DISCIPLINAREA BĂIEȚILOR

CAPITOLUL 16

Î n urmă cu câteva zile, împreună cu soția mea, am făcut o scurtă

....... vizită la supermarket, pentru a cumpăra câteva lucruri. Când am
sosit, am observat o cumpărătoare și băiețelul ei de cinci ani angajați
într-un conflict al voințelor. El îi ceruse mamei să-i cumpere ceva și,
atunci când ea l-a refuzat, copilul a pus în scenă acel clasic atac de
furie. Conflictul era încă în toi când au ajuns la casa unde așteptam și
noi. Fără a ține cont de urechea mea ciulită, mama s-a aplecat spre
băiețel și i-a vorbit în șoaptă.
„Aveam de gând să-ți cumpăr ceea ce ai cerut,” a spus ea, „dar
acum nu mai pot. Un asemenea comportament nu poate primi o
asemenea răsplată.”
Însă puștiul nu avea de gând să cedeze. El a continuat să se
smiorcăie și să plângă. Aceasta a determinat-o pe mamă să-i spună,
fără a se lăsa impresionată: „Știi ce urmează să primești când ajun-
gem acasă?”
„Da”, a spus el.
„Ce?” a întrebat mama.
„O scărmăneală.”
„Da,” a spus ea. „Și dacă continui să te comporți așa, vor fi două.”
276 Băieții – cum să-i creștem

Cu aceasta, lupta s-a încheiat. Juniorul s-a liniștit și a început să se

comporte ca un mic gentleman. Arareori intervin în episoade părin-
tești de acest gen, dar de data aceasta am făcut o excepție. Femeia
merita un cuvânt de apreciere.
„Sunteți o mamă bună”, i-am spus.
„Mda, nu e ușor”, mi-a răspuns ea cu un zâmbet.
Ultima dată când am văzut-o, femeia se îndrepta împreună cu fiul
ei spre ușă. Fără să vrea, ne oferise o demonstrație a disciplinei ferme
dar iubitoare în circumstanțe relativ dificile. Băiețelul provocase
autoritatea mamei în fața străinilor, unde ea era dezavantajată. În
pofida situației jenante, ea a rămas calmă și în control. Nu a țipat, nici
nu a reacționat exagerat. În schimb, i-a făcut foarte clar că regulile
care guvernează acasă vor fi aplicate în mod literal și în spațiul public.
Era același gen de disciplină plină de încredere și iubire pe care a
aplicat-o înțeleapta și evlavioasa mea mamă când eram copil și pe
care am căutat să o descriu în prima mea carte pentru părinți și
învățători intitulată Dare to Discipline [Îndrăznește să disciplinezi].
Nu voi încerca să rezum elementele practice ale cărții respective,
nici pe cele conținute în alte cărți pe care le-am scris pe tema disci-
plinei. Totuși, ar putea fi util să vă ofer câteva sugestii suplimentare
care au o relevanță specială în cazul băieților. Să începem cu
examinarea rolului de autoritate, care este esențial în educarea
adecvată a băieților și fetelor deopotrivă – dar în special a băieților.
Cheia pentru părinți este să evite extremele în orice direcție. De-a
lungul ultimilor 150 de ani, atitudinile părinților s-au modificat
drastic – de la oprimare și rigiditate, într-o extremă a spectrului, la
permisivitate și lașitate, în cealaltă. Ambele extreme sunt dăunătoare
pentru copii. În timpul erei victoriene, copiii trebuiau să fie văzuți,
dar nicidecum auziți. Tata era adeseori un personaj represiv și
înfricoșător care îi pedepsea aspru pe copii pentru greșelile și
neajunsurile lor. Educația era uneori responsabilitatea mamei, dar și
ea putea fi o femeie destul de dură. Aceste tehnici autoritare și
punitive reflectau convingerea că fiecare copil era un adult în
miniatură care avea nevoie să fie modelat prin forță, începând
imediat după naștere și continuând până la vremea tinereții.
În cele din urmă, această rigiditate a determinat oscilarea
pendulului spre cealaltă extremă. Pe la sfârșitul anilor cincizeci și
începutul anilor șaizeci, părinții deveniseră în mod neîndoielnic
permisivi. Ceea ce a dobândit numele de abordare „centrată pe copil”
 DISCIPLINAREA BĂIEȚILOR 277
tindea să submineze autoritatea în cămin și să formeze mici monștri.
Într-adevăr, generația „baby-boomers” crescută în perioada respectivă
a trecut val-vârtej și urlând prin adolescență pentru a lua societatea
de urechi.
Deși spiritul revoluționar pe care l-a generat s-a stins, familiile
actuale sunt încă influențate de el. Mulți reprezentanți ai generației
anilor șaizeci-șaptezeci și-au crescut copiii după aceleași tehnici
permisive la care asistaseră în propriile cămine. Ei nu au înțeles ce
rost avea să-și învețe fiii și fiicele respectul și responsabilitatea,
deoarece niciodată nu le experimentaseră în mod personal. Acum a
intrat pe scenă a treia generație care este și mai puțin familiară cu
principiile tradiționale ale creșterii copiilor. Bineînțeles, vorbesc în
termeni generali și există multe excepții. Totuși, sunt de părere că
părinții zilelor noastre sunt mai confuzi decât oricând în ce privește
disciplinarea eficientă și iubitoare a copiilor. A devenit o artă pier-
dută, o abilitate uitată. Mame și tați bine-intenționați au fost induși în
eroare de tendințele liberale ale culturii postmodeme, în special în
privința comportamentului neascultător și rebel. Nu trebuie decât să
priviți la modul de interacțiune între părinți și copii în public. Veți
vedea mame frustrate care strigă la copiii lor neastâmpărați, lipsiți de
respect și scăpați de sub control. Până și un observator neavizat poate
recunoaște că ceva nu este în regulă. Din această perspectivă m-am
adresat femeii din magazin pe care am apreciat-o ca fiind o mamă
bună.
Aceste tendințe nu sunt doar observațiile mele asupra peisajului
unei societăți în schimbare. Ele sunt validate de cercetările existente.
Un studiu recent inițiat de National Opinion Research Center
[Centrul de Sondare a Opiniei Naționale] din Chicago a confirmat că
părinții zilelor noastre sunt mai moi și mai permisivi decât în urmă cu
un deceniu. În opinia participanților, copilul perfect este un „gânditor
independent” care este și „foarte harnic”. Aderența la reguli,
standarde și comportament prescriptiv sunt priorități secundare.
Tom W. Smith, directorul Centrului, a rezumat rezultatele cercetării
astfel: „În timp, oamenii au devenit mai puțin tradiționali cu o
mutare a accentului de pe ascultare și familii centrate în părinți spre
aprecierea autonomiei copilului. Părinții se așteaptă acum de la copiii
lor să fie auto-disciplinați.”1
Mamelor și taților care se așteaptă ca băieții să se disciplineze
singuri, le spun doar atât: „Multă baftă.” Auto-disciplina este un țel
278 Băieții – cum să-i creștem

valoros, dar arareori se dezvoltă din proprie inițiativă. Ea trebuie

predată. Formarea și modelarea minților tinere este produsul unei
conduceri părintești atente și serioase. Pot să vă asigur că aceasta
necesită multe eforturi și multă răbdare. În ce-i privește pe părinții
care visează la gânditori independenți și oameni harnici, acesta este
o altă fantasmagorie. Adulții care au fost intervievați păreau să spere
că-și vor vedea copiii realizând lucruri mărețe fără prea multă
implicare din partea părinților. Această atitudine seamănă cu a-i
spune unui copil, „Poți să te descurci de unul singur, puștiule. Nu te
baza pe mine.” Dacă ar fi ușor, mamele și tații dedicați nu ar munci
noaptea pentru a-și ajuta copiii să-și termine tema de casă sau pentru
a-i învăța principiile și valorile caracterului. Conceptul de asistență
părintească lipsită de efort din partea mamelor și taților supra-
ocupați este sortit eșecului – în special în cazul băiețandrilor duri care
îndrăgesc nespus de mult distracția și jocul. Oricum ai lua-o, părinții
sunt prinși în capcană.
Smithsonian Magazine a prezentat odată un maestru sculptor în
piatră din Anglia pe nume Simon Verrity, care își folosea abilitățile la
restaurarea unor catedrale din Marea Britanie datând din secolul al
XIII-lea. În timp ce îl priveau la muncă, autorii articolului au observat
ceva foarte interesant. Ei au scris: „Verrity ascultă îndeaproape pentru
a surprinde cântecul pietrei sub loviturile sale atente. Un singur sunet
mai ascuțit poate aduce mari necazuri. S-ar putea desprinde o bucată
de rocă. El ajustează în permanență unghiul de lovire al dălții și forța
ciocanului de lemn în funcție de sunetul auzit, oprindu-se adeseori
pentru a-și trece mâna peste suprafața proaspăt sculptată.” 2
Verrity a înțeles bine importanța slujbei sale. El știa că o singură
mișcare greșită poate fi devastatoare, cauzând operei sale de artă
daune ireparabile. Succesul său era înrădăcinat în abilitatea de a
interpreta semnalele emise de stâncile sale. Într-o manieră similară,
părinții trebuie să asculte „melodia” copiilor lor, în special în timpul
confruntării și corectării. Pentru a discerne modul în care răspunde
un copil este nevoie de multă răbdare și sensibilitate. Dacă asculți cu
atenție, băieții și fetele tale îți vor spune ce gândesc și ce simt.
Ascuțindu-ți abilitățile și tu poți deveni un maestru sculptor care
creează o operă de artă frumoasă. Dar adu-ți aminte următorul lucru:
Stânca nu se poate ciopli singură.
Dați-mi voie să repet ce am scris deja de două ori în această carte:
băieții au nevoie de structură și de supraveghere și trebuie să fie
civilizați. Când sunt crescuți într-un mediu organizat după principiul
 DISCIPLINAREA BĂIEȚILOR 279
„lasă-mă să te las”, lipsit de autoritate, adeseori ajung să provoace
convențiile sociale și normele bunului simț. Mulți se zdrobesc și se
consumă în timpul anilor adolescenței. Unii nu-și mai revin
niciodată. Aici există o altă metaforă utilă: Râul fără țărmuri devine o
mlaștină. Este de datoria voastră ca părinți să construiți canalul prin
care să curgă râul. Încă o imagine: copilul va fi dominat fie de cârmă,
fie de stâncă. Când este echilibrată de iubire, autoritatea devine
cârma care îi conduce pe băieții voștri printre stâncile colțuroase care
ar putea sfâșia fundul fragilelor lor bărci. Fără implicarea voastră,
dezastrul este inevitabil. Auto-disciplină, într-adevăr!
În săptămâna aceasta am primit la Focus on the Family o scrisoare
de la o mamă care a observat aceleași tendințe care mă preocupă pe
mine. Ea a scris: „Ce s-a întâmplat cu fermitatea părinților de azi? Eu
și soțul meu am fost uimiți mereu și mereu de teama părinților de a
lua o poziție – chiar în cazul copiilor mici. Ei nu par să priceapă ideea
că Dumnezeu i-a însărcinat cu îngrijirea copiilor lor dintr-un motiv
foarte bun și că El le va cere socoteală. Dacă părinții ar insufla în copiii
lor de la început conceptul de autoritate corectă, care Îl onorează pe
Dumnezeu, le-a fi mult mai ușor să-l întărească atunci când vor veni
anii preadolescenței.”
Această mamă are dreptate. Părinții sunt obligați să preia condu-
cerea fiilor lor și să-i învețe comportamentul respectuos și responsabil.
Dacă ei eșuează în această misiune, ambele generații vor da de necaz.
Până la acest moment ați înțeles probabil că îmi plac animalele și
ele îmi oferă multe ilustrații. Iată un exemplu relevant care se referă
la cai. Modul în care iepele își tratează mânjii ne învață ceva specific
cu privire la disciplinarea copiilor. Am învățat acest lucru de la Monty
Roberts, autorul bestsellerului The Man Who Listens to Horses [Omul
care ascultă caii]. L-am vizitat recent pe Monty la ferma sa din Solvang,
California, pentru a asista în direct la apreciatele sale metode de
antrenare a cailor. Monty a început prin a-mi spune despre modul
cum a crescut în preajma cailor și cum obișnuia să-i călărească în
demonstrații și turnee de rodeo încă de la vârsta de cinci ani. Puțin
mai târziu, el a apărut într-o mulțime de filme western ca dublură a
copiilor-actori care nu știau călări. Când Monty avea treisprezece ani,
îi plăcea să observe caii sălbatici din deșerturile Nevadei. Se trezea în
zorii zilei și își petrecea ziua observând herghelia de la distanță cu
ajutorul unui binoclu. În timp, a ajuns să descifreze limbajul „vorbit”
de toți caii. Ei comunicau între ei cu ajutorul urechilor, precum și a
numeroase gesturi și mișcări.
280 Băieții – cum să-i creștem

Cea mai mare iapă, mi-a spus Monty, este șefa hergheliei. Ea
hotărăște unde vor mânca, unde vor bea și încotro se vor îndrepta.
Armăsarul crede că el este în control, însă rolul lui este doar de a
proteja iepele și de a asigura reproducerea. Când un mânz, de regulă
mascul, se comportă rău mușcându-i și lovindu-i pe ceilalți, iapa va
alerga drept spre el. Dacă nu se retrage în grabă, ea îl doboară la
pământ. Apoi îl vânează pe o distanță de câteva sute de metri. Iapa
revine la herghelie și se întoarce de-a curmezișul spre mânz,
privindu-l direct în față. Ea îi transmite să nu revină, fapt care-l face
să se simtă amenințat și agitat. Caii sunt animale care trăiesc laolaltă
și se simt înspăimântați când rămân singuri în sălbăticie. Pumele sau
alte animale de pradă i-ar putea ucide în absența protecției pe care o
oferă herghelia.
Curând, mânzul agitat începe să descrie cercuri largi în jurul
celorlalți cai. Între timp, iapa se mișcă într-un cerc mai mic pentru a-și
păstra corpul orientat spre el și privirea ațintită în direcția lui. În cele
din urmă, mânzul obosește și începe să transmită semnale că este
dispus să „negocieze”. El face aceasta aplecându-și capul, mișcându-și
buzele și scrâșnind din dinți. Totodată, el își îndreaptă una dintre
urechile ciulite spre iapă în timp ce, cu cealaltă caută să prindă
sunetele din spatele său pentru a detecta animalele de pradă. După o
vreme, iapa semnalează că ar fi dispusă să comunice. Ea face aceasta
schimbându-și poziția trupului și privind în altă direcție. În mod
progresiv, el se apropie încet-încet de turmă până când ajunge să o
atingă efectiv cu botul pe bătrâna doamnă. La momentul respectiv, el
reintră în grațiile ei. Nu este neobișnuit ca o iapă să fie nevoită să-l
disciplineze pe mânz de mai multe ori alungându-l departe de her-
ghelie înainte ca acesta să se învoiască să joace după reguli. Cu toate
acestea, în cele din urmă, el recunoaște că ea este șefa și i se supune.
Monty folosește această cunoaștere a limbajului cailor pentru a
frânge voința animalului determinându-l să accepte șaua (deși el nu
numește aceasta frângere, ci „debut”). Izolându-l și apoi privind fix
calul la fel cum face o iapă, el poate încăleca pe cal în aproximativ
treizeci-cincizeci de minute. Ar trebui să vedeți procesul în acțiune.
Este o priveliște pe cinste.
Deși ilustrația cu caii nu se aplică direct la copii, există în ea
similarități folositoare. Mama și tata sunt personajele cu autoritate
care nu trebuie să tolereze comportamentul rebel sau lipsit de
respect. Când copilul insistă să încalce regulile, el este disciplinat
doar atât cât să fie pus într-o postură inconfortabilă. Nu, părinții
 DISCIPLINAREA BĂIEȚILOR 281
nu-și alungă copiii departe, dar ar trebui să le transmită foarte clar
faptul că sunt nemulțumiți de comportamentul lor. Acest lucru se
realizează printr-o lovitură la funduleț suficient de tare (dar nu prea
tare) în situațiile când comportamentul lor a fost sfidător și lipsit de
respect. Sau i-ar putea impune o perioadă de punere la colț sau o altă
pedeapsă mai ușoară. Oricare ar fi metoda, ea trebuie să fie neplăcută
și convingătoare pentru copil. După disconfortul confruntării, va sosi
momentul când copilul va întreba, cel puțin în mod simbolic, dacă nu
chiar prin cuvinte: „Pot să revin?” La acest moment, părinții ar trebui
să-l primească înapoi cu brațele deschise. Atunci este timpul pentru a
îi explica de ce a dat de bucluc și cum poate evita conflictul data
viitoare. Părinții nu trebuie să recurgă niciodată în timpul acestui
proces la țipete sau alte semne ale frustrării sau pierderii controlului
din partea lor. În schimb, părintele trebuie să dovedească mereu că
deține controlul – asemenea iepei care îl privește cu insistență pe
mânzul îndărătnic. Doar câteva cuvinte pe care o mamă sau un tată
le rostesc cu convingere pot comunica adeseori această încredere și au-
toritate mult mai bine decât un bagaj de amenințări și gesturi sălbatice.
Deși această abordare a disciplinei este extrem de simplu de
înțeles, unii părinți nu reușesc să o aplice. Dacă le este teamă să-și
pună copilul într-o poziție de disconfort sau insatisfacție atunci când
el dovedește un comportament greșit, sau dacă se tem că atunci când
trebuie să-și pedepsească copiii le provoacă daune emoționale
permanente, părinții nu vor avea hotărârea necesară pentru a câștiga
confruntările care vor apărea în mod inevitabil. Copilul va simți
ezitarea lor și va forța limitele. Rezultatul final va fi, pe de o parte, pă-
rinții frustrați, iritați și ineficienți, iar pe de-alta, copiii rebeli, egoiști și
încăpățânați.
Pentru a elabora această abordare asupra creșterii copiilor, am să
vă prezint un prieten, rev. Ren Broekhuizen, care are o cunoaștere
intuitivă a copiilor. El are treizeci și cinci de nepoți pe care îi iubește
ca un sfânt protector. Ren a auzit că scriu o carte despre băieți și mi-a
împărtășit următoarele idei. Copiii, spunea el, au nevoie să învețe că
„dragostea se poate încrunta”. Multor părinți de astăzi le este teamă
să-și manifeste nemulțumirea pe care o simt în raport cu copiii de
teamă că ei s-ar simți răniți sau respinși. Dimpotrivă, omuleții trebuie
să știe cine este conducătorul și că ei sunt în „siguranță” în grija lui.
Amintindu-i copilului că ești un șef binevoitor, subliniezi faptul că te
aștepți să fii ascultat. Există momente când mama sau tata trebuie să
se plece pe genunchi, să-l privească pe băiețel sau pe fetiță în ochi (vă
282 Băieții – cum să-i creștem

amintiți de iapă?) și să-i spună plin de convingere, dar fără mânie: „Nu
vreau să mai văd un asemenea comportament. Ai înțeles?” Fără țipete
și amenințări, tonul vocii spune: „Ia în serios ce îți spun.”
Rev. Broekhuizen ilustra acest lucru evocând o situație în care
și-a dus nepotul la magazinul cu jucării. Înainte de a intra în clădire,
el i-a spus: „Să nu atingi nimic până când nu ai permisiunea mea”.
Băiatul a dat din cap. Așteptările bunicului fuseseră clarificate, iar
puștiul s-a conformat perfect. Conflictul a fost evitat.
Folosind altă analogie, stabilirea acestor limite lipsite de ambi-
guitate nu diferă mult de modul în care autoritățile responsabile de
autostrăzi plasează semne de avertizare: „Radar: monitorizare trafic”.
Ele le aduc aminte șoferilor că există legi specifice care guvernează
viteza cu care se poate deplasa o mașină și că cei care depășesc limita
de viteză vor suporta consecințe neplăcute. Așa funcționează lumea
adulților. Autoritatea guvernamentală responsabilă de colectarea
impozitelor (IRS) le spune cetățenilor americani: „Plătiți-vă taxele
până la data de 15 aprilie, altfel veți suporta penalități de 6%.” În
noaptea dinaintea termenului limită coada la ghișeu înconjoară blocul
pentru că oamenii doresc să se supună regulii. Un alt exemplu:
compania la care lucrezi îți spune: „Dacă vrei să ți se deconteze
cheltuielile de transport, trebuie să depui biletele de călătorie imediat
ce revii dintr-o călătorie autorizată.” Nu există nicio umbră de mânie
în toate aceste reguli. Pur și simplu așa stau lucrurile. Cu toate acestea,
mulți părinți par să creadă că, atunci când copiilor li se aplică un
tratament similar, acesta îi rănește sau îi nedreptățește. În opinia mea,
acești părinți se înșală. Stabilirea anticipată a regulilor și aplicarea lor
fermă este mult mai sănătoasă pentru copii decât pedepsirea aspră și
amenințarea lor după ce comportamentul greșit a avut deja loc.
Un alt lucru subliniat de rev. Broekhuizen reflectă observația sa că
părinții le pun prea multe întrebări copiilor lor. „Vrei să mergi la
culcare acum? Vrei să pui la o parte piesele de Lego? Nu crezi că este
timpul să mănânci?” Mamele și tații care avansează aceste propuneri
ezitante urmate de semnul întrebării încearcă de fapt să evite a le
spune direct copiilor: „Fă aceasta – pentru că este cel mai bun lucru și
pentru că eu spun așa.” Există momente când e potrivit să vorbim cu
copiii noștri exact în acest fel. Părinții au primit de la Dumnezeu auto-
ritatea de a îndruma și modela comportamentul copiilor lor. Ar trebui
să se folosească de ea!
După ce am scris ceea ce mi-am amintit din conversația mea cu
 DISCIPLINAREA BĂIEȚILOR 283
Ren, i-am trimis manuscrisul pentru a mă asigura că am redat exact
cuvintele sale. El mi-a răspuns cu o scrisoare care a dus ideile acestea
un pas mai departe. Cred că ceea ce mi-a scris este benefic pentru
părinți, de aceea am inclus aici și cuvintele acestei scrisori:

Dragă Jim,
Mulțumesc pentru cuvintele tale amabile. Este un privilegiu să fiu
asociat cu tine și cu lucrarea ta.
Simt că una dintre marile întrebări pe care trebuie să și-o clarifice
cititorii tăi este următoarea: „Cred într-adevăr că am autoritatea
conducerii?” Consider că acesta este unul dintre motivele pentru care
cuvintele părinților sunt urmate de atâtea semne de întrebare. Pur și
simplu ei nu sunt siguri dacă ceea ce fac este bine sau nu. O mamă
devastată a patru copii mi-a spus odată: „Cum ați reușit să creșteți
cinci copii? Trebuie să fi fost o atmosferă de grădină zoologică.” I-am
răspuns: „Lucrul principal pentru copil este să știe de la bun început
cine deține controlul. „Oh,” mi-a spus ea, „sună atât de autoritar”.
Cred că vorbește în numele unei întregi generații care a crescut fără a
cunoaște autoritatea și care nu cunoaște planul divin conform căruia
părinții sunt chemați să-și crească copiii în calea pe care trebuie să o
urmeze (Prov. 22:6). Apostolul Pavel a spus: „Dacă trâmbița dă un
sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă?” (1 Cor. 14:8). Copiii aud
un sunet confuz. Câți dintre cititorii tăi consideră că ei știu mai bine
ce au de făcut decât copiii pe care li i-a încredințat Dumnezeu? Îmi
amintesc de mama unui băiețel de patru ani care refuză să meargă la
culcare înainte de ora unsprezece. Ea are autoritatea de a-i spune ce să
facă, dar îi este teamă să o folosească.
Probabilitatea ca părinții să știe mai mult decât copiii lor se
modifică progresiv. De la naștere și până la aproximativ cinci ani,
mama și tata cunosc 100% mai mult decât cunosc ei. Apoi raportul
începe să se schimbe – lent. La opt ani, și apoi pe la optsprezece sau
douăzeci și opt, probabilitatea înclină balanța în mod progresiv în
direcția copiilor. În anumite domenii, fiii și fiicele mele știu mult mai
mult decât mine. Dar când erau mici, eu fusesem pus la conducere
prin planul lui Dumnezeu. El mă consideră responsabil pentru ceea
ce am făcut cu această autoritate.
M-ai provocat, așa că voi continua.
Eu numesc un alt aspect al acestei incertitudini cu privire la cine
conduce cu adevărat „limita mișcătoare.” Într-o zi mă uitam la un
284 Băieții – cum să-i creștem

băiețel care traversa parcul alergând spre stradă. Tatăl i-a spus:
„Keith, oprește-te acolo! Keith! Keith! Ți-am spus să te oprești. M-ai
auzit?” Dar Keith fusese „antrenat” să nu asculte și a continuat să
alerge. A ajuns la mașină și s-a apucat de mânerul mașinii. Tatăl lui
i-a strigat: „Nu te dezlipi de mânerul ușii!” Era o abdicare totală de la
autoritatea lui. La supermarket văd neîncetat petrecându-se această
tragedie. Managerii așează dulciurile pe rafturile de la casă astfel
încât copiii care stau în cărucioarele de cumpărături să poată ajunge
la ele. Puștiul spune: „Vreau bomboane.” Mama îi răspunde: „Nu,
este prea devreme.” El ridică tonul și spune: „Bomboane!” Ea strigă:
„Nu!” El întinde mâna și apucă un pachet cu bomboane. Ea spune:
„Să nu le mănânci până ajungem la mașină.” O altă abdicare.
„Numărarea” folosită pentru a-i determina pe copii să asculte pare
să arate în mod amăgitor că părintele deține controlul dar este tot un
exemplu de „limită mișcătoare”. „Bill, vino aici. Număr. Unu. Doi.
Trei – ești un băiețel cuminte, Bill. Mulțumesc că o asculți pe mama.”
Dar în acest proces s-a pierdut ceva. Numărarea mută cu trei pași
înapoi limita autorității tale. Care este următorul pas? Patru? Cinci?
Șase? Vorbirea ta ar trebui să transmită, fără țipete și amenințări,
următorul mesaj: „Ia în serios ceea ce spun!”
Mai adaug încă un lucru, de data aceasta pentru bunici, iar apoi
promit că am să închei. Zâmbim binevoitor și considerăm că e frumos
când ne răsfățăm nepoții. Aceasta este o mare greșeală. Când am un
lucru stricat,* eu unul obișnuiesc să îl arunc. Responsabilitatea mea
ca bunic este să ofer un exemplu atât pentru părinți, cât și pentru
nepoți, fiind un conducător iubitor. Bunicilor le place să-și dea ochii
peste cap și să spună că nepoții lor sunt atât de „activi”. Când le este
aplicat copiilor, cuvântul „activ” înseamnă „scăpat de sub control”.
Când suntem împreună, mă simt responsabil să-mi învăț nepoții cum
să fie politicoși și să-i respecte pe oameni și posesiunile lor. Cu toate
acestea, dacă părinții sunt prin preajmă, fac un pas în spate deoarece
nu doresc să le subminez autoritatea.
Cu acest sfat, rev. Broekhizen a pus punctul pe i. Dar cum rămâne cu
părinții care consideră că trebuie să fie în permanență pozitivi în
relația cu copiii lor și să evite orice ar fi interpretat în mod negativ de
aceștia? Există milioane de mame și tați care par să simtă așa. Ei bine,
eu nu sunt de acord cu ei, și aceasta nu doar în ce-i privește pe copii,
ci și în ce privește viața însăși.
* În limba englezi, cuvântul „spoil” înseamnă atât „a răsfăța” cât și „a (se) strica” –
 DISCIPLINAREA BĂIEȚILOR 285
nota trad.
Trebuie să recunosc că gândirea pozitivă poate fi un lucru bun.
Oamenii dominați de un optimism natural sunt o companie mai
plăcută și par să obțină mai mult de la viață. De asemenea, ei sunt mai
productivi decât cei care de regulă sunt mohorâți și descurajați. Dar
gândirea negativă are și avantaje. Gândirea negativă este cea care mă
determină să îmi pun centura de siguranță când mă așez în mașină.
Dacă nu mă leg cu ea m-aș putea răni serios într-o coliziune.
Gândirea negativă mă determină să îmi fac asigurare de viață pentru
protejarea familiei mele. Aș putea muri subit lăsându-i pe cei dragi ai
mei în dificultăți financiare. Gândirea negativă mă încurajează să evit
comportamentele care ar putea crea dependență – cum ar fi drogurile
ilicite, alcoolul sau pornografia. Există milioane de alte exemple a
ceea ce am putea numi „negative benefice”. Ideea principală este că
fiecare gândire legitimă are putere. Într-adevăr, dacă cineva s-ar hotărî
să nu citească sau să nu asculte decât mesaje pozitive, ar trebui să
omită cel puțin jumătate din pasajele biblice. Isus a rostit unele dintre
cele mai profunde cuvinte negative care au fost rostite vreodată,
incluzându-le pe cele privind destinul oamenilor nenăscuți din nou
care vor intra în veșnicie fără Dumnezeu. Cu toate acestea, mesajul
Său către o lume pierdută și muribundă se numește Evanghelie,
adică „veste bună”.
Lucrul interesant în ce privește ideile pozitive și negative este că
ele produc cel mai mare beneficiu atunci când lucrează împreună. De
exemplu, dacă atașezi un cablu electric la borna pozitivă a bateriei de
la mașină nu se va întâmpla nimic. Dacă vrei, n-ai decât să-ți pui
celălalt capăt al cablului până și în gură, curentul nu va trece prin el.
Dacă iei cablul și-l atașezi la borna negativă, cablul tot nu va avea
electricitate. Dar ce se întâmplă dacă conectezi un cablu la borna
negativă și altul la borna pozitivă, după care atingi capetele lor? Ți se
încrețește părul, evident, dacă mai ai păr pe cap.
Acest principiu care reunește pozitivul și negativul este ilustrat în
mod repetat în Scriptură. Observați paragraful următor din cartea lui
Isaia: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca
zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Is. 1:13). Ce
imagine extraordinară a iubirii și iertării lui Dumnezeu. Cu toate
acestea, după alte patru capitole, Isaia a scris sub inspirație divină
niște cuvinte înfricoșătoare: „De aceea Se și aprinde Domnul de
mânie împotriva poporului Său, Își întinde mâna împotriva lui și-l
286 Băieții – cum să-i creștem

lovește de se zguduie munții și trupurile moarte stau ca noroiul în

mijlocul ulițelor. Cu toate acestea, mânia Lui nu se potolește și mâna
Lui este încă întinsă” (Is. 5:25).
Acest echilibru între compasiune și judecată apare de la Geneza
până la Apocalipsa. El oscilează între Creație și Cădere, între
condamnare și iertare, între Răstignire și Înviere, între cer și iad. Cel
mai măreț exemplu îl găsim în cartea lui Isaia unde minunatele
profeții ale venirii lui Mesia sunt împletite cu predicții cumplite
privind distrugerea lui Israel. Ambele s-au dovedit valide.
Deprinderea de a menține echilibrul între cele două forțe se
dovedește deosebit de utilă pentru educarea copiilor. Există un timp
pentru încurajare, gingășie și dragoste. Ele înaripează spiritul și
pecetluiesc legătura dintre generații. Dar există și un timp pentru
disciplină și pedeapsă. Mamele și tații care încearcă să fie veșnic
pozitivi, ignorând iresponsabilitatea sau atitudinile sfidătoare ale
copiilor lor, nu reușesc să îi învețe că orice act comportamental are
consecințe. Dar fiți atenți! Părinții care sunt în permanență acuzatori
și înclinați să pedepsească pot crea serioase probleme comporta-
mentale și emoționale. Apostolul Pavel a recunoscut acest pericol și
i-a avertizat pe tați să nu exagereze în ce privește disciplinarea. El a
spus: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci
creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului” (Efes. 6:4). În Coloseni
3:21 el a reluat avertismentul: „Părinților, nu întărâtați pe copiii voștri,
ca să nu-și piardă nădejdea.” Nu uitați că Pavel a subliniat și
responsabilitatea copiilor: „Copii, ascultați de părinții voștri în toate
lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului” (Col. 3:20). Ce mare
înțelepciune există în aceste pasaje convergente.
Am acordat mult spațiu aici pentru a trata problema echilibrului în
disciplinare deoarece aceasta este cheia întregii relații părinte-copil.
Sincer vorbind, rămânerea părinților în siguranța zonei de mijloc este
greu de atins. Nimeni nu reușește perfect. Dar cei mai buni părinți
sunt cei care urmează o cale situată între permisivitate și autoritarism.
Îndeosebi băieții voștri vor prospera sub conducerea voastră dacă
evitați extremele și sunteți atenți să vă „condimentați” relația cu
dragoste.
Cuvântul disciplină conotează nu doar modelarea comportamen-
tului și atitudinilor copilului, ci și oferirea unei măsuri de auto-control
și abilitatea de a amâna satisfacerea dorințelor. A-l învăța pe copil să
muncească reprezintă unul dintre mecanismele principale prin care
 DISCIPLINAREA BĂIEȚILOR 287
se realizează auto-disciplina. Dar, după cum știm toți, majoritatea
băieților au o mare aversiune față de muncă. Ei pot sta să o privească
ore întregi fără să facă nimic. Efortul necesar pentru a-i pune în
mișcare este atât de greu încât mulți părinți renunță. Li se pare mult
mai ușor să facă totul în locul lor. „Viața este destul de grea și fără a-i
pune pe copii să facă ceea ce le displace”, spun ei. Aceasta este o
greșeală fatală. Cei care știu cum să muncească sunt de regulă mai
capabili să-și controleze impulsurile, să se concentreze asupra sarcinii
până la împlinirea ei, să învingă frivolitatea și imaturitatea, să
recunoască legătura dintre efort și oportunitate și să învețe cum să
administreze banii. Ea servește drept pregătire pentru viețuirea
viitoare în lumea adulților. Din nefericire, una dintre plângerile obiș-
nuite ale comunității oamenilor de afaceri este că prea mulți copii nu
vor să lucreze, sau chiar dacă vor, nu știu cum să lucreze. Trebuie să
fie adevărat, din moment ce un mare procent dintre adolescenți par
să se scufunde când ajung la primul loc de muncă.
Trebuie să mai acordăm atenție unui factor. Este vorba de legătura
directă dintre percepția de sine și o muncă semnificativă. Roman-
cierul Fiodor Dostoievsky a scris odată: „Dacă vrei să zdrobești total
un om, pune-l să facă o muncă complet lipsită de sens și irațională.” 3
Acest lucru este adevărat.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prizonierii evrei
dintr-un lagăr de concentrare din Ungaria au fost forțați să mute un
munte de gunoi dintr-o extremă a lagărului în cealaltă. În ziua
următoare li s-a spus să-l mute la loc. Același lucru s-a desfășurat timp
de săptămâni întregi, până când, într-o zi, un bătrân a început să
suspine incontrolabil. El a fost luat de gardieni pentru a fi executat.
După câteva zile, un alt bărbat care supraviețuise în lagărul respectiv
timp de trei ani s-a desprins brusc de grup și s-a aruncat pe un gard
electric. În săptămânile următoare, zeci de prizonieri au înnebunit,
fugind de la munca lor și fiind, în cele din urmă, împușcați de gar-
dieni. Doar mai târziu s-a descoperit că acea activitate inutilă fusese
poruncită de un comandant crud ca experiment al „sănătății
mentale”. El voia să vadă ce se întâmplă dacă oamenii sunt obligați să
îndeplinească sarcini absolut inutile. Rezultatul a ilustrat în mod
tragic raportul dintre muncă și stabilitatea emoțională în interiorul
granițelor unui lagăr de concentrare.
Această legătură este relevantă și pentru restul omenirii. Munca
oferă semnificație și sens existenței noastre. Adeseori, cei care sunt
288 Băieții – cum să-i creștem

buni în ceea ce fac se simt împăcați cu ei înșiși. Ei sunt satisfăcuți de

faptul că au putut să gestioneze unele sarcini dificile într-o manieră
superioară. Tot astfel, oamenii care eșuează din punct de vedere
profesional sunt adeseori frustrați în familie și în alte domenii ale
vieții. Îmi amintesc de o vară în urmă cu câțiva ani, când, împreună
cu Shirley, am decis să ne luăm o vacanță de două săptămâni pentru
a sta acasă și a ne odihni. Ultima perioadă fusese caracterizată de un
ritm foarte alert și ne gândeam ce frumos va fi să ne culcăm târziu în
fiecare zi și să tăiem frunză la câini. Ce dezamăgire. Aproape că am
înnebunit amândoi. Flecăream pentru o vreme, după care ne
învârteam prin casă întrebându-ne ce să mai facem. Chiar mi-am
petrecut câteva după-amiezi plictisitoare urmărind programele de
televiziune difuzate ziua. Așa ceva ar scoate din minți pe oricine. Din
această experiență am realizat că munca este legată strâns de senti-
mentul personal de bine și că a nu face nimic nu era chiar atât de
frumos precum mă așteptam.
Dacă munca trebuie prețuită, cum îi învață părinții pe băieții și
fetele lor să muncească? Cred că procesul trebuie să înceapă încă de
mici încredințându-le sarcini mărunte cum ar fi strângerea jucăriilor
sau aducerea farfuriilor murdare la bucătărie. Apoi, pe la patru-cinci
ani, fiecare copil ar trebui să îndeplinească sarcini casnice simple, de
la spălarea vaselor la ducerea gunoiului. Măsura muncii solicitate ar
trebui să fie rezonabilă și adecvată vârstei, păstrând în minte că
principala activitate a copilului este joaca. Cu cât cresc mai mari, cu
atât li se pot încredința mai multe treburi casnice pentru care nu
trebuie să primească în schimb nimic altceva decât aprecieri. În
definitiv, copiii sunt membri deplini ai familiei și trebuie să pună
umărul și ei pentru a o ajuta să meargă bine.
Iată o recomandare asemănătoare, deși oarecum controversată.
S-ar putea să nu fii de acord cu ea. În opinia mea, copiii ar trebui
recompensați atunci când măsura muncii pe care o desfășoară trece
dincolo de chemarea datoriei, cum ar fi să petreacă o zi întreagă de
sâmbătă ajutându-l pe tata la curățarea garajului, spălarea mașinii
sau vopsirea gardului. Mulți părinți obiectează puternic la această
idee, numind-o mituire. Nu sunt de acord. Acesta este pur și simplu
modul în care este construită lumea. Cei mai mulți dintre noi merg la
muncă în fiecare dimineață și își primesc salariul la fiecare două
săptămâni. Plătirea unui copil atunci când i se cere o muncă intensă nu
 DISCIPLINAREA BĂIEȚILOR 289
este doar cinstită, ci îl și obișnuiește să asocieze efortul cu răsplătirea.
De asemenea, face munca mult mai puțin dificilă pentru puștii excen-
trici și încăpățânați.
O altă sugestie: întrucât copiii învață prin imitare, instrucțiunile
însoțite de exemplul personal sunt utile. În loc să spui: „Du-te și fă-ți
patul”, încearcă să îndeplinești tu această sarcină împreună cu copilul.
Dacă este abordată corect, munca alături de un adult este pentru copil
cea mai bună formă de joacă. Fă-o distractivă. Găsește motive de râs.
Dacă îți cicălești și-ți critici fără încetare copilul, el va începe să
dezvolte atitudini negative față de muncă. Transformă munca într-un
joc; aceasta va ușura viața fiecăruia dintre cei implicați.
Dați-mi voie să avansez o altă idee care a fost prezentată în
numărul din mai 1992 al revistei Parenting [Creșterea copiilor]. Articolul
sugera să îi inițiezi pe copii în muncă ajutându-i să devină mici
întreprinzători. Autorul a relatat povestea unui băiat de paisprezece
ani care asambla computere personale și le vindea cu prețuri până la
o mie de dolari bucata.4 Se poate ca băiatul tău să nu facă ceva atât de
impresionant, dar există beneficii clare în a le permite să dobândească
o oarecare experiență în lumea afacerilor. De fapt, copiii care fac și
administrează bani au șanse mult mai mari să reușească ca adulți.
Conducerea unei afaceri proprii îi poate ajuta să învețe aplicații
matematice practice, abilități de relaționare la alți oameni și, poate cel
mai important, răsplata unei munci serioase. Opțiunile sunt multiple.
Pentru a câștiga bani, copiii mai mici pot desfășura munci mărunte în
jurul casei. Pe la nouă sau zece ani majoritatea copiilor sunt dispuși
să accepte slujbe bizare prin vecinătate. Posibilitățile includ un ser-
viciu de îngrijire temporară a animalelor de casă, comisioane pentru
vecini, colectarea sticlelor și recipientelor din tablă pentru reciclare,
baby-sitting, tunderea gazonului și multe altele. Este important ca
slujbele să nu consume mult timp în copilărie, când există atâtea alte
lucruri de făcut.
De asemenea, ar trebui să-ți duci băiatul cu tine la lucru din când
în când. Mulți copii nu au nicio idee despre modul cum câștigă
părinții banii. De fapt, am auzit (deși nu am reușit să identific sursa
primară a acestei statistici) că doar 6 procente dintre tați își duc fiii cel
puțin o dată la locul lor de muncă. Dacă acest lucru este adevărat, este
o realitate tristă. În urmă cu un secol, copiii nu doar că știau cu ce se
ocupă părinții pentru a câștiga existența familiei, dar și munceau de
290 Băieții – cum să-i creștem

regulă alături de ei – băieții învățau profesiile taților, iar fetele se

identificau cu mamele lor. Acum, copiii nu au idee despre ce se
întâmplă zilnic la IBM, AT&T sau la Ralph's Fine Eatery.
Încă un gând: gazda radio și autorul Dennis Prager a spus că
învățarea băieților să muncească este esențială în procesul de
pregătire a acestora pentru viața de bărbați maturi. În timpul unuia
dintre programele sale radio, el le-a întrebat pe mai multe femei ce
trăsături le vin în minte când se gândesc la masculinitatea matură.
Aproape toate au menționat în răspunsurile lor cuvântul „responsa-
bilitate”. Prager a fost de acord cu ele, dar a afirmat că răspunsul nu
era suficient. Unii oameni dețin slujbe bune, dar rămân imaturi.
Disponibilitatea de a munci trebuie combinată cu devotamentul față
de o cauză, față de ceva dincolo de ei înșiși. Cele două trăsături –
abilitatea de a trăi într-un mod responsabil și posedarea unui senti-
ment al misiunii – îi ajută pe băieți să-și depășească ego-centrarea și
să înceapă a se percepe drept bărbați. Prin urmare, în calitate de
părinți, slujba noastră nu este doar să ne învățăm copiii să muncească,
ci și să-i familiarizăm cu semnificația asociată muncii. În cazul băie-
ților, aceasta ne conduce înapoi la ideea câștigării existenței familiei și
a protejării acesteia, realitate pentru care îi ajutați să se pregătească.
Toate se armonizează.
Scopul tău când îți înveți copiii să muncească este să-i ajuți să
guste puțin din lumea reală. Indiferent de prețul care trebuie plătit,
nu vă lăsați băieții să zacă în neștire în fața televizorului sau a
jocurilor video an după an. Puneți-i în mișcare. Faceți-le program.
Puneți-i la treabă.

ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI

Fiul meu are paisprezece ani și este total lipsit de orice simț al
banului sau al folosirii înțelepte a acestuia. El crede că banii cresc
în copaci. Ce-mi sugerați pentru a-l putea pregăti în vederea con-
tactului cu lumea reală după ce va crește?

În continuarea discuției noastre privind munca, dați-mi voie să

adaug că a-l pune pe copil la muncă este cea mai eficientă cale de a-l
învăța semnificația banilor. Când eram adolescent, am învățat mai
mult despre valoarea banilor săpând un șanț adânc de 80 cm pentru
1,50 dolari pe oră, decât am învățat din lecțiile pe care mi le-au dat
 DISCIPLINAREA BĂIEȚILOR 291
părinții. Cei 10 dolari pe care i-am câștigat atunci au însemnat mult
pentru mine. Săparea șanțului m-a lăsat cu opt bătături la mâini și cu
fața arsă de soare, dar a fost o lecție extrem de valoroasă. Nu o voi
uita niciodată.
Dincolo de a-l învăța să muncească, vă sugerez să-l învățați pe fiul
dumneavoastră câteva principii simple de administrare a banilor.
Există câteva cărți bune scrise pe această temă, cum ar fi Money
Matters for Parents and Their Kids [Banii contează pentru părinți și
copiii lor], de Ron Blue și Suviving the Money Jungle [Supraviețuirea în
jungla banilor] de Larry Burkett. Iată câteva idei utile care vor
constitui un punct de plecare bun.

1. Dumnezeu este proprietarul tuturor lucrurilor. Unii oameni

au în minte ideea că Dumnezeu posedă de drept 10 pro-
cente din venitul nostru, ceea ce se numește „zecimală”, și
că celelalte 90 de procente ne aparțin. Nu este adevărat.
Cred cu toată tăria în conceptul zeciuielii, dar nu pentru că
partea lui Dumnezeu s-ar limita la a zecea parte. Noi nu
suntem decât administratori ai lucrurilor pe care El ni le-a
încredințat. El este Cel care ne împroprietărește – și tot El
este Cel care uneori ne deposedează de lucruri. Tot ce avem
este un împrumut de la El. Când Dumnezeu i-a luat averea,
Iov a adoptat atitudinea corectă, spunând: „Gol am ieșit din
pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul
pământului. Domnul a dat și Domnul a luat – binecuvântat
fie Numele Domnului!” (Iov 1:21).
Dacă înțelegi acest concept fundamental, devine
evident că fiecare decizie de cheltuire a banilor este o deci-
zie spirituală. Risipa, de exemplu, nu este o irosire a altor
resurse; este o folosire nechibzuită a resurselor Sale.
Cheltuielile în vederea unor scopuri justificabile, cum ar
fi concedii, înghețată, biciclete, blugi, reviste, rachete de
tenis, mașini, hamburgeri, sunt făcute tot din banii Lui. Iată
motivul pentru care, în familia mea, ne plecăm să-l mulțu-
mim Domnului înaintea fiecărei mese. Totul, inclusiv hrana
noastră, este un dar din mâna Lui.
2. Întotdeauna există un schimb între timp și efort, pe de o
parte, și bani și răsplată, de cealaltă. Ați auzit expresii de
genul: „Nu există masă gratuită” și: „Nu poți primi ceva în
292 Băieții – cum să-i creștem

schimbul a nimic.” Este foarte important ca aceste lucruri să

fie bine înțelese. Banii ar trebui întotdeauna asociați cu
munca și sudoarea frunții.
Iată modul cum dobândește semnificație pentru noi
acest al doilea principiu. Gândiți-vă pentru o clipă la achi-
ziția cea mai lipsită de valoare, cea mai nenecesară pe care
ați făcut-o în ultimii ani. Poate este vorba de un aparat de
ras electric care acum zace uitat în garaj, sau un articol de
îmbrăcăminte care nu va fi purtat niciodată. Este important
să realizați că acest articol nu a fost cumpărat cu banii voștri;
el a fost cumpărat cu timpul vostru, pe care l-ați dat în
schimbul banilor. În consecință, ați dat o anumită porțiune
din zilele care v-au fost rânduite pe pământ pentru acel
produs inutil care acum vă încarcă casa.
Înțelegerea că tot ce cumperi este cumpărat cu o parte
din viața ta ar trebui să te facă să fii mai atent cu modul cum
îți folosești banii.
3. Nu există decizie financiară independentă. Niciodată nu vor
exista bani destui pentru tot ce ai vrea să cumperi sau să
faci. Până și miliardarii au anumite limite în puterea lor de
cumpărare. Prin urmare, fiecare cheltuială are implicații
asupra altor lucruri de care ai nevoie sau pe care le dorești.
Toate se leagă. Implicația este că cei care nu se pot abține
de la a arunca bani pe nimicuri, se limitează în raport cu
alte domenii în care nevoile sau interesele lor ar fi mult mai
importante.
Și, apropo, soții și soțiile au adeseori conflicte pe tema
cheltuirii banilor. De ce? Deoarece sistemele lor de valori
diferă și adesea ajung în dezacord încercând să definească
ce înseamnă risipa. Mama și tata nu ieșeau din tipar în
această privință. Dacă tata cheltuia cinci dolari pe cartușe
pentru pușcă sau pe mingi de tenis, el își justifica cheltuiala
susținând că aceasta era plăcerea lui. Dar dacă mama
cumpăra un cuțit pentru decojit cartofi inutil, el considera
că banii au fost risipiți. Nu conta faptul că mamei îi plăcea
să facă cumpărături tot atât de mult precum îi plăcea lui să
vâneze sau să joace tenis. Aveau perspective pur și simplu
diferite.
Din nou, acest al treilea principiu implică recunoașterea
 DISCIPLINAREA BĂIEȚILOR 293
faptului că extravaganța într-un domeniu va conduce la
frustrare într-un alt domeniu. Cei care-și administrează
bine banii sunt capabili să păstreze mereu înaintea ochilor
imaginea de ansamblu în timp ce iau decizii financiare.
4. Amânarea satisfacției este secretul maturității financiare,
întrucât avem resurse limitate și posibilități nelimitate, sin-
gura modalitate în care putem progresa financiar este să ne
refuzăm nouă înșine unele dintre lucrurile pe care le dorim.
Dacă nu avem disciplina de a face aceasta, întotdeauna vom
fi datornici. Amintiți-vă totodată și că, dacă nu cheltuiți mai
puțin decât câștigați, veți fi mereu în lipsă indiferent de
nivelul venitului. Din această cauză se întâmplă ca unii să
ajungă în datorii mai mari chiar după ce au obținut o mărire
de salariu.
Dați-mi voie să repet acest concept important: Nici un
venit nu vă va fi suficient dacă nu vă controlați cheltuielile. 5

Poate că aceste patru principii, îi vor ajuta pe copiii voștri să își

pună o temelie bună pentru stabilitatea financiară fără a-și compro-
mite sistemul de valori. Pe scurt, secretul succesului în viață este să-și
cheltuiești viața pentru ceva ce trece dincolo de viață, după cum
spune autorul cărții Evrei: „Să nu fiți iubitori de bani. Mulțumiți-vă cu
ce aveți” (Evr. 13:5).
Cred că este bine să-i dați fiului dumneavoastră sentimentul întoc-
mirii și trăirii pe baza unui buget. Am cunoscut un doctor care avea
patru fiice și care le dădea fiecăreia, începând cu vârsta de doispre-
zece ani, o alocație anuală pentru îmbrăcăminte. Ele trebuiau să își
administreze banii cu atenție de-a lungul întregului an pentru tot ce
aveau nevoie. Cea mai tânără dintre fete era mai impulsivă și și-a
sărbătorit ziua de naștere la împlinirea vârstei de doisprezece ani
cheltuindu-și toți banii alocați pentru anul respectiv pe o haină foarte
scumpă. În primăvara următoare, ea ajunsese să aibă ciorapii rupți și
hainele uzate. Părinților le-a venit tare greu să o vadă umblând astfel.
Dar au avut curajul de a nu se implica și a-i permite astfel să învețe o
lecție valoroasă despre administrarea banilor. Îmi amintesc de o
mamă singură care și-a provocat fiul de cincisprezece ani să se ocupe
de plătirea taxelor familiei. Când băiatul a văzut costurile ascunse
implicate în întreținerea unei case, precum rata pentru casa și prima
de asigurare, el a fost șocat.
294 Băieții – cum să-i creștem

Ceea ce trebuie să înțeleagă fiul dumneavoastră este că banii sunt

asociați cu munca și că tot ce cumperi este un schimb. Dacă îți arunci
banii pe un lucru, nu vei mai avea pentru un alt lucru care ar putea
fi mai important. Cu alte cuvinte, trebuie să vă învățați fiul că în viață
nu există posibilitatea de a avea totul. De asemenea, nu există masă
gratuită – decât dacă dumneavoastră alegeți să i-o dați.
Nu mi-aș face griji prea mari fiindcă fiul dumneavoastră nu
înțelege aceste concepte la paisprezece ani. Cunosc puțini tinerei la
vârsta aceasta care „le pricep”. Dar este timpul să începeți procesul de
instruire.

Adolescentul meu se plânge adeseori că eu și soțul meu nu avem

încredere în el. El spune aceasta de regulă atunci când vrea să
facă un lucru față de care noi avem obiecții. Care ar trebui să fie
răspunsul nostru?

Copiii sunt experți în a-și descumpăni părinții când apar momente de

confruntare. Una dintre cele mai eficiente metode ale adolescenților
este cea de care aveți parte și voi. De regulă, tata și mama încep să dea
înapoi și să se explice: „Nu-i adevărat, dragul nostru, că nu avem
încredere în tine când ajungi atât de târziu acasă, doar că noi...”, după
care rămân fără cuvinte. Ei sunt în defensivă, iar inițiativa rămâne de
cealaltă parte.
Părinții aflați în această situație trebuie să le amintească copiilor că
încrederea este divizibilă. Cu alte cuvinte, aveți încredere în copii în
anumite situații, iar în altele nu. Nu este o afirmație de genul
totul-sau-nimic. Referindu-mă din nou la lumea afacerilor, mulți
dintre noi suntem autorizați să cheltuim din banii companiei plasați
într-un cont special, dar nu ne este permis să accesăm întregul fond al
companiei. În acest caz, încrederea este limitată într-o manieră foarte
specifică. Tot astfel, am putea fi autorizați să cheltuim, de exemplu,
cinci mii de dolari pentru aprovizionare sau pentru echipament, dar
orice depășește suma respectivă impune acceptul în scris al supe-
riorului. Problema nu este că șefii se tem că cineva ar putea înșela
compania. Mai degrabă, experiența de afaceri i-a învățat pe oameni că
încrederea trebuie acordată pentru circumstanțe și scopuri specifice.
Ea se numește „delegare de autoritate”. Aplicând această idee la
adolescenți, ei se pot aștepta să li se acorde permisiunea de a face
anumite lucruri și de a li se refuza altele. Pe măsură ce gestionează
într-o manieră demnă de încredere privilegiile acordate, li se va
 DISCIPLINAREA BĂIEȚILOR 295
încredința mai multă libertate. Ideea este că dumneavoastră ca
părinți nu trebuie să fiți surprinși de copiii voștri când aceștia pretind
în mod fals că sunt nedreptățiți. Vă sugerez să nu mușcați momeala.

Împreună cu soțul meu insistăm prea mult pe disciplinarea

copiilor. Există altă cale de a-i încuraja să coopereze?
Un comportament în permanență greșit din partea copilului poate
reflecta o nevoie de atenție. Unii copii ar prefera să fie căutați pentru
crimă decât să nu fie căutați deloc.* Încercați să puneți mai multă
distracție și râs în relația voastră și vedeți ce se întâmplă. S-ar putea
să fiți surprinși. De asemenea, verificați lucrurile fundamentale. Când
o echipă de fotbal sau de baschet pierde, în mod normal antrenorul
se întoarce la regulile de bază. Cumpărați-vă o carte bună pe tema
disciplinării și încercați să vedeți dacă vă puteți identifica greșelile.

Avem un fiu de șapte ani care le-a făcut tot felul de lucruri groaz-
nice câinilor și pisicilor din vecinătate. Am încercat să-l oprim, dar
fără succes. Mă întreb dacă avem motive să ne îngrijorăm.
Cruzimea față de animale poate fi simptomul unor probleme emo-
ționale serioase la un copil, și cei ce fac astfel de lucruri în mod
repetat nu sunt de regulă doar într-o fază trecătoare. Ar trebui să
înțelegeți cele întâmplate ca un semn evident care trebuie verificat.
Nu doresc să vă alarmez sau să exagerez situația, dar cruzimea tim-
purie este asociată cu comportamentul violent ca adult. 6 V-aș sugera
să vă duceți fiul la psiholog sau la psihiatru pentru evaluare și, orice
ar fi, nu tolerați nicio manifestare de răutate față de animale.

Ce ar trebui să fac cu fiul meu de douăzeci și doi de ani care s-a

mutat din nou acasă după ce a renunțat la școală și și-a bătut joc
de viața lui? Nu are un loc de muncă, nu-și aduce contribuția la
treburile casei și se plânge de mâncarea pe care o primește.
Eu unul l-aș ajuta să își facă bagajele – în această după-amiază, dacă
nu chiar mai repede. Unii tineri precum tânărul dumneavoastră nu
au nici cea mai mică intenție să se maturizeze. Și de ce ar încerca?
Cuibul de acasă este atât de confortabil. Hrana este gătită, hainele
.............................................................
* În limba engleză este un mic joc de cuvinte provenind din polisemia cuvântului
„want” al cărui sens primar este „a dori, a vrea”. În forma „wanted” utilizată în text
cuvântul este folosit foarte specific pentru „căutarea” infractorilor – nota trad.
296 Băieții – cum să-i creștem

sunt călcate, chitanțele sunt plătite. Nu au niciun stimulent pentru a

înfrunta lumea rece, dură a realității și sunt hotărâți să nu se clin-
tească. Ei au nevoie de un brânci ferm. Știu că este dificil să dai afară
fiii dependenți de casă. Ei sunt asemeni pisicuțelor cu blăniță fină
care dau târcoale prin spatele casei așteptând o farfurie de lapte cald.
Dar a le permite să rămână astfel an după an, îndeosebi dacă nu
urmează o anumită carieră profesională, înseamnă a cultiva irespon-
sabilitatea și dependența. Iar aceasta nu se numește dragoste, chiar
dacă poate părea că este.
A sosit timpul să-i încredințați – cu blândețe, dar cu fermitate –
fiului dumneavoastră hățurile propriei vieți forțându-l să se descurce
pe cont propriu. Dacă nu veți face aceasta, îl veți paraliza luându-i
singura motivație de a-și pune viața în ordine. Succes!