COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

Comunicarea interculturală este un proces tranzacţional în care se schimbă atât

semnificaţii, idei, cât și energii de la o persoană la alta.
Scopul comunicării interculturale este acela de a-l face pe interlocutor să simtă, să
gândească și să acţioneze într-un anumit mod.
Capacitatea de a detecta diferențele culturale în raport cu omologii străini este cea mai
bună modalitate de a obține avantajele competitive într-o lume globalizată.
La extinderea rapidă a acestui concept au contribuit factori precum: globalizarea
afacerilor economice, dezvoltarea conștientizării ecologice, mișcările de migrație, extinderea
turismului și a comerțului internațional, întărirea cooperării interstatale, creșterea importanţei
organizațiilor non-guvernamentale etc.
Comunicarea interculturală urmărește interacțiunea individului, cu tot ceea ce este
străin, însemnând orice alt individ sau grup care împărtășește valori, norme și credințe diferite
de cele ale persoanei luate în considerare.
Cânf folosim termenul de cultură, ne referim la cunoștințele acumulate, experiențele,
semnificațiile, credințele, valorile, atitudinile, concepțiile, mentalitățile, ierarhiile, așteptările,
relațiile spațiale și temporale. O cultură se manifestă atât prin modele de gândire și limbaj, cât
și prin moduri specifice de a acționa și de a se comporta. Cultura, nu se referă la caracteristici
transferabile genetic sau prin ereditare.
Cultura este un cod pe care îl învățăm și îl împărtășim, ambele acțiuni necesitând
comunicare. La rândul său, comunicarea necesită coduri de semnificații și simboluri, care
trebuie învățate și împărtășite. Prin urmare, cultura și comunicarea sunt inseparabile.
Exprimarea acestor modele și moduri specifice este mediată de simboluri.
Tradiția cercetării sociologice inițiată de Max Weber demonstrează că modernizarea
economică și socială exercită un impact profund asupra orientărilor motivaționale ale
indivizilor. În orice societate există variații culturale care sunt determinate de localizarea
geografică a grupurilor sociale, originea etnică a acestor grupuri și condiția economică și clasa
socială căreia îi aparține.
Națiunile sau grupurile sociale caracterizate printr-o motivație personală de succes mai
puternică, prezintă valori semnificativ mai bune ale variabilelor macroeconomice. Ulterior,
amplificarea și intensificarea acestor motivații se îndreaptă asupra proceselor de creștere
economică, închizând astfel o buclă de feedback pozitiv. Această influență a mesajului,
selecția mijloacelor de transmitere a acestuia, transmiterea propriu – zisă, recepția și
decodarea adecvată a acestuia, realizarea feedback-ului
1
 În esență, problemele care apar în procesul de comunicare interculturală provin dintr-o
singură sursă – identitățile culturale diferite ale participanților la interacțiune. Probabilitatea
apariției acestor probleme este cu atât mai mare cu cât protagoniștii actului de comunicare
provin din culturi diferite. La toate acestea se adaugă și posibilitatea de a alege canalul de
comunicare greșit.

IDENTITATEA CULTURALA UN ANSAMBLU DE VALORI

Identitatea culturală este un ansamblu de valori, simboluri, semnificații și credințe,

precum și modalități de conduită care rezultă din acestea. Cu toate acestea, culturile nu sunt
omogene. În cadrul acestora se află subgrupuri sau subculturi care infuzează diversitatea
internă ca răspuns la interese, provocări, condiții specifice.
În cadrul oricărui grup aparent omogen există multe identități, deoarece fiecare dintre
membri se identifică doar cu anumite caracteristici, nu cu toate în același timp.
Multidiversitatea este totalitatea identităților posibile în contextul aceluiași grup.
Există trei tipuri de bază de identitate culturală:
- Identitatea culturală endogenă se găsește în grupuri cu culturi autonome, dar
enclavizate de o cultură dominantă;

- Identitatea culturală exogenă este predominantă în special în cazul grupurilor

omogene;

- Identitatea interculturală apare atunci când o cultură dominantă coexistă cu fluxuri

numeroase și din ce în ce mai puternice de imigranți.

Comunicarea interculturală este în esență un proces de opoziție a diferitelor identități

culturale. O instituție este un set de norme și reguli, tacite și/sau explicite, care reglementează
interacțiunile dintre membrii unui grup. Distincția trebuie văzută între rolurile/identitățile
definite de instituțiile și organizațiile oficiale dintr-o societate.
O identitate culturală este considerată a fi modelată prin opoziție cu alte identități.
Oamenii care se consideră parte dintr-o anumită cultură au această idee pentru că împărtășesc
norme comune. Dar stabilirea acestor coduri comune este posibilă numai prin confruntarea cu
alte culturi. Dinamica autodefinirii culturale presupune un contact continuu între culturi.
Simplul fapt că într-o cultură există conștiința unei identități culturale comune implică,
de asemenea, un impuls pentru păstrarea acelei identități și perpetuarea culturii în sine. Dacă
identitatea se construiește prin opoziție față de străini, intruziunile altor culturi pot implica, în
timp, pierderea autonomiei culturale și, în consecință, diluarea identității culturale.

2
 Comunicarea interculturală dă naștere în mod continuu la neînțelegeri și confuzii
semantice. Confuziile semantice reprezintă acea categorie de factori care distorsionează în
mod deosebit comunicarea. Acest tip de confuzie modifică comunicarea interculturală prin
interferarea cu percepțiile, evaluările și interpretările pe care protagoniștii le fac despre
situațiile interculturale.
Principalele obstacole personale vizează ignoranța, lipsa abilităților culturale și lipsa
motivației pentru a menține o comunicare eficientă. Acțiunea acestor factori are ca rezultat
incapacitatea participanților la comunicarea interculturală de a se înțelege reciproc din punct
de vedere lingvistic și conceptual și de a face schimb de mesaje cu semnificații reciproc
acceptate.
Percepția este întotdeauna inexactă, selectivă și este efectul unor modele învățate și
determinate cultural. Cultura este cea care ne oferă semnificațiile folosite pentru a interpreta
informațiile pe care le percepem. Acest aspect generează confuzie în comunicarea
interculturală deoarece două sau mai multe procese distincte de atribuire a semnificațiilor sunt
utilizate simultan.
Oamenii pot comunica între ei chiar și în prezența unui anumit nivel de confuzie
semantică, dar dacă acest nivel crește, comunicarea va deveni dificilă sau imposibilă. De
aceea este necesară dezvoltarea capacităţii de meta-comunicare, adică de a avea facilitatea de
a se exprima clar şi nu neapărat direct sau prin mijloace verbale.
Principalele obstacole contextuale se referă la variabilele care particularizează
contextul cultural în care are loc comunicarea. Persoana capabilă de metacomunicare știe să
transmită mai degrabă sensul mesajului, inclusiv posibilele efecte ale acestui sens. Pentru a
reduce obstacolele personale, ar trebui să existe un interes minim pentru alte culturi, astfel
încât să fie exclusă posibilitatea șocurilor culturale.
În lume există o mare diversitate de culturi, care în sine generează bariere în
comunicarea interculturală. A crede că toți suntem egali (cultural) este una dintre cele mai
mari greșeli. Cu cât diferențele culturale sunt mai mari, cu atât mai intense sunt competențele
interculturale ale participanților la comunicare.
Unul dintre factorii esențiali care perturbă comunicarea interculturală este importanța
redusă acordată diferențelor culturale. Este necesar să se țină cont de caracteristicile altor
culturi pentru a evita asperitățile între interlocutori, comportamentele lipsite de respect sau
intoleranțe. În acest fel, mulți oameni își mențin inconștient comportamentul obișnuit, care
poate fi interpretat greșit sau văzut ca o ofensă la adresa oamenilor dintr-o altă cultură.
Trebuie să ne adaptăm contextului cultural și să nu pretindem că se potrivește
așteptărilor noastre. Adoptarea practicilor culturale străine pentru a îmbunătăți comunicarea

3
nu este întotdeauna bine văzută și poate fi interpretată ca lipsă de respect sau dovadă de
ipocrizie. Este mai bine să te adaptezi, manifestarea sinceră a respectului fiind ideea de bază a
adaptării.
Șocurile culturale descriu anxietatea și gama de sentimente în general negative
experimentate de un individ ca urmare a contactului cu un mediu social și cultural diferit.
Apariția șocurilor culturale este asociată cu incapacitatea de a asimila diferite caracteristici
culturale. În multe cazuri, șocul cultural este combinat cu o respingere hotărâtă (morală și
estetică) a anumitor aspecte ale culturii străine.
Au fost definite patru etape ale șocului cultural. Idealizarea constă în focalizarea
individului asupra lucrurilor bune și plăcute din trecut, creând o versiune idealizată a acestuia.
În șoc cultural invers, individul revine în sânul culturii native după ce s-a adaptat la o altă
cultură.
Aşteptarea constă în faptul că individul presupune că nimic nu s-a schimbat, aşteptând
ca lucrurile să meargă la fel ca înainte de momentul plecării. Conștientizarea că lucrurile s-au
schimbat până la urmă determină procesul de ajustare și actualizare la noile condiții. În același
timp, reintegrarea în cultura nativă poate duce la multe dificultăți și probleme.
Aculturația funcționează între două culturi distincte, în care una, cea dominantă, o
„înghite” pe cealaltă în timp. Enculturaţia acţionează în cadrul aceleiaşi culturi, reprezentând
mecanismul de transmitere a caracteristicilor culturale de la o generaţie la alta. De regulă,
membrii unei culturi dominate se adaptează sau aculturează, asimilând elemente ale culturii
dominante.
De multe ori, mai ales în societățile multiculturale, granițele dintre culturile dominate
și cultura dominantă rămân, însă, destul de permeabile. Enculturarea este o experiență de
învățare, parțial conștientă și parțial inconștientă, prin care generațiile mai în vârstă îi obligă
pe cei mai tineri să adopte moduri tradiționale de a gândi și de a se comporta. În procesul de
aculturație, există mai multe niveluri de distrugere, supraviețuire, rezistență, modificare și
adaptare.
Înculturarea unui individ începe încă din primii ani de viață, reprezentând principalul
mecanism de formare și stabilizare a identității sale culturale. Fiecare generație este
programată nu doar să reproducă practicile comportamentale ale generațiilor anterioare, ci și
să recompenseze comportamentele care se potrivesc cu propriile experiențe și să le penalizeze
pe cele care nu mai corespund noilor realități.
Tinerii tind să dezvolte limbajul și obiceiurile comportamentale mai apropiate de cele
ale altor tineri decât de cele ale părinților lor. În procesul de însuşire a culturii, subiectul
receptor percepe şi decodifică aceste rupturi. Schimbarea culturii poate fi legată nu numai de

4
diferențele generaționale, ci și de factorii conjuncturali socio-economici, tehnologici și
politici.
Competența interculturală este capacitatea de a interacționa cu oameni din alte culturi.
Efectele benefice ale comunicării interculturale se referă, în general, la îmbunătățirea adaptării
sociale reciproce a persoanelor cu identități culturale diferite. De asemenea, îmbunătățește
performanța profesională și, bineînțeles, protejează sănătatea psihologică. Principalul mijloc
de creștere a eficienței proceselor de comunicare interculturală este dezvoltarea competenței
interculturale. Primul are în vedere schimburile culturale și împrumuturile; al doilea apare
atunci când o persoană se integrează complet într-o altă cultură, acceptând-o pe deplin.
Adaptarea generează o stare de bine și un sentiment de siguranță în oamenii care o
experimentează. O anumită transformare internă a individului are loc atunci când acesta
dobândește aptitudini pentru un nou context cultural. Aceste schimbări privesc aspecte
cognitive, afectiv-emoționale, relaționale și comportamentale ale capacității unei persoane de
a reacționa adecvat la o cultură străină.
Competența interculturală este capacitatea de a observa particularitățile și subtilitățile
altor culturi și de a se adapta în consecință. Unii indicatori utilizați pentru evaluarea
capacității interculturale și, implicit, a gradului de adaptare în altă cultură sunt: Atitudine
pozitivă față de alte societăți/grupuri culturale. Cunoașterea limbii folosite de cultura gazdă.
Motivația pentru adaptarea culturală. Utilizarea mijloacelor de comunicare.
O persoană caracterizată de o înaltă competență interculturală are suficiente resurse și
capacități pentru a reuși să mențină echilibrul între propria identitate culturală și interacțiunile
funcționale ale grupurilor culturale. Următoarele trăsături personale ale individului sunt
deosebit de valoroase: empatia, deschiderea, stabilitatea emoțională, capacitatea de observație,
autocritica etc.
Procesul de dezvoltare a competenței interculturale începe frecvent sub impactul unui
șoc cultural. Acesta din urmă apare atunci când individul este îndepărtat din mediul socio-
cultural familiar și se confruntă cu alteritatea culturală. Prin această decentrare culturală,
individul devine mai întâi conștient de propria sa identitate.
Reuşind acest lucru, individul este pregătit să intre într-un alt univers cultural, să
trăiască cu străinii, să simtă o altă cultură din perspectiva nativilor săi. Ultima etapă constă în
rezolvarea internă a conflictelor interculturale printr-un compromis centrat pe respectul față
de ceilalți.

5
 CONCLUZII

Cultura este un cod pe care îl învățăm și îl împărtășim, ambele necesită comunicare.

La rândul său, comunicarea necesită coduri de semnificații și simboluri, care trebuie
învățate și împărtășite. Capacitatea de a detecta diferențele culturale în raport cu omologii
străini este cea mai bună modalitate de a obține avantaje competitive într-o lume
globalizată.
Identitatea culturală este un set de valori, simboluri, semnificații și credințe, precum
și modalități de a se comporta care rezultă din acestea. În cadrul oricărui grup aparent
omogen există multe identități, deoarece fiecare dintre membri se identifică doar cu anumite
caracteristici, nu cu toate în același timp. Comunicarea interculturală este un proces de
opoziție a diferitelor identități culturale.
Principalele obstacole personale sunt ignoranța, lipsa abilităților culturale și lipsa
motivației pentru a menține o comunicare eficientă. Principalele obstacole contextuale se
referă la variabilele care particularizează contextul cultural în care are loc comunicarea.
Pentru a reduce obstacolele personale, ar trebui să existe un interes minim pentru alte
culturi, astfel încât să fie exclusă posibilitatea șocurilor culturale.
Trebuie să ne adaptăm contextului cultural și să nu pretindem că se potrivește
așteptărilor noastre. Adoptarea practicilor culturale străine pentru a îmbunătăți comunicarea
nu este întotdeauna privită în mod favorabil și poate fi interpretată ca lipsită de respect sau
arătând ipocrizie. Este mai bine să te adaptezi, manifestarea sinceră a respectului fiind ideea
de bază a adaptării.
Competența interculturală este capacitatea de a interacționa cu oameni din alte
culturi. Tinerii tind să dezvolte limbajul și obiceiurile comportamentale mai apropiate de
cele ale altor tineri decât de părinții lor. Schimbarea culturală poate fi legată nu numai de
diferențele generaționale, ci și de factorii conjuncturali socio-economici, tehnologici și
politici.

6
7