fiecare tip şi cantitate de produse ieşite este dificil de
determinat, dacă nu imposibil.

Pentru această situaţie, normatorii contabili au stabilit că repartizarea diferenţelor de preţ (de cost) asupra
valorii bunurilor ieşite şi asupra stocurilor să se efectueze cu ajutorul unui coeficient care se calculează
astfel:

Coeficient de repartizare = [(Soldul inițial al diferentelor de preţ + Diferenţe de preţ aferente intrărilor în
cursul perioadei, cumulat de la începutul exerciţiului financiar până la finele perioadei de referință) /
(Soldul iniţial al stocurilor la preţ de înregistrare + Valoarea intrărilor în cursul perioadei la preţ de
înregistrare, cumulat de la începutul exerciţiului financiar până la finele perioadei
de referinţă)] x 100

De fapt, coeficientul reprezintă o bază de repartizare a costului de producţie asupra valorii produselor ieşite,
înregistrate deja în contabilitate la cost standard (prestabilit).
Coeficientul (procentul) se înmulţeşte cu valoarea bunurilor ieşite din gestiune, pe cumulat, de la începutul
anului până la finele perioadei de referinţă, evaluate la cost standard, rezultând valoarea diferenţelor de
cost pentru produsele ieşite, pe cumulat, de la începutul anului până la finele perioadei de referinţă.

Diferenţele de cost aferente lunii de referinţă se stabilesc prin scăderea din diferenţele de cost calculate pe
cumulat, de la începutul anului până la finalul perioadei, a diferenţelor de cost aferente ieşirilor, de la
începutul anului până la finele perioadei precedente.

Diferenţele de cost pot fi de două feluri:

− nefavorabile (sau în plus) – atunci când
costul de producţie este mai mare decât costul standard.

În această situaţie, diferenţele de cost – evidenţiate cu ajutorul contului 348 – se înregistrează cu semnul +
(plus) în contrapartidă cu contul 711, astfel:

− pe debitul contului 348, cu plus, pentru diferenţele aferente intrărilor de produse finite în perioadă;
− pe creditul contului 348, cu plus, pentru diferenţele aferente ieşirilor de produse finite în perioadă;

sau

− favorabile (sau în minus) – atunci când costul de producţie este mai mic decât costul standard.

În această situaţie, diferenţele de cost – evidenţiate cu ajutorul contului 348 – se înregistrează cu semnul -
(minus) în contrapartidă cu contul 711, astfel:

on

− pe debitul contului 348, cu minus, pentru diferenţele aferente intrărilor de produse finite în perioadă;
− pe creditul contului 348, cu minus, pentru diferenţele aferente ieşirilor de produse finite în perioadă;

sau
at
− favorabile (sau în minus) – atunci când costul de producţie este mai mic decât costul standard.
tr
În această situaţie, diferenţele de cost – evidenţiate cu ajutorul contului 348 – se înregistrează cu semnul -
(minus) în contrapartidă cu contul 711, astfel:
S

− pe debitul contului 348, cu minus, pentru diferenţele aferente intrărilor de produse finite în perioadă;
p∧

− pe creditul contului 348, cu minus, pentru diferenţele aferente ieşirilor de produse finite în perioadă;

6.1 METODA COSTULUI STANDARD

ro

Produsele finite sunt bunuri din categoria stocurilor produse de către entitate.

Ciclul de realizare a acestora poate fi unul scurt (de câteva zile, de câteva săptămâni) sau lung (de câteva
nt

luni sau chiar mai mare de un an).

Odată produse, stocurile de produse
finite trebuie evaluate şi înregistrate în contabilitate.
Re

Regula generală privind evaluarea şi înregistrarea în contabilitate a produselor finite – stabilită de IAS 2
„Stocuri” şi preluată şi în norma naţională – prevede că acestea se evidenţiază, la momentul obţinerii lor, la
costul de producţie.

Costul de producţie este costul stabilit de entitatea producătoare şi conţine costurile tuturor materialelor,
serviciilor, utilităţilor şi manoperei care au fost angajate pentru realizarea produsului finit.

Însă este cunoscut faptul că valoarea certă, precisă a anumitor elemente de cost nu poate fi stabilită
decât la finalul lunii.
Ca urmare, costul de
producţie nu poate fi calculat şi cunoscut cu acurateţe decât la finalul lunii.

În cursul lunii se produc, se obţin şi intră în gestiune produse finite, care trebuie evaluate şi înregistrate în
contabilitate.

În această situație, la ce cost se pot evalua şi înregistra în contabilitate produsele finite obţinute, dacă
societatea nu poate calcula costul de producţie decât la finalul lunii?

Tot o normă contabilă – internaţională şi naţională – prevede o variantă de evaluare şi înregistrare în

contabilitate a produselor finite obţinute în cursul lunii, până la definitivarea calculaţiei efective.

Această metodă poartă denumirea de metoda costului standard.

Metoda costului standard – după cum menţionează şi IAS 2 – este o tehnică simplificată de evaluare a
costului produselor finite la momentul obţinerii lor.
Costul standard se determină pe baza unei aşa-numite antecalculaţii – care are drept scop aproximarea
costului de evaluare şi înregistrare în contabilitate a produselor finite, până la stabilirea costului efectiv, real
de producţie, la finalul lunii.

Pentru stabilirea costului standard (denumit şi estimat sau prestabilit) – potrivit IAS 2 şi reglementării
naţionale – se iau în considerare nivelurile normale ale materialelor şi consumabilelor, ale manoperei, ale
eficienţei şi utilizării capacităţii. Aceste niveluri trebuie revizuite periodic şi ajustate, dacă este necesar, în
funcţie de condiţiile actuale.

Costul standard (estimat) este, de fapt, un cost prestabilit (estimat) de societate, care nu trebuie în mod
obligatoriu să aibă o valoare precisă, de maximă acurateţe, şi care îi permite entităţii să-şi evalueze şi
înregistreze în contabilitate produsele finite la data obţinerii lor, fără să aştepte finalul lunii, când stabileşte
costul de producţie efectiv.

Costul standard pentru produsele dintr-un an poate fi stabilit fie la nivelul costurilor efective de la finalul
anului precedent, fie la nivelul preţurilor de vânzare (dacă bunurile au o mişcare foarte rapidă de vânzare),
fie la o valoare oarecare estimată de societate.

Faptul că, în cursul lunii produsele finite sunt evaluate şi înregistrate în contabilitate la un cost standard
(estimat), nu exonerează societatea de la calculul costului efectiv de producţie, la finalul lunii.

on
Metoda costului standard reprezintă doar o abatere provizorie, în cursul lunii, de la evidenţierea produselor
la cost de producţie.

Produsele finite trebuie, totuşi, evaluate şi evidenţiate în contabilitate la cost de producţie, astfel că, pentru
at
respectarea acestei reguli de bază, la finalul lunii, societatea trebuie să efectueze o postcalculaţie de cost –
pentru determinarea costului efectiv de producţie al fiecărui tip de produs finit obţinut.
tr
După efectuarea calculaţiei efective de cost de producţie, costul astfel obţinut nu mai poate fi alocat
pentru fiecare produs finit în parte, nici în contabilitate, nici în gestiune, acesta fiind deja înregistrat în
S

contabilitate la cost standard.

p∧

Or se cunoaşte faptul că, odată stabilit un cost pentru evaluare a bunurilor intrate în gestiune,
acesta nu se modifică.

ro

Costul de producţie efectiv se alocă doar valoric întregii producţii obţinute în cursul lunii, pe baza metodei
diferenţelor de preţ calculate între valoarea produselor finite înregistrate la costul standard şi valoarea
produselor finite calculate (nu înregistrate) la cost efectiv.
nt

Contabil, diferenţele de cost se evidenţiază cu ajutorul contului bifuncţional 348 „Diferenţe de preţ la
Re

produse”.

Diferenţele de cost reflectă – după cum le spune şi numele – însăşi diferenţa de cheltuieli dintre cheltuielile
incluse în costul standard (estimat) şi cele incluse în costul efectiv (de producţie).
Cu ajutorul acestui cont de diferenţe se reglează valoarea cheltuielilor de producţie (evidenţiate în balanţa
contabilă cu ajutorul conturilor din clasa 6) ce trebuie acoperite, contrabalansate, contracarate de contul
de venit 711 „Venituri aferente costurilor stocurilor de produse”.

Acest aspect vine să respecte principiul conform căruia toate cheltuielile efectuate trebuie să aibă
conectare la venituri.

Or, în cazul produselor finite obţinute şi nevândute, odată ce nu există venit din vânzare, nu trebuie să existe
nicio cheltuială cu producerea lor.

Rezultatul financiar (profit sau pierdere) se stabileşte doar în urma vânzării produselor finite, prin
înregistrarea venitului din vânzare concomitent cu înregistrarea cheltuielii efectuate cu produsul vândut.

Aşadar, până la vânzarea (ieşirea) produsului, cheltuielile ocazionate de producerea lui nu trebuie să
genereze pierdere, ci contravaloarea acestora se contrabalansează cu un venit, şi anume cu ajutorul
contului 711, astfel încât rezultatul financiar din activitatea de producţie să fie zero.

Dacă pentru produsele obţinute şi evidenţiate în cursul lunii în contabilitate la cost standard, diferenţele de
cost sunt lesne de determinat [printr-o simplă scădere efectuată între valoarea tuturor produselor obţinute
la cost de producţie (stabilit prin procedeul calculaţiei de cost pentru fiecare tip de produs în parte) şi
valoarea acestora la costul de înregistrare (la cost standard)], pentru produsele ieşite, indiferent de
modalitate, alocarea diferenţelor de cost pentru fiecare tip şi cantitate de produse ieşite este dificil de
determinat, dacă nu imposibil.

Pentru această situaţie, normatorii contabili au stabilit că repartizarea diferenţelor de preţ (de cost) asupra
valorii bunurilor ieşite şi asupra stocurilor să se efectueze cu ajutorul unui coeficient care se calculează
astfel:

Coeficient de repartizare = [(Soldul inițial al diferentelor de preţ + Diferenţe de preţ aferente intrărilor în
cursul perioadei, cumulat de la începutul exerciţiului financiar până la finele perioadei de referință) /
(Soldul iniţial al stocurilor la preţ de înregistrare + Valoarea intrărilor în cursul perioadei la preţ de
înregistrare, cumulat de la începutul exerciţiului financiar până la finele perioadei
de referinţă)] x 100

De fapt, coeficientul reprezintă o bază de repartizare a costului de producţie asupra valorii produselor ieşite,
înregistrate deja în contabilitate la cost standard (prestabilit).

Coeficientul (procentul) se înmulţeşte cu valoarea bunurilor ieşite din gestiune, pe cumulat, de la începutul
anului până la finele perioadei de referinţă, evaluate la cost standard, rezultând valoarea diferenţelor de
cost pentru produsele ieşite, pe cumulat, de la începutul anului până la finele perioadei de referinţă.

on
Diferenţele de cost aferente lunii de referinţă se stabilesc prin scăderea din diferenţele de cost calculate pe
cumulat, de la începutul anului până la finalul perioadei, a diferenţelor de cost aferente ieşirilor, de la
începutul anului până la finele perioadei precedente.
at
Diferenţele de cost pot fi de două feluri:
− nefavorabile (sau în plus) – atunci când
costul de producţie este mai mare decât costul standard.
tr
În această situaţie, diferenţele de cost – evidenţiate cu ajutorul contului 348 – se înregistrează cu semnul +
(plus) în contrapartidă cu contul 711, astfel:
S

− pe debitul contului 348, cu plus, pentru diferenţele aferente intrărilor de produse finite în perioadă;
p∧

− pe creditul contului 348, cu plus, pentru diferenţele aferente ieşirilor de produse finite în perioadă;

sau
ro

− favorabile (sau în minus) – atunci când costul de producţie este mai mic decât costul standard.

În această situaţie, diferenţele de cost – evidenţiate cu ajutorul contului 348 – se înregistrează cu semnul -
nt

(minus) în contrapartidă cu contul 711, astfel:

− pe debitul contului 348, cu minus, pentru diferenţele aferente intrărilor de produse finite în perioadă;
− pe creditul contului 348, cu minus, pentru diferenţele aferente ieşirilor de produse finite în perioadă;

Re

sau

− favorabile (sau în minus) – atunci când costul de producţie este mai mic decât costul standard.

În această situaţie, diferenţele de cost – evidenţiate cu ajutorul contului 348 – se înregistrează cu semnul -
(minus) în contrapartidă cu contul 711, astfel:

− pe debitul contului 348, cu minus, pentru diferenţele aferente intrărilor de produse finite în perioadă;
− pe creditul contului 348, cu minus, pentru diferenţele aferente ieşirilor de produse finite în perioadă;

Notă:

Reglementarea contabilă naţională aprobată prin O.M.F.P. nr. 1.802/2014 prevede, la capitolul destinat
funcţiunii conturilor, pentru contul 348, că diferenţele de cost favorabile (sau în minus) se înregistrează pe
creditul contului 348, cu plus, pentru bunurile intrate în gestiune, şi pe debitul contului 348, cu plus, pentru
bunurile ieşite din gestiune.

Aplicarea acestei metode îngreunează şi complică evidenţa soldurilor contului 348.

Ca urmare, ca opinie personală, susţinută şi de prevederea de la funcţiunea contului 348, potrivit căreia:
„Înregistrarea în acest cont se poate efectua şi prin formule contabile în roşu”, recomand ca utilizarea
contului 348 să se facă unitar, astfel:

în debitul contului să se înregistreze doar diferenţele de cost aferente intrărilor, indiferent de felul
acestora:
dacă sunt diferenţe nefavorabile – cu + (plus) sau în negru;
dacă sunt diferenţe favorabile – cu – (minus) sau în roşu.
în creditul contului să se înregistreze doar diferenţele de cost aferente ieşirilor, indiferent de felul
acestora:

diferenţe nefavorabile – cu + (plus) sau în negru;
− dacă sunt
− daca sunt diferenţe favorabile – cu – (minus) sau în roşu.

on
at
S tr
p∧
ro
nt
Re