Micul explorator şi nevoia lui de autonomie

Copilul începe să simtă foarte repede nevoia de autonomie, de când începe să meargă el doreşte să
exploreze spaţiul, să cerceteze obiectele din mediul său, să le atingă, să le privească. El are nevoie
de siguranţa de a ştii că părintele este acolo şi că îl poate ajuta atunci când are nevoie. Aşadar
copilul nu are în permanenţă nevoie de ajutorul părintelui, el găseşte o plăcere foarte mare în a se
descurca de unul singur. De aceea, este bine ca părintele să îi acorde copilului prilejul de a-şi
rezolva singur micile provocări, cum ar fi: să desfacă un capac, să scoată un creion din cutie, să
apese un buton. În cele ce urmează vom prezenta câteva modalităţi de cultivare a autonomiei
copilului, autonomie atât de importantă pentru dezvoltarea sa, pentru dobândirea unei imagini de
sine pozitive.
1. Permiteţi-le copiilor să aleagă
Faţă de un copil căruia i se spune în permamenţă ce să facă, un copil care primeşte alternative de
acţiune se va obişnui de mic cu procesul decizional şi va fi adesea pus în situaţia de a-şi identifica
propriile nevoi. Astfel, un copil cu opţiuni va ştii că părerea lui este importantă pentru părinţi şi va
ajunge să se cunoască mai bine pe sine şi să se exprime pe sine prin luarea de decizii.
În loc de “Trebuie să îţi iei medicamentele” putem spune copilului: “Ştiu că nu îţi place să iei
acest medicament, ţi-ar fi mai uşor să îl iei cu suc de mere sau cu suc de piersici?”. Un alt
exemplu pentru a oferi alternative ar putea fi atunci când copilul se joacă cu o jucărie zgomotoasă în
bucătărie, în acest caz îi puteţi spune: “Sunt obosit/ă şi mă deranjează sunetul făcut de jucăria
ta, poţi să rămăi în bucătărie şi să nu mai faci sunetul respectiv, sau poţi să te duci în altă
cameră şi să continui să te joci cu acest instrument”.
2. Arătaţi că respectaţi strădaniile copiilor
Pentru un copil să închidă un fermoar, să scoată un obiect dintr-o cutie în care este fixat alături de
alte obiecte precum şi alte activităţi asemenea pot fi dificile, el nu are dexteritatea şi experienţa
adulţilor. A-i spune copilului “Încearcă, este uşor” nu este modalitatea cea mai bună de a-l încuraja.
Pentru el este dificil şi dacă va reuşi nu va avea sentimentul satisfacţiei deoarece i s-a spus că este
uşor, pe de altă parte dacă nu va avea succes, va simţi că a eşuat într-o sarcină evaluată de părinţi
drept lipsită de dificultate. Cel mai bun mod de a-l încuraja cultivându-i în acelaşi timp autonomia
este prin recunoaşterea dificultăţii sarcinii din perspectiva lui, atunci când îl vedeţi că este
nemulţumit că nu reuşeşte: “Ştiu că poate fi dificil ceea ce încerci să faci”. Dacă rezultatul întârzie
să apară şi frustrarea copilului creşte, în loc de a face dumneavoastră acţiunea în locul lui îi puteţi
spune: “Uneori ajută dacă...”. În felul acesta nu îi oferiţi o soluţie de-a gata, ci doar un mic
indiciu.
3. Evitaţi să le puneţi prea multe întrebări copiilor
Mulţi părinţi cred că a pune multe întrebări copilului despre ce a făcut în ziua respectivă de cum îl
văd este o dovadă de grijă. Această credinţă nu este lipsită de adevăr, însă copilul se poate simţi
invadad în spaţiul său personal de această cetinţă de a oferi prea multe detalii. De multe ori dacă
este lăsat să se odihnească el va veni singur şi se va deschide în faţa părinţilor, iar atunci când o face
este important să nu insistăm să ne ofere mai multe detalii de cât este dispus.
4. Nu vă grăbiţi să le daţi un răspuns direct la întrebările lor
Copiii sunt un izvor nesecat de întrebări, ei îşi pun uneori cele mai neaşteptate probleme: “Ce este
un curcubeu?”, “De ce nu se pot întoarce copiii de unde au venit?”, “De ce trebuie să merg la
şcoală?”, “De ce oamenii nu pot face doar ceea ce vor?” etc. În loc să le răspundem direct putem să
îi lăudăm pentru că îşi pun întrebări: “Este o întrebare foarte bună, marii filosofi ai lumii
încearcă de secole să îi găsească un răspuns” şi apoi să îi încurajăm să găsească singuri un
răspuns: “Tu de ce crezi că lucrurile se întâmplă aşa?” În felul acesta ei îşi vor dezvolta
capacitatea de gândire divergentă, creativă, căpătând încredere în propria judecată. În plus, un copil
va merge cu mai mare bucurie la şcoală dacă va găsi singur motive pentru această activitate, decât
dacă părintele îi va servi o serie de argumente, foarte pertinente dealtfel, dar care pentru el, copilul,
nu au mult sens.
Există o sumedenie de alte modalităţi de a încuraja autonomia copilului pe lângă cele dezvoltate
mai sus, printre acestea menţionăm: încurajarea copilului să folosească surse de informaţie din afara
căminului, îngăduirea să viseze şi să aibă speranţe, oferirea posibilităţii de a fi stăpânul propriului
corp etc. Ceea ce este important de reţiunut este că după ce se naşte şi trece de primul an de viaţă în
care este complet dependent de mamă, copilul începe să evolueze spre a deveni o persoană liberă,
independentă, iar nevoia sa de autonomie creşte din ce în ce mai mult. Rolul părinţilor este acela de
a oferi ghidaj şi de a acompania cu dragoste încercările copilului de a descoperi lumea şi de a se
descoperi pe sine în cadrul acestei lumi.