Bugetul de stat. Politica bugetara.

Datoria publica

Politica bugetara defineste conceptia si actiunile statului privind veniturile bugetare, caile
si mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinatii, care sa serveasca
stabilitatii si dezvoltarii economice. Realizarea ei, in practica, presupune legi financiare, prin
care se stabileste ansamblul resurselor si cheltuielilor, se autorizeaza folosirea veniturilor numai
pentru obiectivele prevazute, au loc reglementari ale exercitiului financiar etc.
Politica bugetara se concretizeaza in bugetul de stat, care constituie mijlocul principal
prin care se formeaza veniturile publice si se efectueaza cheltuielile publice. Cu alte cuvinte,
politica bugetara este insasi politica veniturilor si a 616j93g cheltuielilor bugetare.
Bugetul de stat se prezinta sub forma unei balante economice in care sunt prevazute si
autorizare veniturile (sau incasarile) si cheltuielile anuale ale statului. El este un document de
sinteza, un act autorizat prin vot de catre Parlament, ce reflecta marile categorii de resurse si
sarcini ale statului, constituind forma principala de manifestare a politicii sale financiare.
Veniturile bugetare cuprind incasarile din impozite pe profit si impozite pe salarii,
impozite asupra patrimoniului, pe venitul gospodariilor, pe avere, impozite asupra consumului –
taxa pe valoarea adaugata (TVA, taxa asupra cifrei de afaceri etc.), precum si resurse nefiscale.
Cheltuielile bugetare cuprind: dotarile de stat, cheltuielile de functionare a puterii
publice, investitii de capital – ce duc la marirea patrimoniului public -, cheltuieli destinate
educatiei, culturii, stiintei, sanatatii, protectiei sociale, cheltuielile militare etc.
Bugetul de stat este o previziune, deoarece continutul lui este reprezentat prin ceea ce se
anticipeaza, in perioada respectiva, atat la venituri, cat si la cheltuieli. Elaborarea lui presupune
un anumit comportament al puterii publice, inseamna alegerea din mai multe variante, tinandu-se
seama de functia de bunastare colectiva.
Executia bugetara, intr-o perioada sau alta, poate fi: a) echilibrata, atunci cand cheltuielile
sunt egale cu veniturile prevazute; b) excedentara, cand veniturile realizate in perioada respectiva
sunt mai mari decat cheltuielile si c) deficitara, in cazul in care cheltuielile depasesc veniturile
sau incasarile bugetare realizate.
In legatura cu executia bugetara, in general, se considera ca echilibrul bugetar corespunde
functionarii echilibrate a economiei nationale. In conceptie clasica, echilibrul bugetar era
considerat “regula de aur” a gestiunii financiare publice; el constituia un criteriu de buna
gestiune economica. In aceasta optica, dezechilibrul bugetar este nu numai ilogic, dar si
daunator, deoarece risca sa antreneze un impozit deghizat sub forma de inflatie sau sa duca la
marirea ulterioara a fiscalitatii (pentru a face fata platii datoriei).
Pornindu-se se la conceptia keynesista, s-a formulat opinia potrivit careia disciplina
bugetului echilibrat este o doctrina desueta; se considera ca politica financiara a unui guvern
trebuie sa fie judecata dupa rezultatele obtinute, dupa efectele pe care le are asupra economiei si
nu dupa echilibrul sau dezechilibrul bugetului de stat. In aceasta viziune, deficitul bugetar ar
avea un efect de relansare asupra activitatii economice, deoarece trecerea de la starea de
echilibru la acea de dezechilibru este insotita de distribuirea de putere de cumparare suplimentara
care, la randu-I, antreneaza un consum suplimentar, ducand la marirea ritmului de dezvoltare. Se
afirma ca deficitele bugetare nu sunt “imorale”, de indata ce ele reprezinta instrumente de
politica prin care se poate promova prosperitatea.
De aceea, uneori, se spune ca echilibrul bugetar ar trebui sa se realizeze nu de la un an la
altul, nu pe termen scurt, ci pe durata ciclului de afaceri, in cadrul careia surplusurile din anii de
prosperitate compenseaza deficitele din perioadele de scadere brusca. Nu trebuie, insa, desprinsa
concluzia ca deficitele bugetare ar fi binevenite oricand si ca ar trebui tolerata succesiunea lor la
nesfarsit; aceasta cu atat mai mult cu cat se ia in considerare si faptul ca perioada fiscala nu se
identifica cu durata ciclului de afaceri. In plus, efectul pozitiv al deficitului bugetar poate fi
anulat de deficitul balantei de plati externe sau de cresterea preturilor, ori de catre ambele.
 Statul poate sa actioneze asupra nivelului activitatii economice si fara sa dezechilibreze
bugetul, fiind, astfel preferata starea de echilibru bugetar. Se stie ca in vederea acoperirii
deficitului bugetar se recurge la imprumuturi sau la emisiune suplimentara de moneda, care
poate sa antreneze dupa sine fenomene inflationiste.
Incepand din anii 60, se dezvolta conceptiile neoliberale, care critica deficitele bugetare
persistente. Departe de a regulariza activitatea economica, asa cum prevedeau conceptiile
keynesiene, ele au, de fapt, tendinta de a perturba mersul economiei, constituind surse de inflatie,
de indatorare publica, in toate tarile. Tot mai mult se subliniaza, astazi, consecintele deficitelor
bugetare chiar in tari capitaliste puternic dezvoltate. Restaurarea echilibrului bugetar a devenit,
astfel, un obiect comun al aproape totalitatii tarilor industrializate.
Bugetul de stat este o realitate in economia oricarei tari, avand la baza politici bugetare,
pe care le promoveaza un stat sau altul; el ocupa un loc de prim ordin in ansamblul mijloacelor
de care dispune puterea publica pentru a actiona asupra economiei.
Politica bugetara pozitiva reprezinta acea conceptie si acele masuri si actiuni ale statului
prin care incasarile si cheltuielile publice sunt orientate in directia cresterii economice, realizarii
unui nivel de ocupare ridicat, diminuarii inflatiei si altor factori de dezechilibru. Aceasta se mai
numeste si politica de relansare bugetara, ce se concretizeaza in efecte multiple ale cheltuielilor
publice si impozitelor, cunoscute cumulativ, sub denumirea de multiplicator asupra cererii
globale, productiei, venitului si consumului.
Se disting trei tipuri de multiplicator: a) de cheltuiala publica; b) fiscal si c) bugetul
echilibrat.
Multiplicatorul de cheltuiala publica presupune ca prin marirea cheltuielilor publice sa
aiba loc stimularea activitatii economice, cresterea cererii globale, productiei si veniturilor, fara
ca volumul impozitelor sa se modifice. In acest caz, are loc crearea sau marirea deficitului
bugetar ce este finantat prin imprumuturi.
Multiplicatorul fiscal reflecta cresterea venitului si a productiei prin diminuarea
prelevarilor (impozitelor) efectuate de catre stat, presupunand nemodificat totalul cheltuielilor.
Cu alte cuvinte, perceperea de impozite mai reduse incurajeaza agentii economici in afaceri,
adica in extinderea activitatii prin investitii, stimuland, astfel ocuparea fortei de munca, cresterea
veniturilor si productiei.
Se considera, totusi, ca pentru depasirea starii de recesiune este mai eficace sa recurga la
marirea cheltuielilor publice decat la diminuarea impozitelor; aceasta deoarece, in timp ce
cheltuielile publice suplimentare se traduc direct printr-o marire a cererii, reducerea de impozite
antreneaza mai intai o marire a veniturilor disponibile care pot sa nu fie integral cheltuite (si sa
sporeasca cererea), intrucat o parte a acestora poate fi economisita.
Pana acum, am presupus ca, in cadrul politicii bugetare, statul poate sa recurga fie la
cheltuieli, fie la incasari fiscale. In realitate, insa, au loc modificari simultane, in proportii
diferite si in sensuri diferite, atat ale cheltuielilor, cat si ale incasarilor fiscale, astfel incat se
produce un efect global, ca suma a celor doua efecte analizate separat.
Multiplicatorul bugetului echilibrat isi exercita influenta asupra nivelului productiei prin
marirea in proportie egala si simultana atat a cheltuielilor, cat si a veniturilor statului. Cresterea
echilibrata a bugetului conduce la o crestere a nivelului activitatii, egala cu cresterea bugetului.
Influenta bugetului asupra activitatii economice este in stransa legatura cu masa
monetara, cu schimburile internationale.
Evidentierea rolului bugetului de stat nu poate face abstractie de faptul ca securitatea
sociala a devenit unul din factorii principali de bunastare a oamenilor, in asigurarea careia statul
intervine in mod direct prin finantarea cheltuielilor sociale sau prin preluarea asupra sa a unor
functii care le amelioreaza bunastarea.
In legatura cu politica bugetara se afla si datoria publica. Aceasta inseamna imprumuturi
interne sau externe contractate de catre stat, atunci cand tara respectiva se confrunta cu dificultati
economice; depasirea acestora necesita investitii de capital, pe care statul le finanteaza recurgand
la imprumuturi, deoarece, in conditiile date, nu dispune de alt mijloc care sa permita evolutia
 ascendenta a economiei. Intr-o acceptiune mai larga, datoria publica include deopotriva si datoria
la vedere, ce rezulta din depunerile de lichiditati in casieriile publice si care este exigibila in
orice moment de catre deponenti. Gradul de indatorare a unei tari se poate determina prin
raportarea datoriei publice la produsul national brut; rezulta, astfel, datoria publica pe unitatea de
PNB., care, in conditiile accentuarii cresterii economice se micsoreaza.
Structura datoriei publice impune disocierea in: datorie interna si datorie externa, ce
raspund diferitelor necesitati, si, respectiv, indatorare interna si indatorare externa. Puterea
publica acorda importanta datoriei interne, fiindca aceasta, de fapt, participa (prin emiterea de
obligatiuni, de bonuri ale Trezoreriei, bonuri sau titluri ce se emit la ghiseele deschise
subscrierilor etc.) la finantarea, in principiu, nonmonetara a deficitului bugetar. Indatorarea
externa, spre deosebire de cea interna, poate sa nu fie rezultatul deficitului bugetar, ci sa fie
fructul deficitului comercial; ea are loc si in vederea intaririi rezervelor de schimb. Datoria
externa a statului se contracteaza direct de catre Trezorerie, dupa regulile privind imprumuturile.
In Romania, aflata in procesul de tranzitie la economia de piata, in baza reformei
fiscale, bugetul de stat constituie mijlocul prin care se formeaza principalul fond de resurse
banesti ale statului; el cuprinde bugetul administratiei centrale de stat si bugetele locale. Strategia
de reforma economico-sociala se reflecta si in politica bugetara, prin care se urmareste
consolidarea finantelor publice si stabilizarea economica. Veniturile bugetului de stat au drept
surse principale veniturile fiscale, reprezentate prin impozite directe si impozite indirecte. Cele
directe, in principal sunt: a) impozitele pe profit, ce se percep in cote progresive, in functie de
masa profitului, la toate intreprinderile private sau de stat, favorizandu-se intreprinderile mici si
mijlocii; b) impozitul pe salariile individuale, care a inlocuit impozitul pe fondul total de
retribuire, taxa pe valoarea adaugata, accize, taxe vamale si alte impozite indirecte (taxa de
timbru, majorari si penalizari etc.). Veniturile nefiscale provin, in principal, din: varsaminte de la
institutiile publice si alte venituri. Cheltuielile bugetului de stat, in principal, sunt: a) cheltuieli
pentru finantarea actiunilor social, culturale, cheltuieli pentru invatamant si cercetare, sanatate,
cultura si arta, pentru activitatea sportiva; b) cheltuieli pentru autoritati publice: organele
autoritatii legislative, ale autoritatii judecatoresti, ale autoritatii executive si pentru alt organe ale
autoritatii publice; c) cheltuieli pentru apararea nationala; d) cheltuieli pentru ordinea publica; e)
cheltuieli pentru finantarea unor obiective de investitii, ce decurg din politica de dezvoltare
economica a statului – centrale nucleare – electrice, deschideri de campuri miniere, irigatii,
combaterea eroziunii solului, combaterea poluarii mediului, cheltuieli privind constructiile de
locuinte, activitatea in domeniul drumurilor, infrastructurii cailor ferate, administrarii
aeroporturilor, cheltuieli pentru sustinerea unor programe de cercetare stiintifica fundamentala a
navigatiei etc.; f) asigurarea fondurilor de protectie sociala (pensii, alocatii, burse, ajutoare etc.).
ACTIVITATEA 1:
1. Guvernul poate sa contracareze recesiunea economica prin politica bugetara, recurgand la :
a) marirea cheltuielilor publice;
b) cresterea impozitelor;
c) reducerea impozitelor;
d) sporirea fondurilor economisite.
2. Deficitul bugetar nu contrazice intotdeauna buna gestiune economica, deoarece:
a) deficitele bugetare sunt binevenite oricand;
b) eficienta politicii bugetare trebuie apreciata dupa rezultatele obtinute, in aplicarea acestuia;
c) deficitul bugetar nu este oricand o dovada de esec al politicii guvernamentale;
d) aprecierea activitatii bugetare trebuie corelata cu durata ciclului afacerilor.
3. Datoria publica are loc pentru:
a) stimularea exportului;
b) acoperirea deficitului bugetului de stat;
c) functionarea administratiei publice;
d) a sustine cheltuielile statului fara acoperire in venituri.
 Politici fiscale
Politica fiscala a statului reprezinta o anumita conceptie a acestuia, precum si un
ansamblu de masuri si actiuni privind rolul impozitelor in sistemul veniturilor bugetare, tipurile
de impozite, perceperea si modul de folosire a lor ca instrument de stimulare a cresterii
economice, felul in care este gandita eficacitatea fiscala in tara respectiva. Un sistem fiscal
inseamna, totodata, un compromis intre necesitatea de randament a politicii fiscale (adica aceea
de a face sa intre cat mai multi bani in casieriile publice), pe de o parte, si grija de a asigura
echitate, de a proportiona contributia fiecaruia in raport cu capacitatea pe care o are, pe de alta
parte. Sistemul fiscal determina, in mare masura, veniturile statului, capacitatea acestuia de a
finanta cheltuieli si de a-i proteja pe cei slabi.
Evidentierea continutului politicii fiscale presupune luarea in considerare a o serie de
elemente teoretice si practice de o mare importanta.
In primul rand, elaborarea politicii fiscale este un act de decizie deosebit de complex,
ghidat de criteriul de eficienta. Aceasta in sensul ca, prin masurile si actiunile promovate, se
urmareste reducerea fluctuatiilor, a instabilitatii economice, protejarea veniturilor consumatorilor
si stimularea dezvoltarii. Impozitele, ca si alte forme de prelevari, modifica distribuirea initiala a
veniturilor, influentand activitatea economica, investitiile si consumul.
In al doilea rand, exista o stransa legatura intre sistemul de impunere fiscala, impozite si
venit. Impozitul constituie o functie crescatoare a venitului; la un sistem fiscal dat, impozitul se
mareste o data cu veniturile, insa cresterea impozitului trebuie sa fie inferioara celei a veniturilor
(sa fie subunitara); se maresc, totodata, incasarile fiscale si, deci, posibilitatile de finantare a
cheltuielilor guvernamentale. Daca notam cu r rata e impunere fiscala, prin I impozitul si prin v
venitul, se poate exprima relatia: I = f(r,v) si, deci I = r.v. Raportul dintre cresterea impozitelor si

cresterea veniturilor reprezinta rata marginala de impunere fiscala ( l mg ). Astfel. Img= ; ea

arata cu cat creste impozitul pe unitatea suplimentara de venit.
In al treilea rand, este importanta luarea in calcul a efectelor probabile atat ale reducerii,
cat si ale majorarii impunerii fiscale, nu numai pe termen scurt, ci si pe termen lung. In cazul in
care se recurge la fiintarea cresterii cheltuielilor publice prin marirea impozitelor, se diminueaza
veniturile agentilor economici, dar se atenueaza si inflatia etc. Atunci cand se actioneaza in
sensul reducerii impozitelor si deci, al micsorarii presiunii fiscale, se poate ajunge la deficit
bugetar sau la accentuarea acestuia, care, dupa cum s-a mai spus, se finanteaza prin imprumuturi,
care inseamna datorie publica si alte consecinte. Luarea in considerare a efectelor pe termen lung
conduce la concluzia ca, desi nivelul mai ridicat al impozitelor mareste veniturile totale din
impozite, totusi, reducerea impozitelor are ca efecte marirea veniturilor bugetare, deoarece, in
masura in care stimuleaza investitiile, ea duce la largirea bazei asupra careia se aplica rata de
impunere respectiva. Daca, spre exemplu, o reducere a impozitelor de 8% stimuleaza marirea cu
2% a venitului impozabil, reducerea impozitului “se plateste singura” in decurs de patru ani.
Efectele probabile ale reducerii sau majorarii impozitelor trebuie comparate cu efectele probabile
ale deficitelor bugetare.
In al patrulea rand, perceperea impozitelor se realizeaza sub doua forme: a) impozite
directe, care se suporta nemijlocit de catre cei care le platesc, ca de exemplu, impozitul pe profit,
impozitul pe salarii, impozitul pe sumele din vanzarea activelor societatilor comerciale cu capital
de stat, impozitul pe dividende la societatile comerciale etc. si b) impozite directe, adica acelea
care sunt cuprinse in preturi ale marfurilor incasate odata cu vanzarea acestora, insa suportate de
catre consumatorii finali, la cumpararea marfurilor, ca, de exemplu, taxa pe valoarea adaugata,
accize si impozit pe circulatie, taxe vamale etc.
In al cincilea rand, politica fiscala se caracterizeaza prin progresivitatea impozitelor.
Aceasta vizeaza impozitele directe si presupune ca rata de impunere sa se mareasca pe masura ce
venitul impozabil creste. Progresivitatea impozitelor constituie un instrument de redistribuire si
de justitie fiscala si, in acelasi timp, un element cheie al sustinerii cererii, facand sa beneficieze
de venituri suplimentare paturile sociale mai sarace, finantate prin prelevarile asupra veniturilor
 celor bogati. Rata de impunere nu poate fi, insa marita oricat de mult cu efecte pozitive; exista un
prag de presiune fiscala sau o rata optima de presiune fiscala, dincolo de care orice impunere este
vatamatoare economiei. Aceasta deoarece marirea ratei de impunere, de la un anumit punct,
limiteaza stimularea agentilor economici, descurajeaza realizarea de investitii, ingusteaza bazele
de impozitare; totodata, printr-o rata de impozitare ridicata peste o anumita limita, se pot antrena
si actiuni de evaziune fiscala, ca si orientarea despre activitati ce beneficiaza de avantaje fiscale,
fraude fiscale, diminuarea PNB. si desigur, scaderea incasarilor fiscale. Este posibil ca volumul
incasarilor sa creasca, chiar prin reducerea ratei de impunere, insa aplicata la o masa mai mare a
venitului impozabil.
In legatura cu impozitul, unele sisteme de gandire, considerand ca preocuparea statului de
protectia sociala duce la incurajarea lenei, resping, in prezent, ideea potrivit careia impozitul ar fi
un mijloc de conciliere a dezvoltarii economice cu justitia sociala; astfel, fiscalitatea incepe sa fie
acuzata ca ii descurajeaza pe cei dinamici si indrazneti si, de aceea, ar trebui sa fie reduse
impozitele si cotizatiile sociale, sa se diminueze interventia statului pentru ca piata sa poata
descatusa energiile creatoare ale societatii.
In ansamblul politicii fiscale, se inscrie si impozitul negativ, care, in esenta, constituie
cadrul conceptual de distribuire secundara a veniturilor prin transferuri. Potrivit acestui sistem,
bogatii platesc impozite, care sunt distribuite sub forma de alocatii saracilor, asigurandu-li-se,
acestora, un venit minim garantat. Uneori, se apreciaza ca acest sistem, respectand principiul “la
venit egal, impozit egal”, transpune sub forma “la saracie, ajutor egal” ceea ce, practic, inseamna
a accepta conceptia universala a saraciei, bazata pe necesitatea de a veni in ajutorul celor saraci.
In tara noastra tranzitia la economia de piata este organic legata de procesele financiare,
de politica statului privind veniturile si cheltuielile bugetare. In Programul se reforma se arata ca,
in acest proces, se are in vedere angajarea directa a instrumentelor financiare, de credit si
monetare in conducerea activitatii economice. Prin cote de impunere diferentiate, se urmareste
incurajarea dezvoltarii unor anumite activitati economice, infiintarea de intreprinderi mici si
mijlocii, extinderea intreprinderilor private si mixte, incurajarea penetrarii de capital strain in
economie, prin cote diferentiate pe ramuri, pentru a orienta investitiile spre sfera productiva si
servicii utile; se urmareste, de asemenea, simplificarea relatiilor dintre bugetul de stat si
intreprinderile de stat, care va stimula autonomia, initiativa, raspunderea si eficienta.
ACTIVITATEA 2:
1. Promovarea unor niveluri mai mici de impunere fiscala poate conduce la venituri bugetare mai
mari atunci cand:
a) statul nu recurge la imprumuturi;
b) stimuleaza investitorii in extinderea activitatii economice;
c) politica fiscala se desfasoara independent de politica monetara;
d) asigura cresterea accentuata a veniturilor impozabile;
e) are loc sporirea in ritm inflationist a salariilor.
2. Deficitul bugetar genereaza inflatie atunci cand:
a) cresterea cheltuielilor guvernamentale atrage dupa sine descresterea cheltuielilor particulare;
b) se mentine o rata a dobanzii ridicata, care franeaza relansarea;
c) sporeste datoria externa a statului;
d) are loc emisiunea suplimentara de moneda, fara acoperire in oferta de bunuri si servicii;
e) creste ponderea produselor agricole in structura exporturilor.
3. Datoria publica constituie o alternativa mai buna in politica financiara deoarece:
a) duce la reduceri fiscale si la comprimarea cheltuielilor publice;
b) asigura finantarea, in principiu, nemonetara a deficitului bugetar;
c) gradul de indatorare nu duce la distorsiuni in functionarea economiei;
d) scuteste economia de impozitare excesiva, care ar duce la pierderea motivatiei de a munci mai
bine.
Politica monetara si instrumentele ei. Politica banilor ieftini si politica banilor scumpi.
 Una dintre cele mai vechi politici conjuncturale, politica monetara, poate fi definita ca
ansamblu de actiuni exercitate de autoritatile monetare (Banca Nationala, Trezoreria) asupra
masei monetare si asupra activelor financiare in vederea orientarii economiei pe termen scurt sau
mediu.
De fapt, ansamblul de reguli pe care Banca Centrala le impune celorlalte banci si institutii
financiare vizeaza atingerea unor obiective generale ale tarii, cum sunt: stabilitatea,
restructurarea, expansiunea, deschiderea cu eficienta a economiei nationale spre exterior etc.
Motivatiile si scopurile politicii promovate de agentii bancari si de credit pot fi grupate in
doua categorii. In primul rand, acestea constau in organizarea profesiunii bancare de asa maniera
incat sa se asigure protectia deponentilor, sa se evite riscul care ar proveni dintr-o gestiune
dezordonata a resurselor monetare si din masurile individuale ce ar periclita sistemul monetar si
de credit. In al doilea rand, prin politica monetara se urmareste ca volumul masei monetare si
conditiile crearii ei sa contribuie la realizarea obiectivelor economice fundamentale. Ea nu
trebuie sa favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agentilor specializati in operatiuni
banesti riscante. Deci, o politica monetara sanatoasa trebuie sa-si propuna concilierea stabilitatii
puterii de cumparare a monedei (nu stabilitatea masei monetare) cu expansiunea economica.
Pe plan intern, rolul politicii monetare se realizeaza prin reglarea cererii de moneda de
schimb si de plata.
Dar, reglarea respectiva nu este un scop in sine. Printr-o asemenea masura se urmareste
stabilitatea preturilor, deplina ocupare a fortei de munca si expansiunea economica etc.
Pe plan extern, politica monetara si miscarile externe de capitaluri sunt de natura dubla.
Pe de o parte, politica monetara poate sa caute incurajarea intrarilor sau iesirilor de capitaluri
pentru reechilibrarea balantei de plati. Pe de alta parte, ea incearca sa gaseasca modalitatile de a
suporta presiunile valutare din exterior atunci cand miscarile de capital se deruleaza speculativ.
Bineinteles, se recurge la aceasta politica daca autoritatile monetare nationale nu au putere
notabila de a evita astfel de presiuni.
Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt: manevrarea taxei scontului si a
rescontului, cumpararile si vanzarile de titluri pe piata deschisa (open market), variatiile cotelor
rezervelor obligatorii etc.
a) Banca Centrala joaca un rol important in crearea de moneda prin tehnica directa
a rescontarii titlurilor de credit.

Scontarea consta in actul prin care o banca achizitioneaza de la clientii sai, la vedere si
inainte de scadenta, creante pe termen scurt (trate, bilete la ordin etc.), oferindu-le acestora suma
de pe inscrisul in cauza, din care se scade dobanda aferenta pentru durata de timp cuprinsa intre
momentul achizitionarii creantei si scadenta ei (scont).

Taxa scontului (marimea relativa a scontului) depinde de mai multi factori, in primul
rand, de raportul dintre cererea de scontare si posibilitatile bancilor comerciale de a veni in
intampinarea solicitantilor. Marimea taxei scontului se afla sub influenta taxei rescontului.
Rescontarea reprezinta operatiunea de achizitionare, de catre banca de emisiune de la
bancile comerciale, a efectelor de comert deja scontate de acestea din urma, operatiune efectuata
la vedere si inainte de scadenta.
Valoarea acestor titluri este inregistrata in contul bancii prezentatoare, dar diminuata cu
suma corespunzatoare taxei de rescont (legala) si duratei creditarii bancii comerciale.
Taxa rescontului este rata dobanzii pe care o calculeaza banca de emisiune in momentul
rescontarii cambiilor si altor titluri de credit de catre bancile comerciale (titluri scontate de
acestea din urma clientilor lor).
In functie de modul si sensul ratei de rescont (crescatoare sau descrescatoare), se
modifica volumul creditului, ca si costul lui. De pilda, daca rata rescontului scade de la 4 la 3
procente, are loc incurajarea creditului si sporirea investitiilor. Invers, in situatia cand aceasta ar
spori de la 4 la 5 procente. Ratele dobanzilor acordate sau incasate de bancile comerciale
urmeaza dinamica ratei rescontului, ceea ce inseamna ca politica bancii de emisiune influenteaza
costul creditului in ansamblul lui.
Taxele de scont (ca preturi ale operatiunilor de scontare) sunt, de regula, mai mari decat
cele de rescont. Bancile comerciale sunt in permanenta atentie la taxa rescontului si se raporteaza
la ea, stabilind taxe de scont mai mari. Aceasta mai ales ca Banca Centrala poate inchide
“robinetul” rescontului in cazul unei utilizari excesive a lui. Banca bancilor se conduce dupa
principiul conform caruia rescontarea este o favoare data bancilor comerciale si nu un drept al
lor.
b) Achizitionarea si vinderea titlurilor de “open market” reprezinta un instrument de
politica monetara folosit mai ales in S.U.A. Intrucat tranzactiile intre bancile comerciale
genereaza fie un excedent, fie deficit global de lichiditati, Banca de emisiune intervine pentru a
“reteza” excedentul respectiv pentru a ”completa” deficitul, dupa caz. In prima situatie, ea
cedeaza pe piata monetara o fractiune din efectele publice (creante asupra Trezorerie) sau din
cele private (creante asupra economiei); cumpararile pe care le efectueaza agentii economici
diminueaza masa monetara. In cazul opus, banca de emisiune achizitioneaza pe piata o parte a
efectelor publice sau private detinute de bancile comerciale, punand astfel in circulatie cantitati
suplimentare de moneda.
Reglarea lichiditatii monetare in functie de nevoile sistemului economic, ca si evitarea
variatiilor de ritmuri foarte mari si dezordonate in dinamica masei monetare poarta denumirea de
politica “open market”. Simplu vorbind, aceasta politica inseamna ca, prin interventia sa,
institutia de emisiune “deschide” piata care, in stadiul sau initial, functiona doar pe baza
tranzactiilor intre bancile comerciale.
c) Practica cotelor obligatorii de rezerva s-a generalizat in aproape toate tarile
industrializate. Variatia procentajelor rezervelor este foarte eficace, intrucat afecteaza imediat
multiplicatorul creditului. Aceasta politica este utila mai ales in tarile unde predomina moneda
scripturala.
Sa presupunem ca bancile comerciale au dus la expansiunea depozitelor bancare pana la
potentarea acestora de 20 de ori, rata rezervelor obligatorii ajungand la 5%. Aflata in acest punct,
Banca Nationala decide sporirea rezervelor obligatorii la 10%, masura fiind considerata una de
restrictionare a creditului.
In consecinta, bancile comerciale vor fi obligate sa-si reduca drastic imprumuturile sau
investitiile lor in titluri. Masa monetara se va diminua cu 50%, ea putand fi de 10 ori mai mare
fata de rezervele obligatorii, comparativ cu 20 de ori in situatia anterioara deciziei Bancii
Nationale.
Operatiunea respectiva da rezultate numai daca este adoptata si promovata prin
surprindere. In context, bancile vor vinde obligatiuni, vor recupera unele imprumuturi fara sa
acorde noi credite. Cu sumele achizitionate vor lichida conturile curente la cererea clientilor.
Procesul continua pana cand depozitele vor ajunge sa fie doar de 10 ori mai mari decat rezervele
bancare. Rezultatul unei asemenea masuri va fi mai intai cresterea ratei dobanzii, cu toate
efectele ce decurg din politica banilor scumpi.
Din enumerarea efectelor directe si indirecte ale ridicarii ratei rezervelor obligatorii se
poate desprinde concluzia ca aceasta masura trebuie folosita cu multa precautie.
d) Plafoanele de credit presupun stabilirea de limite maxime de credit pentru fiecare
banca in parte de catre banca nationala. Utilizate pe larg in tara noastra dupa 1989, in prezent s-a
renuntat la ele, fiind considerate prea rigide pentru economia de piata.
e) Rata de refinantare bancara
Prin rata de refinantare bancara, Banca centrala furnizeaza lichiditati societatilor bancare
solicitante, in conformitate cu obiectivele de politica monetara si de credit. Refinantarea
societatilor bancare este o operatiune de creditare pe termen scurt, de regula maxim 90 de zile.
f) Politica banilor ieftini
Daca echilibrul PNB. este realizat la un anume nivel care este insotit de somaj important
si de folosirea incompleta a capacitatilor de productie, urmeaza sa se recurga la politica banilor
ieftini. Aceasta consta in setul de masuri care sa faca creditul ieftin si usor obtenabil. Pentru
sporirea ofertei de bani, bancile centrale vor intreprinde, intr-o combinatie adecvata, urmatoarele
actiuni: cumpararea de hartii de valoare publice de la banci si populatie, cumparare efectuata pe
piata deschisa; reducerea ratei legale de rezerva; reducerea taxei scontului.
Urmare a unor asemenea masuri, are loc sporirea rezervelor suplimentare ale sistemului
bancilor comerciale. De indata ce rezervele obligatorii se constituie in baza a sporirii ofertei de
bani se poate astepta ca oferta de bani sa creasca.
Sporirea ofertei de bani va duce la diminuarea ratei dobanzii, ceea ce va antrena cresterea
investitiilor si ridicarea nivelului de echilibru al PNB. Marimea cu care sporeste acest indicator
este in functie atat de volumul investitiilor, cat si de dimensiunea multiplicatorului investitiilor.
g) Politica banilor scumpi
Daca un anume nivel al PNB. genereaza inflatia prin cerere, se va promova politica
banilor scumpi. Aceasta politica consta in reducerea posibilitatilor de a obtine credit si in
cresterea costurilor lui. In acest scop, se intreprind, in diferite succesiuni, urmatoarele actiuni:
vinderea de hartii de valoare de stat pe piata deschisa catre institutiile de depozit si catre
populatie; ridicarea ratei legale de rezerva; ridicarea ratei dobanzii.
Ca urmare, bancile vor constata ca rezervele lor sunt prea mici pentru a satisface
exigentele ratei legale de rezerva, adica operatiunile lor curente sunt prea mari in raport cu
rezervele lor. In cel fel vor putea institutiile de depozit sa indeplineasca exigenta ratei legale de
rezerva?
Raspunsul consta in aceea ca institutiile de depozit isi vor reduce afacerile lor curente,
abtinandu-se de la acordarea unor noi imprumuturi. Ca urmare, oferta de bani se reduce, ceea ce
antreneaza ridicarea ratei dobanzii. Cresterea ratei dobanzii conduce la restrangerea investitiilor
si a cheltuielilor totale, limitandu-se inflatia prin cerere.