Drept Procesual Penal

DREPT PROCESUAL PENAL
Abrevieri
alin.- alineat (ul)

art. - articol (ul)
B. Of.- Buletinul Oficial
C.A. - curte (a) de apel
C. pen. - Codul penal
C. pr. pen. - Codul de procedură penală
CSJ - Curtea Supremă de Justiţie
C. pen. – Codul penal actual
C. pen. anterior - Legea nr. 15/1968 privind Codul penal
C. proc. pen. – Codul de procedură penală actual
C. proc. pen. anterior - Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură
penală
H.G.- Hotărârea Guvernului
ÎCCJ - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Jud. - judecătoria
lit. - litera
M. Of. - Monitorul Oficial
Nr. - numărul
O.G. - Ordonanţa Guvernului
O.U.G.- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
R.D. - revista Dreptul
R.D.P. - Revista de Drept Penal
S. pen. – sentinţă penală
Trib. Bucureşti - Tribunalul (Municipiului) Bucureşti
Trib. jud. - tribunal judeţean
trib. - tribunal (ul)
4 Drept procesual penal
Noţiuni introductive cu privire la dreptul procesual penal
Secţiunea I Ordinea de drept şi procesul penal
1. Concept
Orice încălcare a legii, prin săvârşirea unei infracţiuni dă naştere unui conflict între
voinţa legii, cuprinsă în dispoziţiile normelor juridice de drept penal şi voinţa
destinatarului care a avut o conduită contrară normei de incriminare, conflict care creează
un raport juridic de drept substanţial1, în cadrul căruia statul îşi exercită dreptul de a trage
la răspundere pe cel care a încălcat legea, iar acesta din urmă are obligaţia să suporte
consecinţele nerespectării legii penale2.
Faţă de orice încălcare a normelor de drept penal, statul trebuie să răspundă prin
restabilirea ordinii de drept, care trebuie să se materializeze prin tragerea la răspundere
penală şi subsecvent, prin aplicarea unei sancţiuni persoanei care a săvârşit infracţiunea.
Tragerea la răspundere penală prin aplicarea unei sancţiuni se realizează de către
organele specializate ale statului, un rol important avându-l autorităţile judecătoreşti,
cărora le revine dreptul de a soluţiona conflictul apărut între stat şi infractor.
În acest sens, menţionăm prevederile art. 21 din Constituţie3, care consfinţesc accesul
liber la justiţie, şi anume că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exer-
citarea acestui drept”.
Aceste reglementări au fost preluate şi în cuprinsul art. 1 alin. (1) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară4, care prevede că puterea judecătorească se
exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi de către celelalte instanţe
judecătoreşti prevăzute de lege.
Completând cele menţionate, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele
generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor.
Devine astfel evident faptul că întreaga activitate a organelor judiciare care are drept
scop tragerea la răspundere penală a celor care au săvârşit o infracţiune se va putea
realiza doar pe calea justiţiei penale, în cadrul unui proces penal.
Astfel, procesul penal reprezintă acea activitate reglementată de lege, desfăşurată de
organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la
timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a
1
V. Dongoroz, Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939, p. 707.
2
A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, Drept procesual penal, Ediţia a II-a, Editura
All Beck, Bucureşti, 2002, p. 3.
3
Constituţia României, republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
4
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în M. Of. nr. 827 din
13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Noţiuni introductive referitoare la dreptul procesual penal 5
săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată
să nu fie trasă la răspundere penală 1.
Însă, procesul penal nu trebuie confundat nici cu justiţia penală, nici cu noţiunea de
activitate judiciară în materie penală2.
Astfel, justiţia apare ca o funcţie de judecare a proceselor izvorâte din încălcarea le-
gilor3; autoritatea acesteia, atât sub aspect organizatoric cât şi funcţional 4 este evocată în
Constituţie. În acest sens:
- art. 124 alin. (1) subliniază că „justiţia se înfăptuieşte în numele legii”.
- art. 126 alin. (1) specifică faptul că „justiţia se realizează prin Curtea Supremă de
Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”;
Cu privire la noţiunea de activitate judiciară în materie penală, aceasta are o sferă de
cuprindere mai restrânsă decât procesul penal, incluzând numai totalitatea manifestărilor
organelor judiciare penale5. În acest scop, organele judiciare, prin activitatea pe care o
desfăşoară (activitatea de descoperire a infracţiunilor, de stabilire a vinovăţiei făp-
tuitorilor pe baza probelor strânse în faza de urmărire penală şi de tragere la răspundere
penală a celor vinovaţi), activitate de urmărire penală, pregăteşte de fapt condiţiile pentru
desfăşurarea în condiţii optime a judecăţii.
Analizând succint triada: justiţie penală, activitate judiciară penală şi proces penal
putem contura conceptul de proces penal.
Astfel, procesul penal reprezintă acea categorie juridică cu o sferă de cuprindere mai
largă decât activitatea judiciar penală, iar justiţia penală, este un segment al activităţii
judiciare penale incluse în procesul penal6.
2. Elementele caracteristice ale procesului penal
2.1. Trăsături
Noţiunea de proces penal presupune stabilirea principalelor trăsături ale acestuia,

după cum urmează:
1. Procesul penal este o activitate
Termenul de „proces” derivă din latină, şi anume: „procedere”, ceea ce înseamnă a
progresa, a evalua, a avansa. Sintagma ,,proces penal” derivă de la specificul activităţii
judiciare care se desfăşoară progresiv, de la momentul descoperirii săvârşirii unei
infracţiuni şi până la punerea în executare a hotărârii judecătoreşti penale rămase
definitive7.
1
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediţia a
II-a. În lumina noului Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2015, p. 14
2
I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucureşti, 1977, p. 3.
3
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală, vol. I, Editura Paideia,
1993, p. 7.
4
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, vol. I, Ediţia a
II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 19.
5
N. Volonciu, op. cit., p. 9.
6
I. Neagu, op. cit., p. 3.
7
A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 4.
5
1
Unii autori consideră procesul penal un fenomen dinamic, tipic evolutiv ce se
manifestă ca o activitate complexă.
2. Procesul penal este o activitate reglementată de lege
Menţionăm în acest sens faptul că legea procesual penală este cea care prin
reglementările sale stricte referitore la procesul penal, conferă acestuia posibilitatea de a
se desfăşura în limitele celei mai stricte legalităţi, prin reglementarea drepturilor şi
obligaţiilor participanţilor, a moduluiu de efectuare şi succesiunea activităţilor, cât şi
conţinutul actelor procedurale2.
Principiul legalităţii se regăseşte în cadrul dreptului penal, concretizat în adagiul
„nullum crimen sine lege” şi „nulla poena sine lege”, iar în cadrul dreptului procesual
penal se regăseşte în adagiul „nullum iuridicum sine lege”3.
3. Procesul penal se realizează într-o cauză penală
Raportul juridic penal de conflict care s-a născut între stat şi infractor din momentul
săvârşirii infracţiunii este adus în faţa organelor judiciare care au dreptul de a-l trage la
răspundere penală pe infractor în cadrul unui proces penal.
Pentru desfăşurarea procesului penal este necesar ca organul judiciar să fie sesizat
despre săvârşirea unei infracţiunii care a dat naştere raportului juridic de drept penal,
infracţiunea constituind în acest caz obiectul material al procesului penal, iar raportul
juridic de drept penal reprezentând obiectul juridic al acestuia4.
Obiectul material şi cel juridic determină atât declanşarea, cât şi desfăşurarea
procesului penal, ceea ce reprezintă de fapt cauza penală, denumire care în practica
judiciară este sinonimă cu litigiul penal sau pricină penală5.
4. Activitatea penală se realizează de diverşi participanţi în procesul penal
Participanţii în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii
procesuali principali şi alţi subiecţi procesuali.
Organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt:
- organele de cercetare penală;
- procurorul;
- judecătorul de drepturi şi libertăţi;
- judecătorul de cameră preliminară;
- instanţele judecătoreşti.
Părţile în procesul penal sunt:
- inculpatul
- partea civilă
- partea responsabilă civilmente
Subiecţii procesuali principali sunt:
- suspectul
- persoana vătămată.
Sunt de asemenea, subiecţi procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul
procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe
1
Vincenzo Manzini, Tratto di diritto procesuale penale, Ediţia a VII-a, Torino,
1968, p. 69, citat de N. Volonciu, op. cit., p. 14.
2
Idem, op. cit., p. 14.
3
4
5
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală,
vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 11.
prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare
penale.
2.2. Scopul procesului penal
Dispoziţiile anterioare ale Codului de procedură penală stipulau în cuprinsul art. 1 că

procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie
infracţiuni, asfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi orice persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Deşi în prezent nu mai regăsim aceste dispoziţii în normele procesual penale din
actualul Cod de procedură penală, totuşi legiuitorul precizează în prezent faptul că prin
reglementarea desfăşurării procesului penal şi a altor proceduri judiciare, normele
procesual penale urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor
judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal,
astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală,
precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care
România este parte.
Considerăm în acelaşi tim necesar să precizăm faptul că întreaga activitate procesuală
trebuie să se desfăşoare într-un timp cât mai aproape de momentul comiterii infracţiunii,
pentru constatarea în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni 1.
2.3. Rolul educativ al procesului penal
Din cele expuse mai sus rezultă că relaţionarea indivizilor în societate se realizează în
baza normelor care reglementează viaţa socială, relaţiile sociale, precum şi întreaga
ordine de drept care se realizează cu ajutorul regulilor de drept în cadrul unui proces
penal.
Putem spune astfel că procesul penal are şi scopul de educare în spiritul respectării
legilor, ca urmare a faptului că modul de desfăşurare a procesului penal, cât şi pedepsele
aplicate în cadrul acestuia au şi valenţe educative, în sensul prevenirii săvârşirii de noi
infracţiuni şi reeducării, respectiv formarea unei atitudini corecte faţă lege din partea
indivizilor ca membri ai colectivităţii umane2.
De asemenea, prin modul în care se desfăşoară procesul penal, prin respectarea princi-
piului publicităţii atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, oferă
posibilitatea realizării unui contact direct cu opinia publică, având implicit un rol
educativ în societate.
3. Fazele procesului penal
Noţiunea de fază a procesului penal

Aşa cum precizam anterior, organele specializate ale statului care realizează
activitatea judiciară sunt: organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi
1
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 5.
2
7
şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară, instanţele judecătoreşti, fiecărei categorii

de organe judiciare penale fiindu-i reglementată competenţa prin norme procesual penale.
Complexul de activităţi din cadrul fiecărei etape a procesului penal se desfăşoară într-
o anumită succesiune stabilită de lege urmărind realizarea unei finalităţi (de ex.:
art. 388 alin. (1) C. proc. pen. prevede că în timpul dezbaterilor, la judecarea cauzei în
primă instanţă se dă cuvântul în următoarea ordine: procurorului, persoanei vătămate,
părţii civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului).
Fazele procesului penal reprezintă diviziuni ale acestuia, care încorporează un
complex de activităţi care se derulează succesiv, progresiv şi coordonat în scopul
rezolvării cauzei penale deduse judecăţii 1, şi de asemenea, între componentele fazelor
procesului penal există o legătură de interdependenţă (de ex. legătura între activităţi ca:
începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată a
inculpatului, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive)2.
În structura tipică a procesului penal întâlnim patru faze:
1. urmărirea penală;
2. camera preliminară;
3. judecata;
4. punerea în executare a hotărârilor penale.
3.1. Faza de urmărire penală
Identificarea autorului unei infracţiuni, prinderea acestuia, descoperirea, ridicarea şi

administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată sunt reglementate prin norme
procesual penale ce se impun a fi respectate pe parcursul fiecărei faze a procesului penal.
Aceste activităţi se desfăşoară pe parcursul primei faze a procesului penal care se
numeşte faza de urmărire penală.
În această fază, activitatea de urmărire penală este efectuată de procurori, de organele
de cercetare penală ale poliţiei şi de organele de cercetare penală speciale.
Procurorul are competenţa de a efectua personal orice act de urmărire penală şi de a
coordona întreaga activitate de urmărire penală.
Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror în cazul
infracţiunilor cu un pericol social mai ridicat şi care sunt nominalizate în mod expres de
legiuitor (art. 56 alin. (3) C. proc. pen.). Dar şi pentru soluţionarea unor asemenea cauze,
procurorul poate delega organului de cercetare penală competenţa să efectueze anumite
acte de urmărire penală.
Tot în această fază, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad
acestei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat
săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit
propunerea, intervine în mod excepţional numai în anumite situaţii, bine determinate de
lege (de ex.: prelungirea arestării preventive).
Limita iniţială a fazei de urmărire penală este reprezentată de dispoziţia de începere a
urmăririi penale, care este materializată prin ordonanţă, care marchează momentul de
început al urmăririi penale.
1
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Paideia,
1993, p. 21.
2
Limita finală al acestei faze a procesului penal este reprezentată fie de dispoziţia de
trimitere în judecată, reprezentată de rechizitoriu, fie de ordonanţa prin care se clasează
cauza, fie de încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care admite cererea de
confirmare a ordonanţei prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, formulată de
către procuror.
3.2. Camera preliminară
Camera preliminară este o instituţie nou introdusă în legislaţia procesual penală prin
dispoziţiile Codului de procedură penală, fiind o fază intermediară între faza de urmărire
penală şi faza de judecată, care are ca scop înlăturarea duratei excesive a procedurilor în
faza de judecată. Dispoziţiile relative la desfăşurarea activităţii în faza camerei
preliminare se regăsesc în cuprinsul Titlului II al Părţii Speciale a Codului de procedură
penală, denumit „Camera preliminară” şi reglementează obiectul, durata, măsurile
premergătoare, procedura de judecată în camera preliminară, soluţiile dispuse de
judecătorul de cameră preliminară, precum şi contestaţiile împotriva încheierilor
pronunţate de acesta.
Prin reglementarea procedurii camerei preliminare se urmăreşte rezolvarea chestiunilor
ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor,
asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond, fiind eliminate
unele dintre deficienţele care au condus la condamnarea României de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea duratei excesive a procesului penal.
3.3. Faza judecăţii
Faza judecăţii reprezintă cea de a treia fază a procesului penal, în care îşi desfăşoară
activitatea instanţele judecătoreşti care continuă activitatea organelor de urmărire penală
din faza de urmărire penală, precum şi a judecătorului de cameră preliminară din cea de a
doua fază a procesului penal, şi anume, camera preliminară, unde în cazul în care
judecătorul de cameră preliminară constată că nu s-au formulat cereri şi excepţii ori nu s-
au ridicat din oficiu excepţii, a constatat de asemenea, legalitatea sesizării instanţei, a
administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispune începerea
judecăţii.
Limita iniţială a fazei de judecată este reprezentată de dispoziţia judecătorului de
cameră preliminară de începere a judecăţii, care se materializează printr-o încheiere, în
timp ce limita finală a acestei faze este reprezentată de momentul rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti (sentinţă sau decizie)1.
În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu
detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata
să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a
înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa,
putând încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei.
Ca şi judecata efectuată pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală,
judecata pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei este o formă abreviată a judecăţii
1
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, confom noului Cod de procedură penală, vol.
I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 9.
9
pentru anumite infracţiuni, de natură a responsabiliza părţile din proces şi a degreva

instanţele de judecată.
Activitatea la instanţa de judecată se desfăşoară în condiţii de publicitate (de regulă),
de contradictorialitate şi de oralitate, astfel încât hotărârea instanţei trebuie să exprime
adevărul cu privire la fapta săvârşită şi gradul de vinovăţie al făptuitorului, sintetizate în
sancţiunea penală aplicată acestuia, la terminarea judecăţii cauzei.
3.4. Punerea în executare a hotărârilor penale
Prin punerea în executare a hotărârilor penale se urmăreşte aplicarea concretă a

sancţiunii prevăzute în hotărârea judecătorească şi realizarea scopului procesului penal.
În această fază îşi desfăşoară activitatea instanţa de judecată (ca instanţă de executare),
procurorul, unele organe ale Ministerului Afacerilor Interne şi alte organe abilitate
(comandantul locului de deţinere sau după caz comandantul unităţii militare, unităţii
economice, sanitare, consilii locale ş.a.).
Limita iniţială a acestei faze este reprezentată de momentul rămânerii definitive a
hotărârii penale, iar limita finală diferă în funcţie de tipul de sancţiune aplicată.
Astfel, dacă pedeapsa este închisoarea, momentul final îl reprezintă întocmirea
procesului - verbal de constatare a începerii executării închisorii, iar dacă pedeapsa este
amenda, momentul final îl va constitui depunerea la instanţa de executare a recipisei de
achitare a amenzii penale.
În cazul pedepsei complementare, pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi se
pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat al instanţei de executare a
unei copii de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile a căror exercitare a fost
interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să supravegheze
exercitarea dreptului respectiv1.
Pentru punerea în executare a măsurilor de siguranţă, momentul de început al fazei de
executare este diferenţiat corespunzător fiecărei măsuri de siguranţă dispusă, (de ex.:
comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală
către autoritatea de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă
de care s-a luat măsura obligării la tratament medical sau de internare medicală)2.
Uneori momentele care marchează începutul şi sfârşitul fazelor procesului penal
depind şi de executarea unor proceduri incidente cum sunt: amânarea executării pedepsei
închisorii şi contestaţia la executare, când începerea punerii în executare a hotărârii
penale este precedată de rezolvarea prealabilă a cererilor formulate3.
4. Forme de realizare a procesului penal
De-a lungul timpului, desfăşurarea procesului penal a cunoscut diferite forme4.

1. Forma acuzatorială se caracteriza prin libertatea de producere (în sensul de
administrare) a probelor, pe oralitatea şi pe publicitatea judecăţii 1. Acuzaţiiile erau făcute
1
2
3
4
G. Theodoru, G. Theodoru – Drept procesual penal, Editura Cugetarea, Iaşi,
1996, p. 9.
de către victimă sau de către membrii săi de familie, fără acuzaţie, neexistând proces,
întrucât nu existau organe ale statului împuternicite să se autosesizeze.
Dovedirea acuzaţiei sau apărării se baza pe recunoaştere publică din partea acuzatului,
declaraţii de martori, luarea pe garanţie.
În perioada feudală, procesul avea un pronunţat caracter religios, fiind admise aşa
numitele „semne ale lui Dumnezeu”, iar pentru a se arăta semnele erau permise 2:
- duelul judiciar între acuzat şi acuzator ori reprezentanţii acestora, obţinând câştig de
cauză cel care învingea;
- ordaliile (încercarea cu fierul înroşit în foc, apă fiartă, aruncarea în apă, proba
coşciugului - fiind declarat nevinovat cel care scăpa cu viaţă).
2. Forma inchizitorială, în care judecătorii erau învestiţi oficial, dar se puteau şi
autosesiza. Judecata se desfăşura în secret, în scris şi necontradictoriu. În această formă,
probele aveau o valoare prestabilită de lege, judecătorul neavând voie să le aprecieze.
Acest sistem a fost introdus prin dreptul procesual canonic instituit prin Ordonanţa
franceză din 1670.
Mărturisirea acuzatului era considerată „proba probationem” sau ,,regina probelor” şi
putea fi obţinută chiar şi prin tortură în cadrul judecăţii. Folosirea torturii era admisă de
religie pentru a se constata „voinţa Domnului”.
3. În Forma mixtă sau ,,procesul penal mixt”, a constituit o îmbinare a celorlalte două
sisteme. În acest sistem, sesizarea instanţei de judecată se realiza de către victimă sau de
către Ministerul Public, constituit în parchete, în care funcţionau procurori, existând şi or-
gane specializate pentru realizarea instrucţiei prealabile, după regulile procesului
inchiziţional, cu procedură secretă, scrisă şi necontradictorie, şedinţele de judecată fiind
publice, caracterizându-se prin oralitate şi contradictorialitate, iar tortura era oficial
abolită3. Probele în proces erau liber evaluate de judecători, pe baza convingerii lor
intime.
Acest sistem a fost introdus în Franţa, în timpul lui Napoleon, prin Codul de instrucţie
criminală din 1808, fiind preluat şi de Codurile de procedură penală din 1864 şi 1936 din
ţara noastră, iar după cel de-al doilea război mondial în ţările socialiste s-a aplicat o
variantă mai autoritară, care a pus interesul statului şi al regimului totalitar mai presus de
cel personal4.
În prezent, dispoziţiile noului Cod de procedură penală au ca scop crearea unui cadru
legislativ modern în materie procesual penală, care să răspundă pe deplin imperativelor
funcţionării unei justiţii moderne, bazate pe accelerarea duratei procedurilor penale,
simplificarea acestora şi crearea unei jurisprudenţe unitare, în acord cu jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Secţiunea a II-a Dreptul procesual penal
1. Noţiunea dreptului procesual penal
1
A. L. Lorincz, op. cit., p. 10.
2
3
4
11
Fiecare ramură a dreptului reprezintă un ansamblu de norme juridice care au un obiect

reglementarea unui anumit domeniu al relaţiilor sociale. Astfel, şi dreptul procesual penal
este alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridice ce conţin reguli procesuale şi
procedurale necesare bunei desfăşurări a procesului penal.
Dreptul penal apare ca o sumă de norme, de reguli de conduită generală, iar cele de
drept procesual penal, ca reguli de conduită particulară, întrucât se adresează numai
acelora care participă într-o anumită calitate la desfăşurarea procesului penal1.
Normele dreptului procesual penal sunt cuprinse în Codul de procedură penală, dar şi
în cuprinsul unor legi care reglementează organizarea şi desfăşurarea unor activităţi a
organelor judiciare, care au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni, prin aplicarea de sancţiuni penale.
În consecinţă, dreptul procesual penal poate fi definit ca fiind alcătuit din totalitatea
normelor juridice care reglementează activitatea autorităţilor judiciare, a părţilor,
precum şi raporturile ce se stabilesc în procesul de constatare a faptelor care constituie
infracţiuni şi a aplicării pedepselor şi măsurilor prevăzute de legea penală, celor care le-
au săvârşit2.
Astfel, normele de drept procesual penal reglementează condiţiile şi organele sau
persoanele care au dreptul sau îndatorirea de a efectua activităţile, precum şi actele care
trebuie să fie îndeplinite pe parcursul procesului penal.
Actele de drept procesual penal sunt de două feluri 3:
a. actele procesuale care reprezintă exercitarea unui drept, unei prerogative, unei
îndatoriri şi au ca urmare declanşarea activităţii procesuale (de ex.: sesizarea organului
competent să aplice prevederile legale, dispunerea efectuării unei cercetări la faţa locului
ş.a.);
b. acte procedurale, care sunt actele ce se întocmesc pentru aducerea la îndeplinire şi
în care se materializează actul procesual (de ex.: procesul-verbal de cercetare la faţa
locului, declaraţia luată în scris suspectului sau inculpatului, dovada întocmită care să
ateste că s-a realizat procedura de citare ş.a.).
2. Autonomia dreptului procesual penal
Analizând din punct de vedere istoric, putem spune că o lungă perioadă lungă de timp
normele de drept procesual penal nu erau prevăzute în mod distinct de normele dreptului
penal, abia în secolul XIX apărând o reglementare procesual penală completă,
independentă de dreptul material4. Eexemplificăm în acest sens, Codul de procedură
penală francez din 1808 considerat a fi o reglementare modernă, sistematizată a
desfăşurării procesului penal.
De asemenea, Codul de procedură penală român adoptat în timpul domniei lui Al. I.
Cuza, şi în mare parte asemănător Codului francez, a dăinuit până în 1936, suferind apoi
o serie de modificări, care au culminat cu intrarea în vigoare a Codul de procedură penală
din anul 1968.
1
2
G. Theodoru, op. cit., p. 17.
3
V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 6.
4
În prezent, normele procesual penale care reglementează desfăşurarea procesului

penal se regăsesc în cuprinsul Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală 1,
care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.
3. Obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal
Obiectul dreptului procesual penal este reprezentat de relaţiile sociale determinate de

activitatea organelor judiciare care are ca scop, tragerea la răspundere penală a celor care
au săvârşit infracţiunea. Putem preciza astfel că obiectul dreptului procesual penal îl
constituie însăşi procesul penal.
De asemenea, normele juridice procesual penale indică care sunt organele care
îndeplinesc activităţile necesare realizării procesului penal, precum şi competenţele ce
revin fiecărui organ în parte.
Tocmai datorită conţinutului normelor procesual penale, nu trebuie confundat dreptul
procesual penal cu procesul penal, care este o activitate juridică concretă, dinamică, în
timp ce dreptul procesual penal reprezintă doar un ansamblu de norme juridice care
reglementează desfăşurarea procesului penal.
Sarcinile dreptului procesual penal sunt multiple întrucât şi relaţiile sociale pe care le
reglementează sunt multiple2. Aceste sarcini sunt:
1. stabilirea organelor competente să participe la desfăşurarea procesului penal şi care
este sfera atribuţiilor acestor organe;
2. stabilirea persoanelor care trebuie să participe la realizarea procesului penal şi care
sunt drepturile şi obligaţiile acestora;
3. stabilirea unui sistem de garanţii procesual penale necesare realizării şi exercitării
drepturilor subiecţilor participanţi în procesul penal.
4. Conţinutul dreptului procesual penal
Conţinutul dreptului procesual penal este reprezentat de totalitatea dispoziţiilor cu

caracter legal privitoare la desfăşurarea progresivă şi coordonată a procesului penal
pentru restabilirea ordinii de drept încălcate3.
Dreptul procesual penal cuprinde trei categorii de norme4:
a. norme procesual penale care, prevăd: actele ce se impun a fi îndeplinite pentru
desfăşurarea procesului penal, în ce condiţii vor fi îndeplinite şi care sunt organele,
părţile sau alte persoane participante la procesul penal, stabilesc drepturile şi îndatoririle
acestor organe, părţi şi persoane, care sunt garanţiile prevăzute pentru respectarea
drepturilor sau îndeplinirea îndatoririlor. Aceste norme au în vedere actele şi măsurile
1
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 486
din 15 iulie 2010, modificată şi completată.
2
I. Neagu, Tratat, p. 11.
3
4
Gh. Mateuţ, Procedură penală, vol. I, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1997, p.
7, citat de A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 12.
13
procesuale, ca de exemplu actele de sesizare a organelor judiciare, probele, măsurile

preventive, sechestrul sau ridicarea de obiecte şi înscrisuri, expertizele sau constatările;
b. norme procesuale care prevăd modalităţile concrete de aducere la îndeplinire a
măsurilor şi actelor procesuale. Acestea alcătuiesc conţinutul formal al procesului penal
fiind destinat realizării scopului activităţii procesual penale (de ex. întocmirea unui
proces-verbal, redactarea unei hotărâri judecătoreşti, luarea unei declaraţii suspectului sau
inculpatului ori martorului ş.a.);
c. norme procesuale penale care reglementează în mod concret modul de dispunere şi
realizare a probaţiunii în procesul penal, a măsurilor procesuale, efectuarea oricăror acte
procedurale prin care se aduce atingere drepturilor persoanelor, desfăşurarea urmăririi
penale, a judecării cauzelor penale şi a punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti
penale ş.a.
5. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri ale dreptului
Totalitatea ramurilor de drept alcătuiesc un sistem unitar, în cadrul căruia dreptul

procesual penal, ca ramură distinctă şi autonomă a dreptului român are legături mai mult
sau mai puţin strânse cu celelalte ramuri de drept, în funcţie de categoriile de relaţii
sociale care fac obiect de reglementare pentru acestea 1.
5.1. Dreptul procesual penal şi dreptul constituţional
Normele juridice constituţionale care consfinţesc principiile fundamentale ale

dreptului românesc se regăsesc la baza fiecărei ramuri de drept, deci şi la baza dreptului
procesual penal.
Astfel, legiuitorul a prevăzut numeroase dispoziţii în cuprinsul Constituţiei care să
reglementeze înfăptuirea justiţiei. În acest sens, menţionăm Capitolul VI – din Titlul III,
consacrat autorităţii judecătoreşti; Capitolul II din Titlul II care stipulează drepturile şi
libertăţile fundamentale, arătându-se în ce împrejurări pot fi efectuate percheziţiile,
condiţiile restrângerii libertăţii persoanei. În Titlul III, Capitolul VI, intitulat ,,Autoritatea
judecătorească” sunt prevăzute normele privind organizarea instanţelor judecătoreşti.
De asemenea, în Titlul II, Capitolul I este consacrată egalitatea cetăţenilor în faţa legii
şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, arătându-se totodată că
nimeni nu este mai presus de lege.
5.2. Dreptul procesual penal şi dreptul penal
O strânsă legătură are dreptul procesual penal cu dreptul penal. Aceasta este deter-
minată de faptul că în timp ce dreptul penal stabileşte faptele care sunt considerate in-
fracţiuni, sancţiunile şi condiţiile tragerii la răspundere penală a infractorului, dreptul
procesual penal reglementează căile şi procedura de stabilire a răspunderii penale.
Putem spune astfel că legătura dintre aceste două ramuri de drept are un caracter
funcţional, dreptul penal îşi îndeplineşte funcţia sa socială prin intermediul dreptului procesual
penal, întrucât fără organizarea şi desfăşurarea unui proces, normele de drept penal sunt fără
aplicare. În aceste condiţii, dreptul procesual penal fără dreptul penal ar fi lipsit de obiect, fără
conţinut, deoarece normele penale stabilesc care fapte sunt infracţiuni şi sancţiunile care se
1
pot aplica în cazul săvârşirii lor. De altfel, dreptul penal nici nu ar fi eficace dacă nu ar exista
o procedură de urmărire penală, de judecată în primă instanţă, de exercitare a căilor de atac,
reglementate prin dispoziţii de către dreptul procesual penal, iar în acelaşi timp nici dreptul
procesual penal n-ar putea funcţiona fără dreptul penal, întrucât nu s-ar cunoaşte care sunt
faptele periculoase care trebuie urmărite, precum şi persoanele care urmează a fi trase la
răspundere penală în vederea aplicării unei sancţiuni.
5.3. Dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil
Ca urmare a faptului că în procesul penal se exercită atât acţiunea penală, cât şi

acţiunea civilă, considerăm că dreptul procesual penal se află într-o strânsă legătură cu
dreptul procesual civil, astfel că cele două ramuri de drept reglementează două forme ale
aceleiaşi activităţi de judecată.
Motivăm de asemenea această afirmaţie şi prin faptul că unele principii ale activităţii
judiciare se manifestă aproape identic în ambele procese (de ex. principiul legalităţii,
principiul aflării adevărului, principiul dreptului la apărare1).
De asemenea, principiile de ordin organizatoric referitoare la activitatea instanţelor se
regăsesc în ambele reglementări (de ex.: independenţa judecătorilor, supunerea lor numai
legii, publicitatea, contradictorialitatea şi oralitatea şedinţelor de judecată, existenţa căii
de atac ordinare, dar şi a celor extraordinare).
Însă între cele două ramuri de drept există şi numeroase deosebiri cum ar fi 2:
- natura distinctă a normelor de drept material care reglementează cele două conflicte
cu esenţe diferite;
- deosebiri pe plan structural, (de ex.: existenţa celor patru faze în cazul procesului
penal, care nu se regăsesc în cazul procesului civil).
5.4. Dreptul procesual penal şi dreptul civil
Menţionăm că dreptul civil, ca ramură de drept este titularul unor instituţii cum ar fi:
partea civilă, partea responsabilă civilmente, acţiunea civilă, care au fost adoptate şi sunt
folosite frecvent şi în procesul penal3.
Aceasta ca urmare a faptului că prin săvârşirea unei infracţiuni se produc prejudicii
materiale persoanelor vătămate, fapt care angajează răspunderea civilă a făptuitorului, iar
despăgubirea părţii civile se realizează de obicei pe calea exercitării acţiunii civile într-un
procesul penal.
5.5. Dreptul procesual penal şi dreptul familiei
Legătura dintre dreptul procesual penal şi dreptul familiei se manifestă doar prin
intermediul unor instituţii cum ar fi 4: chestiunile prealabile, luarea măsurilor de ocrotire a
minorilor, precum şi în cazul unor infracţiuni care aduc atingere relaţiilor de familie
(abandonul de familie - art. 378 C. pen.) şi care sunt judecate conform normelor
procesuale penale.
1
2
3
4
15
5.6. Dreptul procesual penal şi dreptul administrativ
Între dreptul procesual penal şi dreptul administrativ există numeroase elemente

comune, ca urmare a faptului că o serie de activităţi judiciare din sfera procesuală penală
sunt înfăptuite de organe administrative (înmânarea citaţiilor prin intermediul serviciului
poştal, încheierea unor acte de constatare de către organele inspecţiilor de stat şi cele de
conducere ale administraţiei de stat, executarea mandatului de aducere de către poliţie)1.
Pe lângă litigiile penale şi civile deduse justiţiei pot apărea şi numeroase situaţii de
contencios administrativ, aplicându-se astfel acestor situaţii normele cuprinse în Legea
nr. 554/2004 a contenciosului administrativ 2.
5.7. Dreptul procesual penal şi criminalistica
Organele judiciare au obligaţia de a strânge şi de a administra probele, atât în

favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, acestea folosind la
cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, contribuind la
aflarea adevărului în procesul penal. Pentru aceasta se vor aplica metodele şi mijloacele
de cercetare criminalistică3, conform regulilor de tactică şi metodică criminalistică
(cercetarea la faţa locului, percheziţia, reconstituirea, ascultarea persoanelor în procesul
penal ş.a.).
Procedeele tehnico-ştiinţifice stabilite de criminalistică permit identificarea, relevarea,
ridicarea şi valorificarea urmelor infracţiunilor, care devin apoi probe în procesul penal 4.
5.8. Dreptul procesual penal şi medicina legală
Pentru dovedirea săvârşirii unor infracţiuni contra vieţii sau integrităţii corporale a
persoanelor este nevoie de probe. Soluţionarea legală a a cestor cauze ar fi dificilă şi
uneori chiar imposibilă fără sprijinul medicinii legale.
Astfel, în cazul vătămărilor corporale, cum ar fi lovirea sau alte violenţe (art. 193 C.
pen. ), vătămare corporală (art. 194 C. pen.), vătămare corporală din culpă (art. 196 C.
pen. ) este hotărâtor pentru a se stabili numărul zilelor necesare îngrijirii medicale şi în
funcţie de acestea stabilirea încadrării juridice a faptei şi a organelor judiciare competente
să efectueze urmărirea penală sau judecata. Pentru stabilirea cauzei morţii, când aceasta
nu se cunoaşte, este necesară efectuarea unei constatări medico-legale sau a unei exper-
tize medico-legale, utilizându-se în acest scop cunoştinţe avansate de medicină legală,
căci în funcţie de concluziile acestor constatări medico-legale sau expertize se va declan-
şa sau nu procesul penal5.
5.9. Dreptul procesual penal şi psihiatria judiciară
Cunoştinţele specialiştilor în psihiatrie sunt necesare pentru a stabili dacă persoana

care a săvârşit infracţiunea este sau nu responsabilă pentru faptele sale, iar ori de câte ori
1
2
Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
3
I. Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 5.
4
5
organul judiciar are dubii cu privire la integritatea psihică a făptuitorului şi în cazul

săvârşirii infracţiunilor intenţionate ce au avut ca urmare decesul victimei, legea dispune
obligativitatea efectuării de expertize psihiatrice 1.
În situaţia în care un minor a săvârşit o infracţiune şi are vârsta cuprinsă între 14 şi 16
ani, pentru tragerea la răspundere penală, se impune ca organul judiciar să dovedească că
fapta a fost săvârşită cu discernământ, dispunându-se în acest sens, efectuarea unei
expertize medico-legale psihiatrice, potrivit dispoziţiilor art. 184 C. proc. pen.
5.10. Dreptul procesual penal şi psihologia judiciară
În vederea descoperirii infracţiunilor, precum şi a persoanelor care le-au săvârşit sunt

utilizate studiile valoroase realizate în domeniul psihologiei umane, ori de câte ori este
necesar, în activitatea de ascultare şi confruntare a persoanelor, de cunoaştere a
comportamentului uman în diverse situaţii pentru stabilirea adevărului judiciar în cauze
penale de către organele judiciare2.
Secţiunea a III-a Ştiinţa dreptului procesual penal
1. Noţiunea şi obiectul ştiinţei dreptului procesual penal
Dreptul procesual penal ca ştiinţă, reprezintă un sistem de cunoştinţe despre rapor-

turile juridice procesuale şi despre normele procesuale penale care le reglementează3.
Ştiinţa dreptului procesual penal se ocupă de studierea instituţiile procesuale penale,
evoluţia lor istorică determinată de politica statală şi a realităţilor economice şi sociale
specifică fiecărei orânduiri sociale4.
Putem spune astfel că, obiectul ştiinţei dreptului procesual penal îl constituie studiul
normelor juridice procesual penale, a raporturilor juridice pe care le reglementează
normele respective şi a instituţiilor procesual penale în evoluţia lor istorică.
2. Metodele ştiinţei dreptului procesual penal
Normele procesual penale pot fi cunoscute în mod ştiinţific doar prin prisma rolului şi
a importanţei lor în societate, de aceea pentru studierea acestora este necesară utilizarea
unor metode specifice5:
a. Metoda dialectică, prin care sunt studiate instituţiile procesual penale în dezvoltarea
lor istorică. Sunt avute în vedere împrejurările istorice, politice, socio-economice care au
dat naştere instituţiilor respective, folosindu-se legile dialecticii;
b. Metoda logică. Normele procesual penale pot fi înţelese numai analizându-se logic
rolul şi importanţa pe care o au în societate, de apărare a ordinii de drept şi de menţinere a
orânduirii sociale;
1
2
3
I. Neagu, op. cit., p. 18.
4
5
Idem, op. cit., p. 16-17.
17
c. Metoda istorică. Instituţiile procesual penale sunt studiate ca fenomene sociale care
au luat naştere în anumite condiţii istorice determinate şi care se modifică în raport cu
schimbările social-economice ale diferitelor perioade istorice şi în funcţie de voinţa
politică a puterii de stat din epoca respectivă (de ex. competenţa judecării unor cauze cu
pericol social redus de către comisiile de judecată, în regimul statului totalitar);
d. Metoda comparativă. Are menirea, pe de o parte, de a aprecia normele de drept
procesual penal în raport cu normele juridice ale altor discipline ale dreptului, iar pe de
altă parte, de a studia normele procesual penale române în relaţie directă cu cele similare
din alte state.
În acest sens, şi legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 1 alin. (2) C. proc. pen. că în
aplicarea normelor procesuale penale române sunt garantate drepturile părţilor şi a
celorlalţi participanţi în procesul penal în concordanţă cu prevederile Constituţiei, a
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi ale celorlalte reglementări ale
Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor
privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
3. Părţile ştiinţei dreptului procesual penal
Ştiinţa dreptului procesual penal cuprinde două părţi, care corespund structurii Codului de
procedură penală: o parte generală şi o parte specială.
Partea generală a dreptului procesual penal care studiază principiile şi limitele de aplicare
a legii procesual penale, acţiunea penală şi civilă în procesul penal, competenţa organelor
judiciare, probele şi mijloacele de probă, măsurile preventive şi alte măsuri procesuale, actele
procesuale şi procedurale comune, participanţii la procesul penal.
Partea specială a dreptului procesual penal care studiază modul în care se derulează
activităţile procesual penale pe timpul procesului penal, fiind studiate în acest sens
normele care reglementează: urmărirea penală, camera preliminară, judecata, punerea în
executare a hotărârilor penale şi procedurile cu caracter special.
4. Sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal
Potrivit unei opinii1 la care achiesăm, principalele sarcini ale ştiinţei dreptului
procesual penal, sunt:
a. Studierea normelor dreptului procesual penal, precum şi a raporturilor juridice care
se formează în urma aplicării acestor norme. Aceasta rezultă din însăşi definiţia
obiectului ştiinţei dreptului procesual penal, studiul având în vedere condiţiile care au
determinat adoptarea lor2;
b. Studierea practicii organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti3
pentru teoretizarea şi promovarea a tot ceea ce este nou, precum şi adâncirea caracterului
aplicativ al normelor dreptului procesual penal, aceasta fiind singura posibilitate de
verificare a justeţei normelor procesual-penale;
c. Studiul legislaţiei procesual penale, a practicii şi doctrinei din alte ţări, adoptându-
se instituţii juridice în funcţie şi cu respectarea specificului românesc.
1
A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 17-18.
2
N. Volonciu, op. cit., p. 49; M. Basarab, op. cit., p. 26.
3
I. Neagu, Tratat, p. 20.
Secţiunea a IV-a Izvoarele dreptului procesual penal
Noţiunea de izvor de drept procesual penal

În doctrina juridică, termenul de izvor de drept are mai multe accepţiuni, făcându-se
distincţie între izvoarele materiale şi formale, între izvoarele interne şi externe, între cele
directe şi cele indirecte.
Într-o primă accepţie, izvorul material de drept îl constituie realitatea, viaţa, condiţiile
materiale de existenţă care stau la baza reglementării juridice.
Formele juridice specifice în care se exprimă voinţa statului constituie izvor formal
sau juridic al dreptului.
Definind izvoarele formale ale dreptului procesual penal, vom spune că sunt acele
acte normative care reglementează desfăşurarea procesului penal, drepturile şi obligaţiile
organelor judiciare, părţilor şi a altor persoane chemate să participe la realizarea
procesului penal, actele ce pot fi încheiate şi măsurile ce pot fi luate în vederea
soluţionării legale a cauzelor penale.
Prin prisma dreptului procesual penal sunt recunoscute ca izvoare formale şi directe
actele normative, emanaţie a puterii legislative, care, prin forma şi conţinutul lor, oferă
posibilitatea exprimării precise, într-o formulare clară, concisă, a regulilor de conduită ce
sunt specifice unei ramuri de drept1.
În acelaşi timp, reglementările în materie procesual penală se circumscriu dispoziţiilor
cuprinse în Constituţia României, precum şi unor dispoziţii cuprinse în tratatele
constitutive ale Uniunii Europene, în celelalte reglementări ale Uniunii Europene în
materie procesual penală, precum şi în pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care România este parte, aşa cum se precizează de altfel şi în
cuprinsul dispoziţiilor art. 1 alin. (2) C. proc. pen.
Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal sunt: Constituţia, Codul de procedură
penală, Codul de procedură civilă, Codul civil, Codul penal, Codul familiei, Convenţiile
internaţionale.
4.1. Constituţia
Constituţia este izvor de drept pentru toate ramurile de drept, deci şi pentru dreptul
procesual penal, deoarece stabileşte reguli cu caracter general necesare pentru înfăptuirea
justiţiei. Menţionăm în acest sens, dispoziţiile art. 21 din Constituţie privitoare la accesul
liber la justiţie, potrivit căruia ,,orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”, precum şi faptul că ,,părţile au
dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
De asemenea, dispoziţiile art. 23 din Constituţie privitoare la libertatea individuală,
potrivit căruia ,,percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise
numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, dispoziţiile art. 24 din Constituţie
privitoare la dreptul la apărare, care stipulează că ,,dreptul la apărare este garantat, iar în
tot cursul procesului penal, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit
din oficiu”, iar în cuprinsul art. 27 alin. (2) lit. a)-d) din Constituţie sunt arătate condiţiile
1
I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Tipografia
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1989, p. 340.
19
în care se poate pătrunde în locuinţa unei persoane, derogând astfel de la principiul

inviolabilităţii domiciliului.
În acelaşi timp, prin dispoziţiile Constituţiei sunt asigurate: dreptul la viaţă şi la

integritate fizică, , libera circulaţie, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei,
imunitatea parlamentarilor şi a Preşedintelui ţării, dreptul de a utiliza căile de atac
împotriva hotărârilor judecătoreşti, dreptul de a folosi interpret când persoana implicată
în proces nu cunoaşte limba română.
4.2. Codul de procedură penală
Codul de procedură penală reprezintă principalul izvor al dreptului procesual penal

întrucât el conţine majoritatea normelor juridice care au care reglementează activitatea
organelor judiciare în vaderea tragerii la răspundere penală a celor care au săvârşit
infracţiuni.
Primul Cod de procedură penală modern a intrat în vigoare la 2 noiembrie 1864, în
timpul domnitorului Al. I. Cuza. La data de 19 martie 1936 a intrat în vigoare pe teritoriul
ţării un nou Cod de procedură penală, care a suferit modificări succesive în anul 1948, în
anul 1949 şi în anul 1960. La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou Cod de procedură
penală, adoptat prin Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală1, care a suferit
la rândul său numeroase modificări, prin mai multe acte normative, dintre care amintim
Decretele nr. 154/1970 pentru modificarea Codului penal şi a Codului de procedură
penală2; Decretul nr. 545/1972 privind executarea măsurii educative a internării minorilor
infractori într-un centru de reeducare3; Decretul nr. 83/1973 pentru modificarea Codului
de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al R.S.R.4; Legea nr. 7/1973 pentru
modificarea Codului de procedură penală a R.S.R.; Decretul nr. 203/1974 privind
înfiinţarea şi organizarea de secţii maritime şi fluviale la unele instanţe judecătoreşti şi
unităţi de procuratura5, prin care au fost introduse secţiile maritime şi fluviale la
instanţele de judecată din Constanţa şi Galaţi; Decretul nr. 235/1974 pentru modificarea
articolului 379 pct. 2 din Codul de procedură penală6. Au mai fost aduse modificări
esenţiale prin Legea nr. 32/1990 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii ale
Codului de procedura penală 7, Legea nr. 104/1992 pentru modificarea şi completarea
Codului penal, a Codului de procedura penală şi a altor legi, precum şi pentru
abrogarea Legii nr. 59/1968 şi a Decretului nr. 218/1977 8, Legea nr. 45/1993 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedura penală 9, Legea nr. 141/1996 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedura penală10, Legea nr. 281/2003 privind
1
Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală, publicată în B. Of. nr. 145-
146 din 12 noiembrie 1968, republicat în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997.
2
Publicat în B. Of. nr. 33 din 13 aprilie 1970.
3
Publicat în B. Of. nr. 162 din 30 decembrie 1972.
4
Publicat în B. Of. nr. 20 din 28 februarie 1973.
5
Publicată în B. Of. nr. 131 din 31 octombrie 1974.
6
Publicat în B. Of. nr. 165 din 26 decembrie 1974.
7
Publicată în M. Of. nr. 128 din 17 noiembrie 1990.
8
Publicată în M. Of. nr. 244 din 1 octombrie 1992.
9
Publicată în M. Of. nr. 147 din 1 iulie 1993.
10
1
modificarea şi completarea Codului de procedura penală şi a unor legi speciale , Legea
nr. 576/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală 2, Legea nr.
356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi
pentru modificarea altor legi3, Legea nr. 195/2009 privind modificarea art. 453 alin. 1 lit.
a) din Codul de procedură penală 4, Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al
României5, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării
proceselor6.
În prezent, dispoziţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală7, au fost
modificate şi completate cu dispoziţiile Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale 8, modificată şi
completată cu dispoziţiile prevăzute în O.U.G. nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de
implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi
pentru implementarea altor acte normative 9., cu dispoziţiile O.U.G. nr. 24/2015 pentru
modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală 10 şi cu dispoziţiile
Legii nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative11, O.U.G. nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a
mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal12, Legea nr. 75/2016
privind aprobarea O.U.G. nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală 13 şi cu dispoziţiile O.U.G. nr. 18/2016
modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară 14.
Codul de procedură penală constituie legea generală în materie penală.
4.3. Codul de procedură civilă
Dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă 15 pot constitui izvor
de drept procesual penal în măsura în care se aplică cu privire la desfăşurarea unor
1
2
Publicată în M. Of. nr. 1223 din 20 decembrie 2004
3
Publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006.
4
Publicată în M. Of. nr. 365 din 1 iunie 2009.
5
6
7
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 486
din 15 iulie 2010.
8
9
Publicată în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2014.
10
11
Publicată în M. Of. nr. 961 din 24 decembrie 2015.
12
Publicată în M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016.
13
Publicată în M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016.
14
Publicată în M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016.
15
21
activităţi pe parcursul procesului penal. Amintim în acest sens, dispoziţiile art. 727-728
C. proc. civ. privitoare la bunurile care nu sunt supuse urmăririi silite şi asupra căora nu
se poate dispune sechestrul asigurător, precum şi dispoziţiile art. 952-959 C. proc. civ.
privind sechestrul asigurător.
4.4. Codul civil
Din cuprinsul Legii nr. 287/2009 privind Codul civil 1 numeroase dispoziţii îşi găsesc
aplicabilitate pentru soluţionarea unor aspecte ale cauzelor penale. Menţionăm în acest
sens, dispoziţiile art. 19 alin. (5) C. proc. pen. care prevăd că repararea prejudiciului
material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile, în sensul aplicabilităţii în
procesul penal a dispoziţiilor art. 1372-1380 C. civ. care reglementează răspunderea pentru
fapta altuia şi care se corelează cu dispoziţiile art. 86 C. proc. pen. care stipulează că
persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în
întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care
este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte
responsabilă civilmente.
4.5. Codul penal
Codul penal cuprinde unele dispoziţii care fac trimitere la unele instituţii reglementate
de Codul de procedură penală. Amintim în acest sens, dispoziţiile prevăzute în partea
generală a Codului penal, şi anume: renunţarea la aplicarea pedepsei - art. 80 C. pen. şi
amânarea aplicării pedepsei – art. 83 C. pen.); lipsa plângerii prealabile – art. 157 C. pen.,
retragerea plângerii prealabile – art. 158 C. pen. şi împăcarea - art. 159 C. pen. ş.a.).
De asemenea, menţionăm tipurile de infracţiuni prevăzute în Codul penal – partea
specială pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate: lovirea sau alte violenţe - art. 193 C. pen., vătămarea corporală din
culpă - art. 196 C. pen., ameninţarea - art. 206 C. pen., hărţuirea – art. 208 C. pen., violul
în forma simplă – art. 218 alin. (1) şi (2) C. pen., agresiunea sexuală în forma simplă –
art. 219 alin. (1) C. pen., hărţuirea sexuală – art. 223 C. pen., violarea de domiciliu - art.
224 C. pen., violarea sediului profesional - art. 225 C. pen., violarea vieţii private - art.
226 C. pen., violarea secretului profesional – art. 227 C. pen., furtul săvârşit în condiţiile
art. 231 C. pen., abuzul de încredere – art. 238 C. pen., abuzul de încredere prin fraudarea
creditorilor – art. 239 C. pen., bancruta simplă – art. 240 C. pen., bancruta frauduloasă –
art. 241 C. pen., gestiunea frauduloasă – art. 242 C. pen., distrugerea săvârşită în
condiţiile art. 251 alin. (1) şi (2) C. pen., tulburarea de posesie – art. 256 C. pen., asistenţa
şi reprezentarea neloială – art. 284 C. pen., nerespectarea hotărârilor judecătoreşti – art.
287 alin. (1) lit. d)-g) C. pen., violarea secretului corespondenţei – art. 302 alin. (1) C.
pen., abandonul de familie – art. 378 C. pen., nerespectarea măsurilor privind
încredinţarea minorului – art. 379 C. pen. şi împiedicarea exercitării libertăţii religioase –
art. 381 C. pen.
4.6. Codul familiei
1
Codul familiei poate fi izvor al dreptului procesual penal în privinţa soluţionării unor
împrejurări care pot constitui chestiuni prealabile în procesul penal 1.
Potrivit dispoziţiilor art. 52 C. proc., chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa
penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine
acea chestiune (de exemplu, în cazul infracţiunii de bigamie – art. 376 C. pen., stabilirea
valabilităţii căsătoriilor ş.a.).
4.7. Alte acte normative
Constituie de asemenea izvoare ale dreptului procesual penal şi unele legi care
reglementează organizarea şi funcţionarea organelor judiciare care au atribuţii pe tot
parcursul procesului penal. Menţionăm astfel, Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor2, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară 3, Legea
nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare 4.
De asemenea, constituie izvoare de drept procesual penal şi legile speciale care conţin
dispoziţii procesual penale. Menţionăm în acest sens, Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie 5 şi Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală 6.
4.8. Unele convenţii internaţionale
Ca urmare a faptului că statele lumii îşi acordă reciproc asistenţă juridică, se

consideră că în mod firesc tratatele sau convenţiile internaţionale reprezintă izvoare ale
dreptului procesual penal7, însă doar în măsura în care acestea sunt ratificate în ţara
noastră8.
Convenţiile internaţionale la care ţara noastră a aderat, care conţin norme procesual
penale, pot fi considerate izvoare ale dreptului procesual penal.
Constituie astfel de izvoare convenţiile sau tratatele de asistenţă juridică cu: China9,
Republica Arabă Egipt10, Statele Unite ale Americii1, precum şi Convenţia asupra
1
2
Publicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
3
Publicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005.
4
5
Publicată în M. Of., nr. 219 din 18 mai 2000.
6
Republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011.
7
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 41.
8
Art. 548 alin. (1) C. proc. pen. cooperarea judiciară internaţională va fi solicitată
sau acordată în conformitate cu dispoziţiile actelor juridice ale Uniunii Europene,
tratatelor internaţionale din domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală
la care România este parte, precum şi cu dispoziţiile cuprinse în legea specială şi în
prezentul capitol, dacă în tratatele internaţionale nu se prevede altfel.
9
Tratatul încheiat în 16 ianuarie 1991 între România şi Republica Populară Chineză
privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, publicat în M. Of. nr. 32 din 3 martie
1992.
10
Convenţia din 28 iunie 2001 între România şi Republica Arabă Egipt privind
asistenţa judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea, publicată în
M. Of. nr. 516 din 17 iulie 2002.
23
privilegiilor şi imunităţilor reprezentanţilor Naţiunilor Unite ratificată de România în anul

1946, Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane
sau degradante, adoptată la New York în 10 decembrie 1984 şi ratificată de România în
anul 1991, Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, ratificată de România în anul 1994).
Secţiunea a V-a Normele dreptului procesual penal
1. Consideraţii generale
Orice lege procesuală penală este alcătuită dintr-un ansamblu de norme juridice care
configurează conţinutul normativ al acelei legi.
Normele juridice procesuale penale au, în general, aceleaşi trăsături ca şi cele apar-
ţinând normelor juridice ale celorlalte ramuri de drept, reprezentând o specie de norme
juridice, care se caracterizează prin conţinut şi structura lor specifică şi care au ca obiect
de reglementare desfăşurarea procesului penal.
Normele de drept procesual penal reglementează relaţiile sociale care se stabilesc
între organele judiciare, ca reprezentante ale autorităţii statului, avocat, părţi, subiecţi
procesuali principali şi alţi subiecţi procesuali care participă la desfăşurarea procesului
penal pe de o parte şi persoana care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, pe de altă
parte. Acestea sunt norme speciale de conduită, spre deosebire de normele dreptului
substanţial, care se adresează tuturor cetăţenilor.
Normele de drept procesual penal indică 2:
- autorităţile publice care au dreptul şi totodată obligaţia să tragă la răspundere
persoanele care au săvârşit infracţiuni, stabilind în acelaşi timp structura şi atribuţiile
autorităţilor respective;
- persoanele fizice sau juridice ce pot fi antrenate în activitatea de înfăptuire a justiţiei,
atribuţiile, drepturile şi obligaţiile procesuale ale persoanelor în cauză;
- actele şi mijloacele ce pot fi folosite de organele judiciare, părţi, subiecţi procesuali
principali şi alţi subiecţi procesuali în desfăşurarea procesului penal;
- sancţiunile ce pot fi aplicate în cazul încălcării normei procesuale (nulitatea,
decăderea, amenda judiciară, sancţiuni disciplinare, aducerea silită la organul judiciar,
sancţiuni penale). Sancţiunile prevăzute de norma procesuală sunt de grade diferite, în
funcţie de importanţa normei încălcate.
2. Structura normei de drept procesual penal
Structura tehnico-juridică a normelor de drept se aplică şi în cazul normelor dreptului

procesual penal, aceasta fiind formată din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
După gradul de precizare al ipotezei şi al dispoziţiei, acestea pot fi: determinate sau
relativ-determinate (de ex. în art. 124 alin. (1) C. proc. pen. se prevede că ,,audierea
martorului minor în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a
1
Tratatul dintre România şi Statele Unite ale Americii privind asistenţa judiciară în
materie penală, semnat la 26 mai 1999, ratificat prin O. G. nr. 93/1999, aprobată prin
Legea nr. 53/2000, publicată în M. Of. nr. 169 din 20 aprilie 2000.
2
tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia este încredinţat minorul
spre creştere şi educare”, situaţie în care atât ipoteza cât şi dispoziţia sunt determinate în
mod clar).
În alte situaţii, aşa cum este în cazul dispoziţiilor art. 293 alin. (2) C. proc. pen. în care
se prevede că „este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor,
imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă
naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă
urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins
aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de
natură a-l presupune participant la infracţiune”, ipoteza este relativ-determinată.
Puţine norme juridice procesuale penale au însă o formă tipică, majoritatea acestora,
din punct de vedere formal, nu exprimă în context sancţiunea, deoarece sancţiunile în
cazul normelor procesuale penale, se referă în principal la nulitatea actelor încheiate cu
încălcarea prevederilor procesual-penale1.
3. Categorii de norme de drept procesual penal
A. După forţa juridică prin care se impun datorită sancţiunii pe care o prevăd
normele dreptului procesual penal sunt:
a. norme absolut imperative, a căror încălcare atrage întotdeauna nulitatea actelor
întocmite sau decăderea din drepturi (determină întotdeauna aplicarea nulităţii absolute
încălcarea dispoziţiilor art. 281 alin. (1) C. proc. pen. privind: a. compunerea completului
de judecată; b. competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti,
atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente);
b. norme relative – sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii relative, dar numai dacă nu
pot fi înlăturate altfel, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (1) C. proc. pen. (încălcarea
oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 C. proc. pen. determină
nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare
drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată
altfel decât prin desfiinţarea actului.);
c. norme dispozitive sau permisive. Încălcarea unor astfel de norme atrage aplicarea
de amenzi sau sancţiuni disciplinare (art. 283 C. proc. pen. privind încălcarea
prevederilor legale referitoare la citare, neprezentarea martorului ş.a.);
d. norme divizate, care se prezintă, de regulă, sub forma normelor de trimitere
(potrivit art. 276 alin. (6) C. proc. pen., restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în
cursul procesului penal se face ,,potrivit legii civile”);
e. norme de excepţie – (suspendarea urmăririi penale în cazul îmbolnăvirii grave a
suspectului sau inculpatului, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. pen.).
B. După sfera de aplicabilitate, normele procesual penale sunt:
- generale sau de drept comun;
- speciale.
Normele generale se aplică întotdeauna tuturor cauzelor penale, orice derogare sau
excepţie urmând să fie menţionată în mod expres. Normele speciale au aplicabilitate
numai în anumite cazuri sau situaţii cu caracter derogator (normele care se aplică numai
în cazul procedurii în cauzele cu minori, art. 504-520 C. proc. pen.).
1
25
Norma specială se completează cu norma generală. Norma specială derogă întot-

deauna de la norma generală când reglementează aceleaşi relaţii sociale.
4. Interpretarea normelor juridice procesuale penale
4.1. Consideraţii generale
Interpretarea poate fi definită ca fiind procesul intelectual de stabilire a sensului exact

al normei juridice în vederea aplicării acesteia, reprezentând mijlocul prin care se face
înţeles sensul juridic al textului.
Interpretarea normelor juridice reprezintă operaţiunea absolut necesară în procesul de
cunoaştere teoretică şi aplicare practică a dispoziţiilor legale cuprinse în respectivul text.
Oricât de clar ar fi formulate, activitatea de aplicare a normelor procesuale penale
presupune numeroase eforturi de interpretare din partea organelor judiciare pe parcursul
procesului penal.
Prin activitatea de interpretare a normelor juridice procesual penale pot fi cunoscute
limitele fiecărei reglementări, finalitatea şi funcţiunea sa procesuală, astfel încât
conţinutul sintetic şi generic al acestor norme să poată asigura buna desfăşurare a
procesului penal, indiferent de particularităţile concrete ale cauzei penale 1.
Obiectul interpretării îl constituie legea procesual penală sub toate aspectele ei
esenţiale, forma legii, preceptul legii şi scopul ei 2.
Interpretarea normelor de drept se face în funcţie de următoarele criterii: subiectul care
face interpretarea, metodele folosite şi efectele interpretării3.
4.2. Formele sau felurile interpretării
Interpretarea legii procesuale penale poate fi făcută de legiuitor, de organul judiciar

sau de teoreticienii dreptului penal. În funcţie de cel care face interpretarea, vom avea
interpretare legală, interpretare judiciară şi interpretare doctrinară.
Interpretarea legală este făcută chiar de către organul care a adoptat legea, realizându-
se chiar în cuprinsul actului normativ unde se află norma juridică interpretată. Această
interpretare, numită şi autentică este obligatorie pentru subiecţii cărora li se adresează şi
are aceeaşi forţă juridică ca şi norma interpretată4.
În Codul de procedură penală există asemenea interpretări. Astfel în cuprinsul art. 77 C.
proc. pen. legiuitorul defineşte suspectul ca fiind ,,persoana cu privire la care, din datele şi
probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală”, în cuprinsul art. 82 C. proc. pen. precizează că inculpatul este ,,persoana
împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală” şi care ,,devine parte în procesul
penal”.
1
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Paideia,
Bucureşti, 1993, p. 61.
2
I. Oancea, Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1971, p. 84.
3
4
Interpretarea judiciară se realizează de către organele judiciare în procesul de aplicare a

normelor procesual penale. În timp ce interpretarea judiciară este obişnuită, cotidiană,
interpretarea legală este excepţională1.
Interpretarea doctrinară se realizează de către cercetători, specialişti în domeniul
dreptului şi se bazează pe forţa argumentelor ştiinţifice2. Aceasta nu este obligatorie, însă
poate conduce la noi reglementări legale sau modificarea celor vechi, ori poate influenţa
organele judiciare în aplicarea legii3.
4.3. Metodele de interpretare
După metodele folosite la explicarea conţinutului legilor, interpretarea este apreciată a

fi4: interpretare gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea logică sau raţională,
interpretarea istorică.
Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conţinutului normelor juridice prin
înţelegerea exactă a termenilor folosiţi.
În interpretarea gramaticală funcţia conjuncţiilor „sau”, „ori” „fie” este aceea de a
determina o alternanţă, de exemplu - competentă să se pronunţe asupra reabilitării
judecătoreşti este fie instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat
condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare în a cărei
circumscripţie domiciliază condamnatul sau în care a avut ultimul domiciliu, dacă la data
introducerii cererii domiciliază în străinătate (art. 529 C. proc. pen.).
Interpretarea sistematică se realizează în scopul lămuririi conţinutului unei norme
juridice prin corelarea ei cu alte dispoziţii legale din aceeaşi ramură de drept sau din alte
ramuri ale dreptului5. Exemplificăm în acest sens cu dispoziţiile art. 203 alin. (3) C. proc.
pen. conform cărora măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. d) şi e), (arestul
la domiciliu şi arestarea preventivă) pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi
penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară,
de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de
judecată, pentru aceasta fiind necesar să corelăm dispoziţiile art. 202 alin. (4) lit. d) şi e)
C. proc. pen. cu cele ale art. 309 alin. (1) C. proc. pen. care prevăd că punerea în mişcare
a acţiunii penale se face de către procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, caz
în care, potrivit art. 82 C. proc. pen., persoana faţă de care se pune în mişcare acţiunea
penală, devine inculpat, faţă de aceasta putându-se dispune măsurile preventive
menţionate mai sus.
Interpretarea logică sau raţională constă în lămurirea sensului unor norme juridice cu
ajutorul raţionamentelor logice. Modalităţile de interpretare raţională mai frecvent
folosite sunt interpretarea a fortiori, potrivit căreia în mai mult se cuprinde şi mai puţin.
Se poate exemplifica6 prin dispoziţiile art. 158 alin. (7) lit. d) C. proc. pen. conform
căruia perioada pentru care s-a emis mandatul nu poate depăşi 15 zile. Textul menţionat
poate fi interpretat cu ajutorul raţionamentului a fortiori în sensul că judecătorul
competent să dispună ca această perioadă să fie mai mică de 15 zile.
1
2
Idem, op. cit., p 44.
3
4
5
N. Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972, p. 36.
6
27
În cazul interpretării per a contrario, o dispoziţie de aplicare limitată nu se poate ex-

tinde pentru cazurile care nu sunt prevăzute de lege, deoarece prin interpretare, organul
judiciar ar crea el însuşi noi norme juridice, ceea ce nu poate fi legal acceptat.
Se poate exemplifica1 prin dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. potrivit
căruia supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci una
din condiţii este reprezentată de existenţa unei suspiciuni rezonabile cu privire la
pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) 2, per a
contrario, rezultă că supravegherea tehnică nu se poate dispune atunci când infracţiunea
nu face parte dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. proc. pen.
Interpretarea istorică constă în determinarea înţelesului unei norme juridice procesual
penale pe baza analizei evoluţiei istorice a procesului de elaborare a acesteia, luând în
considerare condiţiile istorice, social-politice sau economice care au condus la elaborarea
respectivului act normativ, pentru determinarea scopului adoptării acelei norme 3.
Secţiunea a VI - a Aplicarea legii procesual penale în spaţiu şi timp
1. Consideraţii generale
Aplicarea legii procesual penale reprezintă îndeplinirea dispoziţiilor legii, precum şi

executarea sau exerciţiul dispoziţiilor acesteia4.
Nu putem vorbi de aplicarea legii procesual penale fără a ne referi la elementele care
fixează limitele aplicării acesteia, şi anume: spaţiul şi timpul, deşi potrivit altor opininii,
aplicarea legii procesual penale se face întocmai ca şi legea penală, în raport cu timpul,
spaţiul, teritoriul şi persoanele5.
2. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu
Valorile fundamentale consacrate prin dispoziţii constituţionale, n-ar putea fi apărate

într-un alt spaţiu decât cel aflat sub puterea statului român şi a organelor sale judiciare.
1
2
Art. 139 alin. (2) C. proc. pen. ,,Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul
infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale,
precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu
precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor
privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor
explozive, de trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a
banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente
de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau
mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de
libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al
infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare”.
3
4
5
C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1972, p. 5, citat de I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 48.
Principiul teritorialităţii legii procesual penale decurge din principiul suveranităţii

statului asupra întregului său teritoriu definit în art. 8 alin. (2) C. pen., şi care constă în
întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian precum
şi marea teritorială (12 mile de la ţărm) cu solul, subsolul, spaţiul aerian ale acesteia.
Având în vedere prevederile art. 8 alin. (3) C. pen., în legătură cu expresia
„infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării”, unde sunt incluse şi infracţiunile săvârşite pe
nave şi aeronave aflate sub pavilion român, deducem că legea procesual penală se va
aplica şi în cazul săvârşirii unor infracţiuni pe nave şi aeronave aflate sub pavilion
românesc.
Pentru legea procesual penală nu se pune problema personalităţii, realităţii, universa-
lităţii, ca în dreptul penal, deoarece în materie procesual penală are importanţă locul des-
făşurării procedurii judiciare şi nu locul unde s-a săvârşit fapta1.
În principiu, legea procesuală penală română se aplică pe întreg teritoriul ţării noastre,
aceasta neputându-se aplica pe teritoriul altor state, la fel cum nici legea străină nu se
poate aplica pe teritoriul ţării noastre 2. Aceste afirmaţii sunt exprimate de către legiuitorul
român prin dispoziţiile art. 13 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora ,,legea procesuală
penală română se aplică actelor efectuate şi măsurilor dispuse pe teritoriul României, cu
excepţiile prevăzute de lege”.
Aplicarea în spaţiu a legii procesuale penale are la bază principiul terirorialităţii
potrivit căruia dispoziţiile legii de procedură penală nu pot fi aplicate decât actelor
procesuale şi procedurale efectuate pe teritoriul României.
Conform principiului teritorialităţii legii procesual penale, actele procesuale penale au
eficienţă juidică, numai dacă sunt realizate în conformitate cu legea procesuală penală de
la locul efectuării lor, conform dictonului „locus regit actum”3.
Ca urmare a intensificării luptei contra infracţionalităţii pe plan mondial, constatăm o
intensificare a eforturilor autorităţilor judiciare de a promova o politică de colaborare în
diverse domenii de activitate în vederea desfăşurării unei lupte eficiente împotriva
infracţionalităţii, fapt care determină urmărirea şi judecarea infractorilor în altă ţară decât
ţara pe teritoriul căreia s-a săvârşit infracţiunea, fiind necesară în acest sens, desfăşurarea
în acel loc a unor activităţi cum ar fi: ridicarea unor obiecte sau înscrisuri, ascultarea de
martori sau părţi, extrădarea unor persoane ş.a. În astfel de situaţii, constată existenţa
unor excepţii de la principiul teritorialităţii legii procesual penale, astfel4:
a. Comisiile rogatorii internaţionale
Comisia rogatorie internaţională reprezintă acea formă de asistenţă judiciară
internaţională care constă în împuternicirea prin care o autoritate judiciară dintr-un stat o
acordă unei autorităţi de acelaşi fel din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul sau în
numele său, unele activităţi judiciare referitoare la un proces penal 5.
Comisia rogatorie internaţională poate fi de două feluri:
- Comisie rogatorie internaţională activă. Astfel, la solicitarea organelor române,
organul judiciar străin va îndeplini acte procedurale pe teritoriul său după legea acelui
1
2
3
4
Idem, op. cit., p. 63-64.
5
A. L. Lorincz, Drept procesual penal cu modificările legislative operate prin Mica
reformă şi referiri la prevederile Noului Cod de procedură penală, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, p. 28.
29
loc, urmând ca actul să producă efecte juridice în procesul penal din ţara noastră, în faţa
organelor judiciare române;
- Comisie rogatorie internaţională pasivă. Astfel, la solicitarea organelor judiciare
străine, organele române în mod similar, vor efectua activităţi judiciare, actele încheiate
prin comisiile rogatorii fiind admise ca valabile în procesele penale din ţara solicitantă.
Activităţile pe care le pot îndeplini comisiile rogatorii internaţionale sunt reprezentate
de îndeplinirea unor acte procedurale ce constau în: ascultarea părţilor, a martorilor sau a
experţilor, efectuarea percheziţiei, cercetarea la faţa locului, comunicarea documentelor,
transmiterea unor mijloace materiale de probă etc.
b. Recunoaşterea hotărârilor penale străine sau a actelor judiciare străine
În cazul recunoaşterii şi executării hotărârilor penale străine devin aplicabile
dispoziţiile Titlului V din Legea nr. 302/2004, intitulat ,,Recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele
terţe”, care în Capitolul II prin dispoziţiile art. 134-138 reglementează recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti străine.
Potrivit dispoziţiilor art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală1 în cazul în care România este stat de
executare, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o
hotărâre judecătorească, recunoscută de instanţa română, este guvernată de legea română.
Durata perioadei privative de libertate executate în statul emitent se deduce din durata
totală a pedepsei sau măsurii privative de libertate care trebuie executată în România.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor alin. (2) ale aceluiaşi articol, în cazul în care
România este stat emitent, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate,
aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului
de executare, este guvernată de legea statului de executare.
Dispoziţiile art. 144 din lege se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii
Europene care au transpus Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie
2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor
judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în
scopul executării lor în Uniunea Europeană 2, precum şi în relaţia cu statele cu care
România a încheiat un tratat care conţine dispoziţii similare deciziei-cadru.
În relaţia cu statele membre care nu au transpus decizia-cadru sunt aplicabile
dispoziţiile titlului V din Legea nr. 302/2004.
c. Imunitatea de jurisdicţie diplomatică şi consulară
Potrivit dispoziţiilor art. 31 din Convenţia de la Viena din 1961, ratificată de România
în 1968, personalul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală absolută în
sensul că acesta nu poate fi reţinut, arestat, chemat în instanţă sau să depună ca martor.
Principiile imunităţii sunt extinse în parte şi la personalul consular prin Convenţia
internaţională de la Viena din 1963 şi convenţii consulare bilaterale ale statului nostru 3.
d. Legea penală ca şi cea procesual penală nu se aplică în cazul unor infracţiuni
săvârşite pe teritoriul nostru, când acestea sunt comise pe o navă sau aeronavă militară
străină sau chiar civilă, în anumite condiţii, cum ar fi cele de reciprocitate precum şi în
1
2
Document disponibil online în www.europa.eu.
3
I. Anghel, Dreptul consular, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
cazul săvârşirii de infracţiuni de către persoane aparţinând unor armate străine sau aflate
în trecere pe teritoriul statului nostru1.
3. Aplicarea legii procesual penale în timp
Aplicarea legii procesual penale în raport cu timpul implică soluţionarea prealabilă a

unor probleme privind determinarea legii incidente.
Spre deosebire de dispoziţiile vechiului Cod de procedură penală, în prezent, în
cuprinsul art. 13 alin. (1) C. proc. pen., acest principiu se află enunţat.
Astfel, legea procesual penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi
măsurilor dispuse, de la intrarea în vigoare a legii procesual penale şi până la momentul
ieşirii ei din vigoare, consacrându-se în acest mod principiul activităţii legii procesual
penale, conform căruia legea procesual penală este de imediată aplicare, toate activităţile
procesuale realizându-se numai în conformitate cu legea procesual penală aflată în
vigoare la momentul efectuării actului (tempus regit actum)2.
Regula „tempus regit actum” cuprinde sub incidenţa sa toate actele şi lucrările
efectuate în cauza penală, indiferent dacă procesul penal a fost pornit sub imperiul legii
anterioare sau sub imperiul legii noi3. În baza celor precizate mai sus, putem spune că
prin aplicarea legii procesual penale în timp se înţelege aplicarea ei în perioada cuprinsă
între momentul intrării în vigoare a legii şi momentul ieşirii din vigoare.
Activitatea legii înseamnă aplicarea ei din momentul intrării în vigoare, de regulă la 3
zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României şi până în momentul ieşirii din
vigoare. Uneori, intrarea în vigoare poate avea loc mai târziu, la o dată prevăzută în textul
de lege.
Ieşirea din vigoare a legii procesual penale se face în următoarele situaţii:
a. când durata în timp a legii este determinată în cuprinsul ei (cazul legilor temporare
sau cu durată determinată), aceasta ieşind din vigoare prin ajungerea ei la termenul
stabilit.
b. prin abrogarea totală sau parţială;
c. prin încetarea împrejurărilor excepţionale pentru care a fost adoptată (în cazul
legilor extraordinare sau excepţionale);
d. prin căderea legii în desuetudine.
Acest principiu este denumit şi principiul imediatei aplicări a legii, consacrat de altfel
şi în dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României unde se prevede că legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Legea procesual penală, în principiu, nu poate fi retroactivă şi nici ultraactivă, spre
deosebire de legea penală, astfel încât o reglementare aflată în vigoare nu se aplică
actelor procedurale îndeplinite anterior şi nici invers, nefiind posibil ca o lege ieşită din
vigoare să se aplice în continuare4.
Regula „tempus regit actum” cuprinde sub incidenţa sa toate actele şi lucrările
efectuate în cauza penală, indiferent dacă procesul penal a fost pornit sub imperiul legii
anterioare sau sub imperiul legii noi5. În baza celor precizate mai sus, putem spune că
1
C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, Bucureşti, 1997,
p. 95.
2
3
4
5
31
prin aplicarea legii procesual penale în timp se înţelege aplicarea ei în perioada cuprinsă
între momentul intrării în vigoare a legii şi momentul ieşirii din vigoare.
Situaţii tranzitorii
Pe parcursul aplicării unor dispoziţii procesual penale care reglementează
desfăşurarea procesului penal, este posibil să apară dispoziţii noi care generează unele
dificultăţi în aplicarea legii procesual penale în timpul rezolvării unor cauze penale
deduse judecăţii. Apar astfel unele situaţii tranzitorii pe parcursul judecării cauzelor
penale, în care este înlocuită legea procesual penală sub imperiul căreia s-a declanşat
respectivul proces.
În situaţiile tranzitorii, normele legale reglementează trecerea de la o lege veche la
legea nouă. De obicei, pentru rezolvarea acestor situaţii tranzitorii, se vor adopta
dispoziţii tranzitorii cuprinse în conţinutul legii noi.
Printre legile care au prevăzut dispoziţii tranzitorii pentru aplicarea lor, menţionăm
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.
Uneori dispoziţiile tranzitorii sunt cuprinse în alte acte normative cum ar fi: Legea nr.
255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii
procesual penale1.
Dispoziţiile unor altfel de acte normative nu au aplicabilitate generală, valabilă pentru
toate situaţiile tranzitorii, ele având un caracter particular.
Menţionăm în acest sens dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 255/2013 care prevăd că
legea nouă (în cazul nostru este vorba de Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală) se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor
judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi. Pentru aceasta, actele de
procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu
respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu
excepţiile prevăzute de prezenta lege, aşa cum se menţionează în cuprinsul art. 4 din
Legea nr. 255/2013. Situaţiile de excepţie sunt prevăzute în mod distinct de legiuitor şi
putem exemplifica.
Astfel, potrivit dispoziţiior art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, cauzele aflate în
cursul urmăririi penale la data intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa
organelor de urmărire penală legal sesizate, urmând a fi soluţionate potrivit acesteia, cu
excepţia cauzelor de competenţa parchetelor militare şi a secţiilor militare din cadrul
parchetelor competente.
De asemenea, pentru cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data
intrării în vigoare a legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în care nu s-a
început cercetarea judecătorească soluţionarea se va face de către instanţa competentă
conform legii noi.
Pentru cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început
cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi, competenţa de judecată
va aparţine aceleiaşi instanţe, însă judecata se va desfăşura potrivit legii noi.
Secţiunea a VII - a Faptele şi raporturile juridice procesual penale
1. Noţiunea şi clasificarea faptelor juridice procesual penale
1
Înfăptuirea justiţiei presupune existenţa unor raporturi juridice care se nasc între
subiecţii care participă la realizarea procesului penal 1.
Atunci când se ivesc anumite împrejurări care, potrivit legii, dobândesc semnificaţia
unor fapte juridice, devin incidente normele juridice.
Aceste împrejurări de fapt care apar, pot să dea naştere, modifica sau stinge
raporturile juridice procesual penale.
Astfel, faptele juridice procesual penale sunt împrejurări de fapt, care potrivit legii,
dau naştere, modifică sau sting raportul juridic procesual penal sau împiedică naşterea lui.
În funcţie de voinţa oamenilor, faptele juridice sunt fie acţiuni, fie evenimente.
Acţiunile reprezintă fapte dependente de voinţa oamenilor, care dobândesc conotaţie
juridică atunci când sunt prevăzute într-o normă de drept. Acestea pot fi conforme cu
cerinţele legale, purtând denumirea de acţiuni licite, iar atunci când contravin normei
juridice care le reglementează sunt considerate ilicite. Astfel de acţiuni ca: omorul, furtul,
înşelăciunea, vor da naştere unui raport juridic procesual penal.
Evenimentele reprezintă fapte juridice produse independent de voinţa oamenilor, şi
care pot determina consecinţe juridice (de ex.: îmbolnăvirea suspectului sau a
inculpatului care poate determina luarea măsurii de siguranţă cu caracter medical a
obligării provizorie la tratament medical de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, pe
durata urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii
de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii; decesul
suspectului sau a inculpatului, care determină clasarea sau încetarea procesului penal).
Clasificarea faptelor juridice procesual penale:
După efectele pe care le produc, faptele juridice procesual penale sunt:
- constitutive sunt cele care nasc raporturi juridice procesuale (sesizarea organelor de
urmărire penală prin plângere de către persoana vătămată, constituirea de partea civilă în
procesul penal ş.a.);
- modificatoare sunt cele care modifică raporturile juridice procesuale (depăşirea de
către suspectul sau de către inculpatul minor, în cursul urmăririi penale a vârstei de 16
ani, va absolvi organul de urmărire penală de obligaţia de a cita părinţii sau după caz,
ocrotitorii legali, precum şi direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului
din localitatea unde se desfăşoară audierea);
- extinctive – sunt cele care duc la stingerea raporturilor juridice, cum ar fi: împăcarea
părţilor, retragerea plângerii prealabile, amnistia, decesul suspectului sau a inculpatului
după declanşarea procesului, toate acestea ducând la încetarea procesului penal;
- impeditive2 - sunt cauze care împiedică desfăşurarea procesului penal, intervenind
înainte de declanşarea acestuia spre deosebire de cele extinctive, care intervin după
declanşarea procesului. Sunt astfel fapte juridice procesual penale: retragerea plângerii
prealabile, împăcarea, prescripţia dacă intervin înainte de începerea procesului penal,
împiedică declanşarea acestuia.
2. Raportul juridic procesual penal
Noţiune
Raportul juridic procesual penal este acel raport juridic care apare în cursul desfăşu-
rării procesului penal şi este reglementat de norme procesual penale.
1
I. Neagu, M. damaschin, op. cit., p. 28.
2
33
Structura raportului juridic procesual penal

Raportul juridic procesual penal apare ca urmare a încălcării normei penale, prin
săvârşirea unei infracţiuni, fapt care dă naştere unui raport juridic penal substanţial de
conflict.
Aducerea acestui raport juridic substanţial de conflict în faţa organelor judiciare duce
la apariţia unor raporturi juridice procesual penale 1, care conţine următoarele elemente:
a. Subiecţii raportului juridic procesual penal sunt participanţii la realizarea procesului
penal.
Subiectul prezent în toate raporturile este statul, reprezentat de organele judiciare
competente să soluţioneze cauzele penale.
În orice raport juridic procesual penal sunt prezenţi inculpatul, dar şi persoana
vătămată, partea civilă, parte responsabilă civilmente ş.a.
b. Conţinutul raportului juridic procesual penal este format din drepturile şi obligaţiile
stabilite prin normele juridice procesul penale pentru subiecţii care participă la realizarea
procesului penal (de ex.: organul judiciar comunică suspectului sau inculpatului
drepturile acestuia, calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru
săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi
încadrarea juridică a acesteia, precum şi obligaţia de a se prezenta la chemările organelor
judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite
mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune
arestarea sa preventivă).
c. Obiectul raportului juridic procesual penal constă în acţiunea de valorificare a
dreptului statului, de a trage la răspundere penală pe inculpat, în cazul în care se
dovedeşte în urma administrării tuturor probelor că a existat raportul juridic penal2.
Pentru a se constata, însă, existenţa sau inexistenţa acestui raport, statul prin organele
sale abilitate, administrează toate probele existente în cauză (audiază persoane – suspect,
inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente, martori, dispune
utilizarea unor metode speciale de supraveghere sau cercetare, efectuarea de expertize şi
constatări, cercetări la faţa locului ş.a.).
Conform dispoziţiilor art. 327 C. proc. pen., atunci când constată că au fost respectate
dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi
există probele necesare şi legal administrate, procurorul fie emite rechizitoriul prin care
dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta
există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, fie emite ordonanţa prin
care clasează sau renunţă la urmărirea penală, potrivit dispoziţiilor legale.
Instanţa de judecată se pronunţă după terminarea celei de-a treia faze a procesului pe-
nal (judecata) şi poate dispune achitarea, încetarea procesului penal sau condamnarea,
precum şi renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
Trăsăturile raporturilor juridice procesual penale
Raporturile juridice procesual penale prezintă unele particularităţi faţă de celelalte
raporturi juridice:
a. sunt raporturi juridice de autoritate (de putere) reprezentate de drepturile şi obliga-
ţiile care izvorăsc din raportul de drept penal material. Aceste raporturi iau naştere prin
manifestarea autorităţii exercitate de către stat prin intermediul organelor judiciare.
1
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.
13.
2
D. Pavel, Despre obiectul raportului de drept procesual penal, în R.R.D. nr. 4/1974,
p. 29.
Sunt avute în vedere însă şi drepturile pe care le au părţile, subiecţii procesuali

principali, precum si alţi subiecţi procesuali care participă la desfăşurarea procesului
penal. Aceste drepturi sunt obligatorii pentru organele judiciare.
b. raporturile juridice procesual penale iau naştere, de regulă, indiferent de acordul de
voinţă al părţilor. Manifestările de voinţă, în majoritatea raporturilor procesuale sunt
unilaterale, venind din partea subiectului autoritar, dominant, ca o consecinţă a aplicării
principiului obligativităţii punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale. Uneori
manifestarea de voinţă trebuie să vină din partea altor subiecţi (de ex. a persoanei
vătămate, când punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a
acesteia).
În reglementarea procesual penală este prevăzută şi situaţia când raportul juridic de
drept procesual penal se naşte prin acordul de voinţă al unui subiect (de ex.: acordul rudei
apropiate de a fi ascultată ca martor – art. 117 alin. (3) C. proc. pen., acordul dat de per-
soana faţă de care există obligaţia de a fi păstrat secretul profesional pentru a se depune
mărturie – art. 116 alin. (4) C. proc. pen.).
c. existenţa în raportul juridic procesual penal a unui subiect cu rol dominant, care
conduce procesul penal (procurorul şi instanţa de judecată). Această trăsătură are
relevanţă sub aspectul delimitării relaţiilor procesuale în diverse momente ale desfăşurării
procesului penal.
De exemplu, vor fi diferite relaţiile dintre procuror şi suspect sau inculpat în faza de
urmărire penală, faţă de cele din faza de judecată, când rolul dominant îl are instanţa.
Subiectul dominant trebuie să fie totdeauna prezent în raporturile procesuale.
d. drepturile organelor judiciare au totodată şi valoare de obligaţii (de ex. procurorul
are dreptul să pună în mişcare acţiunea penală, dar totodată, în anumite împrejurări, acest
drept devine obligaţie, când condiţiile legale sunt îndeplinite, astfel încât acţiunea penală
se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta
constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există
vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.).
Există şi situaţii în care raportul juridic nu este procesual penal, în sensul că nu parti-
cipă subiectul dominant (de ex. raporturile juridice ce se nasc între apărător şi suspect sau
inculpat, în care primul se angajează să asigure asistenţă juridică calificată, iar celălalt să
achite contravaloarea prestaţiei). Un astfel de raport nu aparţine, însă, dreptului procesual
penal.
3. Garanţiile procesuale
Pentru ca procesul penal să se poată desfăşura în condiţii normale şi să se poată

realiza tragerea la răspundere penală a celui care a săvârşit o infracţiune, legea procesual
penală trebuie să cuprindă o serie de reglementări care să asigure înfăptuirea justiţiei
penale.
Garanţiile procesuale reprezintă acele instrumente, mijloace şi instituţii juridice care
contribuie la rezolvarea optimă a cauzei penale, asigurând în acelaşi timp respectarea
drepturilor tuturor paticipanţilor la proces.
De exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (3) C. proc. pen. părţilor şi subiecţilor
procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se
asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, de a vorbi,
precum şi de a pune concluzii în instanţă, prin interpret.
Cele mai importante garanţii procesuale sunt:
35
1. obligaţia organelor judiciare de a desfăşura din oficiu activităţi pentru ca părţile să

cunoască drepturile pe parcursul procesului penal.
Menţionăm aici obligaţia organului de urmărire penală de a identifica şi chema
persoana vătămată pentru a i se aduce la cunoştinţă că se poate constitui parte civilă în
procesul penal.
2. obligaţia organelor judiciare de a asigura exercitarea drepturilor de către părţi.
De exemplu, dreptul de a participa la desfăşurarea procesului penal şi pentru aceasta
organul judiciar citează părţile;
3. instituirea unui control judiciar integral şi eficient.
Exemplificăm aici, supravegherea urmăririi penale efectuată de către procuror pe
parcursul urmăririi penale.
4. consacrarea unor sancţiuni, constând în desfiinţarea sau refacerea actelor întocmite
cu încălcarea prevederilor legale.
Astfel, poate inteveni sancţiunea nulităţii actelor întocmite cu încălcarea dispoziţiilor
legii, nulitate care poate fi absolută, în cazul încălcării dispoziţiilor privind compunerea
completului de judecată; competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor
judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal
competente; publicitatea şedinţei de judecată; participarea procurorului, atunci când
participarea sa este obligatorie potrivit legii; prezenţa suspectului sau a inculpatului,
atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; asistarea de către avocat a
suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este
obligatorie conform prevederilor art. 281 C. proc. pen.
De asemenea, poate interveni nulitatea relativă, în cazul încălcării oricăror dispoziţii
legale în afara celor prevăzute în cuprinsul art. 281 C. proc. pen., atunci când prin
nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor
procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.
Nulitatea relativă poate fi acoperită în cazul în care persoana interesată nu a invocat-o
în termenul prevăzut de lege sau în cazul în care aceasta a renunţat în mod expres la
invocarea nulităţii.
Capitolul II
Principiile fundamentale care stau la baza procesului penal român
Secţiunea I Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale
1. Noţiune
Pentru definirea noţiunii de principii fundamentale ale procesului penal, remarcăm

existenţa mai multor categorii de definiţii, care însă au unele aspecte comune.
Astfel, unii autori1 care şi-au exprimat opinia asupra noţiunii de ,,principii
fundamentale ale procesului penal” au considerat că acestea sunt reguli cu caracter
general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal.
În opinia altor autori2, noţiunea de ,,principiu al procesului penal” reprezintă o cate-
gorie teoretică cu largi implicaţii practice care s-a conturat în gândirea juridică şi în
ştiinţa dreptului procesual penal, în timp ce, potrivit altor autori3, principiile procesului
penal constituie idei diriguitoare, fundamentale, în baza cărora este organizat sistemul
procesual şi se desfăşoară întreaga activitate procesual penală.
Principiile fundamentale ale procesului penal sunt prevăzute în Codul de procedură
penală la art. 2-13 C. proc. pen.
2. Sistemul principiilor fundamentale
Noţiunea de sistem4 al principiilor fundamentale ale procesului penal, presupune două

aspecte:
a. cunoaşterea elementelor componente ale acestuia;
b. interdependenţa dintre aceste principii în realizarea procesului penal.
De altfel, principiile fundamentale ale procesului penal au valoare deosebită atât în
activitatea de creare a dreptului material, în interpretarea acestuia, cât şi în aplicarea sa
practică, funcţionalitatea întregului sistem al principiilor fundamentale fiind asigurată
prin interacţiunea şi convergenţa proprie acestor principii, a căror finalitate este procesul
penal prin însuşi scopul acestuia5.
1
G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 33.
2
3
S. Kahane, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1963, p. 37.
4
5
E. Stancu, S. C. Paraschiv, Al. Pintea, A. L. Lorincz, M. Damaschin, Drept
procesual penal, Editura Augusta, Timişoara, 1999, p. 40, citat de A. Boroi, Şt. G.
Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 31.
În dispoziţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală au fost introduse,
alături de principiile clasice (al legalităţii, al aflării adevărului, al prezumţiei de
nevinovăţie, al dreptului la apărare, al respectării demnităţii umane) principii noi, precum
cel al dreptului la un proces echitabil desfăşurat într-un termen rezonabil, al separării
funcţiilor judiciare în procesul penal, al obligativităţii acţiunii penale strâns legate de cel
subsidiar al oportunităţii, al dreptului la libertate şi siguranţă, ne bis in idem, iar în
materia probaţiunii, al loialităţii în obţinerea probelor.
Secţiunea a II-a Clasificarea principiilor
1. Principiul legalităţii procesului penal
Principiul legalităţii nu constituie numai obiectul de cercetare al dreptului procesual

penal. De altfel, principiul legalităţii procesului penal reprezintă o transpunere în plan
particular a principiului general al legalităţii1, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţie,
unde se arată că „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
Consacrat ca o regulă de bază a procesului penal, în art. 2 C. proc. pen., se arată că
procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege 2, astfel că
desfăşurarea întregului proces penal, atât în cursul urmăririi penale, al procedurii în
camera preliminară sau al judecăţii sau cu ocazia punerii în execitare a hotărârilor penale
rămase definitive, precum şi a altor proceduri penale, între care enumerăm procedura de
reabilitare judecătorească sau de reparare a pagubei pricinuite de condamnarea sau
arestarea pe nedrept, trebuie să se realizeze doar în baza dispoziţiilor prevăzute de Codul
de procedură penală.
Tot în acest sens, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor3
instituie necesitatea respectării legii în activitatea judecătorească. Astfel, dispoziţiile art.
2 alin. (3) arată că „judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie
imparţiali”;
Respectând principiului legalităţii procesului penal, activitatea procesual penală se
desfăşoară de către organele judiciare4, care trebuie să respecte competenţa pe care o au şi
să asigure exerciţiul drepturilor procesuale ale părţilor, în vederea soluţionării corecte a
cauzelor penale5.
Pentru asigurarea legalităţii procesului penal intervine atât un sistem complex de
garanţii procesuale, cât şi numeroase sancţiuni aplicabile persoanelor care au încălcat
legea cu ocazia desfăşurării activităţilor procesual penale.
În acest sens, arătăm că nerespectarea normelor de procedură penală determină
aplicarea sancţiunii excluderii probelor nelegal administrate într-o cauză penală, nulitatea
1
2
Principiilor „nullum crimen sine lege” şi „nulla poena sine lege” din dreptul penal le
corespunde în dreptul procesual penal principiul „nulla iustitia sine lege” (G. Theodoru,
L. Moldovan, op. cit., p. 35).
3
Publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004
4
G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 35.
5
Acţiunile în procesul penal 93
unor acte procesuale sau procedurale, iar încălcarea obligaţiilor de către unii participanţi
în cauza penală poate atrage amenzi judiciare.
2. Principiul separării funcţiilor judiciare
În acord cu necesitatea respectării celor mai exigente standarde internaţionale în

materie procesual penală, respectiv standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului 1,
dispoziţiile art. 3 C. proc. pen. reglementează modalitatea în care se exercită în cursul
procesului penal următoarele funcţii judiciare: de urmărire penală (prin organele de
cercetare penală şi procuror), de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale
în cursul urmăririi penale (prin judecătorul de drepturi şi libertăţi), de verificare a
legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată (prin procedura de cameră preliminară) şi
de judecată (de către instanţele de judecată).
Acest principiu al procesului penal nu are corespondent în vechiul cod, dar era
abordat în doctrină, însă într-o viziune diferită de cea din noul cod, deoarece se făcea
distincţie între funcţiile procesuale de acuzare, de apărare şi de judecată. De altfel,
separarea vizează doar organele judiciare care au competenţe în procesul penal, neavând
în vedere şi pe inculpat sau persoanele vătămate. Astfel, s-a considerat că separarea
funcţiilor judiciare presupune separarea activităţilor îndeplinite de organele de cercetare
penală, procuror, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi
instanţa de judecată.
Astfel, chiar dacă nu aceasta este concepţia tradiţională în legătură cu principiul
separării funcţiilor judiciare, noul cod consacră în art. 3 alin. (1) următoarele funcţii
judiciare: funcţia de urmărire penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcţia de verificare a legalităţii
trimiterii ori netrimiterii în judecată şi funcţia de judecată. Cum principiul separării
funcţiilor judiciare presupune ca fiecare dintre ele să fie exercitată de un organ diferit,
potrivit art. 3 alin. (4)-(7) C. proc. pen., funcţia de urmărire penală este exercitată de
procuror şi de organele de cercetare penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală este exercitată de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori
netrimiterii în judecată este exercitată de judecătorul de cameră preliminară şi funcţia de
judecată se realizează de către instanţa de judecată2.
Această separaţie a funcţiilor judiciare nu reprezintă materializarea unui concept de
separaţie organică a organelor judiciare, ci se subordonează modalităţii de exercitare a
unei funcţii judiciare, care pe parcursul desfăşurării procesului penal este incompatibilă
cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, ca urmare a faptului că existenţa unei situaţii de
cumul a funcţiilor judiciare, generează o situaţie de incompatibilitate 3, excepţie de la
această regulă făcând funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în
judecată care este compatibilă cu funcţia de judecată.
Prin separarea funcţiilor judiciare se consolidează protecţia drepturilor fundamentale
ale persoanelor implicate în procesul penal. De asemenea, conform dispoziţiilor art. 3
alin. (3) C. proc. pen., în desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii
1
Expunere de motive privind Proiectul Codului de procedură penală, document
disponibil online în www.just.ro.
2
N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 10.
3
A se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură
penală, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 10.
93
judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, excepţie făcând
funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată, care este
compatibilă cu funcţia de judecată, mai puţin când se dispune începerea judecăţii potrivit
dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. proc. pen.
3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie în procesul penal
Principiul prezumţiei de nevinovăţie în procesul penal reprezintă o regulă de bază a

procesului penal şi totodată unul dintre drepturile fundamentale ale omului.
Prezumţia de nevinovăţie a dominat multe secole normele juridice şi practica
judiciară. Numai în urmă cu aproximativ două decenii a început să se contureze în
legislaţia unor state (SUA, Franţa ş.a.) principiul prezumţiei de nevinovăţie. Până atunci
învinuitul era supus torturii pentru a-şi recunoaşte vina, ori era supus unor încercări –
proba înecului, a focului ş.a., judecătorului rămânându-i doar misiunea de a constata dacă
învinuitul s-a înecat ori a fost ars de foc, cazuri în care era considerat vinovat.
Bazele principiului de nevinovăţie se regăsesc în documente ca Declaraţia de
Independenţă – în SUA, Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului – document al
Revoluţiei franceze de la 17891.
Acest principiu se regăseşte şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
adoptată la New York în 1948, în Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului,
adoptată în 1959, în Pactul Internaţional asupra drepturilor civile şi politice, adoptat în
1966.
De asemenea, principiul prezumţiei de nevinovăţie este înscris şi în Constituţia
României, unde în cuprinsul art. 23 pct. 11 se prevede că, „până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de condamnare persoana este considerată nevinovată”.
Codul de procedură penală consacră o reglementare mai extinsă decât dispoziţiile
constituţionale în materia principiului prezumţiei de nevinovăţie, astfel că în conformitate
cu prevederile art. 4 alin. (1) C. proc. pen. ,,orice persoană este considerată nevinovată
până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”, prezumţia de
nevinovăţie constituind atât o garanţie procedurală, cât şi un drept subiectiv. Această
prezumţie este garantată prin reglementarea separaţiei funcţiilor judiciare, situaţie în care
oferim exemplul dispoziţiilor procedurale care reglementează incompatibilitatea
judecătorului de cameră preliminară care admite plângerea împotriva unei soluţii de
netrimitere în judecată cu reţinerea cauzei spre judecare, să continue judecarea cauzei.
De altfel, încălcarea prezumţiei de nevinovăţie poate proveni fie din partea unui
procuror, a unui judecător sau a unei instanţe, prin declaraţiile sau prin actele acestora
care denotă faptul că o persoană a săvârşit o infracţiune sau care anticipează aprecierea
săvârşirii unei infracţiuni de către o persoană2.
Prezumţia de nevinovăţie presupune 3:
- desfăşurarea unui proces obiectiv în fiecare fază a sa, prezumţia de nevinovăţie
acţionând pe tot parcursul procesului penal;
1
2
A se vedea C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe
articole, vol. I. Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 544.
3
- sub aspectul sarcinii probei, prezumţia de nevinovăţie impune ca, în primul rând,
organele judiciare, respectiv partea vătămată (în cazul infracţiunilor pentru care plângerea
prealabilă se adresează direct instanţei) să facă dovada învinuirilor pe care le susţin.
În desfăşurarea procesului penal, organele judiciare au obligaţia administrării pro-
belor, atât a celor care susţin vinovăţia suspectului sau inculpatului, cât şi pe cele în
apărarea acestuia;
- interpretarea oricărui dubiu în favoarea celui cercetat, acesta neputând fi supus
rigorilor legii decât în condiţiile existenţei unor probe certe de vinovăţie (in dubio pro
reo).
Prezumţia de nevinovăţie are un caracter relativ, putând fi înlăturată pe baza unor
probe certe cu privire la fapta şi persoana cercetată1.
Conceptul de ,,prezumţie de nevinovăţie” presupune:
1. garantarea protecţiei persoanelor în procesul penal împotriva arbitrariului în
stabilirea vinovăţiei şi tragerii la răspundere penală, în lipsa probelor de vinovăţie, nici o
persoană neputând fi trimisă în judecată şi condamnată.
Prezumţia de nevinovăţie constituie, de asemenea, baza dreptului la apărare şi a
celorlalte drepturi procesuale pe care legea le acordă suspectului sau inculpatului.
În acest sens, chiar dacă prezumţia de nevinovăţie nu este de natură să releve adevărul
într-o cauză penală, constituie o modalitate de prin care completul de judecată, din
administrarea tuturor probelor într-o cauză penală să poată să stabilească vinovăţia
inculpatului, dincolo de orice dubiu rezonabil2. De altfel, în acest sens, dispoziţiile art. 4
alin. (2) C. proc. pen. prevăd că după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială
în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau
inculpatului, dispoziţiile fiind completate cu prevederile art. 396 alin. (2) C. proc. pen.,
care prevăd că instanţa pronunţă condamnarea dacă constată, dincolo de orice îndoială
rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi că a fost săvârşită de inculpat.
Acelaşi principiu îl găsim consacrat în dispoziţiile art. 99 alin. (2) C. proc. pen., care
prevăd că „suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind
obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”.
În virtutea existenţei ,,prezumţiei de nevinovăţie”, nu înseamnă că se acordă girul de
onestitate persoanelor cercetate. Este vorba numai de garanţia judiciară că nimeni nu va fi
tras la răspundere penală şi sancţionat discreţionar.
Fiecare organ judiciar care contribuie la soluţionarea cauzei va trebui să plece de la
prezumţia de nevinovăţie şi să aibă în vedere că orice dubiu profită inculpatului (in dubio
pro reo).
2. acest principiu se află la baza tuturor garanţiilor procesuale legate de respectarea
drepturilor şi a libertăţilor persoanei pe parcursul procesului penal.
3. prezumţia de nevinovăţie se află în strânsă legatură cu aflarea adevărului şi
dovedirea împrejurărilor de fapt, astfel ca vinovăţia să fie stabilită cu certitudine doar pe
bază de probe.
3. Principiul aflării adevărului
În cadrul procesului penal, aflarea adevărului se limitează la faptele şi la împrejurările

care fac obiectul probaţiunii. A afla adevărul într-o cauză penală înseamnă a realiza o
1
2
M. Udroiu, op. cit., p. 15-16.
95
concordanţă deplină între situaţia de fapt, aşa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei
şi concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire la împrejurările respective1.
În ceea ce priveşte posibilitatea aflării adevărului într-o cauză penală, menţionăm că
s-au conturat în doctrina procesual penală două curente de opinie care abordează această
problemă în mod diferit.
Astfel, potrivit primei teorii, cea a adevărului obiectiv2, trebuie să existe o
corespondenţă între realitatea faptelor şi activitatea întreprinsă de organele judiciare în
scopul relevării unui adevăr absolut3.
Cea de a doua teorie, a adevărului judiciar4, consideră faptul că trebuie să existe o
concordanţă absolută între materialul probator din dosarul cauzei şi faptele stabilite de
către organele judiciare, ,,adevărat” putând fi considerat doar ceea ce s-a stabilit pe bază
de probe.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1) C. proc. pen., organele judiciare au
obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau a inculpatului. În
completarea acestui enunţ, menţionăm dispoziţiile art. 99 alin. (3) C. proc. pen. prin care
se prevede că în procesul penal, persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a
propune organelor judiciare administrarea de probe.
Pentru realizarea obiectivelor principiului aflării adevărului, Codul de procedură
penală instituie un întreg sistem de drepturi şi garanţii 5:
1. obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză penală, acestea
având îndatorirea să strângă probele necesare pentru lămurirea cauzei. În acest sens art. 5
alin. (2) C. proc. pen. prevede obligaţia organelor de urmărire penală de a strânge şi de a
administra probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, atât în
faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată;
2. conform dispoziţiilor art. 100 alin. (1) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale,
organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în
defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere, iar în cursul judecăţii,
conform alin. (2) al aceluiaşi articol, instanţa administrează probe la cererea procurorului,
a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră
necesar pentru formarea convingerii sale;
3. în ceea ce priveşte rezolvarea unei cauze penale, atunci când constată că au fost
respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este
completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul, fie emite
rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire
penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal,
fie emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărirea penală;
4. în desfăşurarea procesului penal, instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă
judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea
administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării
adevărului, cu respectarea deplină a legii, iar în cazul în care inculpatul îşi recunoaşte
vinovăţia şi solicită ca soluţionarea cauzei deduse judecăţii să se facă doar în baza
1
2
G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 15
3
A. L. Lorincz, op. cit., p. 37
4
Idem, op. cit., p. 37
5
probelor administrate la dosar în faza de urmărire penală, instanţa, dacă apreciază că

probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului, va soluţiona cauza, excepţie făcând
cazurile în care inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care pedeapsa este detenţiunea
pe viaţă.
5. limitări în ceea ce priveşte aflarea adevărului într-o cauză penală sunt relevate în
ceea ce priveşte administrarea probelor, având în vedere faptul că este interzisă utilizarea
de violenţe, ameninţări sau orice alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau
îndemnuri în scopul de a se obţine probe, în acelaşi timp, fiind interzis organelor judiciare
penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să
săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
În vederea aplicării stricte a acestui principiu, legislaţia procesual penală prevede
obligaţia verificării concordanţei dintre realitate şi concluziile trase de către organul care
a avut anterior cauza spre soluţionare; fiind vorba, de altfel, de un control sistematic şi
eficient în scopul aflării adevărului.
4. Ne bis in idem
Fiind o preluare a dispoziţiilor art. 4 al Protocolului 7 la Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului1, acesta reprezintă un principiu fundamental al procesului penal prin
care se asigură realizarea deplină atât a dreptului la un proces echitabil, aşa cum prevăd
dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană, cât şi a principiului legalităţii 2.
Dispoziţiile art. 6 C. proc. pen. prevăd că nicio persoană nu poate fi urmărită sau
judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat
anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare
juridică, conţinând astfel trei garanţii procesuale, conform cărora nicio persoană nu va
putea fi urmărită penal, judecată sau trasă la răspundere penală prin aplicarea unei
sancţiuni pentru aceeaşi infracţiune.
Autoritatea de lucru judecat se relevă printr-un efect pozitiv, conform căruia organele
judiciare pot pune în executare a unei hotărâri penale definitive, precum şi un efect
negativ motivat de existenţa unei cauze de împiedicare a exercitării acţiunii penale.
Pentru a se putea invoca aplicabilitatea acestui principiu, este necesar a fi întrunite
următoarele condiţii:
1. existenţa unei hotărâri definitive;
2. un nou proces penal să fi început împotriva aceleiaşi persoane;
3. punerea în mişcare a acţiunii penale să se facă în vederea tragerii la răspundere
penală pentru săvârşirea aceleiaşi fapte.
În cazul în care pe parcursul urmăririi penale se constată existenţa cazului care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia în cazul în care
acţiunea penală a fost deja pusă în mişcare, prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.
- există autoritate de lucru judecat - atunci prin ordonanţă se va dispune clasarea, ca
urmare a existenţei unui caz prin care acţiunea penală este lipsită de obiect.
În schimb, dacă se constată existenţa aceluiaşi caz în timpul judecăţii, acţiunea penală
se stinge prin încetarea procesului penal, conform dispoziţiilor art. 396 alin. (6) C. proc.
pen.
1
Document disponibil online în www.echr.coe.
2
M. Udroiu, op. cit., p. 25.
97
5. Principiul obligativităţii punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale
Dispoziţiile Codului de procedură penală nu reglementează în mod distinct principiul

oficialităţii, însă prevederile art. 7 C. proc. pen. reglementează principiul obligativităţii
punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale.
Principiul oficialităţii consacră regula potrivit căreia actele necesare desfăşurării
procesului penal se îndeplinesc din oficiu, de către organele judiciare competente,
aplicându-se laturii penale a procesului penal, în timp ce acţiunea civilă se exercită din
oficiu, de către procuror, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de
exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă.
Astfel, legiuitorul Codului de procedură penală a preluat din principiul oficialităţii,
aşa cum era reglementat prin dispoziţiile vechiului Cod de procedură penală, doar
obligativitatea procurorului de a pune în mişcare şi a exercita acţiunea penală din oficiu,
atunci când există probe din care să rezulte săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo
cauză legală de împiedicare a acesteia, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 7 alin. (1) C.
proc. pen., atribuind totodată instanţei de judecată un rol pasiv în procesul penal,
similar celui pe care îl are în sistemele adversiale1.
Consacrând în dispoziţiile Codului de procedură penală prevederile Recomandării nr.
87 din 17 septembrie 1987 privind simplificarea procesului de justiţie penală, în cazurile
şi în condiţiile prevăzute expres de lege, atunci când urmărirea penală este completă şi
probele necesare şi legal administrate, conform prevederilor art. 327 C. proc. pen.,
procurorul fie întocmeşte rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a
inculpatului, fie întocmeşte ordonanţa prin care dispune clasarea sau renunţarea la
urmărirea penală.
Potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) C. proc. pen., funcţiile judiciare se exercită din
oficiu, în afară de cazurile în care legea prevede altfel, menţinându-se astfel rolul activ al
organelor judiciare, chiar dacă acest fapt nu mai este relevat distinct ca şi principiu în
dispoziţiile Codului de procedură penală.
Astfel că organele de cercetare penală, din oficiu pot sesiza procurorul în legătură cu
începerea urmăririi penale, de asemenea, conform dispoziţiilor art. 305 alin. (1) C. proc.
pen., atunci când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de
urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei
săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.
După începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng şi administrează
probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, procurorul
fiind obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu, atunci când
există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de
împiedicare.
În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi exercită acţiunea
penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea
autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii
prevăzută de lege, în lipsa acestora, acţiunea penală neputând să fie pusă în mişcare.
Faptul că ,,funcţile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege se
dispune altfel”, reprezintă o restrângere a principiului oficialităţii, deoarece conform
dispoziţiilor art. 7 alin. (3) C. proc. pen., în cazurile expres prevăzute de lege, procurorul
pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a
1
N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 21.
persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau
după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege. Aceasta se referă la situaţia în care
legea nu permite organului judiciar să declanşeze acţiunea penală din oficiu, fiind
necesară plângerea prealabilă, încuviinţarea sau autorizarea organului competent prevăzut
de lege.
Constatăm astfel că în cuprinsul alin. (2) şi (3) ale art. 7 C. proc. pen. sunt
reglementate două excepţii de la principiul obligativităţii punerii în mişcare şi exercitării
acţiunii penale de către procuror:
1. Posibilitatea procurorului de a renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport
cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului ei ,
potrivit art. 7 alin. (2) C. proc. pen. (cunoscută sub numele de principiul oportunităţii
urmăririi penale).
Astfel, conform dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. pen. în cazul infracţiunilor
pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani,
procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public 1
în urmărirea faptei.
2. Tot excepţii de la principiul obligativităţii punerii în mişcare şi exercitării acţiunii
penale de către procuror sunt şi situaţiile care reies din dispoziţiile art. 7 alin. (3) C. proc.
pen. şi în care pentru punerea în mişcare şi exercitatrea acţiunii penale este necesară fie
introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate, fie obţinerea autorizării ori a
sesizării organului competent sau îndeplinirea altei condiţii prevăzute de lege2, şi anume:
a. Instituţia plângerii prealabile ca o condiţie indispensabilă pentru punerea în mişcare
a acţiunii penale o întâlnim numai la anumite infracţiuni prevăzute în Codul penal, şi
anume: art. 193 - lovirea sau alte violenţe, art. 196 - vătămarea corporală din culpă, art.
224 - violarea de domiciliu, art. 206 - ameninţarea, art. 225 - violarea sediului
profesional, art. 226 – violarea vieţii private, art. 218 alin. (1) - violul, în forma simplă,
art. 238 - abuzul de încredere etc.
Când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
aceasta poate să împiedice exercitarea acţiunii, prin retragerea plângerii prealabile,
prevăzute de art. 158 C. pen. sau împăcarea, prevăzută de dispoziţiile art. art. 159 C. pen.
În situaţia în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu,
conform dispoziţiilor art. 157 alin. (4) C. pen.
1
Potrivit art. 318 alin. (2) C. proc. pen., ,,interesul public se analizează în raport cu: a.
conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei; b. modul şi mijloacele de
săvârşire a faptei; c. scopul urmărit; d. urmările produse sau care s-ar fi putut produce
prin săvârşirea infracţiunii; e. eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru
desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la
data săvârşirii acesteia; f. atitudinea procesuală a persoanei vătămate; g. existenţa unei
disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi
gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii;
alin. (3) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în
vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii
infracţiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi
eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii”.
2
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, conform noului Cod de procedură penală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 39.
99
b. O situaţie aparte faţă de ceea ce am analizat până acum o reprezintă şi cazul

infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 alin. (2) C. pen. Astfel, în cazul
infracţiunilor prevăzute în art. 193 C. pen. (lovirea sau alte violenţe) şi art. 196 C. pen.
(vătămarea corporală din culpă) săvârşite asupra unui membru de familie, acţiunea penală
poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Împăcarea înlătură răspunderea penală.
c. O altă grupă de situaţii sunt cele prevăzute în articolele 72, 96 şi 109 din
Constituţie, care fixează imunităţile de jurisdicţie ale demnitarilor şi membrilor Guver-
nului.
- Potrivit art. 96 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu
votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărâ punerea
sub acuzare a Preşedintelui României pentru săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare,
prevăzută de art. 398 C. pen.
- Articolul 72 alin. (2) din Constituţie reglementează imunitatea parlamentară. Potrivit
normelor cuprinse în acest articol, deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi
sau arestaţi, fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. În caz de
infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, situaţie în
care ministrul justiţiei va informa pe preşedintele Camerei asupra reţinerii sau perche-
ziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va
dispune imediat revocarea acestei măsuri.
- Pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, membrii Guvernului pot fi urmăriţi
penal, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 109 alin. (2) din Constituţie la cererea
Camerei Deputaţilor, Senatului sau a Preşedintelui României. Cererea de a fi începută
urmărirea penală pentru membrii Guvernului poate fi făcută numai de către Camera
Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României. Trimiterea în judecată a unui membru al
guvernului atrage suspendarea acestuia din funcţie. În toate aceste cazuri competenţa de
judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
d. Imunităţile de jurisdicţie diplomatică şi consulară semnifică, potrivit convenţiilor
internaţionale şi legislaţiei interne, exceptarea persoanelor străine care exercită activitatea
diplomatică şi consulară pe teritoriul ţării noastre de la jurisdicţia penală şi civilă a
statului român, atât a lor, cât şi a bunurilor acestora.
Imunitatea de jurisdicţie diplomatică este absolută, în sensul că agentul diplomatic nu
poate fi urmărit şi judecat de nicio autoritate juridică din ţara în care este acreditat, atât
pentru actele oficiale cât şi pentru cele particulare.
În schimb, imunitatea de jurisdicţie consulară operează numai pentru actele
îndeplinite în exerciţiul funcţiilor consulare.
Aceste imunităţi au fost consacrate prin Convenţiile internaţionale privitoare la
relaţiile diplomatice şi consulare adoptate la Conferinţele O.N.U. de la Viena din 1961 şi
1963, România aderând la aceste convenţii în 1968 şi respectiv 1971.
e. Imunitatea magistraţilor reiese din conţinutul art. 95 alin. (1) din Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor1, conform căruia judecătorii,
procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi la domiciliu sau
arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
1
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în M. Of.
nr. 576 din 29 iunie 2004, modificată şi completată cu dispoziţiile Legii nr. 255/2013
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi
pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual
penale, publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013.
De asemenea, în caz de infracţiune flagrantă, judecătorii, procurorii şi magistraţii-

asistenţi pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei potrivit legii, Consiliul Superior al
Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia.
f. Potrivit art. 9 C. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile
săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de către o persoană
juridică română se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de
pe lângă curtea de apel în acărui rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau,
după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, în termen de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării, termen ce poate fi
prelungit până la 180 de zile, în condiţiile legii.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 10 C. pen., în cazul infracţiunilor săvârşite în
afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie,
îndreptate împotriva statului roman sau a unui cetăţean român ori a unei persoane juridice
române, punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai
dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.
g. Potrivit art. 431 C. pen., pentru infracţiunile prevăzute în Capitolul I – infracţiuni
săvârşite de militari, al Titlului XI, intitulat ,,Infracţiuni contra capacităţii de luptă a
forţelor armate”, la art. 413-417 C. pen. (absenţa nejustificată, dezertarea, încălcarea
consemnului, părăsirea postului sau comenzii, insubordonarea), acţiunea penală se pune
în mişcare numai la sesizarea comandantului.
Excepţiile de la principiul oficialităţii au caracter absolut, în sensul că organele de
urmărire penală şi instanţa de judecată nu pot acţiona împotriva voinţei organelor şi
persoanelor prevăzute de lege, actele efectuate prin încălcarea acestei voinţe fiind
sancţionate cu nulitatea.
Aceste excepţii îşi au explicaţia – aşa cum s-a putut observa – fie în calităţile
persoanelor care au încălcat legea penală (demnitari, diplomaţi, militari), fie în natura
infracţiunilor săvârşite (cele pentru care este necesară plângerea prealabilă).
5. Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal
În sistemul Convenţiei europene, dreptul la un proces echitabil poate fi privit în două

sensuri: într-un sens larg, s-ar putea spune că el cuprinde toate garanţiile pe care le
instituie art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului1, o asemenea abordare
1
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ,,1. Orice persoană are
dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de
către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei
acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în
mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga
durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice
ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor
sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut
necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să
aducă atingere intereselor justiţiei. 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este
prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, mai
ales, dreptul : a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege
101
globală având justificarea în unitatea sa de reglementare, ca urmare a faptului că aceste

paragrafe dau substanţă dreptului general la un proces echitabil atât în materie civilă, cât
şi în materie penală, iar pe de altă parte, în sens restrâns, considerăm că dispoziţiile
înscrise în art. 6 parag. 2 şi 3, reprezintă garanţii specifice dreptului la un proces echitabil
în materie penală.
De altfel, dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie nu fac decât
să reitereze prevederile art. 6 din Convenţie cu privire la dreptul oricărei persoane de a se
adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, având
în acelaşi timp dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil.
De asemenea, prin dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară se prevede că ,,toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi
independentă, constituită potrivit legii”.
Dispoziţiile art. 8 din Codul de procedură penală prevăd în acest sens, că organele
judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea
garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să
fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil. Constatăm astfel că
printre garanţiile procesuale oferite de dispoziţiile prezentului articol se numără dreptul
părţilor şi al subiecţilor procesuali principali de a avea acces la o instanţă imparţială şi
independentă; dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil; dretul
suspectului, inculpatului şi a martorului de a păstra tăcerea; respectarea principiilor
specifice judecăţii: principiul publicităţii, oralităţii, nemijlocirii şi al contradictorialităţii;
dreptul la traducere şi interpretare, legalitatea şi loialitatea administrării probelor.
Art. 6 parag. 1 din Convenţie recunoaşte oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei
infracţiuni dreptul de a obţine, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la
temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce. Dispoziţii similare se regăsesc şi în
cuprinsul art. 8 din C. proc. pen., legiutorul reglementând astfel, în mod distinct în
conţinutul actual al Codului de procedură penală principiul operativităţii.
În aprecierea termenului rezonabil în materie penală, se pot lua în considerare
următoarele criterii: comportamentul părţilor, complexitatea cauzei, comportamentul
organelor judiciare.
În ceea ce priveşte organele judiciare, acestea sunt obligate să manifeste promptitudine
în desfăşurarea activităţilor de cercetare la faţa locului, valorificarea urmelor descoperite,
ridicări de înscrisuri şi alte obiecte necesare procesului penal ş.a., pentru a nu se deprecia
sau pierde mijloace de probă, valoroase pentru soluţionarea cauzei; să efectueze toate
actele procesuale şi procedurale (ascultări de persoane, expertize, constatări tehnico-
ştiinţifice şi medico-legale ş.a.); să respecte instituţia termenelor în procesul penal (de
şi în mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa ; b. să dispună de

timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ; c. să se apere el însuşi sau să fie
asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării
unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele
justiţiei o cer ; d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea
şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ; e. să fie asistat
gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.
ex.: termenul de trei luni de la data când persoana vătămată a aflat despre săvârşirea
infracţiunii, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; termenul de 24 de ore de la expirarea
măsurii de supraveghere tehnică, în care procurorul are obligaţia de a sesiza judecătorul
de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în
primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie
se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa);
- existenţa unor instituţii procesuale 1 cum ar fi: extinderea urmăririi penale sau
schimbarea încadrării juridice a faptei, în cazul în care, după începerea urmăririi penale,
organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte
persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei;
- desfăşurarea activităţilor de urmărire penală şi de judecată de către organe
specializate ale statului, care dispun de pregătirea necesară şi de mijloace eficiente pentru
valorificarea şi administrarea mijloacelor de probă, în vederea tragerii la răspundere
penală a făptuitorului;
În vederea armonizării legislaţiei naţionale cu prevederile Convenţiei şi a
jurisprudenţei CEDO, au fost reglementate în cuprinsul art. 4881 – 4886 C.pr.pen.
dispoziţii referitoare la contestaţia privind durata procesului penal. Astfel, potrivit art.
4881 C.pr.pen., în cazul în care activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se
îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, de către suspect, inculpat,
persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, precum şi de către
procuror, în cursul judecăţii, în vederea accelerării procedurii.
6. Principiul garantării dreptului la libertate şi siguranţă
Libertatea individuală face parte din drepturile fundamentale ale omului. Pornind de la
dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale 2, care consacră dreptul la libertate şi la siguranţă
pentru orice persoană, reiterăm faptul că nimeni nu poate fi arestat sau reţinut decât în
vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente 3 dacă există motive
verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a
crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
săvârşirea acesteia, situaţie în care privarea de libertate are un scop precis 4.
De asemenea, tot în cuprinsul acestei Convenţii, la art. 5 alin. (3) se prevede că ,,Orice
persoană arestată sau deţinută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi
judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate
poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la
audiere”.
1
2
Document disponibil online în www.mae.ro
3
A se vedea cauza Pantea c. România, CEDH, 3 iunie 2003, în C. Bîrsan, Convenţia
europeană a drepturilor omului. Cometariu pe articole, vol. I. Drepturi şi libertăţi,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 318
4
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Cometariu pe articole, vol. I.,
op. cit., p. 310
103
În România, drepturile şi libertăţile persoanelor sunt interpretate în concordanţă cu

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care România este
parte, iar în cazul în care există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile (art. 20 din Constituţie).
De altfel, art. 23 din Constituţie reglementează respectarea libertăţii individuale, sens
în care, ,,percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în
cazurile şi cu procedura prevăzute de lege; reţinerea nu poate depăşi 24 de ore; arestarea
preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal; în cursul urmăririi
penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zie, şi se poate
prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen
rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile”.
De altfel, aceste dispoziţii se regăsesc şi în cuprinsul art. 9 C. proc. pen., ca principiu
fundamental al procesului penal, potrivit căruia ,,în cursul procesului penal este garantat
dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă”, instituindu-se astfel caracterul de
excepţie al măsurilor preventive. Astfel, ,,orice măsură privativă sau restrictivă de
libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege”. Făcând aplicarea prevederilor art. 202 alin. (3) C. proc. pen. rezultă că orice
măsură preventivă care va fi dispusă de către organele judiciare trebuie să fie
proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară
pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
De asemenea, în cazul în care se constată că o măsură privativă sau restrictivă de
libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a
dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat.
Tot ca o garanţie a respectării dreptului la libertate, a fost stipulat, în dispoziţiile art. 9
C. proc. pen. dreptul la repararea pagubei suferite de orice persoană faţă de care s-a
dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate, în baza
dispoziţiilor art. 538-542 C. proc. pen.
7. Principiul garantării dreptului de apărare
Dreptul la apărare este consacrat în toate legislaţiile moderne, fiind înscris în

majoritatea constituţiilor statelor, dar şi în norme ale dreptului internaţional, printre care
amintim Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – adoptată în 1948 şi Convenţia
Europeană asupra Drepturilor Omului – adoptată în 1959, care au consfinţit şi ele dreptul
de apărare, printre drepturile fundamentale ale omului.
Constituţia României, consacră prin dispoziţiile art. 24 garantarea dreptului la apărare,
astfel că ,,în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau
numit din oficiu”, fapt fundamentat şi prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr.
51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat1, care prevăd că ,,avocatul
promovează şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale omului”.
În acest sens, potrivit prevederilor art. 10 alin. (6) C. proc. pen., dreptul la apărare
trebuie exercitat cu bună-credinţă şi potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de
lege.
1
Continuând să fie promovat şi prin dispoziţiile Codului actual de procedură penală,

care prevăd şi garantează în mod expres dreptul la apărare, amintim în acest sens că orga-
nele judiciare sunt obligate să asigure părţilor şi subiecţilor procesuali principali
exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare pe tot parcursul procesului penal,
sens în care aceştia au dreptul fie de a se apăra ei înşişi, fie de a fi asistaţi de avocat.
Pentru desfăşurarea acestei activităţi, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea
nr. 51/1995, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în
faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie, a organelor de
urmărire penală, a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi în faţa altor persoane
fizice sau juridice, care au obligaţia să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea
nestingherită a activităţii sale, în condiţiile legii.
Aceste dispoziţii se regăsesc de altfel şi în Capitolului VII din Codul de procedură
penală, intitulat ,,Avocatul. Asistenţa juridică şi reprezentarea”, în cuprinsul căruia sunt
prevăzute dispoziţii referitoare la asistenţa juridică a suspectului, a inculpatului, a
persoanei vătămate, părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, precum şi dispoziţii
care reglementează asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului.
Dar garantarea dreptului la apărare, ca principiu fundamental presupune mai mult
decât asistenţa juridică, în doctrină apreciindu-se că dreptul la apărare are un conţinut
complex, care se manifestă sub următoarele aspecte1:
a. Posibilitatea părţilor de a-şi asigura singure apărarea. În acest sens, suspectul sau
inculpatul dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi
încadrarea juridică a acesteia; are dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; în faza
de judecată, inculpatul îşi poate face singur apărarea şi în cadrul ultimului cuvânt care i se
acordă după încheierea dezbaterilor. De asemenea, toate părţile pot exercita apelul ca şi
cale de atac ordinară, şi în anumite condiţii şi unele căi extraordinare de atac.
b. Dreptul părţilor la asistenţă juridică. În acest sens, suspectul sau inculpatul are
dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul urmăririi penale, al
procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii. De asemenea, în cursul urmăririi penale,
avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente are
dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, dreptul de a consulta actele
dosarului şi de a formula cereri şi a depune memorii, iar în cursul judecăţii, avocatul
persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente exercită drepturile
persoanei asistate, cu excepţia celor pe care aceasta le exercită personal, şi dreptul de a
consulta actele dosarului.
Asistenţa juridică, constă în sprijinul, îndrumarea şi lămuririle pe care apărătorul le
acordă părţii pe care o asistă în timpul procesului penal 2, activitatea avocatului
realizându-se, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 51/1995 prin: consultaţii şi cereri
cu caracter juridic; asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a
organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici
şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum
şi a altor persoane juridice, în condiţiile legii; redactarea de acte juridice, atestarea
identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare; asistarea
şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu
posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate;
apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor
legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu
1
2
105
instituţiile şi cu orice persoană română sau străină; activităţi de mediere; activităţi

fiduciare desfăşurate în condiţiile Codului civil; stabilirea temporară a sediului pentru
societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului şi înregistrarea acestora, în numele
şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor
astfel înregistrate; orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în
condiţiile legii.
De regulă, asistenţa juridică este facultativă, dar potrivit dispoziţiilor art. 90 C. proc.
pen., asistenţa juridică este obligatorie în următoarele situaţii:
a. când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-
un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a
fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în
alte cazuri prevăzute de lege;
b. în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea
face singur apărarea;
c. în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
În cursul procesului penal, atât părţile şi subiecţii procesuali principali, cât şi avocatul
au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării, iar dacă în
cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare
urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să
atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau
amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.
8. Principiul respectării demnităţii umane şi a vieţii private
Prin dispoziţiile art. 11, legiuitorul a consacrat două principii fundamentale în

cuprinsul Codului de procedură penală, şi anume principiul respectării demnităţii umane
şi principiul respectării vieţii private.
8.1. Respectarea demnităţii umane
Introducerea acestui principiu s-a impus în urma aderării României la Convenţia

împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante1,
fiind prevăzut în mod distinct şi în dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Constituţie, care
prevede că ,,nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament
inuman ori degradant”.
Acest principiu a fost introdus pentru prima dată, în mod expres prin dispoziţiile art.
51 din Codul de procedură penală anterior, ca urmare a prevederilor pct. 2 din Legea nr.
32/1990 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii ale Codului de procedură
penală2 şi în cuprinsul art. 2671 din Codul penal anterior, prin incriminarea infracţiunii de
tortură, încurajând respectul universal efectiv al drepturilor omului şi al libertăţilor
fundamentale, astfel încât nicio persoană să nu fie supusă torturii, pedepselor sau
tratamentelor cu cruzime, inumane sau degradante, chiar în cazul în care se fac vinovate
1
Convenţia a fost adoptată la New York în 1984, România aderând la ea prin Legea
nr. 10/1981.
2
1
de săvârşirea unor infracţiuni grave . De altfel, şi în cuprinsul Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal se regăsesc şi în prezent incriminate atât infracţiunea de tortură prin
prevederile art. 282 C. pen., precum şi infracţiunea de cercetare abuzivă (art. 280 C.
pen.), supunerea la rele tratamente (art. 281 C. pen.), represiunea nedreaptă (art. 283 C.
pen.).
Respectarea principiului analizat, presupune dreptul persoanei la integritate psihică şi
fizică, tortura neputând fi exercitată în nici o împrejurare, nici chiar în cazuri excep-
ţionale (stare de război sau de ameninţare cu războiul, de instabilitate politică ş.a.), din
ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice pentru a o justifica, însă legea prevede
că durerea sau suferinţa rezultate exclusiv din sancţiunile legale inerente acestora, nu
constituie tortură.
În prezent, principiul respectării demnităţii umane este consacrat prin dispoziţiile art.
11 alin. (1) C. proc. pen., care prevede că ,,orice persoană care se află în curs de urmărire
penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane”. Cu privire la
activitatea de administrarea a probelor, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire
penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau
a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
În acord cu dispoziţiile procesual penale care consacră în mod expres respectarea
demnităţii umane pe tot parcursul procesului penal, se înscriu şi dispoziţiile art. 101 C.
proc. pen. prin care se consacră principiul loialităţii administrării probelor, fiind totodată
,,oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi
promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe”. Cu toate acestea, în cazul în
care se constată probe obţinute prin tortură, precum şi existenţa unor probe derivate din
acestea, atunci, conform dispoziţiilor art. 102 C. proc. pen., aceste probe vor fi excluse şi
nu vor putea fi folosite în cadrul procesului penal, iar nulitatea actului prin care s-a dispus
sau autorizat administrarea unei astfel de probe ori prin care aceasta a fost administrată va
determina excluderea probei.
8.2. Respectarea vieţii private
În acord cu dispoziţiile art. 12 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului2, potrivit

căruia nicio persoană nu poate fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară,
în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa, nici al unor atingeri ale onoarei
sau reputaţiei sale; orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea
imixtiuni sau atingeri, se înscriu şi dispoziţiile art. 17 ale Pactului internaţional privitor la
drepturile civile şi politice3, precum şi dispoziţiile art. 8 din Convenţia pentru apărarea
1
2
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948,
prin Rezoluţia 217 A în cadrul celei de a III-a Sesiuni a Adunării Generale a Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Document disponibil online în www.ohchr.org.
3
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16
decembrie 1966. A intrat în vigoare la 23 martie 1976, conform art. 49, pentru toate
dispoziţiile, cu excepţia celor de la art. 41; la 28 martie au intrat în vigoare şi dispoziţiile
art. 41. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în
B. Of., nr. 146 din 20 noiembrie 1974. Document disponibil online în www.lege5.ro.
107
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale 1 (cunoscută sub titlul simplificat de

Convenţie europeană a drepturilor omului sau Convenţia CE), prin care se prevede că
,,orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului
său şi a corespondenţei sale”.
De asemenea, menţionăm prevederile art. 26 alin. (1) din Constituţia României care
garantează ocrotirea vieţii intime, familiale şi private a persoanei, prin prevederile art. 27
inviolabilitatea domiciliului, iar prin prevederile art. 28 secretul corespondenţei.
Ca element de noutate, prin dispoziţiile art. 11 alin. (2) C. proc. pen., legiuitorul român
consacră pentru prima dată în cuprinsul Codului de procedură penală garantarea
exercitării drepturilor la viaţă privată, la inviolabilitatea domiciliului şi la corespondenţă,
ca urmare a faptului că prin specificul activităţilor desfăşurate pe parcursul procesului
penal pot apare, în anumite condiţii necesitatea efectuării unor acte procesuale care prin
natura lor pot reprezenta imixtiuni, restrângeri sau intervenţii ale organelor judiciare în
viaţa intimă, familială sau privată a unei persoane, situaţii care pot atrage incriminarea
acestor fapta ca infracţiuni de: violarea domiciliului (art. 224 C. pen.), violarea sediului
profesional (art. 225 C. pen.), violarea vieţii private (art. 226 C. pen.).
9. Principiul desfăşurării procesului penal în limba română
Conform dispoziţiilor art. 6 paragraful 3 lit. a) şi e) din Convenţia europeană a

drepturilor omului, orice acuzat are dreptul de a fi informat, în termenul cel mai scurt,
într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse
împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul acuzatului de a fi asistat gratuit de un
interpret, în cazul în care nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.
De altfel, dispoziţii privind folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie
regăsim şi în cuprinsul art. 128 alin. (1) din Constituţia României, unde se stipulează că
în timpul procesului penal, procedura judiciară se desfăşoară în limba română, iar
cetăţenii străini sau a apatrizi care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a
lua la cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune
concluzii, prin interpret, care este asigurat în mod gratuit. Aceste dispoziţii erau prezente
şi în cuprinsul art. 7 C. proc. pen. anterior, astfel încât în procesul penal, procedura
judiciară se desfăşura în limba română, iar conform dispoziţiilor art. 8 ale aceluiaşi Cod,
părţilor care nu vorbeau sau nu înţelegeau limba română ori nuse puteau exprima li se
1
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost
elaborată în cadrul Consiliului Europei şi semnată la 4 noiembrie 1950, la Roma.
Document disponibil online în www.coe.int. Convenţia constituie unul din instrumentele
internaţionale cele mai importante şi eficace de protecţie a drepturilor omului în lume şi
aceasta pentru două raţiuni principale: locul pe care-l ocupă în cadrul sistemelor de drept
naţionale ale statelor care au ratificat Convenţia, loc care explică profunda influenţă, pe
care aceasta o exercită asupra legislaţiei şi jurisprudenţei acestor state, şi faptul că, spre
deosebire de alte instrumente internaţionale de acest gen, Convenţia europeană a
drepturilor omului are în cuprinsul său şi un mecanism jurisdicţional supranaţional ale
cărei soluţii se impun statelor contractante, în felul acesta fiind garantată efectiv
respectarea drepturilor omului proclamate prin Convenţie. În acest sens, a se vedea M.
Udroiu, O. Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român,
Tratat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 10.
asigura, în mod gratuit, posibilitatea de a lua la cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de

a vorbi, precum şi dreptul de a pune concluzii în instanţă, prin interpret.
În prezent, legiuitorul român, prin prevederile art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, intitulat ,,Limba oficială şi dreptul la
interpret” a dat expresie dispoziţiilor Directivei 2010/64/UE a Parlamentului European şi
a Consiliului1. Acestea stipulează în cuprinsul alin. (1) al art. 2, recomandarea ca ,,statele
membre să se asigure că persoanelor suspectate sau acuzate, care nu vorbesc sau nu
înţeleg limba în care se desfăşoară procedura penală respectivă, să li se ofere, fără
întârziere, servicii de interpretare în cadrul procedurilor penale desfăşurate în faţa
autorităţilor de urmărire penală şi a celor judiciare, inclusiv în cadrul interogatoriilor
efectuate de poliţie, în cadrul tuturor audierilor în faţa instanţei şi în cadrul oricăror
audieri intermediare necesare”.
Tot în acest sens trebuie să menţionăm şi dispoziţiile art. 3 din Directivă care
recomandă ca ,,statele membre să se asigure că persoanelor suspectate sau acuzate, care
nu înţeleg limba în care se desfăşoară procedurile penale respective, să li se furnizează
într-un interval rezonabil de timp traducerea scrisă a tuturor documentelor esenţiale
pentru a se garanta faptul că respectivele persoane pot să îşi exercite dreptul la apărare şi
pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor”, deşi acest aspect trebuie interpretat
în sensul dispoziţiilor art. 6 paragraful 3 lit. e) din Convenţie care fac referire la noţiunea
de ,,interpret” şi nu la aceea de ,,traducător”, demonstrând faptul că o traducere orală
poate fi suficientă pentru îndeplinirea cerinţelor Convenţiei 2. Preluând aceste
recomandări, art. 12 alin. (3) prevede în mod explicit dreptul părţilor şi a subiecţilor
procesuali de a beneficia, în mod gratuit, de un interpret, atunci când nu vorbesc, nu
înţeleg sau nu se pot exprima în limba română. De asemenea, în cazul în care asistenţa
juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se asigură în mod gratuit
posibilitatea de a comunica prin interpret cu avocatul său, în vederea pregătirii audierii
sale, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei alte cereri în legătură cu soluţionarea
cauzei, aplicarea acestora făcându-se în mod distinct în dispoziţiile art. 83 lit. f), 87 alin.
(1), art. 78 cu referire la dispoziţiile art. 83 lit. f) C. proc. pen.
1
Publicată în JO al Uniunii Europene, seria L 280/1 din 26 octombrie 2010.
Termenul de transpunere a Directivei a fost 27 octombrie 2013. Document disponibil
online în www.europa.eu.
2
A se vedea în acest sens, C.E.D.O., cauza Husain c. Italiei, dec. din 24 februarie
2005, citat de O. Predescu, M. Udroiu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi
dreptul procesual penal român, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 483-484; cauza
Kamasinki c. Austriei, hot. din 19 decembrie 1989 citat de C. Bîrsan, Convenţia
europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I. Drepturi şi libertăţi,
Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 559.
109
Capitolul III
Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal
Secţiunea I Consideraţii generale privind noţiunea de acţiune în justiţie
Raportul juridic penal de conflict poate fi definit ca fiind raportul care se naşte între
stat şi infractor din momentul săvârşirii infracţiunii şi constă în dreptul statului de a aplica
sancţiunea prevăzută de norma penală încălcată (dreptul de a trage la răspundere penală)
şi obligaţia infractorului de a suporta sancţiunea (de a răspunde penal), ca urmare a
nesocotirii normei1.
Stabilirea momentului naşterii raportului juridic penal de conflict prezintă importanţă
deosebită în legătură cu răspunderea penală şi cu incidenţa celorlalte instituţii legate de
aceasta. În doctrina penală este aproape unanimă opinia potrivit căreia raportul juridic
penal de conflict ia naştere la data săvârşirii infracţiunii de către destinatarul normei
penale2.
Constatarea existenţei raportului juridic penal şi, ca atare, concretizarea conţinutului
său revine, după cum este şi firesc, instanţelor de judecată, actul procesual prin care se
consemnează fiind numai hotărârea penală definitivă. Ca atare, momentul naşterii lui nu
va fi considerat ex nunc, adică fiind acelaşi cu momentul constatării, ci ex tunc, adică
simultan cu momentul săvârşirii infracţiunii.
În consecinţă, chiar în ipoteza unei hotărâri penale definitive de achitare, dată pe ideea
inexistenţei raportului juridic penal de conflict, de pildă, în cazul intervenirii unei cauze
care împiedică constituirea infracţiunii, cum este legitima apărare, constatarea
momentului acelei inexistenţe va fi realizată tot ex tunc, adică luându-se în considerare
momentul săvârşirii pretinsei infracţiuni.
În ipoteza constatării raportului juridic penal de conflict printr-o hotărâre penală
definitivă, procesul penal încetează, urmând etapa executării sancţiunii, care se realizează
în cadrul unor raporturi specifice de drept execuţional penal.
Mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de drept este adus spre soluţionare
organelor judiciare poartă denumirea de acţiune în justiţie3.
În literatura de specialitate există multe opinii referitoare la noţiunea de acţiune în
justiţie.
Într-o opinie1 se consideră că acţiunea în justiţie reprezintă expresia unei împuter-
niciri legale (o potestas agendi), în temeiul căreia se poate aduce înaintea justiţiei
conflictul de drept născut din încălcarea normei juridice.
1
A se vedea M. Zolyneak, M. Michinici, op. cit., p. 45.
2
A se vedea: C. Bulai, op. cit., p. 63; M. Zolyneak, M. Michinici, op. cit., p. 47;
M. Basarab, op. cit., p. 39; C. Mitrache, op. cit., p. 38. În doctrina penală, unii autori sunt
de părere că naşterea unui asemenea raport are loc din momentul punerii sub învinuire a
făptuitorului, deoarece numai atunci se deţin date suficiente cu privire la infracţiune şi
infractor, numai din acest moment se poate vorbi de o legătură reală între subiecţii
raportului penal (a se vedea L. Biro, Aspecte ale raportului juridic, Studia Universitatis
„Babeş-Bolyai”, 1966, Cluj, p. 87); alţi autori susţin că raportul juridic penal se
definitivează la terminarea procesului penal (a se vedea I. Oancea, Drept penal. Partea
generală, Editura All Beck, Bucureşti, 1994, p. 51).
3
2
Alţi autori numesc acţiunea în justiţie acel mijloc (instrument) juridic prin care o
persoană este trasă la răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti pentru a fi obligată să
suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.
Într-o altă opinie3, acţiunea în justiţie este condiţia necesară ca o instanţă să exercite
atribuţiile sale jurisdicţionale.
Există autori care folosesc noţiunea de contraacţiune4, dar nefiind reglementată în
nici o dispoziţie legală, aspectele contraacţiunii pot fi incluse în dreptul de apărare5.
În funcţie de norma încălcată, conflictul de drept poate fi de natură civilă, penală,
administrativă etc. Urmare a acestui ultim aspect, acţiunea în justiţie poate fi, după caz, o
acţiune civilă, penală sau contravenţională.
2. Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie
Pentru definirea corectă a acestor noţiuni este necesar să facem o delimitare clară între
dreptul la acţiune, dreptul lezat şi cererea în justiţie, noţiuni între care există diferenţieri
importante, fapt pentru care ele nu trebuie confundate.
Astfel, dreptul la acţiune nu trebuie confundat cu dreptul lezat prin atingerea adusă
valorii sociale ocrotite de lege. Acţiunea în justiţie este o acţiune autonomă, distinctă de
dreptul invocat6 (de exemplu, în cazul unei infracţiuni împotriva vieţii este lezat dreptul
la viaţă al celui vătămat şi nu trebuie confundat cu dreptul statului la acţiune împotriva
făptuitorului)7.
De asemenea, nu trebuie confundată nici acţiunea în justiţie cu cererea în justiţie,
deoarece cererea în justiţie este actul procesual prin care se pune în mişcare acţiunea pre-
existentă cererii şi care subzistă independent de acest act şi chiar ulterior lui 8 (de
exemplu, actul de inculpare prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală echivalează cu o
cerere în justiţie)9.
3. Factorii acţiunii în justiţie
Potrivit unei opinii10, prin factori sau termeni ai acţiunii în justiţie se înţeleg acele
entităţi care permit o reglementare precisă a dinamicii procesuale şi asigură o corectă
desfăşurare a activităţii judiciare.
1
V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ediţia a V-a, 1942, p. 53.
2
G. Theodoru, Lucia Moldovan, op. cit., p. 74.
3
R. Merle, A. Vitu – Traité de droit criminel, Paris, Editura Cujas, 1967, p. 651.
4
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice, vol. I, p. 55; I. Gorgăneanu,
Acţiunea penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 20; în opinia
acestora contraacţiunea desemnează dreptul celui tras la răspundere de a efectua o
activitate prin care să combată acţiunea în justiţie desfăşurată împotriva sa.
5
G. Theodoru, Lucia Moldovan, op. cit., p. 78, citaţi de N. Volonciu, op. cit., p.
218.
6
R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 651, citaţi de N. Volonciu în op. cit., p. 218.
7
A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 92
8
9
10
111
Factorii (termenii) acţiunii în justiţie sunt:

- temeiul acţiunii;
- obiectul acţiunii;
- subiecţii acţiunii;
- aptitudinea funcţională a acţiunii.
a. Temeiul acţiunii în justiţie poate fi atât de fapt, cât şi de drept; temeiul de fapt al
acţiunii îl constituie fapta ilicită, iar temeiul de drept îl constituie norma juridică în care
este prevăzut dreptul la acţiune în cazul săvârşirii faptei ilicite.
b. Obiectul acţiunii în justiţie îl constituie tragerea la răspundere juridică a
făptuitorului prin declanşarea şi realizarea procedurii judiciare corespunzătoare.
c. Subiecţii acţiunii în justiţie sunt subiecţii raportului juridic de conflict, dar cu
poziţii inversate1, care, în virtutea procedurii judiciare au calităţi procesuale ce le conferă
drepturi şi obligaţii.
d. Aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie desemnează totalitatea actelor procesuale
ce pot lua naştere prin exercitarea acţiunii în cadrul legal specific ramurii de drept căreia
îi aparţine, fiind necesar ca aceasta să existe atât în momentul punerii în mişcare a
acţiunii penale, cât şi pe parcursul exercitării acesteia. În situaţia în care punerea în
mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia este împiedicată ca urmare a existenţei
unei cauze dintre cele expres enumerate în cuprinsul art. 16 C. proc. pen., aptitudinea
funcţională este înlăturată ca urmare a faptului că acţiunea penală se stinge mai înainte ca
instanţa să epuizeze toate activităţile care implică administrarea probelor2.
Secţiunea a II-a Acţiunea penală
1. Noţiune
Acţiunea penală3 reprezintă instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în

faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea realizării scopului
procesului penal, şi anume tragerea la răspundere penală şi aplicarea unei pedepse.
De altfel, se precizează şi în literatura juridică4 că acţiunea penală - ca instrument ju-
ridic de aducere a raportului de conflict în faţa organelor judiciare - există virtual în
norma juridică de drept penal, aceasta devenind un factor concret doar în momentul în
care norma juridică penală a fost încălcată prin săvârşirea unei infracţiuni.
2. Obiectul acţiunii penale
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 C. proc. pen., acţiunea penală are ca obiect

tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Acţiunea
penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege şi se poate exercita în
tot cursul procesului penal.
1
Subiectul activ al faptei ilicite devine subiect pasiv al acţiunii în justiţie, iar subiectul
pasiv al faptei ilicite capătă calitatea de subiect activ al acţiunii judiciare.
2
A se vedea I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 261
3
4
V. Dongoroz, op. cit., 1942, p. 56; Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. II,
Tipografia Naţională, Cluj, 1948, p. 421; I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 263.
Obiectul constituie un criteriu esenţial de diferenţiere a acţiunii penale de celelalte

acţiuni sau proceduri judiciare, ca urmare a faptului că doar acţiunea penală are ca obiect
tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, celelalte acţiuni
sau proceduri judiciare având o altă natură juridică şi un alt conţinut.
3. Subiecţii acţiunii penale
Prin săvârşirea unei infracţiuni, apare un raport juridic de drept penal substanţial, al
cărui subiect activ este reprezentat de persoana infractorului, iar subiectul pasiv generic
este reprezentat de societate, mai precis de stat, cal care este în măsură de a trage la
răspundere penală pe cel care a săvârşit o infracţiune.
În procesul penal, subiecţii raportului juridic de drept penal substanţial sunt şi subiecţi
în cadrul raportului juridic procesual penal, respectiv şi subiecţii acţiunii penale, însă
aceştia, în rezolvarea raportului juridic de conflict îşi inversează rolurile, astfel că
subiectul pasiv al infracţiunii devine subiectul activ al acţiunii penale, iar subiectul activ
al infracţiunii va deveni subiectul pasiv al acţiunii penale.
Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la acţiune, calitate care revine
în mod exclusiv statului.
Persoana vătămată nu va putea fi niciodată titular al acţiunii penale, nici chiar în
situaţiile în care potrivit legii, persoana vătămată are dreptul de a cere punerea în
mişcare a acţiunii penale prin plângere prealabilă, de retragere a acesteia sau de împăcare
cu făptuitorul. În aceste situaţii, tot statul este titularul acţiunii penale, iar persoana
vătămată subiect activ secundar al acţiunii penale.
Astfel, se poate stabili o clasificare a subiecţilor acţiunii penale în subiecţi activi şi
respectiv, pasivi.
a) Subiecţii activi ai acţiunii penale sunt:
1. Subiect activ principal: statul prin organele sale specializate1.
2. Subiect activ secundar: persoana vătămată.
b) Subiectul pasiv este: inculpatul împotriva căruia se exercită acţiunea penală.
4. Trăsăturile acţiunii penale
Având în vedere obiectul specific şi cadrul legal de desfăşurare, acţiunea penală se

diferenţiază de celelalte tipuri de acţiuni în justiţie prin următoarele trăsături
caracteristice: acţiunea penală aparţine statului (este publică), acţiunea penală este
obligatorie, acţiunea penală este indisponibilă (irevocabilă), acţiunea penală este
indivizibilă şi acţiunea penală este individuală.
4.1. Acţiunea penală aparţine statului (este publică)
Numai statul are dreptul să acţioneze împotriva celor vinovaţi, fiind singurul titular al
acţiunii penale, prin intermediul organelor statului.
1
Statul nu apare direct în activitatea judiciară ca subiect activ al acţiunii penale, fiind
reprezentat printr-un subiect oficial calificat în persoana procurorului (N. Volonciu,
Tratat, op. cit., p. 223) sau de un reprezentant calificat pentru că acesta pune în mişcare
şi exercită acţiunea penală în tot cursul procesului penal în numele statului (V. Dongoroz
şi colaboratorii, Explicaţii teoretice, vol. I., op. cit., p. 93).
113
Dreptul de a trage la răspundere penală aparţine statului, atât atunci când

încredinţează exerciţiul acţiunii penale organelor judiciare, cât şi atunci când, în cazuri
expres prevăzute de lege, punerea în mişcare a acţiunii penale este lăsată la latitudinea
persoanei vătămate1.
Referitor la această trăsătură, unii autori2 subliniază că acţiunea penală este o acţiune
socială care aparţine societăţii şi care se exercită prin intermediul organelor statului
anume învestite în acest sens.
4.2. Acţiunea penală este obligatorie
În momentul în care se săvârşesc infracţiuni, statul intervine prin mijloace de drept

penal în scopul restabilirii ordinii de drept, iar exercitarea acţiunii penale devine
obligatorie.
Conform principiului obligativităţii acţiunii penale, reglementat de art. 7 C. proc.
pen., procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din
oficiuatunci când există probe din care să rezulte săvârşirea unei infracţiuni şi nu există
vreo cauză legală de împiedicare.
Există şi anumite cazuri în care obligativitatea acţiunii penale încetează, şi care
reprezintă situaţii de excepţie prevăzute de lege, atunci când obligativitatea acţiunii
penale este afectată ca urmare a constatării de către procuror a inexistenţei unui interes
public în realizarea obiectului acţiunii penale (renunţarea la acţiunea penală), sau în cazul
neîndeplinirii unei condiţii prevăzute de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale
(lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, dar şi în alte ipoteze, ca lipsa autorizării
sau a asesizării organului competent).
4.3. Acţiunea penală este indisponibilă (irevocabilă)
Odată ce acţiunea penală a fost pusă în mişcare pe parcursul procesului penal, nu mai
poate fi oprită şi nici limitată de cel care a declanşat-o, deoarece aceasta nu mai depinde
de voinţa organului care o exercită, urmând a fi epuizată doar la soluţionarea cauzei
penale.
Acţiunea penală odată declanşată nu se mai poate stinge decât în cazurile prevăzute de
lege. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 17 C. proc. pen. în cursul urmăririi penale acţiunea
penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, iar în cursul judecăţii
acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau
încetare a procesului penal.
De altfel, indisponibilitatea acţiunii penale face ca aceasta să se deosebească de acţiu-
nea civilă3, care se caracterizează prin disponibilitate, în sensul că pornirea ei se face prin
manifestarea de voinţă a persoanei vătămate de a se constitui parte civilă, iar pe parcursul
procesului penal de a renunţa la calitatea sa, situaţie care atrage stingerea acţiunii civile 4.
1
G. Theodoru, Drept procesual penal român, vol. I, Tipografia Univ. Al. I. Cuza,
Iaşi, 1971, p. 246-247.
2
3
4
4.4. Acţiunea penală este indivizibilă
Caracterul indivizibil al acţiunii penale este determinat de unitatea infracţiunii1, nea-

vând nici o relevanţă, în determinarea acestuia, faptul că la săvârşirea infracţiunii au
participat mai multe persoane.
Într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni câţi autori, instigatori sau complici
sunt, doar efectele acţiunii unice şi indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor2.
Potrivit art. 157 alin. (3) C. proc. pen., caracterul indivizibil al acţiunii se manifestă şi
în situaţia plângerii prealabile a persoanei vătămate, care chiar făcută sau menţinută, cu
privire numai la unul dintre participanţi, atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor
fizice sau juridice care au participat la săvârşirea infracţiunii.
4.5. Acţiunea penală este individuală
Acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva persoanelor care au calitatea de

inculpaţi într-o cauză penală. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acţiunii penale,
alături de inculpat sau în locul acestuia 3.
5. Momentele desfăşurării acţiunii penale
Potrivit art. 14 alin. (3) C. proc. pen., acţiunea penală se poate exercita în tot cursul
procesului penal, în condiţiile legii.
Realizarea acţiunii penale se materializează în trei momente, şi anume:
- punerea în mişcare a acţiunii penale;
- exercitarea acţiunii penale;
- stingerea acţiunii penale.
5.1. Punerea în mişcare a acţiunii penale
Conform dispoziţiilor art. 14 alin. (2) C. proc. pen., punerea în mişcare a acţiunii
penale se face prin actul de inculpare prevăzut de lege.
Cu toate că acţiunea penală poate fi exercitată de îndată ce s-a săvârşit o infracţiune,
punerea în mişcare a acţiunii penale poate avea loc în momente diferite, plasate pe
parcursul fazei de urmărire penală 4.
Conform dispoziţiilor art. 305 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală
dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită sau a cărei săvârşire se
pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.
Continuarea urmăririi penale se va face în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
- există probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală;
1
I. Gorgăneanu, Caracteristicile acţiunii penale în noua reglementare procesual
penală, în R.R.D., nr. 9/1969, p. 82.
2
3
4
115
- nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.
Atunci când sunt îndeplinite condiţiile menţionate, persoana dobândeşte calitatea de
suspect.
Spre deosebire de începerea urmăriri penale, punerea în mişcare a acţiunii penale se face
„in personam”, astfel încât pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară
cunoaşterea persoanei care urmează să fie trasă la răspundere penală pentru faptele
determinate care-i sunt imputate.
Asupra acestui aspect se impune să facem unele precizări, ca urmare a necesităţii punerii
în acord a dispoziţiilor art. 15 C. proc. pen. cu cele ale art. 309 C. proc. pen., în sensul că
iniţial, după intrarea în vigoare a dispoziţiilor a Codului de procedură penală, atât dispoziţiile
art. 15, cât şi cele ale at. 309 precizau că punerea în mişcare a acţiunii penale se putea face în
cazul în care erau îndeplinite cele două condiţii, şi anume: ,,să existe probe din care să rezulte
presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune” şi să ,,nu existe cazuri care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale”.
În prezent, prin modificările survenite prin dispoziţiile art. III pct. 4 din O.U.G. nr. 3/2014
pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind
Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative 1, constatăm că
legiuitorul a omis să modifice şi să pună în acord dispoziţiile art. 15 C. proc. pen., conform
căruia ,,acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă
presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care
împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia” cu dispoziţiile art. 309 care au fost
modificate, în sensul că ,,acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în
cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a
săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16
alin. (1) C. proc. pen.”.
Coroborând dispoziţiile celor două articole, putem totuşi stabili condiţiile care trebuie
îndeplinite în mod cumulativ pentru a se putea dispune punerea în mişcare a acţiunii
penale, şi anume:
- să existe probe din care să rezulte săvârşirea unei infracţiuni;
- să existe probe din care să rezulte că infracţiunea a fost săvârşită de o anumită
persoană;
- să nu existe vreunul din cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale,
prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.
Din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva suspectului, acesta
dobândeşte calitatea de inculpat, devenind parte în procesul penal, conform dispoziţiilor
art. 82 C. proc. pen.
Dobândirea de către suspect a calităţii de inculpat se face prin actul de inculpare
reprezentat de ordonanţa procurorului de punere în mişcare a acţiunii penale.
penale este comunicată inculpatului de către organul de urmărire penală care îl cheamă
pentru a-l audia, organul judiciar fiind obligat să comunice acestuia calitatea în care este
audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia a fost pusă în mişcare
acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia, aducându-i-se la cunoştinţă totodată
drepturile potrivit art. 83 C. proc. pen., precum şi obligaţiile conform dispoziţiilor art.
108 C. proc. pen., încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
1
Publicată în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2014.
La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanţei prin care a fost dispusă

măsura, iar atunci când consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea
inculpatului, însă în cazul în care inculpatul lipseşte nejustificat, se sustrage de la
urmărirea penală sau este dispărut, organul de urmărire penală continuă urmărirea şi fără
a-l audia pe acesta.
Potrivit dispoziţiilor art. 202 alin. (2) C. proc. pen., nicio măsură preventivă nu poate fi
dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea
în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.
penale nu poate forma obiectul comisiei rogatorii.
Prin excepţie, punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face şi în faza de judecată,
când se constată săvârşirea unei infracţiuni de audienţă, potrivit dispoziţiilor art. 360 C.
proc. pen.
Astfel, în cazul în care în cursul şedinţei de judecată se săvârşeşte o faptă prevăzută de
legea penală, preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe
făptuitor, făcând menţiuni despre aceasta în încheierea de şedinţă, care se trimite
procurorului competent. În cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că
începe urmărirea penală, pune în mişcare acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect sau
pe inculpat.
În situaţia în care persoana vătămată se adresează cu plângere prealabilă organului de
cercetare penală sau procurorului, potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. pen., procurorul va
pune în mişcare acţiunea penală, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este
necesară o astfel de plângere. Menţionăm că în această situaţie, plângerea prealabilă nu
constituie prin ea însăşi un act de inculpare, ci este un act prin care se urmăreşte tragerea la
răspundere penală a infractorului şi o condiţie indispensabilă punerii în mişcare a acţiunii
penale1.
5.2. Exercitarea acţiunii penale
Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii

la răspundere penală a inculpatului2.
Exercitarea acţiunii se realizează de acei subiecţi care, potrivit legii, pot reprezenta în
această activitate statul ca titular al acţiunii, şi constă în realizarea tuturor activităţilor de
strângere şi verificare a probelor, de luarea a unor măsuri procesuale, de formulare de
cereri, ridicare de excepţii etc., efectuate într-o cauză penală.
Acţiunea penală poate fi exercitată în cursul urmăririi penale de persoana vătămată,
în cauzele în care se pune în mişcare la plângere prealabilă, aceasta având dreptul să îşi
retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu făptuitorul, renunţând astfel, implicit la
exercitarea acţiunii penale3.
În cursul urmăririi penale, exercitarea acţiunii penale se face de către procuror, alături
de care poate participa şi persoana vătămată în cazul când, în baza prevederilor legale,
plângerea prealabilă se introduce la organul de cercetare.
Exercitarea acţiunii penale în faza de urmărire penală presupune strângerea, admi-
nistrarea şi verificarea tuturor probelor în baza cărora se poate dispune trimiterea în
1
I. Neagu, M. Damaschin,op. cit., p. 232.
2
3
117
judecată sau, dacă este cazul, se poate da soluţia clasării, care să conducă la stingerea
acţiunii penale.
Această activitate se realizează sub conducerea procurorului care supraveghează
urmărirea penală sau chiar de către procuror, când acesta efectuează personal urmărirea
penală.
La sfârşitul urmăririi penale, dacă constată că au fost respectate dispoziţiile legale
care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele
necesare şi legal administrate, procurorul, fie, prin rechizitoriu, dispune trimiterea
inculpatului în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că
a fost săvârşită de către inculpat şi că acesta răspunde penal, fie emite ordonanţa prin care
clasează sau renunţă la urmărirea penală.
În cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 363 C. proc. pen. procurorul poate
formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii pe care le formulează în faţa instanţei,
cererile şi concluziile trebuie să fie motivate. De altfel, în faza de judecată acţiunea
penală se exercită în principal de către procuror, însă şi persoana vătămată are de
asemenea posibilitatea de a susţine exercitarea acţiunii penale1.
Spre deosebire de dispoziţiile Codului de procedură penală anterior, participarea
procurorului la judecată este obligatorie, exercitând un rol activ în vederea aflării
adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale.
În cazul în care constată că există vreuna din cauzele de împiedicare a exercitării acţiunii
penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., procurorul poate renunţa la învinuire
punând concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.
Aceasta nu echivalează cu o revocare a acţiunii penale care este indisponibilă, constituind
numai o renunţare la exercitarea ei, instanţa fiind obligată să adopte soluţia legală ce se
impune, indiferent de concluziile procurorului2.
Constatăm astfel, că acţiunea penală are capacitatea de a susţine activitatea judiciară din
cadrul procesului penal şi de a constitui temei al acesteia, astfel încât, pentru desfăşurarea
procesului penal, atât punerea în mişcare a acţiunii penale, cât şi exercitarea acesteia, poate
avea loc numai dacă aceasta are aptitudine funcţională.
În cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia este
împiedicată, ca urmare a intervenirii unuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de
legiuitor în cuprinsul art. 16 alin. (1) C. proc. pen., constatăm că se înlătură aptitudinea
funcţională a acţiunii penale, în sensul că acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare
sau, dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată şi se stinge. Intervenirea
cauzelor care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia pot
avea în unele cazuri efect definitiv, în sensul că prin identificarea acestora va fi înlăturată
pentru totdeauna răspunderea penală (amnistia, prescripţia, decesul suspectului sau al
inculpatului), iar în alte cazuri soluţiile pronunţate vor avea efect temporar, existând
situaţii în care prin dispariţia acestor impedimente, procesul penal să poată fi declanşat
sau reluat, aşa cum prevede art. 16 alin. (2) C. proc. pen. care subliniază de altfel
caracterul revocabil al dispoziţie de stingere a acţiunii penale (în cazul în care, deşi
iniţial, lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ulterior aceasta apare; când a
fost dată autorizarea sau când s-a făcut sesizarea de către organul competent sau în cazul
aplicării dispoziţiilor art. 127 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară în materie penală, în care se prevede că ,,statul român redobândeşte dreptul de a
începe sau, după caz, de a relua urmărirea penală pentru acea faptă dacă: a. statul solicitat
1
2
îl informează că nu poate finaliza urmărirea penală ce i-a fost transferată; b. ulterior, ia

cunoştinţă de existenţa unui motiv care, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, ar împiedica
cererea de transfer al procedurii penale”).
Deşi nu s-au schimbat criteriile care împart cazurile prevăzute de art. 16 C. proc. pen.
privind împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia, constatăm
unele modificări pe fond, sub aspectul conţinutului acestor cauze, faţă de dispoziţiile art. 10 C.
proc. pen. anterior.
În prezent, având în vedere soluţiile care se pot pronunţa, constată existenţa a două mari
categorii de cazuri, conform prevederilor art. 16 C. proc. pen., care împiedică punerea în
mişcare a acţiunii penale sau care împiedică exercitarea acesteia în cazul în care anterior
fusese pusă în mişcare, şi anume: impedimente rezultate din lipsa de temei a acţiunii penale,
adică cazurile prevăzute la art. 16 lit. a)-d) şi impedimente rezultate din lipsa de obiect a
acţiunii penale, prevăzute la art. 16 lit. e)-j).
5.2.1. Cauzele sau impedimentele care rezultă din lipsa de temei a acţiunii
penale sunt:
a) Fapta nu există [art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.]
Pentru existenţa unei infracţiuni, trebuie să se fi săvârşit o faptă, având în vedere că
singurul temei al răspunderii penale este săvârşirea unei infracţiuni, aşa cum prevede art.
15 alin. (2) C. pen. Pe de altă parte, ca urmare a faptului că acţiunea penală are ca temei
tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârşit o infracţiune, practic, inexistenţa
infracţiunii conduce la imposibilitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane,
situaţie în care se va dispune soluţia clasării, în faza de urmărire penală, şi achitarea, în
faza de judecată.
b) Fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia
prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.]
Pornind de la definiţia infracţiunii prevăzută la at. 15 alin. (1) C. pen., conform
căreia ,,infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie,
nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”, legiuitorul a statuat prin
dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. cele două impedimente pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale sau pentru exercitarea acesteia, care reprezintă de fapt tipicitatea
obiectivă sau subiectivă ca trăsătură esenţială a unei infracţiuni.
Acest caz are legătură directă cu principiul legalităţii incriminării, deoarece, numai
legea poate dispune care fapte sunt considerate a fi infracţiuni. Cu toate că fapta există, ea
nu poate constitui temei al tragerii la răspundere penală, deoarece nu este prevăzută de
legea penală sau nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege. În asemenea
condiţii, acţiunea penală se stinge, soluţia dispusă de către procuror va fi clasarea în faza
de urmărire penală, şi achitarea inculpatului în faza de judecată, în aceste situaţii
constatându-se că fapta săvârşită fiind eventual sub incidenţa altor forme de răspundere:
disciplinară, contravenţională, civilă etc.
c) Nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea [art. 16 alin. (1) lit. c) C.
proc. pen.]
Raportând aceste dispoziţii la cele ale art. 97 alin. (1) C. proc. pen., conform căruia
,,constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau
inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea
adevărului în procesul penal”, constatăm că, deşi într-o formulare nouă, legiuitorul a
relevat din nou în cuprinsul actualului Cod de procedură penală, inaptitudinea funcţională
a acţiunii penale în cazul în care devine imposibilă tragerea la răspundere penală a unei
persoane ca urmare a inexistenţei probelor care să dovedească săvârşirea unei infracţiuni.
119
În acelaşi timp, aplicarea principiului prezumţiei de nevinovăţie cu ocazia

administrării şi aprecierii probelor se materializează în sensul că orice îndoială este
considerată a fi în favoarea făptuitorului (in dubio pro reo), fapt care constituie un
impediment pentru punerea în mişcare a acţiunii penale sau pentru exercitarea acesteia.
d) Există o cauză justificativă sau de neimputabilitate [art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc.
pen.]
Revenind şi în acest caz la definiţia infracţiunii prevăzută în cuprinsul art. 15 alin. (1)
C. pen., constatăm că alături de tipicitate, tot ca trăsătură esenţială a unei infracţiuni se
înscrie şi antijuridicitatea şi imputabilitatea. Ca urmare a acestui fapt, legiuitorul,
continuând tradiţia Codului de procedură anterior, a prevăzut în cuprinsul acestui aliniat
existenţa unui impediment privind punerea în mişcare a acţiunii penale sau a exercitării
acesteia în cazul în care se constată de către organele judiciare a unei cauze justificative
generale, dintre cele existente în cuprinsul art. 19-22 C. pen. (legitima apărare, starea de
necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul
persoanei vătămate) sau a cauzelor justificative speciale, dintre cele prevăzute în
cuprinsul părţii speciale a Codului penal (vătămarea fătului în cursul actului medical în
condiţiile legii, violarea vieţii private prevăzută la art. 226 C. pen.). De asemenea,
constatarea unei cauze de neimputabiliatate dintre cele prevăzute în cuprinsul art. 24-31
C. pen. partea generală (constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil,
minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea şi cazul fortuit), sau a
unei cauze de neimputabilitate speciale prevăzute de partea specială a Codului penal sau
de legi speciale, respectiv, constrângerea la darea de mită, prevăzută de art. 290 alin. (2)
C. pen.
Soluţia care se impune în cazul constatării unei astfel de cauze în faza de urmărire
penală este clasarea dispusă de către procuror, prin ordonanţă, iar în faza de judecată, se
va dispune achitarea inculpatului.
5.2.2. Cauzele sau impedimentele care rezultă din lipsa de obiect a acţiunii
penale sunt:
a) Lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori
o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale
[art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.]
Se poate observa că acest caz conţine mai multe situaţii care împiedică punerea în
mişcare a acţiunii penale, astfel:
- lipsa plângerii prealabile este prevăzută de art. 157 alin. (1) C. pen., în care se arată
că în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa
acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Astfel, prin excepţie de la principiul
oficialităţii procesului penal, legiuitorul a prevăzut ca, pentru anumite infracţiuni, de
regulă cu un grad redus de pericol social, tragerea la răspundere penală a infractorului
să fie lăsată la aprecierea persoanei vătămate, punerea în mişcare a acţiunii penale fiind
condiţionată de manifestarea expresă de voinţă a victimei.
Reglementarea plângerii prealabile a fost dictată de raţiuni de politică penală care
impun ca, în anumite situaţii, să se acorde prioritate ocrotirii vieţii personale a victimei,
căreia i se oferă posibilitatea de a hotărî dacă este sau nu cazul să se facă publicitate
faptei, ceea ce este inevitabil în cursul unui proces penal. Plângerea prealabilă reprezintă
încunoştinţarea organelor judiciare de către persoana vătămată cu privire la fapta
săvârşită şi vătămarea suferită prin aceasta, fiind o condiţie de tragere la răspundere
penală şi, deci, pentru pornirea procesului penal în toate acele cazuri în care este în mod
1
expres prevăzută în cuprinsul normei de incriminare . Cât priveşte lipsa plângerii
prealabile, aceasta apare ca o cauză care înlătură răspunderea penală. Ea implică
nefolosirea de către persoana vătămată a dreptului de a introduce o astfel de plângere sau
introducerea ei după expirarea termenului prevăzut de lege2. Fiind reglementată în Codul
penal alături de alte instituţii asemănătoare (amnistia, prescripţia etc.), lipsa plângerii
prealabile apare, ca o instituţie de drept penal material, însă consacrarea acesteia şi prin
dispoziţiile Codului de procedură penală face ca plângerea prealabilă să aibă o natură
mixtă, reprezentând în acelaşi timp, atât o condiţie de pedepsibilitate, cât şi o condiţie de
procedibilitate3.
Lipsa plângerii prealabile produce efecte in rem (cu privire la fapta săvârşită), iar în
caz de participaţie penală la săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, fapta atrage
răspunderea penală a tuturor participanţilor, chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menţine
numai cu privire la unul dintre ei (indivizibilitate pasivă), iar în cazul în care prin
infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fapta atrage răspunderea penală chiar
dacă plângerea s-a făcut sau se menţine numai de către una dintre persoanele vătămate
(indivizibilitate activă).
Plângerea prealabilă are, aşadar, caracter indivizibil (în raport cu efectele pe care le
produce) şi caracter personal (neputând fi introdusă de alte persoane decât de victima
infracţiunii)4.
În situaţia în care se constată lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, soluţiile
care se pot dispune, în funcţie de fazele procesului penal sunt: clasarea, dacă se constată
lipsa plângerii prealabile în faza de urmărire penală şi încetarea procesului penal, dacă se
constată lipsa plângerii prealabile în faza de judecată.
- autorizarea organului competent are în vedere una dintre excepţiile de la princi-
piul oficialităţii.
Astfel, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean
român sau de către o persoană juridică română, conform dispoziţiilor art. 9 C. pen.,
punerea în mişcare a acţiunii se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al
parchetului de pe lângă curtea de apel în acărui rază teritorială se află parchetul mai întâi
sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, în termen de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării, termen
ce poate fi prelungit până la 180 de zile, în condiţiile legii.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 10 C. pen., în cazul infracţiunilor săvârşite în
afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie,
îndreptate împotriva statului roman sau a unui cetăţean român ori a unei persoane juridice
române, punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai
dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.
- sesizarea organului competent reprezintă de asemenea o excepţie de la principiul
oficialităţii.
1
De exemplu: violarea de domiciliu prevăzută de art. 224 alin. (3) C. pen.,
ameninţarea prevăzută de art. 206 alin. (2) C. pen., etc.
2
A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal, Ediţia a II-a,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, p. 417-418.
3
M. T. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementare actualului Cod de procedură
penală, în R. R. D., nr. 9/1969, p. 21
4
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2392/2000, R. D. P. nr. 4/2002, p. 139.
121
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 109 alin. (2) din Constituţie, membrii Guvernului
pot fi urmăriţi penal, la sesizarea Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a Preşedintelui
României.
De asemena, potrivit art. 431 C. pen., pentru infracţiunile prevăzute la art. 413-417 C.
pen. (absenţa nejustificată, dezertarea, încălcarea consemnului, părăsirea postului sau
comenzii, insubordonarea), acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea
comandantului.
Pe cale de consecinţă, lipsa plângerii prealabile, a autorizării sau a sesizării organului
competent, determină dispunerea soluţiei clasării, după caz (în faza de urmărire penală) şi
a încetării procesului penal (în faza de judecată).
b) A intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului
persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică
[art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.]
Ca şi în cazul precedent, prevăzut la lit. e) alin. (1) al art. 16 C. proc. pen. şi aici
există trei situaţii care înlătură răspunderea penală.
Amnistia1 reprezintă un act de clemenţă al puterii legiuitoare (Parlamentul României)
care, pentru raţiuni de politică penală, înlătură posibilitatea aplicării sancţiunilor penale
pentru anumite infracţiuni, anume prevăzute de legiuitor. Amnistia reprezintă o renunţare
din partea societăţii la folosirea răspunderii penale şi a pedepsei, o „uitare” a caracterului
penal al faptei. Amnistia nu este însă o uitare sau iertare completă a faptei, fiindcă ea
înlătură numai consecinţele penale ale acesteia, nu şi alte consecinţe juridice (civile,
administrative, disciplinare etc.)2.
Amnistia se înfăţişează ca o instituţie juridică complexă care cuprinde atât norme juri-
dice de drept constituţional, cât şi norme de drept penal 3. Potrivit art. 73 din Constituţie,
amnistia se acordă prin lege, legea fiind aceea care stabileşte infracţiunile pentru care se
acordă amnistia, condiţiile în care se acordă şi limitele incidenţei sale. Ca instituţie de
drept penal, amnistia este prevăzută în art. 152 C.pen., care stabileşte efectele pe care le
produce amnistia4, şi anume înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită, iar dacă
intervine după condamnare, ea înlătură executarea pedepsei pronunţate, precum şi cele-
lalte consecinţe ale condamnării. Amnistia nu are efecte asupra acţiunii civile.
Noţiunea de prescripţie a răspunderii penale desemnează acea cauză de stingere a
obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvârşite, ca efect al
trecerii unui interval de timp, anume determinat prin dispoziţii legale.
Potrivit art. 153 C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală, cu excepţia infrac-
ţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost
comise, infracţiunilor prevăzute la art. 188 C. pen. (omorul) şi art. 189 C. pen. (omorul
calificat), precum şi al infarcţiunilor intenţionate care au avut ca urmare moartea victimei.
Art. 18 C. proc. pen. prevede că atât în cazul amnistiei, cât şi al prescripţiei, suspectul
sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Dacă se constată vreunul din
cazurile prevăzute în art. 16 lit. a)-j) C. proc. pen., procurorul dispune clasarea, iar
instanţa de judecată pronunţă achitarea pentru cazurile prevăzute la art. 16 lit. a)-e) C.
1
Amnistia înseamnă uitare şi provine de la cuvântul grecesc amnestia.
2
A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal, Ediţia a II-a,
op. cit., p. 407
3
A se vedea L. Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1997, p. 194.
4
A se vedea D. Soare, Intrarea în vigoare a legii de amnistie, R.D.P. nr. 3/2007, p.
139.
proc. pen. şi încetarea procesului penal pentru cazurile prevăzute la art. 16 lit. f)-j) C.
proc. pen. În ipoteza că prin continuarea procesului penal la cererea inculpatului, procesul
penal continuă şi acesta este găsit vinovat, condamnarea lui nu este posibilă.
A treia situaţie se referă la decesul suspectului sau a inculpatului persoană fizică
sau radierea suspectului sau inculpatului, persoană juridică.
Principiul răspunderii penale personale presupune că răspunderea penală revine numai
persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni ca instigator sau
complice. Răspunderea penală nu poate interveni pentru fapta altuia, după cum nu poate
fi colectivă, adică pentru fapta unei persoane să răspundă un colectiv, grup (familie, etnie
etc.)1.
Decesul suspectului sau a inculpatului reprezintă un eveniment natural care poate
interveni pe parcursul procesului penal, situaţie în care dacă intervine în faza de urmărire
penală se va dispune soluţia clasării, iar dacă intervine în faza de judecată se va dispune
încetarea procesului penal, conform dispoziţiilor art. 396 alin. (6) C. proc. pen.
Radierea suspectului sau inculpatului, persoană juridică
Conform dispoziţiilor art. 244 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil 2 modurile
de încetare a persoanei juridice sunt: constatarea ori declararea nulităţii, fuziunea,
divizarea totală, transformarea, dizolvarea sau desfiinţarea sau orice alt mod prevăzut de
actul constitutiv sau de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului3 ,,Orice
persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o
menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în
tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri
judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care
au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea
judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului”.
Astfel, în cazul în care intervine pe parcursul procesului penal radierea suspectului
sau a inculpatului, persoană juridică, acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau
dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată, deoarece rămâne fără obiect.
Altfel spus, dacă dispare (prin deces al persoanei fizice sau prin radierea persoanei
juridice) subiectul infracţiunii, nimeni altcineva nu poate fi tras la răspundere penală
pentru faptele acestuia.
1
A se vedea A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform noului Cod penal,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 338
2
Publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, republicată în M. Of. nr. 505 din 15
iulie 2011
3
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului (publicată în M. Of. nr. 121 din 7
noiembrie 1990), art. 25 alin. (2) ,,Cererea se depune şi se menţionează în registrul
comerţului la care s-a făcut înmatricularea comerciantului. În termen de 3 zile de la data
depunerii oficiul registrului comerţului înaintează cererea tribunalului în a cărui rază
teritorială se află sediul comerciantului, iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ,
tribunalului din acel judeţ. (3) Tribunalul se pronunţă asupra cererii cu citarea oficiului
registrului comerţului şi a comerciantului. (5) Oficiul registrului comerţului va efectua
radierea şi va publică hotărârea judecătorească irevocabilă în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, pe cheltuiala părţii care a introdus cererea. În acest scop,
instanţa va comunică oficiului registrului comerţului hotărârea judecătorească, în copie
legalizată, cu menţiunea rămânerii irevocabile.
123
Drept urmare, în acest din urmă caz se dispune soluţia clasării în faza de urmărire
penală şi încetarea procesului penal, în faza de judecată.
c) A fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord
de mediere în condiţiile legii [art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.]
Această cauză de înlăturare a răspunderii penale are în vedere trei situaţii: retragerea
plângerii prealabile, împăcarea părţilor şi încheierea unui acord de mediere.
În anumite situaţii, legiuitorul a prevăzut ca, pentru anumite infracţiuni, de regulă de
o gravitate mai redusă, tragerea la răspundere penală a infractorului să fie lăsată la apre-
cierea persoanei vătămate, punerea în mişcare a acţiunii penale fiind condiţionată de
manifestarea expresă de voinţă a victimei.
Prima situaţie se referă la infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii
penale este condiţionată de existenţa unei plângeri prealabile din partea persoanei
vătămate. Potrivit art. 158 alin. (2) C. pen., în cazul acestor infracţiuni, retragerea plân-
gerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a
fost retrasă.
Dreptul de a retrage plângerea prealabilă îl are numai persoana vătămată. Retragerea
plângerii prealabile echivalează cu lipsa acesteia, conducând la înlăturarea răspunderii
penale1. Retragerea plângerii prealabile reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei
vătămate printr-o infracţiune, care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la plân-
gerea făcută, mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă2. Retragerea
plângerii prealabile produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare. Dacă retragerea a intervenit în timp util (până la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare), ea produce efecte irevocabile, în sensul că
persoana vătămată nu mai poate reveni asupra ei, după cum nu poate formula o nouă
plângere pentru aceeaşi faptă. Pentru a produce efecte, retragerea plângerii prealabile nu
trebuie însă să fie condiţionată (de exemplu, de plata unor sume de bani); retragerea
plângerii prealabile trebuie, aşadar, să fie totală şi necondiţionată 3.
În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu
capacitatea de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor,
acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu.
Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost
lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii,
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu.
De asemenea, retragerea plângerii prealabile în caz de pluralitate de făptuitori nu ope-
rează decât dacă se face cu privire la toţi făptuitorii. Dacă persoana vătămată doreşte să-şi
retragă plângerea faţă de un anume participant la infracţiune, are la dispoziţie instituţia
împăcării părţilor, care operează in personam.
Şi în caz de retragere a plângerii prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 18 C. proc. pen.
suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
1
A se vedea, I. Mirea, Retragerea plângerii prealabile. Consecinţe, Dreptul nr.
7/1998, p. 123.
2
Potrivit art. 284 C. proc. pen., plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de
două luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul.
3
C.A. Cluj, secţia penală, decizia nr. 235/1996, R. D. P. nr. 3/1997, p. 139.
Cea de a doua situaţie are în vedere prevederile art. 159 C. pen., în care se arată că
împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală şi stinge şi
acţiunea civilă.
Împăcarea părţilor constituie un act bilateral, o înţelegere intervenită între partea
vătămată şi infractor cu privire la încetarea procesului penal şi înlăturarea răspunderii
penale.
Împăcarea părţilor este posibilă numai în cazurile anume prevăzute de lege. De regulă,
în cazurile când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, legea prevede, de asemenea, posibilitatea împăcării părţilor. Există însă şi
infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu, dar legea acordă
părţilor posibilitatea de a se împăca (de exemplu, în cazul infracţiunii de violenţă în
familie prevăzută în art. 199 C. pen.).
Împăcarea este personală şi produce efecte numai dacă intervine până la citirea
actului de sesizare a instanţei. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu,
împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali. Persoanele cu capacitate de exerciţiu
restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de către reprezentantul său legal
sau convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită
între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu produce efecte
faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte.
Drept urmare, în aceste situaţii se dispune soluţia clasării în faza de urmărire penală
sau, după caz, în faza de judecată, încetarea procesului penal.
Cea de a treia situaţie este reprezentată de încheierea unui acord de mediere în
condiţiile legii, fiind vorba aici de prevederile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi
organizarea profesiei de mediator1.
Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, medierea reprezintă o
modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane
specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate,
cofidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor, putând fi aplicată în cauzele
penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă.
Dispoziţiile art. 23 din C. proc. pen. prevăd posibilitatea ca în cursul procesului penal,
cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente să
poată încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.
În cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal
şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, prin
derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) C. pen., fapta nu va atrage răspunderea penală
pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere.
Termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe
durata desfăşurării medierii. Dacă părţile aflate în conflict nu au încheiat o înţelegere,
persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va
relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere,
socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare
În cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după
începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda,
în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. Suspendarea durează până
când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de prezenta
lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă.
1
Publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006.
125
Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se
constată că nu s-a încheiat înţelegerea sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea
termenului de 3 luni.
Pentru soluţionarea acţiunii penale ori a acţiunii civile în baza acordului încheiat ca
rezultat al medierii, mediatorul este obligat să transmită organului judiciar acordul de
mediere şi procesul-verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic dacă
părţile au ajuns la o înţelegere sau doar procesul verbal de încheiere a medierii.
d) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc.
pen.]
Dispoziţiile care reglementează cauzele de nepedepsire sau de neimputabilitate sunt
prevăzute în cuprinsul Codului penal, atât în partea generală, în cuprinsul art. 34 C. pen.
se prevede că: „Nu se pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat
ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi
împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii”. Desistarea constă în
renunţarea de bunăvoie a făptuitorului de a duce până la capăt executarea începută, deşi
există posibilitatea reală de a continua, iar făptuitorul este conştient de aceasta.
Împiedicarea producerii rezultatului constă într-o acţiune a făptuitorului care, după
terminarea executării infracţiunii, acţionează pentru înlăturarea producerii rezultatului
periculos.
Termenii „nu se pedepseşte” cu care începe dispoziţia din art. 34 alin. (1) C. pen.
evidenţiază fără echivoc efectele desistării şi împiedicării producerii rezultatului, în
sensul că făptuitorul nu va mai fi pedepsit, cu toate că ceea ce a realizat până în acel
moment ar fi căzut sub incidenţa legii penale.
Legea penală română nu condiţionează existenţa tentativei de întrerupere sau
neproducerea rezultatului din cauze independente de voinţa făptuitorului, ci tentativa
subzistă chiar în situaţia în care acesta renunţă de bunăvoie la activitatea începută sau
împiedică producerea rezultatului. Legiuitorul face însă din aceste împrejurări două cauze
de nepedepsire a tentativei.
În alin. (2) al art. 34 C. pen. se prevede că: „Dacă actele îndeplinite până în momentul
desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică
pedeapsa pentru această infracţiune”.
În partea specială în cazul unor infracţiuni (retragerea mărturiei mincinoase în cazul
infracţiunii de mărturie mincinoasă – art. 273 C. pen., autodenunţul în cazul infracţiunii
de dare de mită – art. 290 C. pen.), dar şi în cuprinsul unor legi speciale sunt prevăzute
cauze de nepedepsire (art. 9 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate1 ,,Nu se pedepseşte persoana care, săvârşind una dintre faptele
prevăzute la art. 7 alin. (1), denunţă autorităţilor grupul infractional organizat mai înainte
de a fi fost descoperit şi de a se fi început săvârşirea infracţiunii grave care intră în scopul
acestui grup”, dar şi în art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri2 ,,Nu se pedepseşte persoana care a comis una
dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 şi care, mai înainte de a fi începută urmărirea
penală, denunţă autorităţilor participarea sa la comiterea infracţiunii, contribuind astfel la
identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi”.
e) Există autoritate de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.]
1
Publicată în M. Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003.
2
Publicată în M. Of. nr. 362 din 3 august 2000, republicată în M. Of. nr. 163 din 6
martie 2014.
Pentru a asigura prestigiul şi stabilitatea necesară activităţilor jurisdicţionale, hotărâ-

rile judecătoreşti rămase definitive capătă autoritate de lucru judecat, prezumându-se că
ele reflectă adevărul (res judicata pro veritate habetur).
În procesul penal, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale are un dublu efect,
şi anume, un efect pozitiv care constă în faptul că odată pronunţată, hotărârea penală
poate fi pusă în executare şi un efect negativ care se manifestă prin imposibilitatea
exercitării unei noi acţiuni penale împotriva aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi faptă (non
bis in idem).
Împotriva acestor hotărâri nu se pot exercita decât căile extraordinare de atac. Pentru
a opera autoritatea de lucru judecat în materie penală, se cere o dublă identitate între cele
două cauze: identitate de persoane şi identitate de obiect, pe când în procesul civil, însă,
identitatea trebuie să fie întreită: de persoană, de obiect şi de cauză.
Soluţiile într-o astfel de situaţie este de clasare, atunci când intervine în faza de
urmărire penală şi încetarea procesului penal, în faza de judecată).
f) A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii [art. 16 alin. (1) lit.
j) C. proc. pen.]
Conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală1 sunt considerate forme de cooperare internaţională în
meterie penală următoarele forme: extrădarea, predarea în baza unui mandat european de
arestare; transferul de proceduri în materie penală; recunoaşterea şi executarea
hotărârilor; transferarea persoanelor condamnate; asistenţa judiciară în materie penală,
precum şi alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.
Efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de autorităţile
judiciare române competente, pentru o faptă care constituie infracţiune conform legii
române, poate fi transferată unui stat străin, în anumite condiţii.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 124 din Legea nr. 302/2004, autorităţile judiciare
române pot solicita autorităţilor competente ale altui stat exercitarea unei proceduri
penale sau continuarea acesteia dacă transferul procedurii penale serveşte intereselor unei
bune administrări a justiţiei sau favorizează reintegrarea socială în caz de condamnare, în
unul dintre următoarele cazuri:
a. persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii se află în executarea unei pedepse pe
teritoriul statului solicitat, pentru o infracţiune mai gravă decât cea comisă în România;
b. persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii locuieşte pe teritoriul statului solicitat
şi, în temeiul legii acestui stat, extrădarea sau predarea a fost refuzată ori ar fi refuzată în
cazul formulării unei cereri sau al emiterii unui mandat european de arestare;
c. persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii locuieşte pe teritoriul statului solicitat şi,
în temeiul legii acestui stat, recunoaşterea hotărârii penale definitive de condamnare
pronunţate de instanţa română a fost refuzată ori nu corespunde ordinii juridice interne a
acelui stat, dacă persoana condamnată nu a început executarea pedepsei, iar executarea nu
este posibilă chiar având deschisă calea extrădării ori a predării.
De asemenea, transferul procedurii penale poate fi solicitat şi atunci când autorităţile
judiciare române apreciază, funcţie de particularităţile cauzei, că prezenţa persoanei
învinuite de săvârşirea infracţiunii la cercetarea penală nu poate fi asigurată şi acest lucru
este posibil în statul străin.
1
Publicată în M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004, republicată în M. Of. nr. 377 din 31
mai 2011
127
Procedura – Conform dispoziţiilor art. 125 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, transferul procedurii penale se solicită în baza
hotărârii instanţei căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în prima instanţă,
dacă procedura se referă la activitatea de urmărire penală sau a instanţei pe rolul căreia se
află cauza, dacă procedura se referă la activitatea de judecată.
La propunerea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori
din oficiu, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, instanţa dispune, prin
încheiere motivată, transferul procedurii penale.
În situaţia transferului urmăririi penale, propunerea procurorului se soluţionează în
camera de consiliu de un complet format dintr-un singur judecător, indiferent de natura
infracţiunii, iar prezenţa procurorului este obligatorie.
Încheierea poate fi atacată cu recurs. Termenul de recurs este de 5 zile şi curge de la
pronunţare.
Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 5 zile, iar recursul se judecă în
termen de 30 de zile de la înregistrarea cauzei.
Recursul este suspensiv de executare. Încheierea prin care se dispune transferul
procedurii, rămasă definitivă, suspendă termenul de prescripţie a răspunderii penale,
precum şi continuarea procedurii penale începute, sub rezerva actelor şi demersurilor cu
caracter urgent.
Cererea se formulează de către procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală ori de către instanţă, după caz, şi se transmite Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerului Justiţiei, potrivit art. 10, însoţită de
copii certificate de către un magistrat român competent ale tuturor actelor de procedură,
cu excepţia cazului în care statul străin solicită transmiterea originalului dosarului.
În cazul în care nu se transmite statului solicitat, originalul dosarului se arhivează. În
cazul în care transmite originalul, o copie certificată a dosarului se păstrează în arhivă.
Restituirea originalului se solicită în situaţia în care urmărirea penală ori judecata nu este
preluată de statul solicitat.
Efectele transferului de proceduri – Conform dispoziţiilor art. 127 din Legea nr.
302/2004, în cazul în care transferul procedurii penale a fost aprobat de statul solicitat,
nicio altă procedură pentru aceeaşi faptă nu mai poate fi începută de autorităţile judiciare
române. Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită se
suspendă până la soluţionarea cauzei de către autorităţile competente ale statului solicitat.
Statul român redobândeşte dreptul de a începe sau, după caz, de a relua urmărirea penală
pentru acea faptă dacă:
a. statul solicitat îl informează că nu poate finaliza urmărirea penală ce i-a fost
transferată;
b. ulterior, ia cunoştinţă de existenţa unui motiv care, potrivit dispoziţiilor prezentei
legi, ar împiedica cererea de transfer al procedurii penale.
În cazul în care se pronunţă o hotărâre de condamnare definitivă, aceasta se înscrie în
cazierul judiciar şi produce aceleaşi efecte ca şi când ar fi fost pronunţată de o instanţă
română.
Dacă transferul de proceduri cu un alt stat se solicită mai înainte de declanşarea
procesului penal sau în faza urmăririi penale, soluţia dispusă de către organele judiciare
va fi de clasare a cauzei, iar dacă intervine în faza de judecată se va dispune încetarea
procesului penal, conform dispoziţiilor art. 396 alin. (6) C. proc. pen.
Cu privire la cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) şi j) C. proc. pen., acţiunea
penală poate fi pusă în mişcare ulterior, în condiţiile prevăzute de lege.
Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) C. proc. pen., în cazul în care, într-o cauză
este incident atât un caz de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale sau de
exercitare a cţiunii penale pe motiv de lipsă de temei, cât şi unul care determină lipsa de
obiect a acţiunii penale, se va reţine în cauză primul, adică cel care determină lipsa de
temei a acţiunii penale, în detrimentul celui care determină lipsa de obiect a acţiunii
penale1.
5.3. Stingerea acţiunii penale
Finalitatea acţiunii penale se materializează într-un ultim moment şi anume, stingerea

acţiunii penale, reglementată în mod distinct de către legiuitor prin dispoziţiile art. 17 C.
proc. pen. Astfel, dacă pe parcursul procesului penal, fie în faza de urmărire penală, fie în
faza de judecată intervine vreunul din cazurile care înlătură aptitudinea funcţională a
acţiunii penale, dintre cele prevăzute în cuprinsul art. 16 C. proc. pen., atunci intervine
stingerea acţiunii penale.
Soluţiile de stingere a acţiunii penale sunt:
- clasarea
- renunţarea la urmărire
- condamnarea
- renunţarea la aplicarea pedepsei
- amânarea aplicării pedepsei
- achitarea
- încetarea procesului penal.
Conform dispoziţiilor art. 17 alin. (1) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale
acţiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, în condiţiile
prevăzute de lege. Astfel, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea
penală se stinge prin clasare, în cazul în care nu se poate începe urmărirea penală, întrucât
nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării şi există unul dintre
cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.
În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa
închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport
cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu
împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce
prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.
Conform dispoziţiilor art. 17 alin. (2) C. proc. pen., în cursul judecăţii acţiunea penală
se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.
Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială
rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă în condiţiile art. 80-82 C. pen.
Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă în condiţiile art. 83-90 C. pen.
Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d)
C. proc. pen.
Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit.
e)-j) C. proc. pen.
1
A se vedea Î.C.C.J., Completul de 9 judecători, dec. nr. 608 din 8 decembrie 2003,
document disponibil online în www.scj.ro
129
5.4. Continuarea procesului penal
În cuprinsul Codului de procedură penală constatăm existenţa a două cauze de

continuare a procesului penal, şi anume: continuarea urmăririi penale la cererea
suspectului sau a inculpatului şi continuarea procesului penal la cererea suspectului sau
inculpatului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 319 alin. (1) C. proc. pen., În caz de clasare ca urmare
a constatării că a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau a
existenţei unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20
de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei, continuarea
urmăririi penale. În cazul în care după introducerea cererii în termenul legal se constată
un alt caz de netrimitere în judecată decât cele prevăzute la alin. (1), procurorul va
dispune clasarea cauzei în raport cu acesta.
În situaţia în care inculpatul solicită continuarea procesului penal potrivit dispoziţiilor
art. 18 C. proc. pen. şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente
cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., instanţa de judecată pronunţă
achitarea.
În cazul în care se solicită continuarea procesului penal potrivit dispoziţiilor art. 18 C.
proc. pen. şi se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 lit. a)-c) C. proc.
pen., instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.
Secţiunea a III-a Acţiunea civilă
1. Noţiune
Conform dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul
civil, intitulat ,,răspunderea delictuală”, ,,orice persoană are îndatorirea să respecte
regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere,
prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Cel care având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral”. De asemenea, conform dispoziţiilor art. 1357
alin. (1) C. civ., ,,Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu
vinovăţie, este obligat să îl repare”.
Această împrejurare constituie temeiul juridic, ca în cazul unei infracţiuni, din care a
rezultat un prejudiciu, o dată cu dreptul la acţiune penală, să se nască şi dreptul la acţiune
civilă.
Fiind alăturată acţiunii penale, acţiunea civilă are un caracter accesoriu1, putând fi
exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare
acţiunea penală.
Caracterul accesoriu al acţiunii civile în procesul penal face ca aceasta să poată fi
exercitată numai împotriva inculpatului sau părţii responsabile civilmente, precum şi faţă
de succesorii acestora2.
2. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal
1
2
Pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal sunt necesare următoarele condiţii:
a. infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;
b. între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de
cauzalitate;
c. prejudiciul trebuie să fie cert;
d. prejudiciul să nu fi fost reparat;
e. să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei juridice sau fizice cu
capacitate deplină de exrciţiu de a fi despăgubită.
a. Infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral
Această condiţie determină ca exercitarea acţiunii civile într-un proces penal să poată
fi exclusă în situaţia în care prin infracţiune nu s-a cauzat un prejudiciu material sau
moral. Este cazul infracţiunilor de pericol care oferă numai posibilitatea despăgubirii pe
cale civilă separată pentru celelalte eventuale fapte păgubitoare, fără caracter penal, care
au avut legătură cu infracţiunea de pericol.
În cazul conducerii unui autovehicul fără permis de conducere, constituirea de parte
civilă nu este posibilă. Prejudiciile eventuale pot fi recuperate de către persoana vătămată
pe calea unei acţiuni civile exercitată în faţa instanţei civile.
b. Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe legătură de
cauzalitate
Tragerea la răspundere civilă a unei persoane se poate face numai dacă între fapta
persoanei respective şi efectul produs există o legătură de cauzalitate.
Astfel, în cazul unui accident de circulaţie, despăgubirile acordate nu pot cuprinde şi
valoarea pieselor autoturismului avariat, dispărute de la locul faptei.
c. Prejudiciul să fie cert
Paguba trebuie să fie sigură atât sub aspectul existenţei, cât şi al posibilităţilor de
evaluare.
De asemenea, prejudiciul poate fi actual sau viitor. Prejudiciul actual este cert
întotdeauna, deoarece s-a produs deja. Poate fi cert şi prejudiciul viitor, dacă este sigur şi
susceptibil de evaluare.
d. Prejudiciul să nu fi fost reparat
Se impune a fi respectată această condiţie datorită faptului că pot exista situaţii ca, înainte
de exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii să
fi fost acoperit total sau în parte de către alte persoane decât inculpatul.
Este situaţia în care despăgubirea persoanei vătămate rezidă fie în baza unui contract
de asigurare sau plata a fost efectuată de către o terţă persoană, care nu are obligaţia de a
plăti reparaţiile respective.
Dacă prejudiciul a fost reparat, partea civilă nu mai poate pretinde acoperirea
acestuia, decât eventual doar pentru partea rămasă neacoperită.
e. Să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei fizice cu capacitate deplină
de exerciţiu, de a fi despăgubită
În cadrul procesului penal, realizarea acestei condiţii are loc prin constituirea de parte
civilă, excepţie de la această condiţie fiind cazurile în care acţiunea civilă se exercită din
oficiu, situaţie în care instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării
pagubei, chiar dacă în cauză nu s-a constituit parte civilă1.
1
131
3. Elementele acţiunii civile
3.1. Obiectul acţiunii civile
În conformitate cu art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul
procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor
responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin săvârşirea faptei care
face obiectul acţiunii penale.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) C. proc. pen. se prevede în mod
expres că, acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia,
care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile
civilmente.
Repararea prejudiciului, atât a celui material, cât şi a celui moral, conform
prevederilor art. 19 alin. (5) C. proc. pen. se face, potrivit dispoziţiilor legii civile.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1386 alin. (1) C. civ., repararea pagubei cauzate prin
săvârşirea unei infracţiuni se face prin:
A. Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune
Repararea în natură a prejudiciului material cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni se
poate face conform dispoziţiilor art. 25 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. prin restituirea
lucrului , desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau prin restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii.
B. Reapararea prejudiciului prin plata unei despăgubiri băneşti
În situaţia în care repararea în natură nu este posibilă, inculpatul şi partea responsabilă
civilmente pot fi obligaţi la plata unei despăgubiri băneşti, dacă restabilirea situaţiei
anterioare nu este cu putinţă sau dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură.
3.1.1. Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune
În situaţia în care se constată existenţa unui prejudiciu material rezultat prin săvârşirea
unei infracţiuni, atunci repararea în natură a acestuia se va putea face prin:
a. Restituirea lucrului se realizează în situaţia în care lucrurile ce aparţin părţii civile
au fost ridicate de la inculpat sau de la orice altă persoană căreia acesta le-a încredinţat.
Conform dispoziţiilor art. 255 C. proc. pen., în cazul în care procurorul sau
judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul
judecăţii, constată, la cerere sau din oficiu, că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat
sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei
vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea
acestora, dispune restituirea acestor lucruri.
În această situaţie, restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu
sunt îngreunate stabilirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia
pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la pronunţarea unei soluţii definitive
în procesul penal.
Există posibilitatea ca restituirea lucrurilor să nu acopere integral prejudiciul cauzat
prin săvârşirea infracţiunii, situaţie în care, inculpatul va fi obligat la plata unor
despăgubiri prin care să se realizeze acoperirea în totalitate a pagubei suferite de partea
civilă.
b. Desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris
Repunerea în drepturile din care a fost decăzut, prin desfiinţarea totală sau parţială a
unui înscris – se realizează printr-o hotărâre judecătorească.
Conform dispoziţiilor art. 25 alin. (3) C. proc. pen., instanţa, chiar dacă nu există
constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui
înscris.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., în cazul în
care se dispune soluţia clasării pe parcursul urmăririi penale de către procuror, ordonanţa
de clasare trebuie să cuprindă, dacă este cazul şi sesizarea judecătorului de cameră
preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris, procedură ce
face obiectul dispoziţiilor art. 5491 C. proc. pen.
c) Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii
Potrivit art. 256 C. proc. pen., instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate lua
măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei
situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.
De asemena, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (3) C. proc. pen., instanţa, chiar dacă
nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii.
De exemplu, în cazul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti [art. 287 alin.
(1) lit. g C. pen.] privind împiedicarea unei persoane de a folosi în tot sau în parte, un
imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă
hotărârea1.
Restabilirea situaţiei anterioare se dispune şi în cazul încetării procesului penal, ca
efect al amnistiei, deoarece amnistia nu produce efecte asupra drepturilor persoanei
vătămate, iar restabilirea situaţiei anterioare constituie o modalitate de reparare a
pagubei2.
3.1.2. Reapararea prejudiciului prin plata unei despăgubiri băneşti
Potrivit dispoziţiilor art. 1386 alin. (1) C. civ. repararea prejudiciului se face în natură,
prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu
este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul
părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.
Despăgubirea bănească reprezintă suma de bani ce reprezintă contravaloarea preju-
diciului cauzat.
Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat (damnum
emergens), câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a
fost lipsit (lucrum cesans), precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau
limitarea prejudiciului, conform art. 1386 alin. (3) C. civ. De asemenea, dacă prin
săvârşirea infracţiunii se constată şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita
o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după
caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei. În
cazul în care se constată un prejudiciu viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a
acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a
mărit, s-a micşorat ori a încetat.
1
T. S., s. pen., dec. nr. 387/1975, citată de I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 316.
2
T. S., s. pen., dec. nr. dec. nr. 407/1986, citată de I. Neagu, M. Damaschin, op.
cit., p. 316.
133
3.1.3. Repararea daunelor morale
Instituţia reparării daunelor morale nu este o noutate în peisajul Codului de procedură

penală actual, având în vedere că dispoziţii similare care dădeau dreptul la reparaţie morală se
regăseau şi în cuprinsul vechiului Cod de procedură penală, fiind instituite prin Legea nr.
281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi
speciale1, care întroducea alin. (5) în cuprinsul art. 14 C. proc. pen. anterior, care prevedeau
că ,,acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea
daunelor morale, potrivit legii civile”.
Prejudiciul moral poate include prejudicii estetice, pr

Limbă

Drept Procesual Penal

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Drept Procesual Penal

Încărcat de

Drepturi de autor:

DREPT PROCESUAL PENAL

alin.- alineat (ul)

Noţiuni introductive cu privire la dreptul procesual penal

Secţiunea I Ordinea de drept şi procesul penal

2. Elementele caracteristice ale procesului penal

Noţiunea de proces penal presupune stabilirea principalelor trăsături ale acestuia,

2.2. Scopul procesului penal

Dispoziţiile anterioare ale Codului de procedură penală stipulau în cuprinsul art. 1 că

2.3. Rolul educativ al procesului penal

3. Fazele procesului penal

Noţiunea de fază a procesului penal

şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară, instanţele judecătoreşti, fiecărei categorii

3.1. Faza de urmărire penală

Identificarea autorului unei infracţiuni, prinderea acestuia, descoperirea, ridicarea şi

3.2. Camera preliminară

3.3. Faza judecăţii

pentru anumite infracţiuni, de natură a responsabiliza părţile din proces şi a degreva

3.4. Punerea în executare a hotărârilor penale

Prin punerea în executare a hotărârilor penale se urmăreşte aplicarea concretă a

4. Forme de realizare a procesului penal

De-a lungul timpului, desfăşurarea procesului penal a cunoscut diferite forme4.

Secţiunea a II-a Dreptul procesual penal

1. Noţiunea dreptului procesual penal

Fiecare ramură a dreptului reprezintă un ansamblu de norme juridice care au un obiect

2. Autonomia dreptului procesual penal

În prezent, normele procesual penale care reglementează desfăşurarea procesului

3. Obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal

Obiectul dreptului procesual penal este reprezentat de relaţiile sociale determinate de

4. Conţinutul dreptului procesual penal

Conţinutul dreptului procesual penal este reprezentat de totalitatea dispoziţiilor cu

procesuale, ca de exemplu actele de sesizare a organelor judiciare, probele, măsurile

5. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri ale dreptului

Totalitatea ramurilor de drept alcătuiesc un sistem unitar, în cadrul căruia dreptul

5.1. Dreptul procesual penal şi dreptul constituţional

Normele juridice constituţionale care consfinţesc principiile fundamentale ale

5.2. Dreptul procesual penal şi dreptul penal

5.3. Dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil

Ca urmare a faptului că în procesul penal se exercită atât acţiunea penală, cât şi

5.4. Dreptul procesual penal şi dreptul civil

5.5. Dreptul procesual penal şi dreptul familiei

5.6. Dreptul procesual penal şi dreptul administrativ

Între dreptul procesual penal şi dreptul administrativ există numeroase elemente

5.7. Dreptul procesual penal şi criminalistica

Organele judiciare au obligaţia de a strânge şi de a administra probele, atât în

5.8. Dreptul procesual penal şi medicina legală

5.9. Dreptul procesual penal şi psihiatria judiciară

Cunoştinţele specialiştilor în psihiatrie sunt necesare pentru a stabili dacă persoana

organul judiciar are dubii cu privire la integritatea psihică a făptuitorului şi în cazul

5.10. Dreptul procesual penal şi psihologia judiciară

În vederea descoperirii infracţiunilor, precum şi a persoanelor care le-au săvârşit sunt

Secţiunea a III-a Ştiinţa dreptului procesual penal

1. Noţiunea şi obiectul ştiinţei dreptului procesual penal

Dreptul procesual penal ca ştiinţă, reprezintă un sistem de cunoştinţe despre rapor-

2. Metodele ştiinţei dreptului procesual penal

3. Părţile ştiinţei dreptului procesual penal

4. Sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal

Secţiunea a IV-a Izvoarele dreptului procesual penal

Noţiunea de izvor de drept procesual penal

în care se poate pătrunde în locuinţa unei persoane, derogând astfel de la principiul

În acelaşi timp, prin dispoziţiile Constituţiei sunt asigurate: dreptul la viaţă şi la

4.2. Codul de procedură penală

Codul de procedură penală reprezintă principalul izvor al dreptului procesual penal

4.3. Codul de procedură civilă

4.4. Codul civil

4.5. Codul penal