Prof. univ., dr.

Kopi KYCYKU (Albania)

ESENŢA  FIINŢEI  EMINESCIENE  ÎN  VIZIUNEA

LUI  MIHAI  CIMPOI
E minescu este cel mai cunoscut poet român în lumea albaneză. Fragmente
din opera lui au fost recântate în limba albaneză începând din anii ’30 ai secolului
trecut de către uriaşii panteonului albanez – amândoi făcând studii şi în România –

257
Lasgush Poradeci şi Mitrush Kuteli (pseudonimul lui Dhimitër Pasko, care a scris
şi câteva eseuri excepţionale dedicate vieţii şi operei simbolului poeziei româneşti).
Un dialog purtat de academicianul Cimpoi cu subsemnatul, publicat în româneşte
şi albaneză la revista Haemus nr. 2-3, i-a oferit cititorului de limbă albaneză încă
o portiţă în infinitul şi mereu înnoitul univers eminescian. Apăreau cu acea ocazie
strânsele legături, aproape genetice, ale poeziei româneşti cu cea albaneză, ca două
ramuri spirituale înflorite ale antichităţii iliro-tracice.
Mihai Cimpoi, eminescolog devotat şi consacrat, după o muncă imensă, con­
cretizată în câteva volume, ne oferă acum prin „Esenţa Fiinţei” o dublă alter­nativă
în ceea ce priveşte abordarea şi descifrarea planetei Eminescu. Esenţa fiinţei este,
dintr-un punct de vedere, nu doar esenţa fiinţei eminesciene sau esenţa fiinţei în
creaţia lui Eminescu, ci şi esenţa fiinţei în genere, incluzând o dimensiune pur
filosofică, dincolo de scopurile şi mijloacele strict literare.
„Viziunea eminesciană asupra vieţii – spune autorul – consună cu viziunea
modernă asupra vieţii ca proces continuu de trecere de la ne-viu la viu printr-o
creştere negentropică graduală a originii componenţelor sistemelor vii, viaţa apare
din viaţă, viaţa dă naştere la viaţă. Viul este un sistem bine ordonat, în care fiecare
element îşi are funcţia şi poziţia sa (pre)determinată” (Mihai Cimpoi, Esenţa
Fiinţei, Editura Gunivas SRL, Chişinău, 2003, p. 11). Această imagine întăreşte
vechile credinţe asupra vieţii şi morţii ca două surori ce par a fi ceea ce nu sunt
în realitate. Viaţa şi moartea nu sunt decât două răstimpuri de trecere, iar ceea ce
este văzută cu temeri şi spaime de către fiinţa umană, moartea, reprezintă, de fapt,
voalul după care viaţa se multiplică, se ridică la pătrat, se trezeşte.
Volumul la care ne referim tratează pe rând viaţa omului şi a universului
eminescian, lumea acestui om şi lumea creată în colaborare cu el, metafora teatrului,
eu-1 uman şi eu-1 lumii, curiozitatea poate ancestrală şi presimţirea – cu ajutorul
Visului – a unui dincolo suprem. Binomul viaţă-moarte constituie un joc. „Intrat în
acest joc, omul eminescian este însă un jucător serios, care-şi asumă în întregime
riscul jocului. Ştiind că este chemat şi angajat în el, nu îşi traduce tema într-un
sentiment bolnăvicios şi fiziologic exprimat de morbidezza, de resemnare în faţa
marcării de fatum. El trăieşte moartea ca text existenţial, dictat de o realitate supremă,
de o ultima ratio a lumii. Intră în joc cu marea lui miză, singura pe care poate s-o
exploreze: să bea până la fund „voluptatea morţii ne-ndurătoare”. Trăirea morţii
înseamnă, în cazul omului eminescian, asumarea trăirii tuturor sensurilor ei negative”
(M. Cimpoi, op. cit., p. 15-16). „Autorul” acestui om, fiind în acelaşi timp poet, filosof,
un împătimit al sensului existenţei (de unde şi tragismul ca expresie a înţelepciunii)
este, în primul rând, un visător. „Visând, el vede realitatea în «icoane», în imagini
frumoase, sclipitoare sau chiar fantastice care atenuează tristeţea, sentimentul că totul
este trecător şi supus legilor, destinului. Oricum, aşa cum spune Nietzsche, această
«divină» comedie a Vieţii, cu tot infernul ei, nu apare în ochii lui doar ca un joc de
umbre: el însuşi este actor al scenei lumii, trăieşte şi suferă pe ea. Fiorul tragismului
se strecoară în însăşi senzaţia iluzoriului. Vrând-nevrând, poetul descoperă cu
nelinişte interioară, nelinişte de natură metafizică, acel nod al contradictoriului de
lucruri, care este anume nodul tragic” (op. cit., p.  37).

258
 Lumea eminesciană nu este una apărută din neant, lipsită de rădăcini
în realitate. Ea nu este o lume care ar risca dispariţia sau îmbătrânirea rapidă,
fosilizarea, cum s-ar fi întâmplat în cazul în care ar fi fost întru totul inventată,
independentă de sistemul de semne. „Lumea eminesciană, în pornirea sa
fundamentală de a lua în stăpânire ceea ce este, seamănă întru totul cu lumea
Străinului din Elea prezentat în Sofistul lui Platon: tot înstăpânindu-se asupra celor
ce sunt, se înstăpâneşte de fapt asupra celor ce nu sunt. Punând în raport mişcarea
şi staticul, caldul şi recele, poetul constată, ca şi personajul platonician, că trebuie
să raporteze termenii opuşi la cel de-al treilea care este fiinţa lucrurilor în întregul
lumii” (op. cit., p. 19).
Academicianul Cimpoi descoperă la Eminescu viziuni ce aveau să fie
adeverite cu decenii după moartea (înveşnicirea) poetului. Asemenea viziuni
pot fi regăsite astăzi şi în poetica populară, în metaforele şi versurile – revelaţii
cristalizate în poezie – folclorului balcanic. „Ca şi fizicienii moderni, – spune
Cimpoi – Eminescu caută o a patra dimensiune a lumii, o realitate ascunsă a ei, un
dincolo tainic, un sâmbure nuclear. Timpul ni s-a revelat adesea – şi poetul nostru
nu este străin acestei reprezentări – ca un râu aparent/disparent, ca «un râu ce nu-1
vezi», mereu curgător, variabil, ciclic, devenitor…” (op. cit., p. 99).
O deosebită intuiţie dovedeşte autorul Esenţei Fiinţei la înfăţişarea unei
ironii ce participă şi trăieşte odată cu plămădirea omului eminescian. Nu este vorba
de ironia izvorâtă din revolta multiplă a poetului, nu este ironia ca mijloc de a se
apăra sau a face linişte peste duşmani. Este ironia ca mod de (auto)exorcizare, de
(auto)cunoaştere şi, implicit, autodepăşire.
„Omul eminescian, ca homo romanticus, se concepe în mod obişnuit ca Eu
absolut care transcende limitele prin ironie şi care îşi autoironizează încercarea
zadarnică de a surprinde sensul fiinţei” (op. cit., p. 259).

259