CAPITOLUL 16
Cea mai mare iapă, mi-a spus Monty, este șefa hergheliei. Ea
hotărăște unde vor mânca, unde vor bea și încotro se vor îndrepta.
Armăsarul crede că el este în control, însă rolul lui este doar de a
proteja iepele și de a asigura reproducerea. Când un mânz, de regulă
mascul, se comportă rău mușcându-i și lovindu-i pe ceilalți, iapa va
alerga drept spre el. Dacă nu se retrage în grabă, ea îl doboară la
pământ. Apoi îl vânează pe o distanță de câteva sute de metri. Iapa
revine la herghelie și se întoarce de-a curmezișul spre mânz,
privindu-l direct în față. Ea îi transmite să nu revină, fapt care-l face
să se simtă amenințat și agitat. Caii sunt animale care trăiesc laolaltă
și se simt înspăimântați când rămân singuri în sălbăticie. Pumele sau
alte animale de pradă i-ar putea ucide în absența protecției pe care o
oferă herghelia.
Curând, mânzul agitat începe să descrie cercuri largi în jurul
celorlalți cai. Între timp, iapa se mișcă într-un cerc mai mic pentru a-și
păstra corpul orientat spre el și privirea ațintită în direcția lui. În cele
din urmă, mânzul obosește și începe să transmită semnale că este
dispus să „negocieze”. El face aceasta aplecându-și capul, mișcându-și
buzele și scrâșnind din dinți. Totodată, el își îndreaptă una dintre
urechile ciulite spre iapă în timp ce, cu cealaltă caută să prindă
sunetele din spatele său pentru a detecta animalele de pradă. După o
vreme, iapa semnalează că ar fi dispusă să comunice. Ea face aceasta
schimbându-și poziția trupului și privind în altă direcție. În mod
progresiv, el se apropie încet-încet de turmă până când ajunge să o
atingă efectiv cu botul pe bătrâna doamnă. La momentul respectiv, el
reintră în grațiile ei. Nu este neobișnuit ca o iapă să fie nevoită să-l
disciplineze pe mânz de mai multe ori alungându-l departe de her-
ghelie înainte ca acesta să se învoiască să joace după reguli. Cu toate
acestea, în cele din urmă, el recunoaște că ea este șefa și i se supune.
Monty folosește această cunoaștere a limbajului cailor pentru a
frânge voința animalului determinându-l să accepte șaua (deși el nu
numește aceasta frângere, ci „debut”). Izolându-l și apoi privind fix
calul la fel cum face o iapă, el poate încăleca pe cal în aproximativ
treizeci-cincizeci de minute. Ar trebui să vedeți procesul în acțiune.
Este o priveliște pe cinste.
Deși ilustrația cu caii nu se aplică direct la copii, există în ea
similarități folositoare. Mama și tata sunt personajele cu autoritate
care nu trebuie să tolereze comportamentul rebel sau lipsit de
respect. Când copilul insistă să încalce regulile, el este disciplinat
doar atât cât să fie pus într-o postură inconfortabilă. Nu, părinții
DISCIPLINAREA BĂIEȚILOR 281
nu-și alungă copiii departe, dar ar trebui să le transmită foarte clar
faptul că sunt nemulțumiți de comportamentul lor. Acest lucru se
realizează printr-o lovitură la funduleț suficient de tare (dar nu prea
tare) în situațiile când comportamentul lor a fost sfidător și lipsit de
respect. Sau i-ar putea impune o perioadă de punere la colț sau o altă
pedeapsă mai ușoară. Oricare ar fi metoda, ea trebuie să fie neplăcută
și convingătoare pentru copil. După disconfortul confruntării, va sosi
momentul când copilul va întreba, cel puțin în mod simbolic, dacă nu
chiar prin cuvinte: „Pot să revin?” La acest moment, părinții ar trebui
să-l primească înapoi cu brațele deschise. Atunci este timpul pentru a
îi explica de ce a dat de bucluc și cum poate evita conflictul data
viitoare. Părinții nu trebuie să recurgă niciodată în timpul acestui
proces la țipete sau alte semne ale frustrării sau pierderii controlului
din partea lor. În schimb, părintele trebuie să dovedească mereu că
deține controlul – asemenea iepei care îl privește cu insistență pe
mânzul îndărătnic. Doar câteva cuvinte pe care o mamă sau un tată
le rostesc cu convingere pot comunica adeseori această încredere și au-
toritate mult mai bine decât un bagaj de amenințări și gesturi sălbatice.
Deși această abordare a disciplinei este extrem de simplu de
înțeles, unii părinți nu reușesc să o aplice. Dacă le este teamă să-și
pună copilul într-o poziție de disconfort sau insatisfacție atunci când
el dovedește un comportament greșit, sau dacă se tem că atunci când
trebuie să-și pedepsească copiii le provoacă daune emoționale
permanente, părinții nu vor avea hotărârea necesară pentru a câștiga
confruntările care vor apărea în mod inevitabil. Copilul va simți
ezitarea lor și va forța limitele. Rezultatul final va fi, pe de o parte, pă-
rinții frustrați, iritați și ineficienți, iar pe de-alta, copiii rebeli, egoiști și
încăpățânați.
Pentru a elabora această abordare asupra creșterii copiilor, am să
vă prezint un prieten, rev. Ren Broekhuizen, care are o cunoaștere
intuitivă a copiilor. El are treizeci și cinci de nepoți pe care îi iubește
ca un sfânt protector. Ren a auzit că scriu o carte despre băieți și mi-a
împărtășit următoarele idei. Copiii, spunea el, au nevoie să învețe că
„dragostea se poate încrunta”. Multor părinți de astăzi le este teamă
să-și manifeste nemulțumirea pe care o simt în raport cu copiii de
teamă că ei s-ar simți răniți sau respinși. Dimpotrivă, omuleții trebuie
să știe cine este conducătorul și că ei sunt în „siguranță” în grija lui.
Amintindu-i copilului că ești un șef binevoitor, subliniezi faptul că te
aștepți să fii ascultat. Există momente când mama sau tata trebuie să
se plece pe genunchi, să-l privească pe băiețel sau pe fetiță în ochi (vă
282 Băieții – cum să-i creștem
amintiți de iapă?) și să-i spună plin de convingere, dar fără mânie: „Nu
vreau să mai văd un asemenea comportament. Ai înțeles?” Fără țipete
și amenințări, tonul vocii spune: „Ia în serios ce îți spun.”
Rev. Broekhuizen ilustra acest lucru evocând o situație în care
și-a dus nepotul la magazinul cu jucării. Înainte de a intra în clădire,
el i-a spus: „Să nu atingi nimic până când nu ai permisiunea mea”.
Băiatul a dat din cap. Așteptările bunicului fuseseră clarificate, iar
puștiul s-a conformat perfect. Conflictul a fost evitat.
Folosind altă analogie, stabilirea acestor limite lipsite de ambi-
guitate nu diferă mult de modul în care autoritățile responsabile de
autostrăzi plasează semne de avertizare: „Radar: monitorizare trafic”.
Ele le aduc aminte șoferilor că există legi specifice care guvernează
viteza cu care se poate deplasa o mașină și că cei care depășesc limita
de viteză vor suporta consecințe neplăcute. Așa funcționează lumea
adulților. Autoritatea guvernamentală responsabilă de colectarea
impozitelor (IRS) le spune cetățenilor americani: „Plătiți-vă taxele
până la data de 15 aprilie, altfel veți suporta penalități de 6%.” În
noaptea dinaintea termenului limită coada la ghișeu înconjoară blocul
pentru că oamenii doresc să se supună regulii. Un alt exemplu:
compania la care lucrezi îți spune: „Dacă vrei să ți se deconteze
cheltuielile de transport, trebuie să depui biletele de călătorie imediat
ce revii dintr-o călătorie autorizată.” Nu există nicio umbră de mânie
în toate aceste reguli. Pur și simplu așa stau lucrurile. Cu toate acestea,
mulți părinți par să creadă că, atunci când copiilor li se aplică un
tratament similar, acesta îi rănește sau îi nedreptățește. În opinia mea,
acești părinți se înșală. Stabilirea anticipată a regulilor și aplicarea lor
fermă este mult mai sănătoasă pentru copii decât pedepsirea aspră și
amenințarea lor după ce comportamentul greșit a avut deja loc.
Un alt lucru subliniat de rev. Broekhuizen reflectă observația sa că
părinții le pun prea multe întrebări copiilor lor. „Vrei să mergi la
culcare acum? Vrei să pui la o parte piesele de Lego? Nu crezi că este
timpul să mănânci?” Mamele și tații care avansează aceste propuneri
ezitante urmate de semnul întrebării încearcă de fapt să evite a le
spune direct copiilor: „Fă aceasta – pentru că este cel mai bun lucru și
pentru că eu spun așa.” Există momente când e potrivit să vorbim cu
copiii noștri exact în acest fel. Părinții au primit de la Dumnezeu auto-
ritatea de a îndruma și modela comportamentul copiilor lor. Ar trebui
să se folosească de ea!
După ce am scris ceea ce mi-am amintit din conversația mea cu
DISCIPLINAREA BĂIEȚILOR 283
Ren, i-am trimis manuscrisul pentru a mă asigura că am redat exact
cuvintele sale. El mi-a răspuns cu o scrisoare care a dus ideile acestea
un pas mai departe. Cred că ceea ce mi-a scris este benefic pentru
părinți, de aceea am inclus aici și cuvintele acestei scrisori:
Dragă Jim,
Mulțumesc pentru cuvintele tale amabile. Este un privilegiu să fiu
asociat cu tine și cu lucrarea ta.
Simt că una dintre marile întrebări pe care trebuie să și-o clarifice
cititorii tăi este următoarea: „Cred într-adevăr că am autoritatea
conducerii?” Consider că acesta este unul dintre motivele pentru care
cuvintele părinților sunt urmate de atâtea semne de întrebare. Pur și
simplu ei nu sunt siguri dacă ceea ce fac este bine sau nu. O mamă
devastată a patru copii mi-a spus odată: „Cum ați reușit să creșteți
cinci copii? Trebuie să fi fost o atmosferă de grădină zoologică.” I-am
răspuns: „Lucrul principal pentru copil este să știe de la bun început
cine deține controlul. „Oh,” mi-a spus ea, „sună atât de autoritar”.
Cred că vorbește în numele unei întregi generații care a crescut fără a
cunoaște autoritatea și care nu cunoaște planul divin conform căruia
părinții sunt chemați să-și crească copiii în calea pe care trebuie să o
urmeze (Prov. 22:6). Apostolul Pavel a spus: „Dacă trâmbița dă un
sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă?” (1 Cor. 14:8). Copiii aud
un sunet confuz. Câți dintre cititorii tăi consideră că ei știu mai bine
ce au de făcut decât copiii pe care li i-a încredințat Dumnezeu? Îmi
amintesc de mama unui băiețel de patru ani care refuză să meargă la
culcare înainte de ora unsprezece. Ea are autoritatea de a-i spune ce să
facă, dar îi este teamă să o folosească.
Probabilitatea ca părinții să știe mai mult decât copiii lor se
modifică progresiv. De la naștere și până la aproximativ cinci ani,
mama și tata cunosc 100% mai mult decât cunosc ei. Apoi raportul
începe să se schimbe – lent. La opt ani, și apoi pe la optsprezece sau
douăzeci și opt, probabilitatea înclină balanța în mod progresiv în
direcția copiilor. În anumite domenii, fiii și fiicele mele știu mult mai
mult decât mine. Dar când erau mici, eu fusesem pus la conducere
prin planul lui Dumnezeu. El mă consideră responsabil pentru ceea
ce am făcut cu această autoritate.
M-ai provocat, așa că voi continua.
Eu numesc un alt aspect al acestei incertitudini cu privire la cine
conduce cu adevărat „limita mișcătoare.” Într-o zi mă uitam la un
284 Băieții – cum să-i creștem
băiețel care traversa parcul alergând spre stradă. Tatăl i-a spus:
„Keith, oprește-te acolo! Keith! Keith! Ți-am spus să te oprești. M-ai
auzit?” Dar Keith fusese „antrenat” să nu asculte și a continuat să
alerge. A ajuns la mașină și s-a apucat de mânerul mașinii. Tatăl lui
i-a strigat: „Nu te dezlipi de mânerul ușii!” Era o abdicare totală de la
autoritatea lui. La supermarket văd neîncetat petrecându-se această
tragedie. Managerii așează dulciurile pe rafturile de la casă astfel
încât copiii care stau în cărucioarele de cumpărături să poată ajunge
la ele. Puștiul spune: „Vreau bomboane.” Mama îi răspunde: „Nu,
este prea devreme.” El ridică tonul și spune: „Bomboane!” Ea strigă:
„Nu!” El întinde mâna și apucă un pachet cu bomboane. Ea spune:
„Să nu le mănânci până ajungem la mașină.” O altă abdicare.
„Numărarea” folosită pentru a-i determina pe copii să asculte pare
să arate în mod amăgitor că părintele deține controlul dar este tot un
exemplu de „limită mișcătoare”. „Bill, vino aici. Număr. Unu. Doi.
Trei – ești un băiețel cuminte, Bill. Mulțumesc că o asculți pe mama.”
Dar în acest proces s-a pierdut ceva. Numărarea mută cu trei pași
înapoi limita autorității tale. Care este următorul pas? Patru? Cinci?
Șase? Vorbirea ta ar trebui să transmită, fără țipete și amenințări,
următorul mesaj: „Ia în serios ceea ce spun!”
Mai adaug încă un lucru, de data aceasta pentru bunici, iar apoi
promit că am să închei. Zâmbim binevoitor și considerăm că e frumos
când ne răsfățăm nepoții. Aceasta este o mare greșeală. Când am un
lucru stricat,* eu unul obișnuiesc să îl arunc. Responsabilitatea mea
ca bunic este să ofer un exemplu atât pentru părinți, cât și pentru
nepoți, fiind un conducător iubitor. Bunicilor le place să-și dea ochii
peste cap și să spună că nepoții lor sunt atât de „activi”. Când le este
aplicat copiilor, cuvântul „activ” înseamnă „scăpat de sub control”.
Când suntem împreună, mă simt responsabil să-mi învăț nepoții cum
să fie politicoși și să-i respecte pe oameni și posesiunile lor. Cu toate
acestea, dacă părinții sunt prin preajmă, fac un pas în spate deoarece
nu doresc să le subminez autoritatea.
Cu acest sfat, rev. Broekhizen a pus punctul pe i. Dar cum rămâne cu
părinții care consideră că trebuie să fie în permanență pozitivi în
relația cu copiii lor și să evite orice ar fi interpretat în mod negativ de
aceștia? Există milioane de mame și tați care par să simtă așa. Ei bine,
eu nu sunt de acord cu ei, și aceasta nu doar în ce-i privește pe copii,
ci și în ce privește viața însăși.
* În limba englezi, cuvântul „spoil” înseamnă atât „a răsfăța” cât și „a (se) strica” –
DISCIPLINAREA BĂIEȚILOR 285
nota trad.
Trebuie să recunosc că gândirea pozitivă poate fi un lucru bun.
Oamenii dominați de un optimism natural sunt o companie mai
plăcută și par să obțină mai mult de la viață. De asemenea, ei sunt mai
productivi decât cei care de regulă sunt mohorâți și descurajați. Dar
gândirea negativă are și avantaje. Gândirea negativă este cea care mă
determină să îmi pun centura de siguranță când mă așez în mașină.
Dacă nu mă leg cu ea m-aș putea răni serios într-o coliziune.
Gândirea negativă mă determină să îmi fac asigurare de viață pentru
protejarea familiei mele. Aș putea muri subit lăsându-i pe cei dragi ai
mei în dificultăți financiare. Gândirea negativă mă încurajează să evit
comportamentele care ar putea crea dependență – cum ar fi drogurile
ilicite, alcoolul sau pornografia. Există milioane de alte exemple a
ceea ce am putea numi „negative benefice”. Ideea principală este că
fiecare gândire legitimă are putere. Într-adevăr, dacă cineva s-ar hotărî
să nu citească sau să nu asculte decât mesaje pozitive, ar trebui să
omită cel puțin jumătate din pasajele biblice. Isus a rostit unele dintre
cele mai profunde cuvinte negative care au fost rostite vreodată,
incluzându-le pe cele privind destinul oamenilor nenăscuți din nou
care vor intra în veșnicie fără Dumnezeu. Cu toate acestea, mesajul
Său către o lume pierdută și muribundă se numește Evanghelie,
adică „veste bună”.
Lucrul interesant în ce privește ideile pozitive și negative este că
ele produc cel mai mare beneficiu atunci când lucrează împreună. De
exemplu, dacă atașezi un cablu electric la borna pozitivă a bateriei de
la mașină nu se va întâmpla nimic. Dacă vrei, n-ai decât să-ți pui
celălalt capăt al cablului până și în gură, curentul nu va trece prin el.
Dacă iei cablul și-l atașezi la borna negativă, cablul tot nu va avea
electricitate. Dar ce se întâmplă dacă conectezi un cablu la borna
negativă și altul la borna pozitivă, după care atingi capetele lor? Ți se
încrețește părul, evident, dacă mai ai păr pe cap.
Acest principiu care reunește pozitivul și negativul este ilustrat în
mod repetat în Scriptură. Observați paragraful următor din cartea lui
Isaia: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca
zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Is. 1:13). Ce
imagine extraordinară a iubirii și iertării lui Dumnezeu. Cu toate
acestea, după alte patru capitole, Isaia a scris sub inspirație divină
niște cuvinte înfricoșătoare: „De aceea Se și aprinde Domnul de
mânie împotriva poporului Său, Își întinde mâna împotriva lui și-l
286 Băieții – cum să-i creștem
ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI
Fiul meu are paisprezece ani și este total lipsit de orice simț al
banului sau al folosirii înțelepte a acestuia. El crede că banii cresc
în copaci. Ce-mi sugerați pentru a-l putea pregăti în vederea con-
tactului cu lumea reală după ce va crește?
Avem un fiu de șapte ani care le-a făcut tot felul de lucruri groaz-
nice câinilor și pisicilor din vecinătate. Am încercat să-l oprim, dar
fără succes. Mă întreb dacă avem motive să ne îngrijorăm.
Cruzimea față de animale poate fi simptomul unor probleme emo-
ționale serioase la un copil, și cei ce fac astfel de lucruri în mod
repetat nu sunt de regulă doar într-o fază trecătoare. Ar trebui să
înțelegeți cele întâmplate ca un semn evident care trebuie verificat.
Nu doresc să vă alarmez sau să exagerez situația, dar cruzimea tim-
purie este asociată cu comportamentul violent ca adult. 6 V-aș sugera
să vă duceți fiul la psiholog sau la psihiatru pentru evaluare și, orice
ar fi, nu tolerați nicio manifestare de răutate față de animale.