PRĂDĂTORUL

CAPITOLUL 14

A m discutat câteva probleme sociale majore care explică o mare

....... parte dintre dificultățile cu care se confruntă în aceste zile băieții
și părinții lor. Acest capitol va aborda o altă dificultate la care ne-am
referit de câteva ori fără a o defini. Ea se numește „postmodernism”
și explică mai clar cum au ajuns familiile, și în special băieții, într-un
asemenea haos. Acest sistem de gândire, numit și relativism moral,
susține că adevărul nu poate fi cunoscut – nici de la Dumnezeu, pe
care postmodernismul Îl percepe ca fiind un mit, dar nici de la om,
despre care susține că nu are dreptul să vorbească în numele altcuiva.
Și nu doar că adevărul nu poate fi cunoscut, el nu există deloc. Nimic
nu este corect sau greșit, nimic nu este bine sau rău, nimic nu este
pozitiv sau negativ. Totul este relativ. Tot ce contează este „ce e corect
pentru mine și ce e corect pentru tine”. Aceste idei se amplifică pe
măsură ce se transmit de la persoană la persoană.
Incredibil, unii profesori consideră astăzi că nici măcar exter-
minarea de către naziști a 6 milioane de „indezirabili” în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial nu a fost un act imoral, deoarece însăși
ideea de moralitate este una artificială. 1 A afirma că ceva este inerent
greșit implică faptul că undeva, în cer, există un Mare Judecător, care
242 Băieții – cum să-i creștem

emite valori și porunci fundamentale pentru lume. Omul postmodern

este convins că nu există o asemenea autoritate. În absența Ființei
Supreme, toleranța devine „dumnezeul” care girează totul, cu
excepția valorilor creștine. Politicile publice sunt determinate de
sondajele de opinie sau sunt croite din noțiunile populare care se
întâmplă să fie considerate adecvate de către o anumită persoană la
un anumit moment dat.
Lucrul interesant cu privire la postmoderniști este capacitatea pe
care aceștia o au de a trăi confortabil înconjurați de contradicții. De
ce? Deoarece nu există absoluturi tulburătoare pe care să se poată
baza. De exemplu, relativiștii morali celebrează demnitatea umană și
armonia rasială ca precepte, dar susțin uciderea (sau medierea
uciderii) celor vârstnici, celor nenăscuți și chiar a copiilor sănătoși,
născuți la termen, imediat după momentul nașterii. Viața umană este
dispensabilă în funcție de conveniență. „Ia stai puțin!”, veți spune.
Aceste idei nu pot coexista în aceeași minte. „Cum să nu poată?”,
răspunde postmodernistul, fără a-ți oferi vreo altă explicație.
Această filozofie fragmentată i-a permis senatorului Statelor Unite
Barbara Boxer (D-CA) să insiste în timpul unei dezbateri în Senat că
trebuie să protejăm minunata creație a lui Dumnezeu, afirmând apoi
cu o altă ocazie că bebelușii nu sunt ființe umane decât atunci când
părinții îi duc acasă de la spital. În primele ceasuri sau zile ei pot fi
uciși în totală impunitate.2 Ce mostră de logică întortocheată! Cu toate
acestea, pentru postmoderniști, idei conflictuale precum acestea nu
trebuie să se armonizeze. Argumentarea în favoarea unui univers
care a apărut din nimic și a evoluat în forme de viață lipsite de sens
fără proiect și fără proiectant, nu are niciun sens. Aceasta este esența
postmodernismului.
Peter Singer, bioetician și profesor la Princeton, este unul dintre
partizanii cei mai renumiți din lume ai acestei filozofii imorale și
lipsite de valori. El a spus: „Uciderea unui copilaș cu dizabilități nu
este echivalentă cu uciderea unei persoane. Viața unui bebeluș are o
valoare mai mică ...decât viața unui porc, a unui câine sau a unui
cimpanzeu.”3 Princeton i-a oferit acestui om rătăcit un post per-
manent după ce el și-a revelat concepțiile extrem de neconvenționale
privind lipsa de valoare a vieții umane. Mai mult, universitatea a avut
tupeul să-l facă pe dr. Singer președintele departamentului de
bioetică.
Dar care este legătura dintre acest relativism moral și creșterea
 PRĂDĂTORII 243
băieților? Legătura este deplină. Relativismul a confundat distincțiile
istorice dintre corect și incorect, adecvat și inadecvat, neprețuit și fără
valoare, uman și inuman. Totodată, el a avut drept rezultat o pră-
bușire morală care nu s-a încheiat încă. Postmodernismul a oferit
credibilitate și drept liber de stăpânire oricărei forme de rău. Da, am
spus rău. Băieții, cu tendințele lor de forțare a limitelor și sfidare a
autorității, sunt cei mai vulnerabili în fața acestei orientări. Ei sunt
ademeniți înspre un comportament extrem de distructiv care ar fi
fost oprit încă din fașă în generațiile anterioare, deoarece acestea
știau că anumite lucruri sunt neîndoielnic greșite și că toate ideile au
consecințe.
Concepția postmodernistă îi învață pe copii, adolescenți și adulți
că ei își datorează existența purei întâmplări într-un univers lipsit de
proiect și proiectant. Nu suntem răspunzători în fața nimănui și trăim
pentru o clipă lipsită de sens într-un cosmos aflat pe moarte care va
sfârși într-o negură deplină. Nu avem nicio valoare inerentă ca ființe
umane și nicio semnificație dincolo de scurta noastră călătorie în
curentul timpului. Nu e de mirare că trăim vremurile cu cea mai mare
răspândire a sentimentului lipsei de valoare și a lipsei de respect față
de ceilalți. Această concepție despre lume și viață este îngrozitoare,
luând cu asalt familia și deformându-i pe copii.
Amintiți-vă, de asemenea, că ideile determină comportamentul.
Cartea Proverbelor spune: „Așa cum gândește [omul] în inima lui, așa
este el” (Prov. 23:7; trad. lit. din engleză NKJV). Cei cărora li se spune
că nu au apărut din nimic altceva decât din pură întâmplare nu prea
au motive să fie morali, supuși legilor, respectuoși sau recunoscători.
Și, într-adevăr, mulți dintre ei nici nu sunt așa.
Când este convertit în milioane de idei și imagini distructive,
sistemul postmodern de gândire ia familia cu asalt și îi deformează pe
cei mai tineri și mai influențabili dintre membrii ei. De asemenea, el
modelează și practicile actuale de creștere a copiilor. Am citit un
exemplu scandalos al acestei abordări lipsite de orice constrângeri la
rubrica de întrebări și răspunsuri publicată în numărul din august
2000 al Marylang Family Magazine. Un „tată preocupat” scrisese
pentru a-i întreba pe editorialiștii Laura Davis și Janis Keyser, cu
privire la băiatul lui de șapte ani, Brett, care se lansa în jocuri sexuale
cu prietena lui cea mai bună, Jacqueline. De-a lungul ultimilor ani ei
se ascundeau dezbrăcați sub cuvertură, studiindu-și reciproc orga-
nele genitale și „chicotind mereu”. Niciuna dintre familii nu își făcuse
244 Băieții – cum să-i creștem

griji cu privire la această activitate, care se desfășura, după câte se

pare, de pe vremea când copiii aveau patru sau cinci ani. În ultima
vreme, ei închideau ușa și petreceau mai mult timp împreună
dezbrăcați. Când tatăl a intrat în cameră ei au strigat indignați și i-au
poruncit să iasă afară. Când tatăl i-a întrebat ce fac, Jacqueline i-a
răspuns că voia să vadă ouăle și sperma lui Brett. Tatăl voia să afle de
la editorialiști ce fel de principii ar trebui să stabilească pentru copii.
Vă vine să credeți că acești „experți” auto-proclamați care au scris
rubrica respectivă considerau absolut normală și acceptabilă angajarea
copiilor în acest tip de comportament sexual? „Copiii”, au spus ei,
„sunt curioși în ce privește relația sexuală și modul în care apar
bebelușii.” Amintiți-vă acum că Brett și Jaqueline aveau mai puțin de
cinci ani atunci când au început această activitate. Davis și Keyser îl
avertizau pe tată „să nu se năpustească asupra lor cu prea multe idei
proprii” și susțineau că menținerea unei politici a ușii deschise „poate
fi înșelătoare deoarece copiii pretind adeseori intimitate”. Mai departe,
„experții” i-au oferit următoarele sfaturi: „Dacă copiii [dumneavoastră]
petrec mai mult de un sfert din timpul lor în explorarea trupului și în
jocuri sexuale sau dacă par «obsedați» de ele, s-ar putea să aibă nevoie
de ajutorul dumneavoastră pentru a le răspunde la câteva dintre
întrebări și pentru a găsi alte activități de care să se bucure împreună
cu dumneavoastră.” Și, în cele din urmă: „Dacă copiilor le place
senzualitatea jocului, i-ați putea iniția în alte modalități mai organizate
de angajare în jocul tactil. Masarea spatelui și a picioarelor cu loțiune
sau ulei sunt niște alternative minunate.” 4 Dar aceasta numai dacă
copiii petrec mai mult de 25% din timpul lor sub plapumă!
Oare am înnebunit cu totul?! Câteodată am impresia că exact asta
s-a întâmplat. Sau că cel puțin postmoderniștii au înnebunit cu totul.
Foiletonista Ellen Goodman, care, după știința mea nu pretinde a
fi creștină, a scris un editorial profund despre această luptă de pro-
tejare a copiilor împotriva influențelor vătămătoare ale zilelor
noastre. Iată perspectiva ei:
La un moment dat între Lamaze* și PTA** mi se pare clar că una
dintre responsabilitățile noastre ca părinți este să contracarăm
..................................................

* „Lamaze” este o metodă de naștere prin care viitoarea mamă este pregătită psihic
și fizic pentru momentul nașterii fără ajutorul medicamentelor menite să atenueze
durerea – nota trad.
** PTA – Parent Teacher Association este o organizație compusă din părinți,
profesori și personal care facilitează participarea părinților în activitățile școlilor
 PRĂDĂTORII 245
publice și private – nota trad.
cultura. Ceea ce mijloacele media le oferă copiilor en gros,
trebuie să remodelezi en detail.
Dar, după câte observ, chemarea la „responsabilitate paren-
tală” crește direct proporțional cu iresponsabilitatea pieței.
Părinților li se cere acum să-și protejeze copiii de un mediu din
ce în ce mai ostil. Li se vinde copiilor hrană nesănătoasă?
Învață-i să spună nu. Este televizorul nociv? Oprește-l.
Abundă în jur mesajele despre sex, droguri și violență?
Contracarează cultura.
Mamelor și taților li se cere să examineze efectiv fiecare
aspect din viețile copiilor lor: să verifice ratingurile filmelor, să
citească etichetele de pe CD-uri, să descopere dacă vecinii au
MTV. Iar în tot acest timp ei trebuie să păstreze contactul cu
școala și, în timpul liber, să câștige pâinea pentru familia lor.
Barbara Defoe Whitehead, asistent de cercetare la Institutul
Valorilor Americane, a descoperit în interviurile cu părinții din
clasa socială mijlocie următoarele: „Una dintre plângerile
comune pe care le-am auzit de la părinți era sentimentul de
înfrângere în fața culturii. Ei se simt mai neajutorați decât
părinții lor.”
„Părinții,” scrie ea, „se văd angajați într-o luptă pentru
inimile și mințile propriilor copii”. Problema nu este că nu sunt
în stare să spună nu. Problema este că există prea multe lucruri
la care trebuie să spună nu.
Fără a ne bălăci într-o nostalgie falsă, a avut loc o mutație
fundamentală. Americanii se așteptau odinioară ca părinții
să-și crească copiii potrivit cu mesajele culturale dominante.
Astăzi li se cere să-și crească copiii contrar lor.
Odinioară, corul valorilor culturale era plin de pastori, învă-
țători, vecini, conducători. Ei cereau o conformare mai mare,
dar ofereau și o mai mare susținere. Astăzi mesagerii sunt
țestoasele Ninja, Madonna, formațiile de muzică rap și celebri-
tățile batjocoritoare. Părinții sunt considerați „responsabili”
doar dacă au succes în măsurile lor de rezistență.
Iată motivul pentru care creșterea copiilor este mult mai
dificilă. Iată motivul pentru care părinții se simt mai izolați.
Problema nu este doar că familiile americane petrec mai puțin
timp cu copiii lor, ci că trebuie să ne petrecem o mai mare parte
246 Băieții – cum să-i creștem

din acest timp luptând cu propria noastră cultură.

Această luptă seamănă cu încercarea de a-i determina pe
copii să mănânce mazăre după ce li s-a vorbit toată ziua despre
minunăția ciocolatei Milky Way. Dacă cugetăm puțin, situația
este similară.5
© 2000, The Boston Globe Newspaper Co./Washington Post Writers
Group. Retipărit cu permisiune.

Pentru părinții creștini, lupta protejării copiilor în fata culturii

trece dincolo de hrana nesănătoasă și celebritățile batjocoritoare.
Într-adevăr, copiii de astăzi au fost bombardați cu mai multe idei
periculoase decât orice altă generație din istoria americană. În
prezent, una dintre sarcinile descurajante ale părinților a devenit
aceea de a-și proteja copiii împotriva instrucțiunilor primite la școală
privind „sexul sigur”, a promotorilor mișcării New Age, a limbajului
profan și murdar din vecinătate și a tot soiul de alte momeli. Ase-
menea lupilor înfometați, prădătorii îi vânează pe tineri căutând să-i
exploateze pentru un câștig financiar, printre aceștia numărându-se
traficanții de droguri, producătorii de filme și televiziune fără morală,
hărțuitorii sexuali, promotorii avortului, fanaticii heavy-metal și, în
ultimul timp, cei care populează Internetul. Spre exemplu, orga-
nizația Planned Parenthood le-a distribuit tinerilor din zona
Minneapolis mii de cutiuțe numite „Prom Survival Kits” [Trusă de
Supraviețuire la Petreceri]. Fiecare conține trei prezervative, două
bomboane mentolate pentru împrospătarea respirației, un tub
confetti pentru petrecere și un cupon cu discount pentru o vizită la
clinica Planned Parenthood. Aceste imbolduri nu tocmai subtile la acti-
vitate sexuală sunt caracteristice mesajelor pe care adolescenții le
primesc de la adulții care ar trebui să fie mai responsabili de-atât. Ce
trist este că părinții trebuie să lupte în permanență în cămin pentru
păstrarea bunului simt și a decenței.
Uneori se pare că nu a mai rămas nimic sănătos de care să se poată
bucura copiii și tinerii noștri. De exemplu, în prezent, cele mai popu-
lare programe ale televiziunii prin cablu prezintă gesturile violente
ale World Wrestling Federation [Federația Mondială de Lupte]. Ele
sunt emisiunile preferate ale copiilor datorită părții lor de divertis-
ment dominat de curaj și sânge. Vizionarea unui astfel de comporta-
ment violent și revoltător are efecte devastatoare asupra copiilor. Vă
amintiți de Lionel Tate, puștiul de 12 ani din Florida, care a trântit de
 PRĂDĂTORII 247
pământ și a bătut până la moarte o fetiță de șase ani, zdrobindu-i
craniul și ficatul? El a mărturisit că se uitase la luptătorii de la tele-
vizor și dorea să le încerce mișcările. Micul criminal a fost condamnat
pe viață.6 Nu am auzit niciun comentariu care să susțină că WWF și
sponsorii lor comerciali ar fi responsabili pentru această tragedie, dar
cu siguranță sunt.
Spectacolele de comedie extravagante au și ele un impact enorm
asupra minților copiilor. Directorii MTV, cu accentul pe care îl pun pe
sex și violență, admit că ei încearcă să modeleze fiecare generație de
adolescenți. Una dintre reclamele lor înfățișează ceafa unui tânăr cu
capul ras în forma literelor „MTV”. Mesajul sună astfel: „MTV nu este
un canal. Este o forță culturală. Oamenii nu îl vizionează, ci îl iubesc.
MTV a afectat modul în care o întreagă generație gândește, vorbește,
se îmbracă și cumpără.”7 Lucrul uluitor cu privire la această reclamă
este faptul că MTV nu doar admite faptul că încearcă să-i manipuleze
pe cei tineri și imaturi; ei și cheltuiesc o groază de bani ca să se laude
cu aceasta.
Dacă aveți încă vreo îndoială că MTV-ul vă exploatează copiii, vă
sugerez să priviți câteva dintre cele mai renumite emisiuni ale lor. Ar
trebui să simțiți fiori pe șira spinării. Deși producătorii se schimbă
constant pentru a atrage tot mai mulți telespectatori, cu fiecare
schimbare emisiunile tind să devină din ce în ce mai rele. Un
program actual numit Jackass [Nătărăul] este pur și simplu îngrozitor.
„Star”-ul programului este un adolescent sărit de pe fix numit Johnny
Knoxville, care apare într-o varietate de contexte care de care mai
dezgustătoare. El a fost filmat în timp ce era întors cu susul în jos și
scufundat într-o toaletă mobilă. A numit experiența „cocktail de
excremente”. A mâncat un peștișor după care l-a vomat într-un
acvariu. S-a deghizat într-o persoană cu dizabilități care stă într-un
scaun cu rotile și se izbește de un zid. 8 La un moment dat, a îmbrăcat
o vestă antiglonț și s-a împușcat în piept cu un pistol calibrul 38,
scenă pe care, în mod ciudat, MTV-ul a refuzat să o transmită. 9 Scopul
întregului joc și al altor emisiuni asemenea acesteia este a face orice
pentru ridicarea ratingului – lucrurile cele mai senzaționale, mai
trăznite și mai imorale. La vremea scrierii acestor pagini, mai mult de
2 milioane de copii și tineri vizionează săptămânal Jackass.10 Câți
dintre băieți sunt suficient de imaturi și instabili pentru a imita
comportamentul pe care-l vizionează? Suspectez că, la un moment
dat sau altul, majoritatea copiilor.
248 Băieții – cum să-i creștem

La vremea la care vei citi această carte se va fi conceput ceva nou

pentru copiii tăi influențabili – ceva și mai rău. Autorul James
Poniewozik afirmă că rezultatul acestor oferte vulgare este ceea ce el
numește fenomenul „băiatului bădăran”.11 Bărbații actuali, spune el,
au fost nevoiți să descopere modalități prin care să se detașeze de
părinții lor, mulți dintre aceștia făcând parte din generația celor care
s-au răzvrătit și ei la timpul lor. Pentru a depăși rebeliunea generației
trecute, comportamentul lor a devenit mai extremist și mai îndrăzneț.
Dar te-ai gândit vreodată la următorul lucru? Într-o zi, copiii care li se
vor naște acestor băieți bădărani și bizarelor lor prietene vor trebui să
descopere modul în care să-și șocheze proprii lor părinți. Nu le va fi
ușor. Nu le-au rămas prea multe noi acte de nebunie.
Industria muzicii rock deține detașat întâietatea în producerea
materialelor ofensatoare și periculoase pentru copii. Mă îndoiesc că
părinții sunt deplin conștienți de mizeria și violența care le este
vândută copiilor lor. Să vă dau un singur exemplu, deloc mai rău
decât altele. Versurile sunt luate de pe un CD care a apărut în urmă
cu câțiva ani. CD-ul a fost înregistrat de un grup popular numit Korn
și conținea următoarele versuri:

Gâtul tău îl apuc – simți durerea?

Apoi ochii ți-i dai peste cap – simți durerea?
Inima-ți încetează-a bate – simți durerea?
Orgasme întunecate – simți durerea?
Îți sărut pielea lipsită de viață – simți durerea?
Iată-te, scumpa mea, cu sufletul zdrobit.12

Incredibil, aceste versuri groaznice purtau titlul „Darul meu pentru

tine”. CD-ul (produs și distribuit de Sony Records) a ajuns pe primul
loc în topul vânzărilor fiind vândut în 2 milioane de exemplare.
Majoritatea copiilor care au cumpărat acest CD, unii dintre ei fiind,
neîndoielnic, preadolescenți, nu doar au ascultat, ci chiar au memorat
aceste cuvinte, ascultând în mod repetat CD-ul. Observând aceste
ecouri ale culturii ne întrebăm de ce nu există mai multe mame și mai
mulți tați care să ia cu asalt porțile unor companii și organizații
precum Sony care deformează și distorsionează valorile copiilor lor.
Spuneți-mi de ce gazda radio Howard Stern are încă permisiunea de
a avea propria emisiune radio sau TV în pofida lucrurilor incredibile
 PRĂDĂTORII 249
pe care le-a rostit sau le-a făcut? La doar câteva zile după ce doispre-
zece adolescenți și un adult au fost uciși cu sânge rece la Liceul
Columbine din Littleton, Colorado, Stern a afirmat: „O mulțime de
fete arătoase frecventau acea școală. Erau acolo fete foarte drăguțe
care alergau cu mâinile ridicate deasupra capului. Au făcut puștii
aceia sex cu vreuna dintre acele fete drăguțe? Nici măcar nu au
încercat. Cel puțin dacă ai de gând să te ucizi pe tine și să-i ucizi și pe
alți puști, de ce să nu faci puțin sex?”13
Unde a fost mânia care ar fi trebuit să se reverse peste capul păros
al lui Stern? De ce nu au fost asaltați sponsorii programului de pă-
rinții mânioși? Unde au fost știrile media care să exprime indignarea
în fața acestui asalt împotriva corectitudinii politice? De ce nu a fost
Stern pus pe liber fără să se mai fi auzit de el mai departe? Bune
întrebări! La câteva zile după aceste remarci de neiertat, totul a intrat
în normalitate. Nu a pierdut nicio ocazie. Cât privește momentul de
față, emisiunea sa radio ocupă locul trei ca popularitate.
Ceea ce se petrece în aceste zile în universități este o altă poveste
tristă, acestea fiind locurile unde postmodernismul nu întâmpină
nicio rezistență și unde consumarea intensă de băuturi alcoolice este
o activitate obișnuită de weekend. Un articol apărut în The New York
Times în 18 martie 2000 descria ceea ce articolul numea „Dormitorul
nud” de la Wesleyan University, un campus mixt în care îmbrăcă-
mintea este opțională. Există în program o „Oră nudă” în care bărbații
și femeile se strâng împreună în vederea socializării. Un student a
afirmat: „Ideea este să nu judecăm pe nimeni sau să ne respectăm
reciproc convingerile. Evenimentul nu are substrat sexual.” Da, ai
dreptate! Vă scutesc de celelalte detalii cu excepția faptului că arti-
colul susține că aceste petreceri sunt printre cele mai populare din
campus. Sunt convins. Întrebarea pe care aș pune-o din nou este
aceasta: „Unde sunt părinții care plătesc taxele pentru acest gen de
nebunie?” O studentă i-a spus tatălui despre această acțiune, iar „el
doar a râs”.
Organizația Luntz Research a condus un sondaj care viza pro-
blema moralității. În mod surprinzător, ei au descoperit că 80% dintre
americani consideră imoralitatea ca fiind cea mai mare problemă a
națiunii.15 Cu toate acestea, majoritatea sunt prea ocupați sau prea
demoralizați să îi ia la rost pe cei care le exploatează copiii. Așa
reușesc manipulatorii să scape cu fața curată și crima înfăptuită.
Din fericire, mai există mame și tați hotărâți să își protejeze copiii.
250 Băieții – cum să-i creștem

Una dintre ele, Michelle Malkin, este destul de aprinsă împotriva

acestor părinți cu voință slabă care tolerează astfel de nonsensuri. Ea
a scris:

Părinții generației baby-boom* dorm în timpul

serviciului
„La Paștele cailor. Când o face plopul pere și răchita micșunele.
N-U. Nu, nu, nu! Am încheiat discuția.” Acesta este răspunsul
pe care i-l voi da fiicei mele, pentru mulți ani de acum încolo,
la rugămintea de a participa la o petrecere după care să ră-
mână toți împreună peste noapte. Peste tot în țară, credeți sau
nu, adolescenții, băieți și fete, se zbenguie împreună în lenjerie
de corp sub un singur acoperiș, cu aprobarea părinților lor.
The Washington Post a dedicat 1.200 de cuvinte acestui ca-
priciu adolescentin. O cercetare inițiată de ziarul respectiv a
descoperit aproape 200 de alte relatări despre acest gen de
petreceri nocturne mixte. Spectacole populare destinate
adolescenților, cum ar fi 7-th Heaven [Al șaptelea cer] organizat
de rețeaua Warner Brother au înfățișat petreceri mixte cu
dormit, așa numite slumber-parties. Un catalog recent de
Crăciun al Abercrombie & Fitch înfățișa patru preadolescente
în pat, sub așternuturi, împreună cu un băiat care își flutură
prin aer boxerii cu un gest deșănțat.
„Este ultima inovație”, i-a explicat reporterului ziarului un
băiat de 17 ani numit „J. D.” Petrecerile nocturne mixte „sunt o
variație a întâlnirilor de grup,” remarcă articolul din ziar,
„unde adolescenții vin împreună fără a se cupla câte doi. Unii
părinți spun că petrecerile au devenit obișnuite în urmă cu
câțiva ani, după ce administratorii școlilor din mai multe
regiuni au cerut hotelurilor să nu le mai închirieze camere
elevilor după evenimentele majore ale liceului”. Pentru a-și
susține cauza în fața părinților, J. D. a argumentat că găzduirea
unei petreceri nocturne mixte este „o opțiune mai bună decât
a-i minți ascunzându-le unde suntem în timp ce închiriem o
cameră de motel de mâna a treia.”
Mulți părinți – și folosesc termenul în sensul său cel mai
larg – sunt seduși de această logică puerilă. „Fără îndoială, simt
...........................................................
* Baby-boomers reprezintă generația copiilor născuți în perioada următoare
încheierii celui de-al Doilea Război Mondial și este asociată cu atitudinea de
 PRĂDĂTORII 251
rebeliune și redefinire a valorilor tradiționale din anii '60-'70 – nota trad.
că este mai bine decât să meargă pe la hoteluri. În felul acesta
știi despre toți copiii care participă, știi cu cine sunt,” spune
Edna Breit, o mamă din Maryland care îi permite fiului ei
adolescent să invite la demisolul casei până la 20 de fete și
băieți pentru a dormi peste noapte, a face o baie fierbinte și a
viziona filme până în zori.
Breit a împărtășit metoda ei ascunsă de supraveghere a
musafirilor nocturni: „Le dai pentru snacks-uri boluri sub-
dimensionate. În felul acesta ai pretextul să cobori mereu pentru
a le reumple.” Jalnic. Cum am ajuns ca o mamă matură să fie
mândră că și-a transformat casa într-un han de găzduire mixt,
unde părinții născocesc modalități de furișare pentru spio-
narea propriilor copii? Când a ajuns să fie înlocuită atitudinea
de a face ce este cel mai bine pentru copil cu judecățile de tipul
„mai bine decât”?
Părinții superficiali și ușor de manipulat, care cred că au
de-a face cu o distracție inocentă – că trebuie doar să-i tem-
perăm, să-i luminăm și să ne relaxăm – trebuie să se trezească.
Adolescenții, băieți și fete deopotrivă, nu au ce căuta în contexte
intime caracteristice adulților. Petrecerile nocturne mixte le
transmit adolescenților un mesaj greșit, ei fiind prea imaturi să
gestioneze situații cu încărcătură sexuală. Aceste petreceri sunt
ultimul semn al unei culturi care a renunțat la susținerea rolu-
rilor autoritare tradiționale și la transmiterea simțului moral și
a înțelepciunii de la o generație la următoarea.
Cu contribuția masivă a ethos-ului egalitarian radical
acceptat de generația „baby boomers”, noțiunile americane
privind disciplina s-au înmuiat mai mult decât puful din sacii
de dormit ai adolescentului. Kay Hymowitz, autor al cărții
Ready or Not: Why Treating Children As Small Adults Endagers
Their Future and Ours [Pregătit sau nu: de ce este dăunătoare pentru
viitorul copiilor și al nostru să-i tratăm ca pe niște adulți în
miniatură], observă că în zilele noastre «adulții se definesc pe ei
înșiși în raport cu copiii lor drept aliați, antrenori, parteneri,
prieteni, moderatori, colegi de învățare și avocați. Rolul lor este
să îi investească pe copiii cu autoritate, să îi apere, să le edifice
stima de sine, să le respecte drepturile și să le ofere informații
pe baza cărora să ia decizii singuri. Oare de aceasta au într-
252 Băieții – cum să-i creștem

adevăr nevoie copiii?”

Copilul meu are nevoie ca părinții să-i fie părinți, nu
tovarăși de joacă. Nu este ușor să spui nu și să-l susții,
dar suntem pregătiți să facem acest lucru în mod re-
petat. Până atunci, mă bucur încă de zilele trecătoare ale
inocenței când petrecerea nocturnă mixtă înseamnă
pentru fiica noastră un somn de amiază în leagăn îm-
preună cu domnul Wormy, domnul Whozit și păpușica
ei în pijama roz.16
© 2001 Creators Syndicate, Inc.

Mulțumim, doamnă Malkin. Mă bucur să descopăr că bunul simț

poate fi găsit încă în rândul familiilor tinere. Noi, ceilalți, nu avem
decât să ne alăturăm dumneavoastră în hotărârea de a ne proteja
copiii. Prima noastră datorie este să acordăm atenție semnelor de
avertizare plasate la intersecțiile cu calea ferată. Ele le spun șoferilor:
Oprește! Privește! Ascultă!
Exact aceasta trebuie să facem în raport cu lumea în care trăiesc
copiii noștri. Îndrăznim să nu devenim atât de ocupați încât să nu le
mai monitorizăm activitățile. Această cercetare se impune în fiecare zi
din cauza prădătorilor care îi pândesc din iarba înaltă, îndeosebi pe
copiii mici.
Nu uitați niciodată că pedofilii (indivizi care îi abuzează sexual pe
copii) dau târcoale căutându-și victimele. Un pedofil mediocru
„capturează” și exploatează în timpul carierei sale aproximativ 150 de
copii.17 În cazul multora dintre ei durează ani întregi până când sunt
prinși și, chiar dacă sunt prinși, nu pot fi condamnați. Acești oameni
sunt extrem de iscusiți în practica lor. Ei sunt în stare să intre într-un
loc cu copii mulți, cum ar fi o sală cu jocuri video sau un salon de
servit pizza, și să îi identifice aproape instantaneu pe cei mai
singuratici și mai vulnerabili dintre copii. Ei caută fetele și băieții înfo-
metați emoțional din cauza părinților neimplicați. În câteva minute,
ei pot obține controlul asupra copiilor respectivi începând să-i abuzeze.
Perioada medie de exploatare a unei persoane este de șapte ani! 18 De
ce nu se descoperă secretul? Deoarece copiii sunt intimidați prin
amenințări și din cauza fricii de părinți.
Totodată, pedofilii navighează pe internet în căutarea copiilor
vulnerabili. Iată de ce a le permite copiilor tăi să aibă acces nesu-
pravegheat la Internet este totuna cu apariția unui bărbat slinos la
 PRĂDĂTORII 253
ușa casei. El rânjește și spune: „Știu că ești extrem de ocupat și obosit.
Îmi dai voie să-ți distrez puțin fiul sau fiica?” Îi permiți să intre în
casă, iar el se îndreaptă direct spre dormitor și închide ușa. Cine știe
ce se petrece departe de ochii tăi? Asta faci atunci când așezi în
camera copilului tău fie un computer personal, fie un televizor. Îți
inviți nenorocirea în casă. Și totuși, majoritatea părinților au făcut
tocmai acest lucru, iar mulți dintre ei au ajuns să regrete această lipsă
de supraveghere. Voi spune mai multe pe această temă ceva mai
încolo.
Un alt șarpe ascuns în bălării este posibilitatea accesării por-
nografiei cu un simplu clic de mouse. Iar pornografia nu le stă doar
la dispoziție, ci promotorii ei efectiv îi invită să intre. Copiii care
navighează în mod regulat pe Web vor da inevitabil peste materiale
pornografice extrem de explicite. Dacă băiatul tău introduce cuvântul
jucării, una dintre opțiunile care i se poate oferi este «jucării pentru
sex”. Dacă fetița ta caută un site numit „iubirea cailor”, ea ar putea
vedea imaginile unei femei făcând sex cu un cal. Pentru a-i ademeni
pe copii și adulți spre un site pornografic plătit, furnizorii de porno-
grafie lansează cele mai irezistibile reclame. Împotriva acestei
practici, Congresul Statelor Unite a propus în 1996 un proiect de lege
care interzicea aceste reclame obscene. Documentul a fost cunoscut
sub numele de Communications Decency Act [Actul Decenței
Mijloacelor de Comunicare]. În înțelepciunea ei, Curtea Supremă a
anulat legea, pretinzând că este neconstituțională. 19 Vă puteți imagina
că părinții fondatori ar fi scris Primul Amendament cu gândul de a
încerca să protejeze această mizerie?
Asaltul asupra minților copiilor continuă neîmpiedicat. Potrivit
fundației Safe America, 53% dintre adolescenți au afirmat că au ajuns
uneori să viziteze site-uri Web care conțineau material pornografic
sau bazat pe ură și violență. Mai mult de 91% dintre ei au susținut că
au dat peste aceste materiale în mod accidental, în timp ce studiau
pentru școală sau pur și simplu navigau pe Internet. 20 Safe America
afirmă că părinții pretind că monitorizează activitatea copiilor pe
Internet, dar copiii susțin că acest lucru nu este adevărat. Majoritatea
sunt liberi să vadă ce doresc.
Orice copil poate vizita biblioteca locală dând peste cele mai
oribile cărți și reviste care le stau la dispoziție. Pe Internet el nu poate
vedea doar imagini sexuale, ci Internetul îi pune la dispoziție și o
mulțime de alte informații și idei – de la modalitatea de construire a
254 Băieții – cum să-i creștem

unei bombe până la modalități de sinucidere. Când părinții alarmați

au solicitat filtre și mijloace de supraveghere pentru protejarea
copiilor lor față de aceste site-uri Web, American Library Association
și American Civil Liberties Union au luptat ca nebunii pentru a li se
opune. În mod previzibil, acești anarhiști pretind cu toată seriozitatea
că instalarea filtrelor ar încălca drepturile oferite copiilor de Primul
Amendament.21 De asemenea, ei spun: „Bibliotecile nu pot fi părinți.”
Observați implicațiile acestei afirmații. Este ilustrarea clasică a temei
deja abordate în discuția noastră. Părinților li se spune: „Sunteți pe
cont propriu. Nu este problema noastră.” Oferirea computerelor
nesupravegheate reprezintă prima situație din istorie în care aparate
sponsorizate de guvern au fost orientate spre rănirea copiilor, și exact
aceasta se întâmplă. Părinții de bună credință își lasă copiii la biblio-
tecile locale presupunând că vor fi în siguranță într-un mediu
educațional. Nu au nici cea mai mică idee despre ceea ce se întâmplă
înăuntru. Se mai îndoiește cineva de lupta pe care cultura o duce
împotriva familiilor?
Sper că veți citi cu mare atenție ceea ce urmează să scriu acum,
deoarece explică de ce este atât de importantă această chestiune.
Pornografia și obscenitățile reprezintă o amenințare uluitoare la adresa
băieților voștri. O singură expunere la acestea între treisprezece și
cincisprezece ani este suficientă pentru a crea o dependență care-i va
înrobi pentru toată viața. Puterea ei de adicție este mai mare decât a
cocainei sau heroinei. Aceasta a fost una dintre concluziile la care s-a
ajuns în timpul Comisiei Procurorului General pe Pornografie,
comisie din care am făcut și eu parte. Este bine cunoscut în rândul
nostru, al celor care ne ocupăm de domeniul dezvoltării copilului, că
punctul focal al interesului sexual nu este foarte bine stabilizat în
rândul adolescenților tineri. El poate fi redirecționat de o experiență
sexuală timpurie (dorită sau nedorită) sau de expunerea la porno-
grafie. Un băiat care în mod normal ar fi stimulat de imaginea unei
admiratoare aparținând sexului opus poate învăța prin obscenitate să
fie entuziasmat de rănirea unei persoane, de sexul cu animalele, de
violența homosexuală sau de întreținerea relațiilor sexuale cu copii
mai mici. Mulți bărbați care au cedat în fața acestor înclinații sexuale
perverse le-au identificat originile în zorii adolescenței lor.
Aceasta s-a întâmplat cu Ted Bundy, pe care l-am intervievat cu
doar șaptesprezece ore înainte de a fi executat pentru uciderea a trei
fete, una dintre ele fiind micuța Kimberly Leach de doisprezece ani.22
 PRĂDĂTORII 255
Bundy a mărturisit cu două zile înaintea morții sale că ar fi ucis cel
puțin douăzeci și opt de femei și fete; autoritățile afirmă că este
posibil ca numărul real să ajungă la o sută. Bundy a solicitat să
vorbească cu mine deoarece voia ca lumea să cunoască modul în care
pornografia l-a condus (nu a cauzat) la furia sa ucigașă. Avea
treisprezece ani când a descoperit la groapa de gunoi materiale
pornografice. Printre ele se numărau și reviste cu detectivi care
înfățișau femei îmbrăcate sumar și abuzate sexual. Bundy a consi-
derat imaginile extrem de excitante, prin urmare a început o viață
tragică care a sfârșit într-un scaun electric din Florida.
Nu sugerez că fiecare adolescent care citește reviste pornografice
sau vizionează filme obscene va ajunge să ucidă oameni. Spun că
puțini vor ajunge la aceasta și mult mai mulți – probabil majoritatea
– vor dezvolta adicții ireversibile față de obscenități. Aceasta este o
problemă culturală imensă. Mai mult de 40% dintre pastori sunt
afectați de ea!23 Cum au ajuns să o ia pe această cale? Prin expunerea
la materiale grafice care i-a pus pe jar. Acest tipar este responsabil de
nenumărate divorțuri și familii disfuncționale. Știu că acest lucru este
adevărat deoarece aud aproape în fiecare zi mărturiile femeilor ai
căror soți sunt implicați în pornografie. Accesibilitatea Internetului a
sporit în mod inimaginabil dimensiunile acestei tragedii.
Să revenim la pericolul așezării computerelor și televizoarelor în
dormitoarele copiilor voștri. Potrivit unui sondaj recent, copiii între
doi și optsprezece ani petrec în medie cinci ore și douăzeci și nouă
de minute zilnic uitându-se la televizor, ascultând muzică sau
jucându-se la computer sau jocuri video. La copiii peste opt ani
această medie se ridică, ei petrecând în jur de patruzeci de ore pe
săptămână implicați într-o activitate media. Cercetarea a descoperit
de asemenea că 53% dintre copii au televizoare în camerele loc
aceasta incluzând 32% dintre copiii între doi și șapte ani și 65%
dintre copiii între opt și optsprezece ani. 70% dintre toți copiii au
radiouri în cameră și 16% au computere.24
Ce descriere amenințătoare a copiilor americani din secolul
douăzeci și unu oferă acest raport! Bărbatul soios care a bătut la ușa
casei și-a stabilit reședința în dormitor. Toate se leagă, din nou, de
ritmul agitat al vieții. Suntem prea epuizați și hărțuiți pentru a ne
îngriji de cei pe care îi iubim cel mai mult. Abia știm ce fac când sunt
acasă, darămite când sunt departe. Rușine nouă! Yankelovich
Partners Inc. afirma că imaginea familiilor adunate în jurul unui
256 Băieții – cum să-i creștem

singur televizor situat în camera de zi dispare. În schimb, mulți copii

sunt plecați de acasă de capul lor, în locuri unde pot alege orice își
doresc să vadă. Ann Clurman, partener la Yankelovich, a spus:
„Aproape tot ce vizionează copiii le pătrunde în minte într-o manieră
necenzurată și nefiltrată.”25
Vă îndemn cu insistență să scoateți afară din dormitoare toate aceste
aparate, indiferent dacă este vorba de televizoare, computere sau
video-uri. Așezați-le în camera de zi unde pot fi monitorizate și unde
timpul petrecut în fața lor poate fi drămuit. Cum v-ați putea mulțumi
să faceți mai puțin de atât pentru copiii voștri?
Tot în responsabilitatea noastră intră și vizionarea diverselor
programe de divertisment împreună cu băieții și fetele noastre atâta
timp cât sunt încă necopți. Ceea ce vizionați împreună poate crea
oportunități de învățare care îi vor ajuta să ia decizii potrivite pe cont
propriu când vor crește mari. Unul dintre membrii bordului nostru
ne-a împărtășit un incident care a avut loc în timp ce se uita la
televizor împreună cu fetița lui de treisprezece ani. Încercând să o
înțeleagă, ei au ales să vizioneze un serial de televiziune popular în
rândul adolescenților. Tatăl a fost șocat de ceea ce a văzut și a auzit,
dar a încercat din răsputeri să nu transforme timpul lor de „ședere
împreună” într-o sesiune de dădăceală. La un moment dat, însă, nu
a mai rezistat.
„Dragă”, a spus el, „Nu mai rezist să stau aici și să permit acestei
revărsări de gunoi să intre în casa noastră. E groaznic. Va trebui să ne
uităm la altceva.”
Spre surprinderea lui, fata i-a spus, „Mă întrebam când va mai
dura până când vei opri televizorul. Programul acesta e jalnic.”
Copiii noștri s-ar putea opune eforturilor noastre de a scana
mizeria și violența care pătrunde în lumea lor, dar ei știu că acțiunea
noastră este corectă. Ei ne vor respecta pentru că spunem:
„Dumnezeu ne-a dat acest cămin, nu-L putem insulta poluându-l cu
aceste programe murdare.” Totuși, pentru a ajunge la această ju-
decată de valoare, trebuie să te uiți împreună cu copiii tăi pentru a
cunoaște care sunt lucrurile care le solicită atenția. Vă sugerez să
împărtășiți apoi cu familia voastră următorul pasaj din Scriptură care
a fost scris în urmă cu 2.600 de ani de Regele David: „Nu voi pune
nimic rău înaintea ochilor mei” (Ps. 101:3). De asemenea, citiți și
discutați următorul verset din scrierile apostolului Pavel: „Încolo,
frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este
 PRĂDĂTORII 257
drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic
de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească”
(Filip. 4:8).
Dacă micuța cutie nu vrea nicicum să se supună, ați putea încerca
să o scoateți din priză, să o vindeți, să o mutați în garaj, să o distrugeți
cu un topor sau să aruncați un bocanc în ochiul albăstrui pâlpâitor.
Dacă computerul reprezintă o problemă, duceți-l la gunoi! Apoi
adunați familia în jurul vostru și citiți împreună o carte bună!
Ei bine, dragi părinți, știu că v-am supărat prin ceea ce v-am
împărtășit în acest capitol. Nu mă mir că mulți dintre voi vă simțiți
prinși de contracurentul unei culturi postmoderne al cărei singur
dumnezeu este gratificarea sinelui și a cărei valoare unică este indivi-
dualismul radical. Cu toate acestea, trebuie să cunoașteți adevărul și
ce puteți face pentru a-i proteja pe cei pe care îi iubiți. În capitolul
următor vă voi oferi ceea ce consider că reprezintă cel mai eficient
mod de contracarare a culturii postmoderne. Între timp, iată câteva
lucruri de care să țineți seamă:
Întâi, haideți să le acordăm prioritate copiilor noștri. Pe vremuri,
cultura acționa ca scut protector împotriva imaginilor dăunătoare și
împotriva exploatării. Acum ea este teren de hăituire a celor mai mici
dintre noi. Să punem bunăstarea băieților noștri înaintea confortului
personal și să-i învățăm diferența între bine și rău. Ei au nevoie să
audă că Dumnezeu este autorul drepturilor și libertăților lor. Să-i
învățăm că El îi iubește și îi consideră responsabili din punct de
vedere moral în cel mai înalt grad.
În al doilea rând, să facem tot ce ne stă în putință pentru a inversa
pandemia violenței și poftei care s-a răspândit atât de mult în această
țară. Să cerem ca mogulii divertismentului să înceteze a produce
poluanți morali. Să capturăm din nou din mâna curților de judecată
acel sistem de auto-guvernare care le-a permis în mod tradițional
americanilor să dezbată în mod deschis diferențele lor cele mai
profunde și să ajungă la soluții viabile împreună. Individualismul
radical ne distruge! Postmodernismul este un cancer care alterează
sufletul umanității. Crezul care proclamă: „Dacă te simți bine, fă-o!” a
umplut prea multe spitale cu adolescenți intoxicați cu droguri, prea
multe celule de închisoare cu tineri fără tați, prea multe sicrie cu tineri
uciși și a stors prea multe lacrimi din ochii părinților năuciți.
În cele din urmă, să jurăm împreună că ne vom crește copiii după
cele mai înalte standarde etice și morale și că îi vom proteja, pe cât
258 Băieții – cum să-i creștem

posibil, de rău și de moarte. Familiile noastre nu pot fi perfecte, dar

pot fi mai bune – mult mai bune.

ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI

Cred că ați spus odată la un program radio că practic ne creștem

copiii pentru a ucide. La ce v-ați referit?

Aceasta este teza lui David Grossman, care, împreună cu guver-

natorul Mike Huckabee din Arkansas a scris On Killing: The
Psychological Cost of Learning to Kill in War and Society [Despre ucidere:
costul psihologic al deprinderii de a ucide în război și societate].
Profesorul Grossman a fost nominalizat pentru Premiul Pulitzer
datorită expunerii violentei vizuale, pe care el a numit-o „substanța
[cea mai] toxică, adictivă și distructivă”.26 Când a fost rugat să depună
mărturie înaintea unui comitet senatorial al Statelor Unite care
investiga violența între tineri, el a explicat în detalii cutremurătoare
criza cu care ne confruntăm ca națiune. După ce a petrecut douăzeci
și patru de ani în forțele aeriene, el este o voce autoritară în ceea ce
este cunoscut drept „killology”.* Termenul se referă la studierea prac-
ticilor uciderii, concentrându-se cu precădere asupra procedurilor de
antrenament folosite de forțele militare în pregătirea bărbaților
pentru cele mai violente misiuni de luptă. Concluzia șocantă a lui
Grossman este că metode și experiențe identice cu cele utilizate în
acest scop sunt folosite acum pentru îndoctrinarea copiilor. Pe scurt,
copiii sunt învățați să ucidă fără remușcări. Aceste tehnici, care
implică supraexpunerea la comportamente tulburătoare, au fost
studiate de decenii. Ele sunt foarte eficiente. Este recunoscut faptul
că mintea umană va accepta până și cele mai teribile și respingătoare
experiențe cu condiția să i se ofere suficient de mult timp pentru a se
adapta, iar experiențele să fie însoțite de o motivație care să
neutralizeze mecanismul de apărare. Cel mai bun (sau mai rău)
exemplu al acestui proces a fost văzut în comandourile naziste
ucigașe numite Einsatzgruppen, care au acționat în toată Europa de
Est în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aproximativ patru
dintre aceste grupuri mici formate din doisprezece până la douăzeci
...................................................................
* Termenul „killology” este un neologism lansat de însuși lt. col. Dave Grossman
în cartea sa pentru a defini studiul efectelor psihice și fizice ale războiului asupra
oamenilor – nota trad.
 PRĂDĂTORII 259
de bărbați au ucis în mod sistematic și cu sânge rece mai mult de 1,4
milioane de oameni, fără a cruța femei, copii sau bebeluși. În 27

numeroase ocazii ei au ucis până la cincizeci de mii de evrei, țigani,

polonezi și prizonieri politici într-o singură zi.28 După război,
specialiștii în sociologie care au studiat comportamentul ucigaș al
participanților au presupus că aceștia au fost dereglați mintal, altfel
nu ar fi fost în stare să suporte asemenea orori zi după zi. Cu toate
acestea, în urma investigațiilor, s-a ajuns la concluzia că ei fuseseră
ființe umane normale – foști oameni de afaceri, doctori, avocați și
negustori – care credeau în cauza nazistă și care au devenit curând
imuni la sălbăticia uciderii. Ei au devenit „monștri” care se bucurau
efectiv să vadă oameni inocenți implorând zadarnic mila. Iată ce s-a
întâmplat: supraexpunerea la brutalitate îi împietrise pe ucigași față
de suferința oamenilor inocenți și chiar față de strigătele copilașilor.
Procesul mental prin care ființele umane învață să accepte ceea ce ini-
țial consideraseră a fi respingător este cunoscut drept desensibilizare.
Din nou, mecanismul prin care se desfășoară această acomodare
este supraexpunerea. Recruților naziști li se cerea să desfășoare în
mod repetat și sistematic sarcini tulburătoare până când nu mai erau
șocați sau revoltați de ele. Acești soldați primeau în dar cățeluși rasa
ciobănesc german și li se permitea să se atașeze emoțional de ei. Apoi,
bărbații erau forțați să frângă cu propriile mâini gâtul cățelușilor.
Rostul acestui exercițiu era să-i facă „duri”. Ceea ce făceau liderii
naziști era să-i desensibilizeze pe recruți față de cruzime. Din punct
de vedere emoțional, de la uciderea unor cățeluși drăgălași până la
uciderea unor ființe umane fără apărare este o distanță scurtă.29
Această procedură de desensibilizare este folosită într-o manieră
mult mai pozitivă de industria aeronautică. Ea este tocmai
mecanismul prin care sunt pregătiți și testați piloții. Aviatorii sunt
așezați în aparate staționare cunoscute drept simulatoare, care
creează în mod virtual situațiile de urgență din avion, cum ar fi
pierderea motorului sau probleme cu trenul de aterizare. Scopul
exercițiului este să dezvolte abilitățile care urmează a fi folosite în
cazul unei crize reale, dar și să-i condiționeze pe piloți să rămână
calmi în timpul circumstanțelor catastrofice. Mai târziu, după ce vor
fi trecut prin fiecare situație de urgență posibilă în timpul
antrenamentului, se presupune că ei vor fi în stare să gestioneze, fără
a intra în panică, situații de viață și moarte. Antrenamentul
funcționează. Studenții la medicină sunt și ei desensibilizați pentru a
gestiona cazurile pline cu sânge din salonul de urgență sau din sala
260 Băieții – cum să-i creștem

de operație, situații care la început erau șocante. Majoritatea dintre

noi au această capacitate de ajustare la experiențe tulburătoare.
Drept urmare, aceasta facem și noi față de milioane de spectatori
– îndeosebi față de copiii noștri – atunci când îi expunem fără
curmare la viol și crimă prin intermediul televiziunii și filmelor.
Aceasta este și concluzia unei investigații desfășurate pe parcursul a
douăzeci și doi de ani de Universitatea din Chicago, Illinois. Potrivit
psihologului Leonard Eron, 875 de subiecți din zona semi-rurală a
orașului New York au fost acceptați pentru studiu când aveau opt
ani. La 30 de ani, cei care vizionaseră cea mai mare doză de violență
televizată fuseseră acuzați de un număr semnificativ mai mare de
infracțiuni grave.
Eron, care conduce Comisia de Studiere a Violenței și a Tinerilor
din cadrul Asociației Americane a Psihologilor, a conchis: „Violența
televizată afectează copiii de toate vârstele, de ambele sexe, la toate
nivelurile socio-economice și de orice nivel intelectual, iar efectul nu
se limitează la copiii care sunt deja înclinați spre agresivitate și nu se
restrânge la această țară.”30
Gândiți-vă acum la măsura violenței la care sunt expuși copiii de
astăzi în viața zilnică, de exemplu, prin jocurile video existente în
prezent. Mortal Kombat este un exemplu de prim rang. Copiii de
vârste mici învață nu doar cum să ucidă, ci și cum să rămână ne-
afectați atunci când capetele explodează, iar sângele este împroșcat
peste tot. Cu puțin exercițiu, ei învață să se obișnuiască cu moartea și
mizeria. Profesorul Grossman a afirmat că transferarea în campu-
surile școlilor a desensibilizării pe care o experimentează copiii noștri
este inevitabilă.31
Referindu-se din nou la Eric Harris și Dylan Klebold, ucigașii din
Liceul Columbine, filmul lor preferat era Basketball Diaries, care
conține o scenă extrem de asemănătoare cu masacrul pe care ei
urmau să-l provoace mai târziu. Ei au fost puternic influențați și de
subcultura gotică* care transmite ideea morții, violenței și perver-
siunii sexuale. În lumina acestui „antrenament”, nu ar trebui să ne
surprindă faptul că tinerii criminali se veseleau, făceau glume și chiar
păreau să aibă un „timp grozav” în timp ce își doborau cu gloanțe
colegii. Cum poate o persoană rațională să nege această legătură între
violența virtuală și violența de pe străzi?
* Subcultura gotică este subcultura generată în Marea Britanie a anilor '80 în jurul
rockului gotic, o prelungire a genului post-punk – nota trad.